Muncesti mult si castigi putin.
Teoretic, e cum nu se poate mai rau, practic nu-i dracu' chiar atat de negru.
N-ai restante la intretinere, reusesti sa-ti achiti rata la masina, de cativa ani nu mai
locuiesti cu chirie, te-ai insurat, ai facut si un copil...
Cand erai inca in facultate, ti se parea ca, daca ajungi sa "bifezi" pana la treizeci de ani macar o parte din cele amintite mai sus, ar trebui sa te declari multumit.
Aiurea...Sigur, "cu cat castigi mai mult, cu atat vrei mai mult" e deja un truism, dar din ce in ce e mai necesara o completare: cu cat castigi mai mult, vrei mai mult si, de fapt, ai din ce in ce mai putin.
In primul rand, n-ai timp. Nu-i nici o noutate, stiu, dar adevarul e ca, in realitate, nici nu vrei sa ai timp. Cand esti obisnuit sa muncesti stahanovist 10-12 ore pe zi, ti se face frica la gandul ca s-ar putea sa ai la un moment dat cateva ore libere in afara celor deja planificate.
Oamenii care au timp sunt dubiosi, ratati, someri. Lipsa de timp nu se confunda cu succesul, dar macar iti da iluzia ca lupti din rasputeri pentru a ajunge la el.
E lucrul care te tine la birou cu ochii lipiti de computer si urechile sudate de receptor, chit ca ai fi putut umbla de cateva ore in papuci de casa.
In al doilea rand, n-ai chef. E acoperirea "perfecta" pentru tot felul de lucruri care te-ar putea face sa ai la un moment dat mustrari de constiinta.
N-ai chef sa discuti, n-ai chef sa citesti decat reviste, n-ai chef de tipetele aluia micu' si, in general, n-ai chef de nimic.
Esti obosit, stresat, ai nevoie de relaxare.
Motive suficiente pentru ca, in timp, oamenii fara chef sa inventeze televizorul si divortul.
In fine, n-ai prieteni.
De fapt, nici nu-ti mai vine sa ai prieteni, prietenii sunt energofagi, consuma timp si resurse, cu prietenii trebuie sa confesezi, iar intalnirile la bere cu amicii pot sa nu duca la nici un rezultat concret.
Ceea ce nu se poate spune despre un pranz de afaceri, bunaoara.
Lista e mult mai lunga, ramane deschisa.
Ce castigi totusi?
Mai intai, castigi o oboseala cronica.
Omul de succes e mereu obosit, semnele unei oboseli cronice suntprecum tresele ,in general, cu cat ai mai multe cearcane, cu atat mai bine, paloarea cadaverica e deja semn de distinctie.
Te poti alege apoi cu ulcer sau diabet.
Alaturi de divort, intra in categoria bolilor profesionale si, oricum, e aproape de neconceput sa vrei mai mult si sa nucresti
proportional cu ambitiile exprimate, numarul tigarilor si al canilor de cafea.
Evident, mesele au din ce in ce mai putina importanta...
In fine, succesul te face din ce in ce mai bogat in amici, cunostinte si relatii,oameni "buni" a caror valoare e dictata de functia pe care o ocupa.
Ce mai conteaza faptul ca stai de vorba ore intregi cu indivizi cretini sau anosti?
Sau ca succesul te obliga sa participi la tot felul de evenimente mai mult sau mai putin mondene?
Lista ar putea fi mult mai lunga, ramane deschisa. Si totusi...
Muncesti putin, castigi mult, nu tine.
E la limita bunului-simt, avem in spate cateva mii de ani in care ni s-a inoculat filosofia devenirii prin munca.
E o crima sa nu muncesti, dar nimeni nu-ti spune ce omori daca muncesti prea mult.
Pentru ca, nu-i asa?, munca innobileaza, inalta, restul sunt doar pagube colaterale.
Muncesti mult, castigi putin.
E o concluzie poate paradoxala, dar la care nu pot ajunge decat cei care muncesc foarte mult.
De obicei insa, tocmai din cauza muncii in exces, ei nu mai au timp sa se gandeasca la asta.

ROBERT TURCESCU

Am mai putea adauga ceva ????

Acest topic a fost editat de contraste: 4 Dec 2005, 10:22 AM

Poate a mai citit cineva cartea "Momo" a lui Michael Ende... Aparent e o poveste pentru copii, dar se descriu acolo in chip deosebit de frumos problemele sociale de mai sus, si inca multe altele. Una din ideile de baza e ca economisirea timpului devine o boala, pe masura ce oamenii incep sa alerge ca intr-o goana nebuna dupa bani, incercand sa fie cat mai "eficienti" in munca lor...

Atata de eficienti, incat volumul muncii lor creste, in raport stahanovist, iar salariul sta pe loc....