Multumesc pentru vizita, nefertiti. Sper sa se mai bucure si altii de ele, de aceea mai scriu aici cite un rind-doua...

Juan Carlos Onetti - Istoria cavalerului rozei si a fecioarei venite din liliput cu burta la gura

Ed. Nemira, 2008, Colectia Babel
Trad. Ileana Scipione


Habar n-am avut pe ce bijuterie pun mina, cind mi-am cumparat cartea asta de povestiri.

Cine-i omul care scrie? Editura zice aici mai multe despre el, traducatoarea povesteste aici cum e sa traduci un scriitor de talia lui Onetti.

Scriu pentru prima data despre o carte din care n-am parcurs decat una, o singura povestire, si anume cea mai veche dintre toate- scrisa in 1933, celelalte adunate in carte au fost scrise pe parcursul a patruzeci de ani- si asta cred ca spune destul.
Undeva la pagina a treia, doamna aici de fata era deja tabloul viu al incintarii -daca nu chiar al extazului!- pricinuit de intilnirea cu unul dintre cei mai mari maestri ai scrisului pe care am avut norocul sa-i citesc in viata asta.

Revin.

Acest topic a fost editat de Tinkerbell: 6 Dec 2009, 01:06 PM

Eu am cumparat-o de la Kilipirim, dar inca nu am citit-o. In schimb, am Viata scurta si mi-a placut. Inca nu am apucat sa scriu despre ea. Cred ca o sa scriu dupa ce le citesc pe toate.
De fapt, de la Kilipirim am luat si celelalte doua carti ale lui traduse la noi.

Mi-a spus o prietena buna ca am devenit foarte "mainstream" in alegerea cartilor.
So what, if I did? Am in lista inca si carti mari, unice, irepetabile, alea la care te gindesti cu respect, despre care n-ai curaj sa scrii doua rinduri...cum ar fi? cum ar fi...ar fi citeva: mai am inca pe lista Elias Canetti- Orbirea, Somnambulii lui Broch; Omul fara insusiri al lui Musil -il citesc acum, in paralel cu "mainstreamul", my dear friend (pina acum l-am tot aminat, sa ma mai maturizez-cind o fi si aia!)... imi place sa ma extaziez cind citesc o fraza perfecta, chiar daca vine din cele mai neasteptate surse.

Sunt si eu doar un om din multime, n-am nimic care sa ma plaseze altundeva.


@nefertiti: da, am vazut ca sunt patru carti ale lui Onetti, traduse la noi si publicate de Nemira. Ceea ce le voi citi pe toate.

Revin abia acum, am vrut sa editez postul de mai sus pentru ca l-am scris cu oarece amaraciune, si de cite ori il vad simt un pic din amaraciunea aceea…dar nu conteaza.

Asa…Ce e atit de special la Onetti e felul ametitor in care stie sa povesteasca, felul unic in care alege cuvintele si le pune in fraza, cu un efect uimitor asupra celui care citeste.

"..era nascut ca sa convinga, sa creeze atmosfera umeda si calduta in care infloreste prietenia si se accepta sperantele. Era nascut si pentru fericire, ori cel putin ca sa creada cu indaratnicie in ea, cu orice pret, in pofida vietii si erorilor ei. Era nascut, mai ales, si asta-i cel mai important, ca sa impuna transe de fericire intregii lumi. "

" isi presimtea intotdeauna propria fata cu o clipa inaintea oricarei expresii, ca si cum si-ar fi putut-o privi si palpa. "

" nu teama de singuratate, ci teama de pierderea singuratatii pe care o mobilasem cu senzatia puterii, cu un soi de noroc pe care zilele nu mai puteau niciodata sa mi-l dea ori sa mi-l compenseze."»

"acolo, primavara creste in taina pe sub nea apoi sare brusc in sus si acopera totul ca o inundatie"

As vrea sa stiu cum e sa scrii asa, cum e sa traduci un asemenea text- cum e sa citesti stiu! o fac cu mare bucurie, as vrea sa tina cit mai mult si imi rezerv portii pe mai tirziu, asa cum fac cu unele lucruri bune care imi plac mult de tot si la care ma gindesc ca la un premiu.

Onetti are orasul asta imaginar- Santa Maria- care are ceva din aerul din Buenos Aires si ceva din cel din Montevideo, in care isi dospeste visele si le arunca in realitate sublimate in clipe unice, pline de poezie intunecata.

Acolo oamenii nu sint aproape niciodata fericiti, cred ca pot intelege starea de fericire dar reusesc doar sa isi poarte cu gratie nebunia, dindu-ti de inteles ca esti privilegiat sa intri pentru putina vreme in lumea lor.
Orasul e in stare sa izoleze in neantul uitarii femeia care te-a dezamagit, chiar daca acum locuieste doar la patru strazi mai incolo, gata, nu mai e, a sters-o de tot -din timp si din spatiu, si din orice farima de amintire.

E undeva in carte o povestire in care o femeie, o aparitie stranie, plateste citiva oameni de teatru sa ii puna in scena o bucata dintr-un vis aparent fara noima, pe care l-a avut cindva, si in care s-a simtit pe deplin fericita. N-o intereseaza cit costa, vrea doar ca el sa ii fie decor pentru momentul ei de trecere dincolo, iar actorii din biata trupa scapatata de provincie nu inteleg ce e cu femeia asta, dar fac totul asa cum li se cere si inmarmuresc in final, intelegind totul in clipa din urma.

Mai este una in care o pereche (cavalerul cu roza la rever si « cu indolenta in alerta si plina de sperante, cu o prietenie pentru viata mai batrina decit el »si piticuta cu burta la gura) isi face aparitia bulversind viata molcom-binecunoscuta a orasului; santamarienii ii cerceteaza suspicios ca pe o amenintare si le comenteaza fiecare miscare-el e prea curtenitor, ea e prea irezistibil de draguta, amindoi prea tineri si fericiti -lucru care nu poate dura la nesfirsit («…privindu-i trecind, noi adaugam dispretului o timida si calculata oferta de prietenie, intelegere si toleranta ») ;
o alta in care un barbat trist, solitar si urmarit de vini mai mult sau mai putin imaginare legate de moartea fratelui, se simte atras fara scapare de o enigmatica pustoaica in rochie galbena, vesnic cu o bicicleta aparind si disparind printre grindurile de la malul unei mari iluzorii.

Inca una in care un barbat isi savureaza razbunarea amara, peste ani, asistind la esuarea in banal (odata cu maturizarea) a unui adolescent insolent, care i-a distrus cu cruzime cindva planurile de casatorie cu sora sa, doar pentru ca el il credea nepotrivit si « prea batrin ».

“Nimeni n-a iubit vreodata o femeie cu aceeasi intensitate cu care ii iubesc eu decaderea, modul definitiv de a trai cufundat în viata murdara a oamenilor. Nimeni nu-i mai fascinat din toata inima decat mine de tresaririle lui fugare, de proiectele fara convingere pe care acest Bob distrus si distant le emite uneori si care nu-mi servesc decit ca sa masor precis pina unde s-a cufundat pe veci in noroi.
Nu stiu daca in trecut i-am urat vreodata bun venit lui Ines cu atata bucurie si iubire cum fac zilnic cu Bob in lumea tenebroasa şi urat mirositoare a adultilor.
(...) Ca pumnul de pamint de acasa, pozele cu strazi si monumente, ori cintecele pe care imigrantilor le place sa le ia cu ei, eu compun pentru el diferite planuri, convingeri si zile de miine, cu lumina si savoarea tarii din tinerete, de unde a venit cindva.”

Splendid.

Acest topic a fost editat de Tinkerbell: 28 Dec 2009, 07:53 PM

Toti sud-americanii scriu asa... Au un stil anume, care curge, da, asta cred ca e cuvantul potrivit. Indiferent despre ce ar vorbi, povestea curge, nu se opreste si te face sa citesti mai departe, chiar daca sunt lucruri banale, de fapt. Doar la unii portughezi am mai intalnit stilul asta. Sau, ma rog, unul foarte apropiat.

Eu citesc acum tot un sud-american: Jorge Edwards, Casa lui Dostoievski. O recomand, dar o sa scriu despre ea cand o termin.

Un an nou cat mai bun si mai frumos sa ai!

p.s. Stii ca vine Duke Ellington Orchestra la Bucuresti?

Multumesc frumos de urari, un an minunat iti doresc si eu tie!

P.S. Sper sa apuc sa merg la mai multe concerte la anul, macar sa nu mai ratez Garana...

post-it: de identificat pe harta.

Acest topic a fost editat de kumarbi: 29 Dec 2009, 09:02 PM

@ kumarbi:
Multumesc pentru vizita.

Vreau sa pun aici la pastrare citeva bijuterii pe care le-am descoperit recent, autorul este George Almosnino:



singuratatea serii

prin
fereastra
deschisa
caldura unui evantai



punct

un tipat
deschide
multe ferestre
fereastra lui
inchisa



respiratie pe geamul inghetat

pietre
mangaiate noaptea
de maini singuratice
insistenta
de a-ti apropia
concretul cu un abur



stari critice

si perdelele
ca femeile
in fata ferestrei
deschise
tremurand



remember

noaptea
stau
si astept
intoarcerea
noptii



uimire

cand rana se usuca
te gandesti
la scoarta copacului
si te miri
ca poti umbla



sa-i spunem nostalgie

seara
aceasta vanataie
care dispare
a doua zi



confesiunea unui timid

totdeauna m-am gandit:
gura e o usa
daca eliberez
tipatul
se prabuseste
casa



contrapunct iluzoriu

anonimatul
indarjita
tacere
a nemarginirii



incapatanare

sa incerci
noapte de noapte
cu indarjirea
unui caine speriat
sa spui adevarul

cuiva care trece strada



culpa

citesc
recitesc
nimic nou
cameleonul
e in mine



exercitii de a deveni obiect

privesc picioarele scaunului
inutile miscarii
imi simt muschii
incleindu-se
lent



sfidare

sunt pedepsit
sa stau in casa
si sa scriu

ah, grohaitul purceilor
primavara



capcanele culorilor

speriat
privesti zorile
rosii
ca o palma
indarjita
de frig



semn de carte

as vrea
un om
atat de drept
ca linistea
intr-o cladire gotica



in labirint

de la un timp
tot caut
dincolo de ceea ce se vede
nu inceputul
nu sfarsitul
doar o usa



vesti din tara indepartata

si ingerii trec uneori

incerc sa dorm
cu ochii larg deschisi



micile farse ale naturii

o pasare
voios colorata
langa un pian spart

urma pianistului
cicatrizandu-se



saltul in imediat

cand nu mai ai ochelari
te intrebi
poate cineva
sa treaca
peste propria sa tacere



intre doua oglinzi

singuratatea
ochiului
unde
au fost
muntii
ramane doar un nor



infractorul nevazut

pana la urma
voi afla secretul
dulapului
unde intunericul
imi incearca
palariile



o aproximativa descriere a vesniciei

unde
nu e culoare
orice intalnire
e posibila



George Almosnino, sotul scriitoarei de succes Nora Iuga, a fost cultivat de prieteni, desigur, pe merit.
A trecut prin „scoala oniricilor”, poezia si proza sa au ceva crepuscular, fantastic si pregnant,ca un vis-cosmar.

Existentialist solitar, precum Strainul lui Camus, el a strabatut o cariera fara multa galagie, precum participari la cenacluri,
festivaluri etc. Fara a fi un intimist, dimpotriva, era un mare „mestesugar”,un „aurar”, un slefuitor de lentile pentru eul poetic, original, neancorat la nici un curent modern, dar nici la „realismul socialist”, atit de pagubos pentru evolutia multor scriitori.

Titlurile volumelor publicate: Laguna(1971), Nisipuri miscatoare (1979), Omul de la fereastra (1982), Poemele
din fotoliul verde (1984), Marea liniste (1995 - postum).

S-a nascut la 17 iulie 1936, la Bucuresti, a absolvit Facultatea de Istorie, a practicat diverse meserii, a
publicat rar in presa literara, dar la Cartea Romaneasca, datorita lui Florin Mugur i-au aparut patru carti de poezie in circa un deceniu (1971-1982).
A murit la 24 noiembrie 1994. In 1999 a aparut o antologie, in colectia „Scriitori români”, cu poeme de Almosnino.
Creatii ale sale au fost traduse la Viena, Luxemburg, Basel. I-au fost prieteni si au scris despre el Florin Mugur, Constantin Abaluta, Miron Radu Paraschivescu (care l-a debutat la „Ramuri” – „Povestea vorbei”), Dinu Flamând, Gh. Grigurcu, Alex Stefanescu, iar postum, l-au cultivat Aura Christi, Octavian Soviany, Mariana Marin, Daniel Banulescu, Valeriu Mircea Popa, unii dintre ei revendicandu-se de la poezia „domnului Nino”, cum i se spunea in viata.
Regretata Mariana Marin scria:”Pentru a-si pastra memoria si identitatea, poezia româneasca contemporana a avut nevoie de umarul stabil si puternic al seniorilor discretiei.
George Almosnino a fost si este unul dintre ei.”
(extras dintr-un articol semnat Boris Marian si aparut in decembrie 2006)

Citeva articole dedicate, din Observatorul cultural:

Constantin Abaluta despre Almosnino

Octavian Soviany despre Almosnino

Forta si intelepciunea unui timid

si sotia:


Nora Iuga

Nora Iuga din nou

Un alt Nino extraordinar: Ion Stratan.

viaţa şi moartea

S-a înecat Buddha cu un
bob de orez - spun bătrânii.

Binecuvântat fie Buddha
binecuvântat bobul, binecuvântaţi
bătrânii.

Binecuvântate cuvintele care
ne dau voie să vorbim despre
moarte. Atâţia prieteni am acolo,

încât nu ştiu dacă sunt
mort sau sunt viu.

Visez uneori că istoria se repetă
viaţa se repetă
vorbele se repetă

Alteori nu visez, ca un pumnal
sfâşiind o mătase mă trezesc
cu rouă pe piept.

Ca un cuţit, ca un pumnal
străluceşte gheaţa în inima
mea.

Am iubit, am urât
şi n-a fost destul.

Unde ne duci viaţă
Saturată de timp ?

Mă bucură copiii crescând
Mă întristează bătrânii murind.

Aici stau, între două anotimpuri
cu crucea pe piept şi hainele
Puse în rânduială.

Părul creşte, unghiile cresc
Dar n-am timp să observ asta.

Vinul trece, apele rămân
Dar n-am timp să observ asta.

Viaţa trece, numai moartea
rămâne. Dar n-am timp să
observ asta.


(din volumul DE PARTEA MORŢILOR, Ed. liberART, 1998)

"Ion Stratan a fost nu numai unul dintre cei mai importanti poeti romani si europeni (si stiu bine ce spun cand afirm asta), dar si un spirit critic, lucid, analitic si sintetic, o raza imaculata care a strabatut ceturile unor vremi revolute.
A fost un mare inovator, un cautator de aur care a descoperit diamantul reflexivitatii elegiace.
O faptura sensibila, un june rupt parca din alta epoca, un erou de capa si spada, un degustator fin al desenelor ce animau perioada studentiei noastre de pe la mijlocul anilor ’70, un indragostit de viata, de muzica, de cuvintele ce lui ii pareau un miraculos joc al ielelor - iata doar una din ipostazele in care imi apare poetul." (Traian T. Coşovei)


"Ion Stratan este o legendă literară, în frumoasa tradiţie a lui Labiş şi Nichita Stănescu. Foarte important ca poet, Stratan a fost şi un personaj incomparabil. Omul era la înălţimea operei... Sunt cazuri, mai rare în rândul poeţilor, când autorul este eclipsat total de operă. Mă gândesc la Blaga, Bacovia, Pillat, dar şi la prozatori ca Rebreanu şi Ştefan Bănulescu... Geo Bogza şi Zaharia Stancu, din contră, şi-au dominat cu autoritate opera. Aceasta din urmă este situaţia cea mai puţin prielnică pentru posteritatea creaţiei. Cum spuneam, Stratan a fost, dacă putem spune aşa, egal cu propria poezie. În al doilea rând, autorul nostru a fost de departe cel mai dificil poet optzecist... Textele sale mai mult ascund, decât arată, deosebindu-se, prin aceasta, de Coşovei, Iaru, Cărtărescu, Muşina." (Şerban Tomşa)

S-a născut la 1 octombrie 1955 în comuna Izbiceni, din judeţul Olt şi a murit în mod tragic, sinucigându-se în apartamentul său din Ploieşti, la 19 octombrie 2005.
De aceea, nu mai pot fi citite decât într-o anumită cheie premonitorie titlurile cărţilor sale sau versuri precum:

"Viaţa asta, moarte înceată / Şi viaţa cealaltă, o moarte iute / Nu mai pot, nu mai vor pe-ncercate/ Primat să-şi dispute / Nu mai vrea lumea cealaltă să se opună aici / Şi nici existenţa nu vrea sa mai pară / Un gol de furnici/ S-au săturat existenţele / De-atâta vid / Haide şi tu, prag între dânsele / Să aluneci avid." ("Moarte înceată", din volumul "Spălarea apei", Editura Eminescu).

De altfel, în ultimii ani, Ion Stratan a publicat cu o febrilitate luată de unii drept inexigenţă, de alţii ca o revarsare a adâncului său poetic, împiedicat să publice timp de un deceniu de către autorităţiile comuniste.
A absolvit în 1981 Facultatea de Limbă şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti.
În timpul studenţiei a fost membru al cenaclului "Amfiteatru", apoi al "Cenaclului de Luni" condus de criticul literar Nicolae Manolescu şi al "Cenaclului I.L.Caragiale" din Ploieşti.
A fost cel mai distins poet al Cenaclului de Luni la o vreme când ceilalţi optzecisti încă îşi pregăteau ucenicia. A fost redactor şef al revistei Contrapunct şi bibliotecar la Biblioteca "Nicolae Iorga" din Ploieşti. Este unul dintre optzeciştii care a luat poezia în serios, consacrându-i viaţa.

Prieten cu Nichita Stănescu, considerat drept cel mai important continuator al acestuia, Stratan a recurs şi la izvorul celuilalt mare ploieştean al Râsu-plânsului, Ion Luca Caragiale, dar în tonul sumbru al berlinezului sensibil la dezastrul din 1907.

Ion Stratan a fost înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti în ziua de 22 octombrie 2005, în vecinătatea nu foarte îndepărtată a bătrânului Nichita, fiind condus pe ultimul drum de către rude, prieteni, co-generi optzecişti şi scriitorii importanţi contemporani.

Avea, la fel ca Nichita, numai 50 de ani. (sursa: wikipedia)

În capcana limbajului

În capcana limbajului mă-nvârt ca o fiară
- deşi nu-mi pasă prea mult ce-i afară-

Mai mănânc o consoană, un pleonasm
Conjug verbe vechi, ce-mi dau astm

Şi păstrez concordanţa timpului între
Ce s-a-ntâmplat şi ce era să se-ntâmple

De nu erai, de nu eram, de n-am fost
Şi găsesc în toate astea un rost

Fără rest cum cuvintele însele
Au venit şi mi s-au plâns,

Plânsele.



Preziceri

Nu puteam să lipsesc astă seară
La petrecerea ce-o dau pentru mine
Sub o scenă în mare acvariu
Voi prinde în păr crengi marine

Şi nu voi pleca şi nu voi pleca
Şi nu voi sta şi nu voi sta

Se pune la pastrare:

Mircea Ivanescu -interviu pentru Observator cultural

Cumva în continuarea postului de mai sus, de subliniat cu roşu că Mircea Ivănescu a tradus magistral minunea asta:

Robert Musil - Omul fără însuşiri
Ed. Univers, 1995

Nu mă pricep să scriu despre cartea asta, adică orice aş scrie mi se pare prea puţin şi prea stângaci.
E din galeria cărţilor majore despre care niciodată nu spui destul, cu care te simţi norocos că te-ai întîlnit şi despre care ştii de la bun început că trebuie recitită, pentru că acum, chiar dacă nu te grăbeşti cu cititul, eşti abia la primul nivel de înţelegere.

Două cronici, de văzut:
Stelian Ţurlea, în Ziarul de duminică
Ilinca Ilian, în Contrafort

şi ar mai fi multe altele, n-am avut răbdare să le aleg.

Un fragment superb, la care m-am întors de vreo trei ori:

O rază fierbinte şi zidurile care s-au răcit

...Privi în jurul lui, observîndu-şi mediul în care trăia. Toate aceste linii circulare, încrucişate, drepte, curbe şi împletite din care este alcătuit interiorul unei locuinţe şi care se strînseseră înconjurîndu-l, nu erau nici un produs al naturii, nici al vreunei necesităţi lăuntrice, ci erau pînă la ultimul detaliu înţepenite într-o supraabundenţă barocă. Curentul şi bătaia inimii care însufleţesc fără încetare toate lucrurile, construind mediul nostru, se opriseră o clipă. Eu nu sînt decît întîmplătoare, îi rînjea în faţă necesitatea; eu nu arăt în esenţă altfel decît ca o faţă nemîncată de eczemă, dacă mă priveşti fără prejudecată, îi mărturisea frumuseţea. În fond, nu era vorba de prea mare lucru; un lucru căzuse, o sugestie se risipise, un lanţ de obişnuinţă, aşteptare şi încordare se rupsese, un echilibru fluid, tainic între emoţie şi lume fusese tulburat. Tot ceea ce simte şi face cineva se întîmplă într-un fel „în direcţia vieţii”, iar cea mai mică abatere în afara acestei direcţii este diferită sau înfricoşătoare. Lucrurile stau de altfel tot aşa pur şi simplu şi cînd mergi pe propriile picioare: îţi ridici centrul de greutate, îl împingi înainte şi îl laşi să cadă; însă un detaliu cît de mic schimbat, o timiditate cît de vagă în faţa acestui abandon cu care te-laşi-să-cazi-în-viitor sau pur şi simplu uimirea în faţa acestei inerţii – şi nici nu mai poţi să stai drept! Nu trebuie pur şi simplu să te gîndeşti la asta. Şi Ulrich îşi dădu seama că toate momentele care însemnaseră ceva important în viaţa lui îi lăsaseră un sentiment asemănător cu acesta.
În stradă făcu semn unui comisionar şi-i dădu biletul. Era cam ora patru după amiază şi hotărî să facă drumul pînă acolo încet, pe jos. Ziua aceea primăvăratecă de toamnă îl încînta. Aerul fierbea parcă. Pe chipurile oamenilor era parcă un păienjeniş tremurător. După încordarea monotonă a gîndurilor sale din ultimele zile se simţea acum transportat ca dintr-o celulă într-o baie molatecă. Se străduia să meargă liniştit, destins. Tot ceea ce e gata de încordare şi de luptă într-un trup omenesc bine exersat prin gimnastică i se părea astăzi neplăcut ca faţa unui bătrîn comedian care e adesea încărcată de pasiuni mimate, neadevărate. În acelaşi fel strădania sa spre adevăr îi umpluse eul lăuntric cu formele de mobilitate ale spiritului, i-l divizase, echilibrat exercitîndu-se unele împotriva altora, şi-i imprimaseră, la drept vorbind, o expresie nedevărata şi teatrală, aşa cum capătă toate, chiar şi sinceritatea, în momentul cînd devine obişnuinţă. Astfel se gîndea Ulrich. Curgea ca un val printre alte valuri surori, dacă se poate spune aşa; şi de ce nu s-ar putea spune, dacă un om care s-a însingurat prin muncă se întoarce în compania celorlalţi şi resimte fericirea de a curge în aceeşi direcţie cu semenii săi!
În astfel de momente s-ar putea ca nimic să nu fie mai departe de gîndurile oamenilor decît ideea că viaţa pe care o duc ei şi care îi duce pe ei nici nu-i interesează prea mult pe oameni, nu-i interesează în fundul inimii lor. Şi totuşi lucrul acesta îl ştie oricare om, atîta vreme cît e tînăr. Ulrich îşi mai amintea cum i se păruse o zi ca aceasta, pe străzile de aici, cu zece sau cincisprezece ani înainte. Pe atunci totul fusese încă o dată splendid şi totuşi se simţea foarte lămurit în această dorinţă clocotitoare un fel de presimţire chinuitoare de captivitate; un sentiment neliniştitor, spunîndu-i, tot ceea ce vreau eu să realizez, mă realizează pe mine; o bănuială chinuitoare că în lumea aceasta afirmaţiile neadevărate, neglijente şi din punct de vedere personal lipsite de importanţă vor avea un ecou mai puternic decît cele mai sincere şi adevărate. Frumuseţea aceasta? – te gîndeai atunci – foarte bine, dar este ea a mea? Este adică adevărul pe care-l cunosc eu adevărul meu? Ţelurile, glasurile, realitatea, toată fascinaţia aceasta, care te ispiteşte şi te poartă cu ea, pe care o urmezi şi în care te arunci cu capul înainte; - este deci asta realitatea reală, sau nu se arată din ea nici acum nimic mai mult decît un suflu intangibil care pluteşte asupra realităţii care ţi se oferă? Diviziunile şi formele dinainte făcute ale vieţii sînt cele care arată distincte neîncrederii noastre, ceea ce revine mereu asemănător cu sine insuşi, preformaţiunile transmise din generaţie în generaţie, limbajul gata format nu numai al limbii, ci şi al senzaţiilor şi al emoţiilor.[...]
S-ar putea ca pentru cei mai mulţi dintre oameni să constituie o plăcere şi un sprijin faptul că pot găsi lumea gata făcută, prefabricată, cum ar veni, pînă la cîteva mici detalii personale şi n-ar trebui să se pună în nici un fel la îndoială nici faptul că ceea ce persistă în întregul său este nu numai conservator, ci constituie chiar fundamentul oricărui progres şi revoluţii, cu toate că trebuia să se adauge şi acea stînjeneală adîncă, umbroasă, pe care o simt în această situaţie oamenii care trăiesc pe cont propriu. Ulrich îşi dădu deodată seama, în timp ce contempla cu deplină înţelegere a subtilităţilor arhitectonice această construcţie sacră (era în faţa unei biserici), că fără voia lui era silit să se gîndească şi că la fel de bine oamenii ar fi putut să se apuce să-şi mănînce semenii, în loc să construiască asemenea minunăţii demne de admirat sau de a lăsa pur şi simplu să existe mai departe. Casele din jur, bolta cerului deasupra, în totul o armonie dicibilă a tuturor liniilor şi spaţiilor, care atrăgea şi ducea mai departe privirea, aspectul şi expresia oamenilor care treceau pe jos pe sub toate acestea, cărţile şi morala lor, copacii de pe marginea străzii... toate acestea sînt într-adevăr uneori la fel de ţepene ca nişte paravane spaniole , şi la fel de dure ca nişte ştampile tipografice şi atît de – nici nu se poate spune altfel decît desăvîrşite – atît de desăvîrşite şi încheiate, încît nu mai eşti faţă de toate astea decît o ceaţă prisosind, o mică suflare expirînd dintr-o gură, de care Dumnezeu nu mai are grijă.
În acea clipă el îşi dorea să fie un om fără însuşiri.

Am găsit-o! Am căutat-o mult, am dat un anunţ şi aici pe Han, mai demult, dar abia acum am reuşit s-o găsesc:



Ramon Gomez de la Serna- Omul pierdut

Editura Fabulator- 2004, trad. Radu Niciporuc

Ramon Gomez de la Serna a intrat la noi târziu, abia în 2004.

Când am citit pe liternet.ro prezentarea cărţii, am fost uimită că nimeni nu se gândise mai repede să traducă un scriitor căruia în lumea literară hispanică i se spune simplu şi fără posibilitatea niciunei confuzii, "Ramon".

Şi s-a întîmplat datorită întîlnirii dintre doamna Ioana Zlotescu Simaru, o autoritate în domeniul studierii operelor complete ale lui de la Serna chiar acasă la el, în Spania, şi Radu Niciporuc, traducătorul şi cel care şi-a inaugurat editura chiar cu Omul pierdut al lui Ramon Gomez de la Serna.

Ramon, inventatorul acelor mici bijuterii numite greguerias, m-a dus cu gîndul la Quevedo încă de la primele rînduri ale acestei cărţi.

Mi-a plăcut ce spune Caligraf despre el, şi linkurile puse de el acolo, pe blog.

Până unde am ajuns eu cu lectura, cartea e o nebunie, o sfidare, un afront adus regulilor de orice fel, logicii, convenţiilor, cuminţeniei, banalului cotidian. M-a pierdut şi m-a regăsit de mai multe ori, şi probabil tot aşa va fi pînă ajung la final. E năucitoare. Un şir de interferări, de pătrunderi subtile în poveşti de viaţă şi de moarte -mai ales de moarte- ale unor personaje rătăcite, enigmatice, neînţelese, captive ale unor cuşti nevăzute.

"Omul meu pierdut este pierdut pentru că este bun, e cel ce nu vrea să creadă în convenţional, cel ce nu cedează în faţa dezgustului pe care i-l trezeşte lupta cu o viaţă sordidă, împărţită în tagme, cel ce preferă în locul lucrurilor obişnuite şi clasate, informul, ropotul pur de observaţii, halucinaţii şi frunze uscate ce străbat paginile cărţii, confesionalul insolent şi dezagreabil al vieţii.

Omul meu pierdut e o mulţime incalculabilă de oameni pierduţi ce au nevoie de această carte, care nu este o farsă ci lectura cerută de cei care neputînd citi alte cărţi, o solicită pe aceasta pentru a compensa aciditatea şi apatia în care au fost aruncaţi de o lume idioată şi înşelătoare.

"Poate am izbutit să fiu la unison cu aceste suflete extenuate ce nu vor să ţină seama de romancierii dogmatici. Aceşti cititori mă interesează mai mult decît cei manieraţi, cărora le plac cărţile cu subiect liniar, pline de naivităţi demodate ce nu mai pot fi crezute.
Cred că vor putea citi această carte stimulaţi de plictisul vieţii. Ei sînt cei ce-mi insuflă curajul de a-mi pune în practică teoria conform căreia romanul trebuie să fie un lucru rău, capabil să se transforme într-unul bun, operînd prin cataliză în maniera bizară prin care zahărul arde doar dacă i se adaugă puţină cenuşă.

Asta înseamnă să fii scriitor, să te întorci din teatrul vieţii înfruntîndu-te cu întreaga realitate, formulînd răspunsuri mai mult sau mai puţin stupide lucrurilor fără răspuns, respingînd, desigur, soluţia ce ni se oferă: de a ne dormi liniştiţi moartea, ca pe un somn fără deşteptare.
Scriitorul nu se poate duce la culcare, pentru că vrea să fie treaz înainte de venirea morţii şi năzuieşte să fie treaz şi la venire, şi după venirea ei.

Literatura de tunel este literatura fidelă destinului ei şi trebuie să consiste dintr-un ansamblu de farse geniale, de extravaganţe, de alchimii ale unui Faust care să nu-şi fi vîndut -asta în niciun caz!- sufletul diavolului....

Nu sîntem altceva decît mister: nu trebuie să fim altceva decît mister, pentru că este singurul care încurajează şi dă demnitate vieţii. Dar nu misterul unei intrigi sau al unei prezumţii, ci toate misterele.
A explora misterul, a descifra misterul, acesta e singurul contrast impunător al vieţii.
Un scriitor în labirintul de coridoare al destinului: iată senzaţionalul.

Acţionăm asupra misterului vieţii pentru a dobîndi memoria imemorială din misterul morţii, iar acest lucru nu poate fi decît un har al lui Dumnezeu acordat omului, căci singurul roman bun, amuzant şi dramatic, este romanul "Cosmos" scris de El.

Pentru asta să mă ierte Dumnezeu."

Acesta este Ramon Gomez de la Serna.

Te face sa simti cum ard cuvintele.

Max Frisch – Numele meu fie Gantenbein

Editura Polirom, 2003
Trad. Ondine- Cristina Dăscăliţa

Aceasta ar putea fi -cumva- povestea adevărată a lui Filemon şi a preaiubitei lui soaţe, Baucis, văzuta prin globul de cristal al tuturor posibilităţilor.

Filemon şi Baucis -ştiţi deja- sunt cei doi soţi care s-au iubit pâna la moarte şi dincolo de ea, cerându-i lui Zeus fericirea ultimă, aceea de a închide ochii în aceeaşi clipă, astfel ca niciunul dintre ei să nu fie nevoit să suporte nicio clipă de viaţă fără celălalt. Şi au căpătat nemurirea, aşa e legenda.

Cartea lui Frisch face un portret mişcat al vieţii de cuplu, o imagine incompletă a câtorva poveşti de iubire cu aromă de Wong Kar Wai, fragmentată de dese şi derutante hiaturi.

Femeile lui Wong Kar Wai: siluete învăluite în mister, parfum fin şi foşnet de mătase. Bărbaţii... Aici ne rupem de film.

Avem naratorul, care în atotputernicia-i auctorială începe fiecare scenariu cu un intransigent ”Îmi imaginez...”, după care aruncă datele problemei aşa cum ai arunca zarurile, aşteptând să hotărască hazardul.
Dacă ar fi fost aşa? Sau aşa?
Ce ar fi să mai avem o variabilă aici? Pentru el e chiar interesant să urmărescă noul curs al poveştii (”probez poveştile ca pe haine!”) desprinzându-se cumva din fiecare personaj ca un alter-ego critic, o variantă care se arată de cele mai multe ori dezamăgită de fragilitatea originalului.
Relaţia primordială dintre bărbat şi femeie, cum funcţionează , ce legi o guvernează şi cum face din noi nişte fiinţe pe care nu le mai înţelegem- cam de aici începem, aici e capătul firului.

Avem un domn care ajunge cândva printr-un concurs de împrejurări să poată alege dacă îşi va continua viaţa aşa cum îl ştie toată lumea sau... ca orb. Nimeni nu ştie că de fapt, el nu e orb, aşa că poate vedea lumea în alt fel, exact aşa cum e ea când nu ştie că cineva observă.

Numele lui fie Gantenbein. E suficient atât.

Fascinantă treabă, să vezi fără să fii bănuit că vezi. Totul şi toate în jur se arată cu adevărata faţă, nemaiavînd grija măştii. Prietenii, rudele, oamenii de care te loveşti tot timpul, femeia iubită, tu însuţi- câţi vor trece testul adevărului?

Mai avem câteva figuri masculine dintre care cea a lui Enderlin se detaşează, el fiind genul de intelectual rasat, discret, elegant, care din principiu evită complicaţiile existenţiale şi care se simte irepresibil atras de o femeie necunoscută, într-o seară ploioasă, într-un bar slab luminat, rupt parcă din „Reconstruction”-ul lui Boe, sau dintr-un film de Wong Kar Wai: aceasta e una dintre (im)posibilele poveşti create de mintea lui Gantenbein cu şi despre soţia lui, despre care îşi imaginează că inevitabil va găsi la altul ceea ce nu are, sau nu este Ganteinbein.

Dar dacă nu e aşa? Ar putea fi la fel de bine doar povestea unei experienţe, spusă de un barman unui domn necunoscut care aşteaptă pe cineva, într-o seară ploioasă.

Astăzi e 24 august, ziua în care s-a născut Jorge Luis Borges.



Infernul, I,32

"Din zorii zilei şi până la lăsarea nopţii, către sfârşitul veacului al XII-lea, un leopard vedea nişte tăblii de lemn, drugi verticali de fier, chipuri de bărbaţi şi femei care nu erau niciodată aceleaşi, un zid gros şi, poate, un şanţ de piatră acoperit cu frunze uscate. Nu ştia, nu putea şti, că jinduieşte iubire şi cruzime şi aprinsa dorinţă de a sfâşia până şi vântul care aduce cu el iz de cerb, însă ceva înlăuntrul lui simţea că se înăbuşă şi că se răzvrăteşte, iar atunci Dumnezeu îi glăsui într-un vis:
Trăieşti şi vei muri în temniţa aceasta pentru ca un om pe care eu îl ştiu să te privească de un anumit număr de ori şi apoi să nu te poată da uitării şi să-ţi pună făptura şi simbolul într-un poem, care îşi are locul precis în urzeala universului. Înduri captivitatea, însă vei dărui acelui poem un cuvânt.
Dumnezeu, în vis, ilumină grosolănia fiarei şi aceasta înţelese pricinile şi îşi încuviinţă destinul, dar nu găsi înlăuntrul ei, când se trezi, decât o întunecată resemnare, o curajoasă ignoranţă, căci mersul lumii este prea complex pentru naivitatea unei fiare.
După ani, la Ravenna, Dante îşi trăia clipele de pe urmă, la fel de nejustificat, la fel de singur ca oricare alt om. În clipa unui vis, Dumnezeu îi dezvălui tainicul rost al vieţii şi migalei sale; Dante, uimit, află în sfârşit cine era şi ce era şi binecuvântă amărăciunile îndurate. Tradiţia povesteşte că, la deşteptare, simţi că a primit şi a pierdut un lucru infinit, ceva ce nu putea recupera şi nici măcar întrezări, căci mersul lumii este prea complex pentru naivitatea unui om."

din volumul Făuritorul, 1960

Am primit-o de curand , imi place tare. E chiar ...delicioasa. Sper sa revin dupa.
Imi place mult locusorul asta al tau, am citit prima oara aici de ea, o asteptam, am tinut minte. E ca o harta a micilor frumuseti. Mai scrie.

edit. si locusorul si cartea. ca harta.

Acest topic a fost editat de factura: 31 Aug 2010, 07:55 PM

Am terminat-o. Nu stiu ce de am scris atunci, in 31 august, ca o sa revin. Nu am nimic de spus. Am uitat sa vorbesc, cum sa vorbesc despre carti. Sunt coplesita de ...frumusete. A cartii, a lumii.

De fapt, nu mai vin aici, nu vreau sa tulbur linistea coltului, voiam doar sa -ti mai las scris asta: "..."

Ma mir de fiecare data cand citesc o carte de care stiam, care astepta cuminte in biblioteca, care nu ma striga. O citesc, ma invaluie cu lumea aia a ei si apoi trec rusinata pe langa toate cartile aliniate acolo si ma simt ca si cum exista milioane de vieti langa mine, in casa mea, atat de aproape. Si imi pare rau ca le uit des.

Eleganta ariciului e despre frumusetea.



***


*si la tine, mai sus

exercitii de a deveni obiect

privesc picioarele scaunului
inutile miscarii
imi simt muschii
incleindu-se
lent

George Almosnino

Te astept aici cu mare drag, oricind.
Voi reveni, sint tot pe fuga zilele astea.

Dubravka Ugresic - Ministerul durerii
Ed. Polirom 2010
Trad. Octavia Nedelcu

Am ajuns la cartea asta căutînd o alta (tot a ei), "Muzeul capitulării necondiţionate", la care ajunsesem eu de aici. Sau de aici, nu mai ştiu, că am vizitat multe locuri pe net atunci.

Incredibil de tristă poveste.
Nici nu mă aşteptam la altceva, fiind vorba despre refugiaţi din fosta Iugoslavie care încercă să-şi refacă vieţile prin alte părţi ale lumii.
Pot spune că stilul de povestitoare al Dubravkăi Ugresic e simplu, direct, fără ocolişuri, taie ca lama unui cuţit bine ascuţit. Simţi că te afli în prezenţa unei femei excepţionale, inteligente, educate, care-ţi spune cum e
să-ţi recompui viaţa din cioburi după ce ai pierdut tot: locurile dragi, familia, prietenii din copilărie, limba în care te-ai născut. Cum e să trăieşti tot timpul cu urma unei palme pe faţă.
Se întreabă din cînd în cînd cine e vinovat de destrămarea fostei Iugoslavii, cine e cel care a transformat un popor întreg într-o mare de umbre rătăcitoare prin lume.
Numai cei din boxa acuzaţilor, dacă au avut ghinionul să fie prinşi? Nimeni nu se socoteşte vinovat, normal.

"Mă întrebam ce se întîmplase cu sutele de mii de oameni anonimi, fără sprijinul cărora războiul nu ar fi avut loc. Oare ei nu se simţeau vinovaţi?
Ce era cu panica aceea generală care i-a cuprins pe politicieni, diplomaţi, înalţi funcţionari şi militari străini de au dat năvală în ţara noastră? Erau plătiţi regeşte, în afară de bani, au dobîndit şi aura salvatorilor, iar apoi şi accesul pe o treaptă superioară în ierarhia instituţională a ONU sau oricare alta. Iar Croaţia şi Bosnia erau simple locuri de muncă cu multiple avantaje. Hotelurile nu erau chiar atît de proaste, mîncarea era bună, litoralul Mării adriatice aproape.
Oare ei se simţeau în vreun fel vinovaţi?
Şi ei îşi făceau pur şi simplu treaba.
Criminalul acela din munţi, lunetistul care a împuşcat o femeie de pe o stradă oarecare din Sarajevo, şi el îşi făcea treaba.
Foto-reporterul străin care filmase femeia- fără să-i dea prin gînd să cheme o ambulanţă (ca să primească ulterior pentru imaginile sale incitante premiul întîi la concursul pentru fotografia de război a anului)- şi el îşi făcea treaba.
Sărmana femeie care se chircea pe trotuar în vreme ce din ea gîlgîia sîngele, chiar şi ea, fără să ştie, îşi făcea treaba în spectacolul autentic al războiului."

Am citit-o greu, cu hopuri, am închis-o cu sentimentul că ar trebui să ne mai gîndim cînd ne simţim nemulţumiţi de viaţa noastră. Noi măcar putem alege.

Salutari
Dupa subtirimea acestui topic, ne putem da seama ca putina lume se mai oboseste sa citeasca. Media a cam acaparat (din pacate) totul..
As fi interesat si eu in continuare sa aflu ce merita cumparat si citit. Daca imi permiteti, pentru cei pasionati de genul turism extrem-aventura, as incerca sa fac si eu o recomandare - "Luptand cu imposibilul" de Mike Horn. Editura RAO. As fi curios de niste recenzii la aceasta carte...

Jean-Claude Carriere, Umberto Eco - Nu speraţi că veţi scăpa de cărţi
Humanitas, 2010

Am ajuns la cartea asta pentru că cineva (foarte drag mie) din familie o căuta, am găsit-o eu şi am aruncat o privire înăuntru.
Cine ar fi putut discuta pe tema asta mai înfocat ca aceşti doi domni un pic săriţi (când vine vorba despre carte, desigur, altfel nu ştiu cât de săriţi sunt)?

Carte de vizită, pe scurt:
Jean-Claude Carriere este istoric, scriitor, scenarist (colaborator statornic al lui Bunuel, cu care a lucrat la “Le charme discret de la bourgeoisie“, “Belle de jour”, printre altele), actor –ameţeşti când îi citeşti cv-ul. Şi bibliofil, desigur.

Pe domnul Eco îl rugăm să nu se supere dacă îl sărim de data asta, îl cunoaşte toată lumea destul de bine.

Despre ce se discută: despre cărţi, sub orice formă, dacă a trecut sau nu vremea cărţii tradiţionale, pe suport de hârtie, despre cum va arăta biblioteca viitorului şi tot aşa.
Surpriza este că aceşti oameni sunt atât de convinşi de veşnicia cărţii (sub forma tradiţională sau sub orice formă asemănătoare acesteia) că nici nu acordă prea multă importanţă întrebării obsedante dacă nu cumva răspândirea pe scară largă a comunicării electronice va duce la moartea cărţilor aşa cum le ştim noi, cu file foşnitoare.

„Cartea este ca lingura, ciocanul, roata sau dalta. Odată inventate, nu pot fi ameliorate semnificativ. Nu se poate inventa o lingură mai bună decât o lingură. Cartea a dovedit ce poate şi nu vedem un alt obiect mai bun pe care l-am putea crea pentru aceeaşi întrebuinţare. Poate vor evolua elementele sale, poate că paginile nu vor mai fi de hârtie. Dar cartea va rămâne ce este.” Eco spune asta.

Acestea fiind spuse şi subliniate, discuţia trece în continuare către evoluţia cărţii de-a lungul timpului. Aici e marea bucurie şi plăcere a celor doi, din când în când întrerupţi de moderator (Jean-Philippe de Tonnac) care îi scoate discret pe cei doi către alte limanuri atunci când cad victime ale unei perioade mai ofertante din istoria cărţii, cum e cea a evului mediu, de exemplu.

Mi-a plăcut cu predilecţie Carriere. Mult mai reţinut cu potopul de titluri în comparaţie cu Eco şi făcând des trimiteri la arta cinematografică, a dat discuţiei o notă de varietate binevenită.
La întrebarea ce şi-ar dori mai mult în viitor, ca bibliofil şi iubitor de cărţi, a spus că visează să descopere un codex maya. (În 1964, ajuns în Mexic pentru prima oară, a aflat că fuseseră inventariate vreo sută de mii de piramide maya, din care doar trei sute au fost cercetate. E de înţeles de ce visează aşa ceva, e chiar foarte posibil să se întâmple).

Şi unde mai pui că are şi o colecţie impresionantă de cărţi de poveşti şi legende, vă daţi seama ce minunăţii o fi având omul ăsta acasă?

La aceeaşi întrebare, Umberto Eco spune că ar vrea să descopere un exemplar al primei cărţi tipărite, biblia lui Gutenberg. Simpla evocare a acestei cărţi rarissime e prilej de visare pentru bibliofili.

Cînd vine vorba despre cărţile adunate de-a lungul anilor, J.C.C spune: "Nu de puţine ori, mi se întâmplă să merg într-o cameră în care am cărţi şi să le privesc, pur şi simplu, fără să ating vreuna. Primesc atunci ceva ce nu pot exprima în cuvinte. Mă tulbură şi în acelaşi timp mă linişteşte."

Şi la final, un gând frumos al lui Paul Claudel din La Philosophie du livre (eseu publicat în 1925), citat de acelaşi J.C.C:

"Ştim că lumea este un text, iar acest text ne vorbeşte, cu smerenie şi cu bucurie, despre propria sa absenţă, dar şi despre prezenţa eternă a altcuiva, anume Creatorul ei."

Acest topic a fost editat de Tinkerbell: 8 Jan 2011, 11:42 PM

Despre romanul " Frumosii nebuni ai marilor orase " un interviu cu Fanus Neagu aici .

Gheorghe Crăciun - Trupul știe mai mult. Fals jurnal la Pupa Russa (1993-2000)

Ed. Paralela 45, 2006


Gheorghe Crăciun mi-a pus în față, prin Trupul știe mai mult, cea mai profundă carte (a unui scriitor român) cu care mi-a fost dat să mă întîlnesc în ultima vreme. Păstrînd proporțiile, mi s-a părut că citesc un alt fel de Cioran: întors către sine, concentrat pe propriile neputințe, lașități, deziluzii, limite.
Fascinat de relația de corp-text, ii acordă tot timpul petrecut în fața caietelor pe care își înșiruie gîndurile în timp ce lucrează la romanul Pupa russa (roman despre care s-a spus că a atins subtilități incredibile ale psihologiei feminine, așa încît e greu de crezut că a fost scris de un bărbat).

Interviu acordat lui Marius Chivu in 2006, aici

”Continuînd notația de ieri noapte: Eu nu am teme, am doar obsesia de a ajunge la ele, într-o stare de puritate absolută care nu este aceea a ideii, ci a trupului.
Ce ciudat! Nu doar mintea simte nevoia să elimine impuritățile care i-ar putea bruia buna funcționare, ci și corpul.
Și unde vreau să ajung? La o corporalitate restituită prin limbaj, la nimic altceva. Nu e ciudat? Pariul meu nu are în vedere trupul pur și simplu, ci posibilitatea de a scrie trupul, fără a-l alfabetiza.”

”E limpede că noi nu ne stăpînim în totalitate ființa, că există o mare imagine diurnă a existenței noastre la care, imediat după trezire, cu un efort mai mare sau mai mic, ne racordăm. Această imagine e regăsită grație unor stimuli exteriori repetabili. Ea presupune răspunsuri pe care le știm deja. Ea își confirmă previzibilitatea.
Cînd, prin 1980, am scris într-un text propoziția Trupul știe mai mult, aveam probabil în minte toate acestea, dar analiza n-a fost făcută.
Iar situația este și mai gravă în cazul celui care scrie, tocmai pentru că scrisul nu te lasă să ignori ceea ce existența rațională pur și simplu elimină, fără mari complicații. Scrisul nu te lasă să dormi, el îți adîncește fisura existențială și pînă la urmă te desființează, te lichidează, ca o substanță corozivă în stare să topească și scheletul.
Ce altceva e scrisul, dacă nu un lichid, chimic și organic în același timp, un fel de suspensie coloidală în care a fost macerată toată carnea trupului tău, cu creier cu tot!”

"Cred că în sinea mea dispreţuiesc filosofia. Mă apăr astfel de un handicap. Nu am nici aptitudinea, nici plăcerea de a fi un gînditor. Gîndirea ca activitate sistematică (te) izolează de lume. Distanţarea de ceilalţi prin gîndire? Prefer, fără nici o ezitare - dacă asta este implacabil -, distanţarea de ceilalţi prin trăire."

”În orizontul trăirii a trăit Gheorghe Crăciun, gîndind. Şi i-a făcut plăcere să se gîndească la trăire; a numit-o, deci a îmblînzit-o, a aşteptat să i se aşeze cuminte la picioare şi, după ce a fotografiat-o, nu a mai ieşit din casă fără fotografia ei.
Dacă Gheorghe Crăciun a murit, asta s-a întîmplat din nerăbdarea de a trăi odată. Pentru că el ştia ce ştie trupul cel mai bine: boala ca singura formă de viaţă inexorabilă, imposibil de amînat, mai autentică decît orice imagine. Ea a venit, a văzut, a învins.” (Alexandru Mușina)

Acest topic a fost editat de Tinkerbell: 1 Feb 2011, 10:05 AM

Pe 31 martie a fost ziua de naștere a lui Nichita, adică cea mai importantă zi din istoria modernă a României, cum spunea cineva drag mie.
Vreau să vă spun că pe facebook Oana Pellea a creat o pagină cu majuscule, NICHITA STANESCU, pe care de atunci oamenii pun întruna poeziile lui, ca și cum atît așteptau.
Am putea paria liniștiți pe poezie, oameni buni. Cine mă poate contrazice?




(fragment dintr-un documentar din 2007)

Acest topic a fost editat de Tinkerbell: 3 Apr 2011, 05:01 PM

Mircea Ivănescu

către seară, mă aşez la picioarele tale...


aş vrea să ies la plimbare, şi ea, răsturnată adânc
în fotoliul de unde priveşte, prin neştiutoarea fereastră,
chipurile, în vremea din faţa ei, să mă urmărească
trecând, pe străzi bântuite de ploaie. şi cu ochiul stâng

eu urmărindu-i atenţia, oarecum întretăiată, mereu
zvâcnită înainte, spre ceea ce crede ea că este mai important
în jocul realităţii, pe care îl vede dincolo. – eu
însă, în timpul oprit, de dincoace, mocnind aberant,

pe genunchii ei, alăturaţi cast, şi pe care
ea îi acoperă uneori cu mâna, încet.
(semn că-mi simte privirea, desigur)...şi iară

aş vrea să merg, tot mai departe de ea, cu un umblet
apăsat de ploaie, şi vântul care îi bate
ei în fereastră să-i amestece chipurile acestea toate.