"Depresia este boala secolului in care traim." Aceasta a spus-o nu un psiholog, ci un preot.

Cei familiarizati cu un limbaj "bisericesc", vor intelege ca este vorba despre akedia. Care credincios nu a trecut prin asa ceva?

Dar ce este de fapt akedia? Cuvantul grecesc akedia inseamna "tanjire", inseamna oboseala, tendinta de a renunta, insatisfactie de a trai. "Cea mai mare patima dintre toate toate", deoarece ea le reuneste pe toate. Caracterizatã ca plictisealã, lehamite, lâncezealã, descurajare, scârbã, melancolie, sãturare, indiferentã fatã de cele spirituale, akedia este "expresia concretã a unei profunde dezintegrãri interioare a persoanei umane ca urmare a pãcatului".

Un om cuprins de akedie nu se mai poate ruga, isi simte sufletul impietrit. Ca remediu, el recurge la tot soiul de "evadari", doreste sa se rupa de sine.

Iată cum descrie în secolul IV, Evagrie Monahul, starea de akedie: "Atunci când cel căzut pradă akediei citeşte, cască mult şi uşor se lasă dus spre somn. Se freacă la ochi şi îşi întinde mâinile şi dezlipindu-şi ochii din carte îi fixează pe perete. Iarăşi întorcându-i, citeşte puţin şi frunzărind-o caută curios sfârşitul, numără paginile, murdăreşte literele şi podoaba cărţilor. Iar închizând-o, pune cartea sub cap şi cade într-un somn nu foarte adânc, căci foamea îi scoală sufletul şi el îşi face grijile lui".

Care sunt cauzele, care sunt formele, care sunt remediile si falsele remedii ale akediei?

p.s. in sanskrita si in pali exista cuvantul dukkha, ceea ce inseamna: durere, apasare; este acelasi lucru ca si akedia.

Draga Thelma,
Exista o lucrare foarte interesanta si foarte folositoare: Terapeutica bolilor spirituale... O sa scriu ce zice acolo despre akedie....
Akedia
Akedia se înrudeşte cu tristeţea atât de mult, încât tradiţia asce­tică apuseană, al cărei inspirator este Sfântul Grigore cel Mare, le pune laolaltă, socotindu-le una şi aceeaşi patimă. Tradiţia răsăriteană însă face deosebire între ele, privindu-le la două patimi distincte.
Termenul akedia a a fost preluat în latină sub forma acedia, greu de tradus în limbile moderne în chip simplu şi complet în acelaşi timp. Cuvintele „lene" sau „plictis", prin care el este adesea redat, nu exprimă decât o parte din realitatea complexă desemnată de această noţiune.
Akedia corespunde, desigur, unei anumite stări de lene şi unui soi de plictis, dar alături de acestea ea mai cuprinde şi lehamite, silă, urât, lâncezea­lă, moleseală, descurajare, toropeală, lipsă de grijă, amorţeală, somnolenţă - akedia împingându-l pe om la somn fără ca el să fie cu adevărat obosit -, îngreunarea trupului, ca şi a sufletului.
Există în akedie un sentiment de insatisfacţie vagă si generală, astfel încât pe omul aflat sub stăpânirea acestei patimi nu-l mai interesează nimic, găseşte toate lucrurile lipsite de sens şi fără rost si nu mai aşteaptă nimic de la viaţă.
Akedia îl face pe om nestatornic cu sufletul şi cu trupul. Mintea, incapa­bilă de a se fixa, trece de la un lucru la altul, îndeosebi când este singur, omul nu mai poate suferi să stea în locul în care se află, patima împingându-l să iasă şi să colinde prin alte locuri. Adesea ajunge hoinar, rătăcind din loc în loc.
In general, ea îl împinge pe om să caute cu orice preţ întâlnirea cu cei­lalţi. Aceste întâlniri nu-i sunt, obiectiv vorbind, cu totul necesare, dar, târât de patimă, el le resimte ca atare, căutând pretexte „bune" pentru a le îndrep­tăţi. Relaţiile sale cu oamenii sunt cel mai adesea uşuratice, întreţinute prin vorbărie deşartă, născută dintr-o curiozitate fără rost.
Se poate întâmpla ca akedia să nască în sufletul stăpânit de ea un mare dez­gust faţă de locul unde sade; îi oferă motive ca să fie nemulţumit de el şi-1 face să creadă, în mod iluzoriu, că în altă parte i-ar fi mai bine.Il face să tânjească după alte locuri, unde ar putea găsi mai uşor cele de trebuinţă". Akedia poate, de asemenea, să-1 facă pe om să fugă de lucrurile pe care le are de împlinit, mai ales de munca sa, de care îl face să fie nemulţumit, împingându-1 să caute alte activităţi, care, crede el, ar fi mai interesante şi l-ar face fericit...
Toate aceste stări legate de akedie sunt însoţite de nelinişte, care, alături de sila de toate, constituie o caracteristică fundamentală a acestei patimi.
Demonul akediei atacă mai ales pe cei dedicaţi vieţuirii duhovniceşti; el încearcă să-i întoarcă din căile Duhului, să le împiedice în orice chip lucrarea pe care o cere o asemenea viaţă si mai ales să-i depărteze de la pravilă şi de la stăruinţa în nevoinţa ascetică, să le tulbure liniştea şi nemişcarea care o înlesnesc. Astfel, Sfântul loan Scărarul o prezintă ca pe o „lâncezeală a sufletului, o moleşeală a minţii în nevoinţa, o scârbă faţă de făgăduinţa călugărească". Ea îl face pe monah „leneş şi neînstare de nici o muncă înăuntrul chiliei, nemailăsându-1 să stea în casă şi să se dedea cititului". Robită de această patimă, mintea lui devine leneşă şi neputincioasă la orice lucrare duhovnicească"; monahul ajunge trândav în tot lucrul lui Dumne­zeu, el nu mai doreşte bunurile viitoare şi ajunge chiar să dispreţuiască bunurile duhovniceşti. Toţi Sfinţii Părinţi văd în akedie principala piedică în calea rugăciunii. Sfântul loan Scărarul arată că akedia, „lâncezeala sufle­tească", este „plictiseală în citirea psalmilor..., neputincioasă în rugăciune". „Dracul trândăviei obişnuieşte să războiască de cele mai multe ori mai ales pe cei ce au înaintat în rugăciune sau pe cei ce se sârguiesc în ea", spune Sfântul Simeon Noul Teolog. Ei arată că mai ales la ceasul rugăciunii acesta aduce toropeală în suflet şi în trup, împingându-1 pe monah la somn: „Când nu se face cântarea de psalmi, trândăvia sufletului nu se arată. Iar când se sfârşeşte pravila, atunci se deschid ochii", spune Sfântul loan Scăra­rul. Dar „când soseşte vremea rugăciunii, iarăşi se îngreunează trupul. Stând la rugăciune, îi scufundă pe călugări iarăşi în somn şi le răpeşte stihul din gură cu căscaturi necuvenite".
Este întru totul adevărat că akedia îi loveşte mai ales pe cei care se strădu­iesc să se supună unei asceze duhovniceşti statornice, care-şi reduc la strictul necesar activităţile şi ieşirile în afara chiliei, care caută singurătatea şi liniştea depline; iar cu cât îşi rânduieşte omul mai mult viaţa şi se însingurează pentru a se dedica rugăciunii curate care-1 uneşte cu Dumnezeu, cu atât mai mult este încercat de această patimă de care au a se teme mai ales sihastrii. Dar ea nu-i ocoleşte nici pe cei care trăiesc fără nici o rânduială si neavând nici o grijă de sufletul lor. Pe aceştia îi atacă sub alte forme; cum arată Sfân­tul Isaac Şirul, „cei care petrec în faptele trupeşti sunt cu totul în afară (de aceste ispite); dar lor le vine trândăvia care e vădită tuturor".
Această akedie ia forma unui sentiment, adesea nedesluşit, de nemulţumi­re, de plictiseală, de oboseală, de silă de sine şi de viaţă, de cei din jur, de locul în care vieţuiesc, de muncă şi de orice activitate. Ei sunt, de aseme­nea, cuprinşi de o nelinişte fără motiv, de o anxietate generalizată, sau chiar de o stare de angoasă, temporară sau continuă. De aici, cad într-o stare de lâncezeală, de toropeală fizică şi psihică, de oboseală generală şi constantă, nemotivată, de somnolenţă sufletească şi trupească. Adesea, pe lângă toate acestea şi parcă pentru a le înrăutăţi, akedia îi împinge să facă mai multe lucruri deodată, să umble fără rost dintr-un loc în altul, să se întâlnească cu oameni care nu le sunt de nici un folos şi, în general, să facă tot ceea ce le pare lor că i-ar putea scăpa de nelinişte şi plictiseală, de singurătate şi de ne­mulţumirea pe care o poartă în suflet. Şi crezând ei că astfel vor fi mulţumiţi şi în sfârşit se vor regăsi, de fapt se înstrăinează tot mai mult de sine şi de datoria lor duhovnicească, de adevărata lor fire şi de menirea lor, iar prin aceasta se lipsesc de orice bucurie cu adevărat deplină şi netrecătoare.
La cei care duc viaţă ascetică, atacurile acestui demon şi manifestările acestei patimi se înteţesc în jurul amiezii, „îndeosebi în jurul orei şase, scrie Sfântul loan Casian, îl tulbură pe monah nişte friguri, care revin la anu­mite intervale şi, la orele obişnuite acceselor, produc sufletului bolnav fier­binţeli violente, în sfârşit, unii bătrâni spun că acesta este duhul cel de amia­ză, pomenit în Psalmul 90". Printre aceşti „bătrâni" se află şi Evagrie, care spune că: „Demonul akediei, care se mai numeşte şi «demonul de amiază»... se năpusteşte asupra călugărului pe la ceasul al patrulea si dă târcoale sufle­tului până pe la al optulea ceas".
Ceea ce distinge în mod esenţial akedia de tristeţe este faptul că ea nu are un motiv precis, sufletul fiind „tulburat fără de noimă", cum spune Sfântul loan Casian. Dar dacă ea nu are un motiv precis, aceasta nu înseamnă că ea nu are anume cauze. Etiologia demoniacă, cum o arată citatele de mai sus, iste preponderentă. Lucrarea diavolilor presupune totuşi un teren prielnic, pentru a se putea manifesta. Sfântul Talasie arată că iubirea plăcerii şi întris-area cea după lume duc cu uşurinţă la akedie. „Trândăvia (akedia) vine din neglijenţa sufletului, si e neglijent sufletul care boleşte de iubirea plăcerii", spune el iarăşi. Sfântul Macarie Egipteanul pune akedia pe seama lipsei de credinţă. Iar Sfântul Isaac Şirul arată că la monahi „trândăvia vine din împrăştierea cugetării".
Descrierea tulburărilor aduse de akedie, pe care am prezentat-o puţin mai înainte, ne îngăduie s-o privim ca pe o boală a sufletului, aşa cum o şi soco­tesc, de altfel, Sfinţii Părinţi.
Mulţimea nenorocitelor ei urmări pentru viaţa sufletului nu fac decât să întărească această convingere.
Una dintre ele, fundamentală, este întunecarea în întregime a sufletului: akedia întunecă mintea şi o orbeşte, aruncând sufletul în beznă. Astfel, sufletul nu mai este în stare să cunoască înţelesurile duhovniceşti. „Cu adevărat sufletul care a fost rănit de săgeata acestei tulburări, istovin-du-se, este îndepărtat de la orice contemplare a virtuţilor şi de la văzul sensu­rilor spirituale", spune Sfântul loan Casian. Dar urmarea cea mai gravă este că această patimă îl depărtează pe om de la cunoaşterea lui Dumnezeu, ţinându-1 în trândăvie şi neştiinţă.
Sfinţii Părinţi arată iarăşi că akedia, care este o lâncezeală a sufletului şi o moleşeală a minţii, stinge flacăra-duhului, ducându-1 la negrijă si lipsă de curaj. Dacă se însoţeşte cu tristeţea, o sporeşte, şi atunci omul ajunge uşor la deznădejde. Tot din ea ies gândurile de hulă şi cugetările nebu­neşti împotriva Făcătorului. Alte urmări nenorocite sunt învârtoşarea inimii si mânierea grabnică. Tot din ea, spune Sfântul Isaac Şirul, „vine duhul ieşirii din minţi, din care răsar zeci de mii de ispite".
Spre deosebire de celelalte patimi de căpetenie, akedia nu naşte o patimă anume, căci ea le aduce în suflet pe aproape toate celelalte patimi. „Acest demon nu este urmat îndeaproape de nici un altul", spune Evagrie, expli­când în altă parte că „gândul akediei nu este urmat de altul, întâi pentru că este un gând apăsător, iar apoi pentru că are în el mai toate gândurile (re­le)". Tot aşa spune şi Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Moleşeala (akedia)... stârneşte deodată aproape toate patimile". Iar Sfântul Varsanufie scrie că ea „naşte tot răul". De aceea, Sfântul loan Scărarul socoteşte că akedia este „moartea atotcuprinzătoare a monahului". Iar Sfântul Simeon Noul Teolog spune despre ea că este „moartea sufletului şi a minţii", încheind astfel: „Dacă Dumnezeu i-ar îngădui să lucreze împotriva noastră după puterea ei, nici unul dintre nevoitori nu s-ar mântui vreodată".
în faţa mulţimii acestor rele pe care le iscă akedia, Sfinţii Părinţii spun că ea este cea mai apăsătoare şi mai greu de îndurat patimă, cea mai grea dintre „cele opt întâistătătoare ale răutăţii" şi că „nu este patimă mai rea decât dânsa". Sfântul Isaac Şirul spune că ea este pentru suflet „gustarea gheenei".
Spre deosebire de celelalte patimi despre care am vorbit, akedia nu constă în reaua folosire a unei anume puteri a sufletului. Sfântul Maxim Mărturisi­torul arată că ea le perverteşte pe toate: „Toate patimile ţin sau numai de iuţi-mea sufletului, sau numai de partea lui poftitoare, sau de cea raţională... Dar akedia se face stăpână peste toate puterile sufletului".79 Pe de altă parte, ea nu constă nici în folosirea lor în chip contrar firii, pentru că nu are în natura omenească vreun bun temei. De aceea, Evagrie arată că în cazul acestei patimi, firesc este să nu o ai deloc. Intr-un anume fel, ea este, pe de o parte, amorţire şi vlăguire, iar pe de altă parte zăpăcire şi neorânduială a tuturor puterilor sufletului care sunt de folos în viaţa duhovnicească. Sfântul Talasie arată limpede această dualitate, alune­când o defineşte ca „neglijenţă a sufletului". Akedia ar putea fi privită a lipsă a „zelului" duhovnicesc cu care a fost hăruit primul om şi pe care îl are şi omul înnoit în Hristos, tot ca dar al Sfântului Duh, pentru ca să-şi poate astfel împlini cu râvnă fierbinte lucrarea duhovnicească.

Maine o sa scriu ce zice acolo despre Tamaduirea Akediei...

Akedia nu apare doar la monahi, ci si la credinciosul obisnuit, la simplul ravnitor. Acest subiect poate fi incadrat si la psihologie, insa akedia este analizata prin prisma spirituala. De aceea, se poate spune ca o cauza a ei sunt atacurile satanice- psihologia nu are cum sa opereze cu astfel de concepte. Astfel de atacuri exterioare nu au efect asupra unei fiinte puternice din punct de vedere duhovnicesc, insa pot lovi printr-o slabiciune existenta. Si cum nimeni nu este perfect...


Parintii, in special Sf. Maxim Marturisitorul, identifica trei forme în care se manifestă această tristeţe pătimaşă:

-prima este supărarea. Prin supărare înţelegându-se o tristeţe care pătrunde până în adâncul sufletului, infiltrând toate gândurile şi sentimentele omului;
- a doua este necazul. Prin necaz se intelege o nelinişte şi o apăsare, care ia naştere în urma unor împrejurări neplăcute prin care trece omul, dar care nu este de profunzime şi nici nu este de durată;
- a treia forma prin care se manifestă această tristeţe este pizma sau invidia. Este o întristare care vine datorită bunurilor materiale, intelectuale sau sufleteşti pe care le observăm la cei din jurul nostru, nu le avem si le dorim, sau le avem, dar in cantitati insificiente.


De ce este omul trist? Conform Parintilor, din cauza:

- lipsa împlinirii uneia sau mai multor dorinţe;
- lipsa onorurilor din partea lumii (unde orgoliul este preponderent);
- unei insatisfacţii de ordin general, a unui sentiment de frustrare;
- maniei;
- ca urmare a indeplinirii unei pofte de ordin trupesc (sex, mancare sau bautura in exces etc.)
- lucrarii diavolesti (fara cauza aparenta).

Tristeţea vine în urma mâniei. După ce trece mânia, tristeţea cuprinde sufletul, pentru că prin mânie se pierd starile de echilibru si armonie caracteristice fiintei, se pierde harul lui Dumnezeu şi sufletul rămâne gol.

p.s. Buna lucrare, Terapeutica bolilor spirituale.

Acest topic a fost editat de Thelma: 15 Nov 2005, 10:54 AM

Thelma, nu cred ca exista muritor pe suprafata pamanrului care sa nu fi trecut prin suparare, necaz, pizma sau invidie.
Eu recunosc (uite, asa, pe fata) ca de multe ori am avut suparari, necazuri: decese, nereusite, pierderi, etc.
Aici nu cred ca este altceva decat incercari ale sortii.
De pizmuit sau invidiat cred ca am facut dar intr-un mod constructiv: adica, atunci cand am vazut ca ceva este mai bun si mai frumos decat la mine, m-am straduit sa obtin prin efort si munca si mai bun si mai frumos.
Ar mai fi ceva.....
Atunci cand eu am observat in jurul meu persoane demne de admirat, care sistematic sunt indepartate, blamate, manjite.
Pe obrazul lor sunt tristesti inscrise...
Oare care forma de akedie este in sufletul lor?

Contraste, asa e...fiecare poarta in sine rani sufletesti. Atunci cand acestea devin coplesitoare, dupa un anumit timp se poate instaura depresia. Cand este vorba mai ales de un credincios, care obisnuieste sa se roage, se poate instaura o raceala sufleteasca, o impietrire a inimii, care duce la lipsa de preocupare pentru cele spirituale; cu alte cuvinte, lenevie spre cele duhovniceşti: akedia este o piedică principală în calea rugăciunii. Ea aduce o toropeală în suflet şi în trup, împingând spre somn la vremea rugăciunii.

Akedia în domeniul vieţii duhovniceşti se manifestă în primul rând în tendinţa spre a minimaliza rugăciunea. Omul cuprins de akedie îşi aduce tot felul de argumente pentru a-şi reduce la minim rugăciunea: că-i obosit, că n-are timp, că nu-i nevoie să te rogi chiar aşa mult, că-i suficient să spui un cuvânt din adâncul inimii decât să spui cuvinte multe şi fără să te poţi concentra.

p.s.

Da, bine ar fi ca toate aceste 'patimi' sa fie manifestate intr-un mod constructiv, ajungandu-se la virtutea care li se opune.

Acest topic a fost editat de Thelma: 15 Nov 2005, 03:11 PM

Deci aşa se cheamă fenomenul. Acum nu ştiu dacă e chiar minimalizare, dar un fel de absenţă, de ne-simţire, nu ştiu exact cuvîntul... În ceea ce mă priveşte tabloul nu e aşa de sumbru cum îl zugrăveşte Clopoţel dar există. Apare o perioadă în care nu mai apare "pornirea" spre rugăciune. Există dorinţa dar parcă se instaurează un blocaj. Nasoale momente! După o vreme se "degripează angrenajul" şi treburile revin la normal. E un soi de ciclu...

E akedie ce spun eu sau nu?

Clopoţel, Thelma (şi ceilalţi) ce ar fi să vorbim de akedia personală, a fiecăruia dintre noi în parte,, de stări de fapt şi de remedii posibile, că de teorie parcă m-am cam săturat...?...

De acord, caa, dat fiind faptul ca tu ai lansat ideea, incepe tu. Vin si eu din urma.

Caa, bun indemn, sper sa-l urmezi si tu, si altii, pentru ca nu cred sa fie cineva de pe aici care sa nu fi trecut prin astfel de momente. Ma gandeam sa scriu cate ceva din experienta proprie in Jurnal, dar tot mai bine e, pare-mi-se, aici.

Ai surprins bine: akedia inseamna nesimtire. Are mai multe forme si grade de intensitate, putandu-se ajunge chiar pana la hula de divinitate. Daca ar fi sa rezumam, tristetea si mania duc la akedie, care alunga trairea.

Akedia=obstacol spiritual !

Ce am observat la mine: demult, am trecut printr-o astfel de criza de acedie (pe fondul unei depresii) cauzate de o drama in familie. Desi stiam ca rugaciunea m-ar fi putut ajuta, nu aveam nici puterea, nici dorinta (cel mai grav lucru, deoarece insemna existenta revoltei) de a ma ruga, sau de a mentine o activitate spirituala. Chiar daca traiam in mijlocul oamenilor, a cunoscutilor, m-am izolat complet de acestia, construindu-mi un fel de "zid" care nu lasa nimic sa intre, nici sa iasa si autoiluzionandu-ma ca asa e bine. Ei, dupa ce mi-am mai revenit din punct de vedere fizic si mental (ca sufleteste eram tot la pamant), am inceput si eu sa misc un deget, sa-l caut pe duhovnicul meu, sa-i cer indrumare. Stiam ca nici familie, nici colegi, nici prieteni nu ar fi putut avea o privire de ansamblu atat de obiectiva si de 'terapeutica'. Mi-a dat un canon de rugaciune lung, dar intru totul potrivit starii de fapt in care ma aflam, repetat zilnic, la aceeasi ora + spovedanii si impartasiri dese. Am inceput sa respect programul, coroborat cu Maslu saptamanal si lecturi spirituale. Pot sa spun ca dupa o luna am inceput sa simt din nou caldura soarelui.

Acum imi vine destul de usor sa vorbesc despre asta, chiar daca atunci simteam iadul dezlantuit pe pamant. Ce regret si acum este faptul ca am preferat sa lancezesc atat de mult in necazul meu. Daca actionam mai repede, ma scuteam pe mine insami si pe cei din jurul meu de foarte multa suferinta.

Asta e un exemplu tipic de forma dura de akedie, insa putem vorbi de akedie si in cazul: "dom'le, n-am chef sa ma rog si cu asta basta!" Cred ca in astfel de situatii, intra in discutie puterea de autocontrol si disciplina a fiecaruia, deoarece lenea pare a fi "cauza rautatilor" (desigur, noi insine suntem cauza reala).

Ca remediu e binevenit un program de rugaciune respectat cu strictete, zilnic, la aceleasi ore. Nu conteaza faptul ca la inceput nu exista traire; ea vine treptat, ca rezultat al efortului depus. Se limpezeste mentalul si sufletul, se pregateste terenul pentru gingasele si frumoasele trairi duhovnicesti.

Ce am observat la altii: tendinta de evadare in: alcool, droguri, sex, televizor, chat si jocuri pe calculator (in special la adolescenti), lectura, munca sau alte hobby uri - ca forme mai 'elevate' de evadare, insa este exact acelasi lucru. Se incurajeaza scindarea, alienarea, agresivitatea si se amplifica posibilitatea de a nu mai putea rupe cercul vicios creat.
............
Daca "akedia" inseamna "tanjire", nu se refera cumva la tanjirea dupa 'ceva', dupa un ' paradis' pierdut? si cum nici ateii nu sunt scutiti de manifestari ale akediei, putem observa cum multi, foarte multi isi doresc un paradis pe care chiar ei il reneaga.

Acest topic a fost editat de Thelma: 15 Nov 2005, 06:56 PM

Da, după cum spuneam, la mine e ceva ciclic. La un moment dat coboară aşa, ca un fel de cortină peste suflet. Sufletul rămîne singur. Blocat. Nu e vorba de tristeţe. E vorba de goliciune, de... nimic. De aia şi pomeneam de "angrenaj" şi de "blocaj". Ce poţi spune de un angrenaj gripat altceva decît că...stă. Deosebirea e că la angrenaj poţi găsi relativ repede cauza gripării şi remedia defectul. Dar la mine nu ştiu cu precizie nici cauza şi ca o consecinţă nici remediul potrivit. Rezultatul e o perioadă grea, în care mă simt bolnav spiritual. Adeseori nu numai spiritual...

Remediul meu? Îmi pare rău, nu am nici o "reţetă" verificată... Încerc să mă micşorez duhovniceşte şi să-l "măresc" pe Dumnezeu...Şi aştept cu cuvintele unei rugăciuni familiare în gînd: "...dacă vrei ca eu să stau în întuneric, fii binecuvîntat, iar dacă vrei ca eu să umblu în lumină, fii iarăşi binecuvîntat... fă ca prin har să-mi fie mie posibil ceea ce prin fire îmi pare imposibil..."

Aştept. Cu răbdare.

Invariabil după un timp dispare blocajul. Invariabil după un timp el apare din nou...

Pentru mine această chestie e (încă) un mare mister al vieţii mele spirituale.

Imi cer scuze ca nu am continuat cu ce am promis, dar ... am uitat de acest subiect....
Draga Caa,

Vezi tu, la noi, la ortodocsi, exista o invatatura foarte valoroasa, si aceea zice ca cel mai bine este sa urmezi drumul drept, adevarat clar si batatorit, si sfaturile celor mai imbunatatiti ca tine, caci ei au "biruit lumea" si au castigat Imparatia Cerurilor... De aceea, parerea mea, sau a unuia neimbunatatit, nu numai ca nu are relevanta, dar duc si pe altii in ratacire...
Akedia, nu este o chestiune simpla cum cred altii, si chiar unii ortodocsi . Sfintii Parinti vorbesc de demonul akediei, care ar fi unul din cei mai periculosi... Si atunci, cati dintre noi sunt capabili sa se lupte cu demonii, sa-i infranga si apoi sa dea sfaturi altora?! Din acest punct de vedere, eu am spus, ca parerea mea in astfel de cazuri de mare delicatete, nu numai ca nu-si are locul, dar este chiar daunatoare, caci daca eu ma insel, ii insel si pe altii care iau de bune vorbele mele... Cine este atat de nebun incat sa-i duca pe altii in ratacire, atunci cand nu e 100% sigur pe ce spune... Chiar Mantuitorul ne avertizeaza ca vai de cel prin care vin smintelile, ca mai bine si-ar lega o piatra de moara de gat si s-ar arunca in mare, decat sa sminteasca pe altul...
Daca vrei sa afli daca si pe mine demonul akediei m-a atacat, atunci afla ca da, prin aceea ca imi dadea tot felul de stari, de motive, de pricini, ca sa nu imi fac canonul, ca sa nu merg la Biserica etc...
Retete de vindecare, eu nu pot sa dau de la mine, pt. ca nu am dreptul, in plus, fiecare credincios trebuie sa discute serios problema cu duhovnicul sau, si impreuna, cu ajutorul lui Dzeu. , vor birui demonul...

Tocmai ca teoria Sfintilor Parinti este bazata pe practica cea mai aleasa... Ce poata sa spuna un pacatos ca mine, cand Sfintii Parinti ne-au lasat lectiile lor de viata nepretuite, tocmai pt. a invinge vrajmasii...? Ce as putea spune eu sau tu mai bine ca ei? Sau mai mult? Am avut eu viata lor, bineplacuta lui Dzeu., ca sa vorbesc?
Pana si la matematica, de ex., nu poti spune lucrurile dupa ureche si doar dupa ce spune teoria matematicii... Ca sa poti adauga ceva nou, trebuie sa fi mai bun decat altii mai buni dinaintea ta.... Eu cu siguranta nu sunt...
Si daca la matematica e asa de greu, atunci cum crezi ca e cand e vorba de mantuirea propriului suflet, dar si a altora? Exista vreun lucru mai important pt. un om? Eu zic ca nu...
Sa ma ierti si sa nu te superi pe mine ca nu sunt de acord cu tine aici, dar insist pe faptul ca problema este prea delicata si importanta ca sa poata fi lasata la parerile unor pacatosi ca mine, sau ma rog... a altora asemenea mie...
Eu o sa dau tosusi, in postul urmator, sfaturile Sfintilor Parinti, despre cum sa ne tamaduim de akedie, si imi cer scuze ca e putin cam mult, dar fiecare sa-si aleaga ce crede el ca e mai bine, pt. sufletul sau...

Tămăduirea akediei
Atunci când am descris patima akediei, am văzut că ea are particularitatea de a cuprinde toate puterile sufletului şi de a stârni aproape toate patimile si că, prin urmare, ea înseamnă moartea tuturor virtuţilor. De aceea, spre deose­bire de celelalte patimi, akedia nu poate fi tămăduită printr-o virtute care să i se împotrivească direct şi care să-i ia locul în sufletul omului. „Fiecare dintre celelalte patimi e nimicită de o virtute. Dar trândăvia sufletească (akedia) este moartea atotcuprinzătoare a călugărului", spune Sfântul loan Scărarul. Această particularitate face ca tămăduirea acestei patimi să se facă pe mai multe căi, după cum arată Sfântul loan Casian: „Atletul lui Hristos, care tre­buie să se întreacă după lege în lupta pentru desăvârşire... se cuvine să se războiască pe toate fronturile cu acest ticălos duh al neliniştii".
Pentru vindecarea ei, mai întâi trebuie ca boala să fie scoasă la lumină şi să fie cunoscută ca atare, pentru că această patimă nu are o pricină anume şi de aceea adesea ea rămâne neştiută sau de neînţeles, cu atât mai mult cu cât unul dintre efectele ei este orbirea minţii şi întunecarea în întregime a sufle­tului. De aceea, Sfântul loan Casian mai spune că cel care vrea să i se împo­trivească trebuie „să se grăbească a alunga din ascunzişurile sufletului aceas­tă boală". Iar Avva Pimen arată si el că „de o va cunoaşte omul că aceasta este, se odihneşte".
Pentru că akedia obişnuieşte să-1 împingă, îndeosebi pe anahoret, să-şi părăsească chilia, să umble dintr-un loc în altul, să caute întâlnirea cu ceilalţi, pentru nevoi care i se par cu totul îndreptăţite, în primul rând omul trebuie să înţeleagă că ele nu sunt decât pretexte vane pe care i le dictează însăşi patima sa. Atunci când akedia se manifestă sub această formă, Sfinţii Părinţi, cu to­ţii, recomandă ca mai întâi omul să se împotrivească pornirii de a-şi părăsi locul, oricât de binecuvântată i s-ar părea pricina pentru care vrea să iasă. „Să nu-ţi laşi chilia la ceasul încercărilor - scrie Evagrie -, plăsmuindu-ţi pricini bine întemeiate. Ci stai înăuntru, rabdă si întâmpină-i vitejeşte pe toţi cei care dau năvală peste tine, şi mai cu seamă pe demonul akediei (...)".' „Când se ridică asupra ta duhul akediei, nu-ţi părăsi chilia şi nu te feri de lupta cu el", scrie el în altă parte. Tot aşa spune şi Sfântul loan Casian, că omul trebuie să lupte în aşa fel încât să nu se lase „alungat dintre zidurile mănăstirii şi să dispară ca un dezertor sub cine ştie ce pretext, chiar de evlavie".
Atunci când akedia se manifestă sub forma dorinţei de a dormi, se cuvine de asemenea să i ne împotrivim, străduindu-ne să ieşim din toropeală şi să nu ne lăsăm doborâţi de somn. In toate situaţiile, după cum arată Sfântul loan Casian, „experienţa a dovedit că de asaltul neliniştii nu trebuie să scapi ferindu-te, ci trebuie s-o birui înfruntând-o".
A nu i te împotrivi este, oricum, o soluţie greşită, care nu face decât să spo­rească boala. „Asaltat de vrăjmaş cu asemenea vicleşuguri, cât timp este sleit de duhul neliniştii (...) îşi află scăparea sau în somn, sau este dat afară din chilie, ca să-şi caute în vizitarea unui frate o alinare a suferinţei. Dar leacul folosit deocam­dată îl va îmbolnăvi şi mai rău curând după aceea, căci vrăjmaşul îl va ataca şi mai des şi mai înverşunat pe cel pe care-1 ştie că, pornită lupta corp la corp, va întoarce spatele şi-1 vede bine că-şi speră scăparea în fugă, nu în lupta până la victorie", arată Sfântul loan Casian, care spune în altă parte despre cei pe care-i atacă akedia: „dacă-şi îngăduie libertatea de a ieşi mai des din chilie, slăbindu-şi regulile schimniciei, vor ridica împotriva lor o furtună de nelinişti mai rele decât cele pe care voiau să le lecuiască. Aşa este cu bolnavii de friguri, care cred că-şi potolesc febra lăuntrică bând apă rece, deşi se ştie că în felul acesta acel foc mai mult s-aprinde în loc să se stingă şi, după o uşoară mângâiere, urmează atacul şi mai puternic al bolii".
Pentru că pricina acestei boli se află înlăuntrul omului, iar nu în starea de singurătate, atunci când se caută leacul pentru tămăduirea ei trebuie să se aplece omul asupra sa, şi să nu-l caute în afară, în întâlnirile cu ceilalţi. Cel mai adesea, credinţa că poate primi ajutor de la ceilalţi pentru suferinţa lui este cu totul deşartă. Sfântul Isaac Şirul scrie cu privire la aceasta: „însănăto­şirea şi leacul (akediei) izvorăsc din linişte (isihia}. Aceasta este mângâie­rea celui ispitit de ea. Dar din întâlniri nu primeşte niciodată lumina mângâierii şi convorbirile cu oamenii nu-l tămăduiesc, ci-l odihnesc pentru o vreme, dar după aceea se ridică împotriva lui cu şi mai multă tărie. (...) Fericit este cel ce rabdă acestea, rămânând în sălaşul său".
Fireşte, Părinţii admit că în anumite cazuri „este neapărat nevoie de un om luminat, cercat în acestea, ca să se primească de la el luminare şi întări­re". Dar aceasta rămâne o situaţie de excepţie. Sfântul Nil Sorski spune şi el că uneori este nevoie de „omul mai cu păzire întru vieţuire şi mai folositor în vorbire, precum zice marele Vasile. Că zice: de multe ori trândăvirea fiind în suflet, ducerea către unii la vreme potrivită şi fără de vinovăţie, grăi-rea într-o măsură oarecare poate s-o strice pe această patimă a trândăvirii. Şi nevoitorul, întărindu-se puţintel, mai cu dragoste se apropie de luptă. Iar a răbda întru linişte (isihia} mai de folos este, zic Părinţii, cunoscând acesta din cercare". Cel mai mare folos îi vine omului din lupta de unul singur cu patima şi din împotrivirea cu bărbăţie, pentru că numai aşa sufletul este în­cercat şi întărit. De aceea Evagrie scrie: „Când se ridică asupra ta duhul ake­diei, nu-ţi părăsi chilia şi nu te feri de lupta cu el, la vremea potrivită, care-ţi este de mare folos, căci, după cum se curăţă argintul şi se albeşte, tot aşa su­fletul tău se va lumina şi se va face strălucitor"; şi încă: „Să nu-ţi laşi chilia la ceasul încercărilor (...), ci întâmpină-i vitejeşte pe toţi cei care dau năvală peste tine, şi mai cu seamă pe demonul akediei. Acesta, fiind cel mai apăsă­tor dintre toţi, face sufletul foarte încercat". Iar Sfântul Isaac Şirul spune: „Fericit este cel ce rabdă acestea, rămânând în sălaşul său. Căci va ajunge după aceasta în locaş şi în putere mare, cum zic Părinţii".
Se cuvine să ştim că împotrivirea faţă de patimă nu-şi dă îndată rodul ei. La biruinţă se ajunge în urma unei lupte îndelungi şi neîncetate. Fireşte că tămăduirea ei cere înainte de toate multă răbdare şi stăruinţă, virtutea răbdării vădindu-se astfel unul dintre leacurile cele mai potrivite pentru ea. „Akedia este îndepărtată prin răbdare (imou.ovfi)", scrie Evagrie. Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că acest leac ne-a fost dat de însuşi Hristos: „Moleşeala (akedia), făcându-se stăpână peste toate puterile sufletului, stârneşte deodată aproape toate patimile. De aceea este si cea mai grea dintre toate celelalte patimi. Bine zice, aşadar, Domnul, când dă doctoria împotriva ei: «întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre» (Le. 21, 19)".
Un alt leac esenţial care trebuie adăugat răbdării este nădejdea. „Călugă­rul cu nădejde tare junghie lenea, omorând cu sabia acesteia pe aceea", spune Sfântul loan Scărarul. Iar Evagrie sfătuieşte aşa: „Când dăm peste demonul akediei (...), semănând în noi bunele nădejdi, să rostim descântecul acesta al sfântului David: «Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce mă tul­buri ? Nădăjduieşte în Dumnezeu, că-L voi lăuda pe El; mântuirea feţei mele este Dumnezeul meu» (Ps. 41, 16)". Nădejdea pe care se cuvine să şi-o să­dească omul în suflet nu este numai aceea că, mai devreme sau mai târziu, va fi izbăvit de patimă şi va ajunge la odihnă, ci şi nădejdea sigură a bunătăţi­lor viitoare, care, aşa cum arată Sfântul loan Scărarul, este judecătoarea aces­tei patimi „şi o omoară cu desăvârşire".
Un al treilea leac este pocăinţa, întristarea după Dumnezeu şi străpunge­rea inimii. „Dacă-şi va aduce aminte omul de păcatele sale, Dumnezeu îi va fi ajutor în toate şi va lua de la el trândăvia", învaţă un Bătrân. „Să fie legat acest tiran cu aducerea-aminte a păcatelor", îndeamnă Sfântul loan Scăra­rul; şi încă: „Cel ce se plânge pe sine nu cunoaşte trândăvia sufletului". Lacrimile de pocăinţă şi plânsul cel duhovnicesc sunt cu adevărat un leac foarte puternic. „Akedia este îndepărtată prin lacrimi", arată Evagrie, şi tot el spune: „Plânsul amarnic este leac puternic împotriva vederilor de noapte zămislite de akedie. Acest leac îl da patimilor sale proorocul David, spunând: «Ostenit-am întru suspinul meu, spăla-voi în fiecare noapte patul meu, cu la­crimile mele aşternutul meu voi uda» (Ps. 6, 6)".
Un alt remediu împotriva trândăviei sufleteşti este „aducerea-aminte de moarte" , lucrare ascetică de temelie, care stă în a-şi adu­ce aminte omul neîncetat că este muritor şi că în orice clipă poate veni moartea. Amintirea morţii se cuvine a fi însoţită de cugetarea că fiecare zi trebuie trăită ca şi cum ar fi cea din urmă, sfat pe care Părinţii îl dau adeseori nu pentru a-1 pregăti pe om pentru moarte, ci pentru a-1 ajuta să trăiască aşa cum se cuvine. Gândul morţii face ca omul să nu risipească timpul, atât de preţios pentru mântuirea sa, ci „să răscumpere vremea", după cum spune Apostolul (Efes. 5, 16), şi să trăiască în chip duhovnicesc fiecare clipă a vieţii sale, să se ferească de păcat, să împlinească poruncile si să se predea cu totul lui Dumnezeu. Amintirea morţii este îndeosebi folositoare în vindeca­rea akediei, în care este lipsă de grijă pentru mântuire, toropeală duhovni­cească, trândăvie în lucrarea virtuţii şi care-l mână pe om la lucrări si la întâl­niri cu semenii lipsite de orice folos, care, din punct de vedere duhovnicesc, sunt o adevărată pierdere de timp. Astfel, „l-au întrebat odată pe un bătrân: Cum de nu te deznădăjduieşti ? Şi a răspuns: Pentru că aştept să mor în fie­care zi". Iar Sfântul Antonie cel Mare învaţă: „Spre a nu ne face nepăsători, e bine să cugetăm la spusa Apostolului: «Mor în fiecare zi» (l Cor. 15, 31). Căci dacă am trăi şi noi ca cei ce mor în fiecare zi, n-am păcătui. Iar ceea ce se spune prin aceasta trebuie s-o înţelegem aşa: sculându-ne, în fiecare zi să socotim că nu vom rămâne în viaţă până seara, şi când ne culcăm să socotim că nu ne vom mai scula". Evagrie, în Antiretic, sfătuieşte ca, împotriva gân­durilor aduse de akedie, să rostim aceste versete din Scriptură: „Omul ca iar­ba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori. Că vânt a trecut peste el şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte încă locul său" (Ps. 102, 15-16) şi: „Zilele noastre pe pământ nu sunt decât o umbră" (Iov 8, 9); „Nu sunt, oare, zilele mele destul de puţine ?" (Iov 10, 20). Şi aminteşte de sfatul părintelui său duhovnicesc: „Sfântul şi preaîncercatul nostru învăţător spunea aşa: Călugărul trebuie să se ţină tot timpul gata, ca şi cum ar muri a doua zi. (...) Astfel, spunea el, smulge gândurile akediei şi se face mai râvnitor ". Lucrul acesta este de folos pentru că, aşa cum arată Evagrie în altă parte, demonul akediei „îi înfăţişează călugărului cât de lungă este viaţa" şi cât de grele şi nesfârşite sunt „chinurile ascezei", insuflându-i dezgust faţă de osteneala duhovnicească şi gândul că nu poate împlini mulţimea nevoinţe: care-i stă înainte.
Frica de Dumnezeu este şi ea un remediu puternic împotriva acestei pa­timi: „Nimic nu poate alunga aşa de mult trândăvia ca frica (de Domnul)" spune Sfântul loan Scărarul.
Printre leacurile prescrise de Părinţi este si lucrul de mână. Intr-adevăr, munca îl fereşte pe om de plictisul, toropeala şi nestatornicia la care-l împin­ge această patimă şi care sunt stările ei alcătuitoare. Munca îl ajută să dobân­dească anumite calităţi: stăruinţa şi statornicia în lucrare, atenţia şi efortul susţinut, atât de necesare pentru viaţa sa duhovnicească şi pe care akedia în­cearcă să le spulbere. Prin ea omul se împotriveşte direct trândăviei, o formă a akediei şi izvor de nenumărate rele pentru suflet. Sfântul Casian vorbeşte îndelung despre lucrul mâinilor ca remediu împotriva akediei pe care el o arată îndeosebi sub această formă, a trândăviei, referindu-se îndeosebi la în­văţătura Sfântului Pavel: „Fericitul Apostol, fie că văzuse această boală năs­cută din duhul neliniştii furişându-se chiar atunci, fie, prevăzând prin desco­perirea Duhului Sfânt, că se va ivi mai târziu, se grăbeşte ca un adevărat doctor al sufletului s-o prevină prin medicamentele mântuitoare ale porunci­lor sale. De aceea, scriindu-le tesalonicenilor, ca cel mai priceput şi desăvâr­şit medic, mai întâi susţine slăbiciunea suferinzilor prin tratamentul blajin si uşor al cuvântului. Pornind de la dragoste, pentru care îi laudă, le potoleşte durerile rănii ucigătoare printr-un medicament mai uşor, pentru ca, odată tre­cută furia bolii, să poată suferi şi doctorii mai tari". După ce arată acest fel plin de bunătate şi înţelepciune cu care Sfântul Apostol îşi începe cuvântul vindecător de suflet, Sfântul Părinte luminează sfaturile date de Apostol, care sunt în fapt leacurile acestei patimi:
1) „Şi să râvniţi, ca să trăiţi în linişte" (cf. l Ţes. 4, 11), adică, comentează Sfântul Părinte, „rămâneţi în chiliile voastre si nu vă lăsaţi tulburaţi de feluritele zvonuri care se nasc din dorinţele şi taifasurile celor ce lenevesc";
2) „să faceţi fiecare cele ale sale" (cf. l Ţes. 4, 11), adică „să nu doriţi să cercetaţi, din curiozitate, faptele lumii şi să nu iscodiţi felul de viaţă al altora, în loc să vă daţi osteneala spre îndreptarea voastră şi spre cultivarea virtuţilor";
3) „şi să lucraţi cu mâinile voastre, pre­cum v-am dat poruncă" (cf. l Ţes. 4, 11). Apoi, Sfântul loan Casian aminteş­te şi tâlcuieşte cuvântul Sfântului Apostol, prin care acesta se dă drept pildă de bună purtare: „Căci voi înşivă ştiţi cum trebuie să vă asemănaţi nouă, că noi n-am umblat fără de rânduială (...), ci cu muncă şi cu trudă, am lucrat noaptea şi ziua, ca să nu împovărăm pe nimeni dintre voi" (2 Tes. 7-8). Iar după ce citează urmarea acestui verset, în care Apostolul îi pomeneşte pe cei ce „umblă fără rânduială, nelucrând nimic, ci iscodind" (2 Tes. 3, 11), Sfân­tul Părinte arată că Apostolul „se grăbeşte să aducă cuvenita curăţire (...). Se întoarce din nou la inima de părinte iubitor, sau de medic compătimitor, şi aduce printr-un sfat sănătos lecuire fiilor săi celor suferinzi, zicând: «Unora ca aceştia le poruncim şi-i rugăm, în Domnul nostru lisus Hristos, ca să muncească în linişte şi să-şi mănânce pâinea lor !» (2 Tes. 3, 12). Prin mântuitoarea povaţă a muncii a tratat, ca cel mai priceput medic, cauzele atâtor plăgi care decurg din trândăvie, ştiind că şi celelalte boli, care se înmulţesc din aceeaşi tulpină, pot fi îndată stinse, o dată ce a fost suprimată cauza maladiei principale". Totodată, Sfântul Părinte arată că, în afara valorii tă­măduitoare, sfaturile Apostolului au şi un rost prevenitor: „Totuşi, ca medic pătrunzător şi prevăzător, doreşte nu numai să vindece rănile celor suferinzi, dar şi celor sănătoşi le dă la fel poveţe potrivite pentru a-si păstra o neştirbită sănătate". încheindu-şi învăţătura în această privinţă, Sfântul loan Casian îl dă drept pildă pe Avva Pavel care, cu toate că avea hrana asigurată de o mică grădină, iar oraşul era prea departe ca să merite să-şi vândă roadele muncii, „îşi impunea totuşi o muncă zilnică neîntreruptă, ca şi cum din asta ar fi trebuit să-şi asigure traiul. Iar după ce-şi umplea peştera cu munca întregului an, dădea foc, să ardă tot ce strânsese cu grijă neostoită"; şi conchide: „în felul acesta, dovedea el că monahul nu poate sta locului fără să-şi pună în lu­crare mâinile, nici să se înalţe vreodată pe culmea desăvârşirii, şi chiar dacă nici o nevoie de hrană nu l-ar sili să facă aceasta, el totuşi s-o îndeplinească numai pentru curăţia inimii, pentru statornicirea gândurilor, pentru a rămâne întruna în chilie şi pentru a dobândi o izbândă deplină asupra neliniştii".
In sfârşit, rugăciunea este marele leac al akediei, pentru că numai cu aju­torul harului dumnezeiesc poate fi omul izbăvit cu totul de această patimă iar harul se dobândeşte dacă este cerut în rugăciune. Fără rugăciune, toate ce­lelalte leacuri rămân lipsite de folos deplin şi numai din ea îşi trag ele virtu­ţile tămăduitoare. De aceea, războirea cu această patimă, împotrivirea faţă de ea, răbdarea de care trebuie să dea omul dovadă, tăria nădejdii, întristarea cei cuvenită, plânsul, amintirea morţii, lucrul mâinilor, toate trebuie însoţite de rugăciune, care le întemeiază pe credinţa în Dumnezeu şi care face ca ele si nu rămână simple mijloace omeneşti de luptă cu patima.
Dar akedia, prin însăşi natura ei, îl împiedică pe om să alerge la rugăciuni şi-l face să renunţe la ea. De aceea, el trebuie să se împotrivească aceste ispite şi să continue să se roage, dacă n-a încetat s-o facă, sau să se reîntoarc; la ea, dacă între timp a părăsit-o. Şi pentru că akedia îngreunează şi trupul o dată cu sufletul, Părinţii sfătuiesc ca rugăciunea să fie însoţită de mătănii care-1 scot din toropeala şi îngreunarea aduse de această patimă. Astfe! Sfântul Simeon Noul Teolog îndeamnă: „Cunoscând deci pricina şi izvoru de unde ţi-au venit acestea, intră cu sârguinţă în locul obişnuit al rugăciun: tale şi căzând la iubitorul de oameni Dumnezeu, roagă-te din inimă cu sus pine, întru durere şi lacrimi, cerând izbăvirea de povara trândăviei şi a gândurilor rele; şi ţi se va da degrabă ţie, celui ce baţi şi stăruieşti cu osteneală, izbăvirea de acestea".
Indeosebi cântarea de psalmi este foarte folositoare în tămăduirea akediei, ca şi rugăciunea inimii, cu trezvie şi luare-aminte, după cum arată Sfântul Diadoh al Foticeei: „De această patimă moleşitoare şi aducătoare de toropeală vom scăpa de ne vom ţine cu tărie cugetul nostru între hotare foarte înguste, căutând numai la pomenirea lui Dumnezeu. Căci numai întorcân-du-se astfel mintea la căldura ei va putea să se izbăvească fără durere de această împrăştiere nesocotită".
După biruirea akediei, omul cunoaşte un moment de răgaz în războiul duhovnicesc. Pentru că, într-un anume fel, în ea sunt cuprinse toate patimile, odată nimicită, nici o altă patimă nu se iveşte îndată după stingerea ei. „Acest demon nu este urmat îndeaproape de nici un altul; o stare de linişte... cuprinde sufletul după încheierea bătăliei", spune Evagrie.
Iar pe lângă odihnă şi pace, un alt rod al biruirii ei este „bucuria de nespus" de care se umple sufletul omului.