Carte, dulce carte... cinste cui te-a scris, lauda celui ce te citeste!

"Jurnal in care sa postez recenziile cartilor care imi mai trec prin mana si creier pentru a ajunge intr-un final pe unul din rafturile bibliotecii..."

Jurnalul de carte al lui Edward Scissorhands, lectura placuta!

J. K. Huysmans - Liturghia neagra
Editura Polirom (2003)

O carte de la care nu asteptam prea multe avand in vedere titlul ce pare mai curand un titlu de film horror slab.
Sincer sa fiu, nici de autor nu mai auzisem pana acum, mai cu seama ca o mare parte din scrierile lui Huysmans sunt ilizibile azi.

Cartea este o adevarata enciclopedie a stiintzelor oculte, alchimie, magie si tot ceea ce inseamna Intuneric/Satanism, enciclopedie impletita magistral cu o adevarata poveste erotica.
Personajul principal, Durtal (simbolizandu-l pe Huysmans insushi) este un scriitor ce se ocupa cu studierea "traiectului" misterios al lui Gilles de Rais, soldat si brav luptator in armata sfanta a Ioanei D'Arc.
Aflam astfel despre viata "baronului" de Rais de la retragerea din armata, trecand prin cautarea pietrei filozofale si a misterelor alchimiei si culminand cu oribilele crime infaptuite in numele lui Satan. [De remarcata este duritatea in limbaj si detaliul covarshitor si morbid prin care Huysmans ne arata modul in care crimele sunt infaptuite.]

Huysmans este un aprig luptator impotriva curentului romantic al vremii. Tocmai de aceea, primii pashi i-a facut in "siajul" lui E. Zola (Asha cum prefatza ne informeaza)
Evocarea intamplarilor din Evul Mediu (in care autorul se scufunda intr-o incercare de evadare din lumea decazuta si morbida a Frantzei secolului XIX) se impleteste, dupa cum spuneam, cu o poveste mai mult erotica decat de iubire cu misterioasa doamna Chantelouve banuita pe rand de nebunie, plictiseala si chiar...."sucubat"
[Iarashi intalnim un limbaj destul de "piperat" care il depasheste cu mult pe cel "bogat si nervos" al realismului.]

Interesante sunt si intalnirile din turnul si in acelashi timp casa clopotarului Carhaix. Intalniri in care au loc adevarate discutii docte, discutzii "asortate" cu manancatul in tihna, cu ciolanele de porc, legumele fierte, adevaratele "potziuni" exotice si cafea. Evident, totul inchis cu o pipa fumata dupa o discutie aprinsa.

In cartea de fatza am intalnit si elemente serioase ce privesc istoria clopotelor. Chiar mi-a facut placere sa aflu anumite amanunte f. interesante legate de clopote si istoria lor in Biserica.

Ca sa conchid si sa va las totusi si pe voi sa descoperitzi (daca vretzi) si alte aspecte la fel de "delicioase" precum si descrierea "liturghiei negre", n-am sa mai spun decat ca textul de fatza se afla, probabil, printre cele mai "noncomformiste" pe care le-am citit anul asta....

6.11.2005

Franz Kafka - Procesul
(editura MINERVA 1977)

Ufff, o carte despre care am putea spune ca nu e in nici un caz reconfortanta. Personal am asemuit lectura romanului ca un cosmar absurd din care nu am putut sa ies timp de doua noptzi. M-am simtzit prins intr-un spatiu oniric, absurd, unde toate ideile par pe dos.

Imaginati-va ca sunteti arestatzi fara motiv intr-o buna zi asemenea lui Josef K. personajul care "traieste" tot romanul.
Fraza cu care incepe romanul e pe cat de simpla pe atat de absurda si ambigua:

"Pe Josef K. il calomniase pesemne cineva caci, fara sa fi facut nimic rau, se pomeni intr-o dimineatza arestat [...]"

Practic aceasta fraza reprezinta intriga romanului, Josef K trezindu-se subit ca viata lui ia o noua intorsatura aruncandu-l din postura de "om liber" in postura de acuzat/inculpat.
Pe masura ce personajul (al carui portret psihologic este lasat in plan secund; fapt normal pt. personajele kafkiene care sunt descrise dpdv comportamental) incearca sa patrunda in itzele complicate ale "justitziei aparente", "justitiei reale" totul se complica din ce in ce mai mult. Atat de mult incat nici macar inspectorul nu poate sa-i dea un raspuns multzumitor:

"N-as putea sa spun ca esti acuzat, sau mai bine zis, nu stiu daca esti. Adevarul e ca esti arestat, mai mult nu stiu. Daca paznicii ti-au spus altceva sa stii ca au trancanit pur si simplu"

Josef K. se vede prins intr-un sistem ciudat, paralel cu realitatea in care "Justitia" se afla in podurile fiecarei case, in care aerul din podurile caselor este de irespirat si produce o stare de rau fizic, o realitate bazata pe un sistem piramidal in care cei de jos (inculpatzii, avocatzii) nu-i vad niciodata pe cei de sus (judecatorii), un sistem in care esti judecat in temeiul unei Legi pe care tu nu ai voie sa o cunosti.
Sigur, este prea bine cunoscut ca F. Kafka a inglobat in cartzile lui cele mai cunoscute (America, Procesul, Verdictul, Castelul s.a.m.d) propriile lui trairi, frustrari, stari de apasare iar Kafka traieste in "Procesul" prin intermediul lui Josef K.

Treptat personajul este "initiat" in mecanismul justitiei ciudate. Astfel, sotzia aprodului, avocatul, studentul, leni, pictorul, copiii, industrishul, negustorul, pictorul reprezinta "etapte" in "acomodarea" cu esecul final al existentzei lui.
Un eshec produs la un an de la inceperea procesului (procesului vietzii pana la urma, proces la care erau supushi si altzi indivizi din jurul lui) la care era imposibil sa primesti o achitare reala sau una aparenta ci doar o "taraganare la nesfarshit".

Un eshec intruchipat de o executare a sentintzei umilitoare, "ca un caine" dupa cum si scrie autorul in ultima fraza a cartzii...

Mie mi-a placut foarte mult Procesul.

Da... Logica absurdului... Deşi pare greu de crezut, situaţia se poate regăsi, bine mersi, şi în realitate. Poate nu chiar aşa de bine pusă la punct ca în Kafka, dar pe undeva pe aproape... Şi coşmarul poate dura mai mult, muult mai mult de 2 nopţi...

Părerea mea e că nu oamenii sînt în centrul preocupărilor autorului ci situaţiile în care se află ei, situaţii create, nu-i aşa, de...oameni. De obicei personajele kafkiene nu excelează prin ceva anume, sînt oameni aproximativ normali dar care evoluează în nişte situaţii deosebite.

Este sau nu este, oare, tangibil acel sistem cu realitatea, asta-i întrebarea! Eu m-am întrebat dacă nu cumva e chiar realitatea. O realitate transfigurată artistic, îngroşată, tocmai pentru a vedea mai bine doza (mai mare sau mai mică) de absurd a propriilor noastre vieţi...

Şi mie mi-a plăcut Procesul, cea mai bine realizată operă kafkiană, după părerea mea... Îmi cer scuze, poate am consumat prea mult spaţiu, dar problemele ridicate de Kafka mi-au dat (şi îmi dau) mult de gîndit...

Mersi, Edward, de acest remember...

La asta ma gandeam si eu in timp ce citeam cartea. Daca "absurdul" cartzii este de fapt o ciudata transpunere a realitatii asha cum multi oameni evita sa o vada: complexa, misterioasa, alambicata...? Daca textul lui Kafka este o ilustrare "criptata" a ceea ce traim zi de zi fara sa realizam? Un mesaj sau....un indemn pt. ieshirea din ignorantza/amortzire a spiritului uman.

Revenind la subiect, azi, o noua carte cu care sper sa intru ushor, ushor in spiritul Craciunului.

James Joyce - Oameni din Dublin
Editura Humanitas (2002)

O carte din colectia "cartea de pe noptiera" pe care, sincer, am cumparat-o in urma unei seri placute petrecute intr-un pub cu specific irlandez din Bucuresti, alaturi de cativa amici si de cateva beri Guinness

Poate ca a fost berea irlandeza care imi intrase in sange, poate conversatia deosebita cu amicii legata de istoria Irlandei sau poate ca in liceu citisem cu o pofta teribila "Ulysses", nu stiu ce a fost insa cert e ca a doua zi procurasem cartea de fata.

O carte in aparentza simpla care contine 15 povestioare ce ne infatzisheaza Dublinul asha cum este el, cu oamenii lui, cu povestile lui triste sau fericite, cu strazile pline de noroi sau bulevardele asfaltate (deshi "asfalt" la vremea aia e un termen ushor anacronic), cu tinerii nationalisti, cu discutziile lui ascunse in case si "ocrotite" de focul din semineu, cu diminetzile lui racoroase, cu petrecerile din ajunul Craciunului.

Ai putea chiar sa te plictisesti citind aceasta carte pt. ca imediat cand incepe sa te captiveze o povestioara, ea se si sfarsheste ca o incercare a autorului de a te "plimba" intr-o singura seara, intr-o singura ora, prin tot Dublinul, prin toate caminele lui spre a-i cunoaste oamenii, a-i cunoaste spiritul puternic Irlandez.
O nota aparte are ultima povestire numita in editia de la Humanitas, "Cei morti", care este ceva mai complexa, personajele prind contur, imaginea Dublinului in apropierea Craciunului este mai pregnanta iar sfarshitul este apoteotic:

"Sufletul lui se topea incet, pe cand asculta ninsoarea lasandu-se ushor peste univers - ushor lasandu-se, ca o pogorare a sfarsitului lor cel de pe urma, peste toti cei vii si cei mortzi."

Acest topic a fost editat de Edward Scissorhands: 11 Dec 2005, 02:46 PM

Dragos Bucurenci - RealK
(Editura Polirom 2004)

Recunosc ca, aflandu-ma in librarie, mi-a fost oarecum frica sa cumpar un autor roman pt. ca experientzele cu "noul val" de scriitori sunt timide si chiar triste in ceea ce ma priveste.
Am zis totushi sa incerc o carte cu o coperta ce mi s-a parut interesanta. Asta a fost singurul criteriu care m-a facut sa iau cartea din raft, sa o deschid si sa o rasfoiesc. La o prima trecere prin ea mi s-a parut interesanta. Limbaj "contemporan", droguri, fraze scurte si directe, multa, multa Ketamina (este ca suna bine "Special K"-ul de la Placebo? )

Dragos Bucurenci este directorul organizatiei "Salvati Dunarea si Delta Dunarii - Academia Catavencu", este colaborator la revista "Dilema Veche" iar volumul de fatza este si cel de debut.

Un amanunt interesant e ca aceasta carte "s-a nascut" practic dintr-un jurnal online pe care autorul l-a tinut o perioada de aprox. trei luni la adresa:
http://www.weblog.ro/realk (acolo puteti sa cititi practic cartea scoasa la editura polirom)

Initial, textul mi s-a parut amuzant prin felul in care prezenta viata de drogat privita dintr-un punct de vedere foarte lucid, cu un ushor umor negru insa pe parcurs am realizat ca exista si o tenta ce avertizeaza asupra consumului de stupefiante de orice gen pt. ca "the K hole" este de multe ori periculoasa.
Am ras de cateva ori citind textul, am capatat toate informatiile necesare despre iarba roshie, ketamina amestecata cu tot felul de substantze, cocaina, hero, hashish , marijuana, etc....m-a intrigat, m-a tentat dar m-am lasat...

Leonard Cohen - Joaca Preferata
(Editura Polirom 2003)

Asa cum ii sta bine romanului(cu caciulita pe a ), am luat-o un pic invers in a cunoaste opera lui Cohen - scriitorul. "Joaca Preferata" a fost a doua carte de-a lui Cohen pe care o citesc dupa ce acum un an citeam pt. prima oara "Frumosii Invinsi" (aceasta din urma fiind citita de doua ori pe parcursul anului trecut)
Spun "invers" din punct de vedere al complexitatii lecturii, "Frumosii Invinsi" fiind o carte mult mai greu accesibila, o carte ermetica, incarcata de metafore si semnificatii foarte greu de elucidat. Din acest motiv am si ales sa o citesc de doua ori in sperantza ca il voi intelege pe Cohen pe deplin. N-a fost asha si nu ma voi hazarda in a declara ca sunt unul din putinii care au inteles "Frumosii Invinsi". Exista mereu timp pt. o a treia lectura sau...cel putin asha imi place sa cred.

Din punct de vedere cronologic, "Joaca Preferata" (titlul in engleza - "The Favorite Game" - avand o poveste f. alambicata, poveste descrisa in comentariul de sfarsit al lui Mircea Mihaes ) a aparut in 1963 (cu 3 ani inaintea cartii "Frumosii Invinsi")

Din punct de vedere al structurii, "Joaca Preferata" este impartita in patru carti ce marcheaza diferite etape din viata lui Lawrence Breavman personajul central al cartii despre Cohen spune: "L. B nu sunt eu, dar am avut experiente comune. Am reactionat insa diferit la ele, asa ca am devenit oameni diferiti" desi cartea aduce mult a un bildungsroman.

Daca in prima "carte" asemanarea cu "De veghe in lanul de secara" a lui J.D. Salinger este mai mult decat evidenta (prin evocarea copilariei lui L.B alaturi de amicul lui Krantz si de "fetitele si femeile" care i-au incarcat memoria cu mii de momente, cuvinte, sunete si imagini minunate dar si prin nevoia personajului central de a lasa totul balta si a cauta adevarata expresie a libertatii intr-un alt orash)
Cohen are o obsesie pt. imaginea orasului natal privit de pe muntele Mount Royal, descrieri repetate aparand pe intreg parcursul cartii. Astfel, daca dimineatza podurile ce traverseaza raul St. Laurent care "scalda" insula Montrealului apar misterioase in ceata, seara el geme de povestile oamenilor .

Mediul lui Cohen asha cum reiese din "Joaca Preferata" este cel impartit intre lumea de vis construita in jurul femeilor din viata lui (a sexualitatii exacerbate ridicata la un rang superior celui in care "atractia carnala" e singura care leaga un barbat de o femeie) si obligatia de a se afla alaturi de cei "normali", de obligatia de a trai profanul pt. a-si castiga existenta.

Cohen a pus in Lawrence Breavman nevoia absoluta de libertate, nevoia si in acelasi timp, placerea de a fi diferit de ceilalti, de a NU cupla "normalitatii". Din punctul asta de vedere L.B este asemanator pustiului Martin Stack din cartea a patra care "suferea" de un autism interesant, un autism auto-indus, o lume in care totul se raporta la procente, un pusti caruia ii placea sa numere firele de iarba sau acele de pe ramura unui pin. Un pusti pe care Cohen il omoara intr-un mod cinic pt. ca visatorii sunt "macelariti" repede de "normalitate" (vezi si Mendebilul din "Nostalgia" chiar daca Mendebilul este pur si simplu "scos" prematur din carte si din viata lui Cartarescu-copilul)
Si daca multi ar putea considera scrierile lui Cohen oarecum perverse, eu nu mi le pot imagina fara aceasta sexualitate care actioneaza ca un "motor" pt. scrierile lui.
Mai cu seama ca, spre deosebire de "Frumosii Invinsi", "Joaca Preferata" este intesata de "poeme" inchinate trupurilor iubitelor lui sau...de ce nu? iubirii in sine. Poeme despre care Breavman "era convins ca fac lucrurile sa se intample".

Pe oriunde te misti
aud sunetul aripilor care se strang
aripi cazand
Am amutit
fiindca ai cazut langa mine
fiindca genele tale
sunt coloana vertebrala a unor
foarte mici animale fragile.

Iar daca dupa lecturarea a 99,95% din carte inca nu-ti vei da seama de ce "Joaca Preferata" atunci stai linistit, ultimul paragraf vine sa te lamureasca dar si sa produca ruperea definitiva a personajului de lumea minunata si inocenta a copilariei.

"Iisuse! Tocmai mi-am adus aminte care era joaca preferata a Lisei. Dupa o ninsoare bogata, ne duceam in curtea din spate cu cativa prieteni. Intinderea de zapada era alba si neatinsa. Bertha ne invartea. O apucai de maini, se rasucea pe calcaie, te rasuceai in jurul ei din ce in ce mai repede pana te desprindeai de pamant. Apoi iti dadea drumul si zburai in zapada. Ramaneai nemiscat in pozitia in care cazusesi [...] Te ridicai cu grija, atent sa nu strici forma pe care o lasai in zapada. [...] apoi plecam, lasand in urma un minunat camp alb, plin cu forme ca de flori cu tulpini de pasi.

O lectura minunata intr-o noapte de sambata spre duminica, una din primele zece carti ale literaturii canadiene, un artist in toata puterea cuvantului.

„Pe bulevard erau prea multe zgomote, masini, trasuri, tranvaie, oameni agitati... M-am abatut pe strazi tacute, laturalnice. Dupa senina hoinareala din timpul zilei ma incerca revansa: o stranie luciditate ma facea sa simt plutirea lina a pamantului cu tot ce se afla pe el. Ma temeam sa nu ma desprind, sa nu cad in jos in sus (era totuna). Cautam sa ma misc cat mai aproape de copaci, de felinare, de garduri metalice, de orice m-as fi putut prinde la nevoie.”

Gellu Naum - Zenobia
(Editura Humanitas - 2006)

Daca ai fost copil comunist atunci, evident, ti s-au citit la gradinita, la scoala sau acasa cartile cu Apolodor ale lui Gellu Naum.
Cam la aceste carti m-am gandit si eu cand am ales sa citesc cartea de fatza. La Apolodor si la o recomandare

Cartea publicata la editura Humanitas este impartita in sapte capitole oarecum asezate in ordine cronologica. Exceptie face capitolul 5: "Ultima intalnire a lui Dante cu Beatrice pe o ceasca de cafea fabricata in Suedia".
Fiecare capitol are o lungime ce variaza intre 15 si 20 de paragrafe si asha mai departe.
Am preluat acest "si asha mai departe" tocmai din "Zenobia" pentru ca aceasta expresie se repeta obsesiv in mai toate frazele lui Naum. La fel se intampla si cu rugamintile dese ale autorului ca cititorul sa se opreasca si sa reciteaza cu atentie anumite paragrafe.

Pe Zenobia, Gellu Naum (care isi face puternic simtita prezenta in carte, de altfel, cartea e scrisa la persoana I-a, prin ochii autorului) a cunoscut-o in Mlastini (cap. I) in cabana domnului Sima.
Acolo l-a intalnit prima oara si pe Dragos, mortul viu care sta intins pe masa de la geam.
Cine e Zenobia? hmmm...n-as putea spune cu exactitate. Zenobia este un personaj feminin (unii au spus ca este personificarea sotiei autorului) pentru care "nimic nu e marunt sau obisnuit; in privina aceasta ea seamana cu o lupa în care lumea se redimensioneaza, firesc si de la sine, in tipare lente, si nu se chinuie sa fie". Un simbol al iubirii.
Zenobia este un personaj extraordinar, de o precocitate surprinzatoare: "La varsta cand altii abia gunguresc primele silabe, Zenobia vorbea uimitor de bine. Atata doar ca unele cuvinte, in special nume de animale ca, de pilda, porc, le inlocuia cu altele, inventate de ea. Ceilalti, parintii, rudele, vecinii, incantati de neobisnuita ei precocitate, faceau, fireste, haz, de cate ori folosea limbajul inventat." Crearea unui nonlimbaj denota o mare imaginatie, o extraordinara capacitate de abstractizare, un refuz de comportare conforma normelor sociale. Trecerea de la un cod de comunicare la altul presupune o translatie majora, o incercare de a percepe lumea asa cum o inteleg toti. Fata se simte singura: "Poate ca am jignit-o lasand-o atata vreme singura si o sa amuteasca iar...".

Mai tarziu, autorul recunoaste ca Zenobia nu are consistenta si ca ea actioneaza mai mult ca o muza pentru autor. Un punct de sprijin la care sa apelezi atunci cand nici tu nu mai detii controlul realitatii.
Cartea este oarecum circulara pentru ca incepe cu intalnirea in mlastini a domnului Sima si a lui Dragos (probabil o personificare a constiintei autorului) si se termina tot cu regasirea domnului Sima (care afirma totusi ca nu-l cheama Sima) si a lui Dragos, revenit pe aceiasi masa de langa geam, in mlastini)
Sandvisul literar (cu feliile de paine in primul si ultimul capitol) este completat de continutul carnos care consta in evocarea unor intamplari cotidiene prezentate dintr-un punct de vedere suprarealist, intamplari "brazadate" cu "mici stiri ciudate. Astfel, Gellu culege flori in parcul Ioanid pentru Zenobia, o intalneste pe "fetitza de doi m" pentru care trebuie sa foloseasca o scara ca sa o pupe, o intalneste pe Maria, pictoritza, pe doamna Gerda cu olitza ei, pe dl. Petru, cel cu ceatza pe ochi, care doarme ghemuit in dreptul becului langa usa, pe un covoras si o striga pe Nathalia, pe Constantin cu un zambet umil de caine pe gura, in coltzul strazii Batistei pe care il intreaba: "E adevarat ca ai murit?" in timp ce in jurul lor luminile palpaie, sobolani-caine li se lipesc de incaltaminte si diferite pasari le trec pe la urechi. In jurul autorului, oamenii merg morti pe strada, luminile au un comportament ciudat si toate aceste situatii pe care le intalneste si cu cu care se confrunta par sa se scurtcircuiteze intr-un fel, sa se intrepatrunda si sa relationeze intr-un mod subliminal.

Cartea mi s-a parut destul de ermetica, mai degraba un joc literar, un puzzle complicat daca vreti. Probabil ca doar cei cu inclinatii "onirice" o vor gusta pe deplin desi...chiar si in cazul asta, e nevoie cu siguranta de o a doua si o a treia si.....lectura.

Siteul autorului: http://www.gellunaum.ro/

Acest topic a fost editat de Edward Scissorhands: 24 Dec 2006, 03:49 PM

A fost atat de frumos sa deschid usa hanului si sa gasesc cronica la Zenobia...Imi era dor tare de Naum zilele astea(chiar am scris undeva pe acolo).Stii,se spune ca Gellu insista foarte tare sa-i fie scris numele asa: Gellu pentru ca un l sta pentru Liggia(sotia lui) iar un g sta pentru ....si asha mai departe...literele si cuvintele stau unele-ntraltele pentru altele.

Borges isi amintea ca in copilarie era mereu bantuit de o astfel de teama....Ii era frica sa inchida o carte pentru ca literele din ea sa nu se amestece intre ele si povestea sa se piarda...Mult mai tarziu a dezvoltat si o teorie pe supozitia asta...Literele alfabetului sunt in total vreo 30, daca s-ar face toate combinatiile posibile dintre acesta litere in pagini format a4 si in volume de cate 400 de pagini ar iesi in final un numar uriasi de volume...dar un numar finit. Asta ar da o biblioteca imensa in care ar exista insa toate cartile posibile...in ea ar fi si o carte cu povestea mea, si una cu povestea ta, si cate una pentru fiecare alta poveste...Ar fi de asemenea si cateva volume care ar contine titlurile cartilor...ca sa poti sa te orientezi mai usor prin acest labirint