Pentru ca tot a reinceput scoala de curand pentru elevi, va propun sa scormoniti in amintire dupa urmatoarea traire:

Vi s-a intamplat vreodata, pe cand va aflati in anii de scoala, sa aveti un moment de adanca daruire pentru un lucru nou pe care l-ati aflat? Sa ramaneti pur si simplu incremeniti si sa simtiti cum o lumina va patrunde tot trupul, in clipa in care ati inteles ceva anume...? Sa aveti atunci sentimentul ca traiti o mica minune...?

As vrea sa descrieti asemenea amintiri mai jos, daca le aflati in memorie...

io am avut o revelatie cand am aflat de ablativul absolut....mai, eram disperata sa gasesc peste tot astfel de participiale...imi placeau si-mi plac si-acum...

la fel, cand am inteles ca gandesc gramamtica, dupa ce am invatat, evident....cand mi-am dat singura seama de diferenta dintre "si" conjunctie, respectiv adverb....multe altele.

ma tem ca in privinta stiintelor celorlalte nu m-a impresionat prea tare nimic; am reactii de genul: ce ti-e si cu stiinta/tehnica asta...imi plac, as putea spune ca le admir, dar n-am nici un fel de reactii viscerale legate de ele...

Am sa fiu eu eu prima care pasesc aici.
Asa a fost sa fie...
Nu-mi mai amintesc care a fost cea mai mare luminare a mea.
Dar, pentru ca au fost enorm de multe, nu aleg.
In schimb, fiind eu insami la catedra, si intr-o zi cand nu ma simteam bine, din mintea mea au iesit cuvintele si exemplele date de fostul meu profesor.
Feed back-ul m-a asigurat ca m-am facut inteleasa.
Asa am inteles ca minunile dainuie...

Cred ca eu traiesc cu dorinta asta de a sti si intelege tot. Nu pot sa retin lucruri pe care nu le inteleg. Mie imi provoaca o bucurie enorma intelegerea unui lucru...cateodata citesc un contract pana ma ustura ochii si imi place sa interpretez toate aspectele si eventualele "chichite" care unui ochi mai ingaduitor ii scapa cu usurinta. Poate ca ar fi fost bine sa ma fac avocat, jurist, ceva de genul asta.

Sau poate e bine ca sunt aici unde sunt: pot sa lucrez in oricare dintre departamentele din cadrul firmei unde lucrez pentru ca " nu-mi scapa nimic' asa cum zice sefa.

Mi s-a intamplat in vacanta dintre a 11-a si a 12-a. Ramasesem pe vara la fizica si informatica. Chiar am stat sa invat si, dupa vreo luna, ajunsesem chiar sa imi placa fizica, pentru ca reusisem sa inteleg.

Eram in clasa a 9-a. Profesorul de muzică, un bătrînel sfriijit, cu ochelari, care graseia, cam fără haz dumnealui, în viziunea noastră, dar "tobă de carte" în domeniul lui, s-a aşezat la pian (da, aveam pian în aşa numita "sală de muzică"!) şi a început să cînte "Sonata Lunii", întrerupînd cînd şi cînd fluiditatea melodică cu observaţii "tehnice" ("aici avem un becar abia simţit", "aici e un sol minor pe 16imi" şi altele de genul ăsta). Însă de la pian curgea aşa o frumuseţe de melodie, omul care cînta la pian era atît de transfigurat de eveniment încît eu unul am rămas încremenit. Din acel moment a început interesul meu (care ulterior avea să se transforme în preocupare permanentă) pentru muzica "clasică"...

Eu am fost luminata intelectual atunci cand faceam pregatire la mate pentru capacitate. Am invatat multe chestii atunci si cum sa calculez logic. Mi-a placut algebra, dar geometria nu prea