Închipuiţi-vă un film alb-negru al anilor ‘40 sau poate ’60 sau '80 sau... nu contează foarte mult perioada, pentru că lumea creată de Antonio Muñoz Molina poate fi plasată aproape oriunde în timp, importantă este atmosfera.

Iarna la Lisabona este o poveste de dragoste obsesivă, ca o nesfârşită improvizaţie de jazz, care se ţese între San Sebastián, Madrid şi Lisabona. De altfel, jazzul chiar e prezent în carte şi impune ritmul schimbător în care e scrisă. Un pianist care se îndrăgosteşte de o femeie căsătorită, un tablou de Cézanne care dispare, un traficant de tablouri, urmăriri pe străzi întunecoase şi lucind a ploaie, baruri înecate în fum şi lumină difuză… din toate astea se compune istorisirea poveştii care te acaparează, pentru că simţi cum intri şi tu în atmosfera creată de Muñoz Molina.

Impresia de lume suspendată undeva într-un timp oarecare e dată şi de felul în care sunt spuse întâmplările. Există mai multe versiuni, mai multe voci, pe când unele întâmplări nici nu se ştie cum s-or fi petrecut în realitate, o recunoaşte chiar autorul-narator…

Personajele sunt minuţios construite, deşi mai mult conturate, ca un desen în creion. Artistul singuratic, femeia fatală, gangsterul enervat de discuţiile despre filme şi cărţi, pe care nu le înţelege… La fel e şi povestea de dragoste, care mai mult se insinuează, e mai degrabă închipuită, pentru că protagoniştii ei îndrăgesc mai mult ideea de iubire care se naşte între ei graţie sufletelor care caută un punct de sprijin şi nu iubirea ca atare.

Iar jazzul e prezent nu doar prin muzică în sine, nu doar prin pianistul erou principal, ci şi, cum spuneam, prin ritmul în care aflăm povestea, când lent, când alert, ca în romanele poliţiste, când sincopat, când şoptit. Până când lucrurile se aşează, se leagă, afli ce voiai să ştii, iar la final te simţi ca un spectator al unui film clasic, film noir, spun unii, aprinzi o ţigară, iei un pahar cu gin şi ieşi pe balcon, încercând să îţi închipui oraşul obsesiv al lui Muñoz Molina: Lisabona.

Cartea are şi o ecranizare, din 1992, realizată cu participarea lui Dizzie Gilespie.

Aţi fost atenţi vreodată, dar cu adevărat atenţi, la ce spun politicienii atunci când se trezesc în faţa mulţimii, în faţa unor microfoane sau când apar pe la televizor? În cazul în care răspunsul e negativ, încercaţi ca data viitoare să le urmăriţi discursul, chiar dacă acest lucru, în general, vă plictiseşte. Pentru că s-ar putea să vă amuze, totuşi. Totul depinde de perspectiva din care îi ascultaţi.

Asta au dovedit şi Thomas Cathcart şi Daniel Klein, care au scris Aristotel şi furnicarul merg la Washington... Mic antitratat de abureală politică. Sigur, ei vorbesc mai mult despre politicienii americani, dar principiile după care cei aleşi ne aburesc sunt universale, aşa că nu e musai să ştiţi cine sunt cei citaţi. Deşi, cu siguranţă, îi veţi recunoaşte. Iar dacă logica, filosofia şi retorica vă par prea mult, nu vă faceţi griji, totul e exemplificat, spre înţelegere, cu bancuri sau vorbe de duh.

***
Intervievator CNN: Ştiţi, în septembrie 2001, preşedintele spunea că, viu sau mort, o să punem mâna pe Osama bin Laden. Astăzi, încă n-am pus mâna pe el. Ştiu ce spuneţi dumneavoastră, că s-au înregistrat succese în războiul împotriva terorismului. Într-adevăr aşa a fost. Acesta este însă un eşec.
Frances Fragos Townsend, consilier la Departamentul Siguranţei Interne: Păi, n-aş fi atât de sigură... Este un succes care nu s-a înregistrat încă. Nu ştiu dacă privesc acest lucru ca pe un eşec.

Mulţumim pentru încurajare, doamnă Townsend. Aţi deschis astfel poarta către o lume întreagă de situaţii riscante. De pildă: "Nu sunt beat, domnule poliţist. Ceea ce vedeţi dumneavoastră acum este o stare de trezie la care n-am revenit încă."

****
În final, iată şi o schimbare plăcută: un politician care foloseşte corect logica aristoteliană, strictă. Oficialul din dialogul următor apelează la o QED fundamentală (QED - abrevierea utilizată de romani în SMS-uri, atunci când voiau să spună quod erat demonstrandum, adică "ceea ce era de demonstrat"). Astfel, îşi momeşte oponentul să cadă în groapa pe care el însuşi a săpat-o - întotdeauna o plăcere pentru amatorii de gropi.

(Un delegat al Convenţiei Republicanilor din Utah susţinea că de-a lungul întregii graniţe americano-mexicane ar trebui ridicat un gard, pentru a-i împiedica pe imigranţii ilegali să intre în SUA.)

Oficialul republican: Şi ce se întâmplă dacă ei (imigranţii ilegali) vor escalada gardul?
Delegatul: Îl electrificaţi. Aşa n-o să se mai atingă de el.
Oficialul: Şi dacă l-ar atinge? I-aţi lăsa să moară?
Delegatul: Ar fi alegerea lor.
Oficialul: Cum rămâne însă cu o mamă ce-şi poartă bebeluşul în spate? I-aţi lăsa să moară pe amândoi, şi mama, şi copilul?
Delegatul: Ar fi alegerea mamei, aceea de a-şi ucide copilul.
Oficialul: Deci să înţeleg că sunteţi proavort?
(Linişte mormântală)

Sunt doar două exemple din carte, pe care o recomand cu plăcere dacă vreţi să vă destindeţi un pic altfel decât de obicei.

Nu m-am putut abţine să mă gândesc la o astfel de carte care să îi aibă în centru pe ai noştri politicieni. Dar mi-a trecut repede: ai nostri nici măcar tâmpeniile nu le spun inteligent, aşa că nu prea le-ai putea diseca în stilul din această carte.

Despre Curzio Malaparte s-au spus multe. Gesturile lui controversate au atras comentarii diverse, unele admirative, altele mai puţin măgulitoare. Numai că, dincolo de pendulările lui ideologice, cert este că nu i se poate nega talentul literar.

Am luat Kaputt atrasă de prezentarea de pe site-ul editurii Nemira, fără să ştiu la vremea aceea nimic despre Malaparte. Prezentare care sună aşa:

Kaputt este marea operă a lui Malaparte, opera barocă a unui stilist de mare clasă şi a unui observator sublim. În acest roman autobiografic, Malaparte ne relatează experienţa sa în calitate de corespondent de război pe frontul italiano-german, în perioada martie 1941- august 1943. Cartea prezintă un interes enorm prin faptul că a aparut în 1943, aşadar „la cald”, fără ca autorul să cunoască sfârşitul războiului.

Este o relatare plină de cruzime, feroce, de un cinism ieşit din comun, despre cel de-al doilea război mondial, prin care autorul ne poartă din saloanele somptuoase ale aristocraţiei epocii până pe frontul sovietic, până la Leningrad, la Varşovia şi la pogromuri. Alcătuit din şase părţi, printr-o originală analogie cu animalele (caii, şoarecii, câinii, păsările, renii, muştele), Kaputt ne cufundă într-un război cum rareori ne-a fost istorisit.

"În fond, toată ficţiunea din Kaputt nu este altceva decât o încercare de a scăpa de povara faptelor văzute şi trăite. Egoist şi arogant, sensibil şi inteligent, necruţător şi fantezist, Malaparte a scris cum a şi trăit, amestecând planurile realităţii cu acelea ale fanteziei. Din această cauză, textul său este enervant de captivant şi te cucereşte. Cei ce-l citesc prin grilă îl acuză de neadevar, cei ce folosesc grila lecturii literare sunt şocaţi de hiperrealismul său. Cert este faptul că Malaparte deschide un drum în literatura secolului, un drum care a dus şi va duce departe – drumul literaturii documentare." (Eugen Uricaru)

Ce e atât de controversat la Malaparte? Să vedem. A luptat în Primul Război Mondial, apoi a urmat o scurtă carieră în diplomaţie, pe care a abandonat-o pentru jurnalism şi literatură. În 1920 aderă la Partidul Fascist, devine un fel de teoretician al fascismului, iar peste câţiva ani înfiinţează o publicaţie de avangardă, la care au scris chiar şi Pablo Picasso şi James Joyce. Începe să se distanţeze de fascism în clipa în care denunţă abuzurile lui Mussolini, ba chiar publică în 1931, în Franţa, volumul Tehnica loviturii de stat (a apărut şi la noi, l-am luat, aşteaptă să îl citesc), în care îi atacă pe Hitler şi pe Mussolini. Se interzice publicarea cărţii în Italia şi Germania, iar el este exilat pe o insulă, apoi închis câţiva ani. În 1957, Malaparte se îndreaptă iar spre o ideologie totalitară şi aderă la comunism. Iar la un moment dat se îndreaptă spre varianta maoistă a acestuia. Pe unii i-a surprins chiar şi pe patul de moarte. De ce? Pentru că, în ciuda faptului că trecuse de partea comuniştilor şi avea un roman (Pielea - şi ăsta stă la rând pe noptiera mea) interzis de Biserica Catolică, s-a convertit la... catolicism.

Malaparte e doar un pseudonim. Numele real e unul nemţesc, tatăl lui fiind neamţ căsătorit cu o italiancă. Iar Malaparte nu e decât antonimul lui Bonaparte.
Pe lângă toate valsările lui între diverse ideologii, rămân neclare unele lucruri despre cum a fost scris Kaputt. El spune că l-a scris în timp ce era pe front, în calitate de corespondent de război. Gurile rele spun că, de fapt, el era pe însorita insulă Capri în perioada aceea şi scria de acolo. Indiferent cum ar fi, cartea e una care merită citită, iar eu înclin să nu cred gurile rele, pentru că e prea bine scrisă şi prea detaliată ca să fie totul rodul imaginaţiei. Nu trebuie luată ca pe o cronică istorică, ci ca literatură. Una foarte bună, în care găseşti atât real, cât şi imaginar.

Cartea se citeşte uşor, stilul fiind oarecum jurnalistic, dar e impresionantă. De ce Kaputt? Chiar el explică alegerea: "Nu există nici un alt cuvânt mai nimerit decât această expresie nemţească dură şi misterioasă."
După ce a scris Kaputt, Malaparte a fost acuzat de antigermanism, un antigermanism violent chiar, la fel de inuman, zic unii, ca ororile văzute de el pe front... E drept, în carte, batjocoreşte naţiunea germană şi spiritul ei, împinge lucrurile la extrem uneori, ca să ilustreze ce are de spus. Ba chiar şi după război îşi menţine poziţia, dincolo de literatură, când vorbeşte despre militarismul nemţilor şi despre reînarmarea Germaniei, susţinând că poporul german este inapt pentru democraţie.

Dincolo de toate astea, încă o dată spun, cartea merită citită. O recomand nu doar celor interesaţi de perioada războiului, pentru că, deşi e foarte grăitoare, se poate citi fără să îţi transmită o stare de rău. Există un echilibru al lucrurilor în paginile ei, chiar dacă e greu de crezut, dat fiind subiectul. Ăsta e meritul unui scriitor bun.

Acest topic a fost editat de nefertiti: 18 Oct 2010, 04:42 PM

Despărţiţi de opiniile lor politice diferite, Borges şi Sábato nu s-au mai întâlnit timp de douăzeci de ani. Abia în 1974 s-au revăzut, din întâmplare, la o lansare de carte, într-o librărie din acelaşi Buenos Aires care îi separase. Atunci şi acolo au schimbat din nou impresii despre celebrul Cervantes şi la fel de celebrul lui Don Quijote, reuşind să uite pe moment de lucrurile care îi îndepărtaseră unul de altul. Ba chiar Borges i-a mulţumit lui Sábato pentru prefaţa unei cărţi pe care i-o dedicase cu ani în urmă.

Peste ani, ranchiunele politice ne-au despărţit; şi, aşa cum spune Aristotel că lucrurile diferă tocmai prin ceea ce au în comun, am putea spune că pe oameni îi desparte, poate, tocmai ceea ce iubesc. Iar acum, când ne-am îndepărtat unul de celălalt (ia te uită ce sunt lucrurile!), aş vrea să-ţi ofer aceste pagini care mi s-au năzărit despre tangou. Şi tare mult mi-aş dori să nu-ţi fie neplăcute. Crede-mă.

Asta spunea Sábato în prefaţa cărţii lui despre tango, apărută în 1962.

Întâlnirea celor doi în ’74, în acea librărie, l-a făcut pe autor să se gândească să îi aducă faţă în faţă, într-un dialog pe care mai apoi să îl transpună într-o carte. După ce a vorbit cu ei pe rând, Borges şi Sábato s-au declarat de acord şi un singur lucru a rămas clar ca regulă de joc: nu aveau să fie atinse chestiunile peronism—antiperonism, nici actualitatea politică. Asta ceruse Borges. Auzind, Sábato nu s-a opus, a spus doar: Bine, deşi politica obişnuieşte să intre pe fereastră sau printr-o crăpătură, chiar când ţi-e lumea mai dragă.

Aşa s-a născut această carte în care două minţi strălucite ale literaturii argentiniene dialoghează de-a lungul unui an, cu erudiţie şi umor, despre scriitori, teatru, Dumnezeu, traduceri, Don Quijote, suflet, iubire, vise, gesturile de zi cu zi, tango, realitate şi multe altele.

Un fragment:

Sábato: Cred, în primul rând, că omul e o fiinţă emoţională şi pe planul doi intelectuală. Omul mai întâi simte lumea şi apoi îşi bate capul cu ea, vreau să spun că arta precede filozofia, poezia e anterioară gândirii logice. De aceea cred, dar sunt, desigur, ipoteze, că primele manifestări ale omului sunt dansul şi limbajul poetic. Cu ambele instrumente, el îşi exprimă temerile, speranţele, face invocări, încearcă să comunice.
Borges: Poe credea că un poem e o construcţie intelectuală, ceea ce-i complet fals. E posibil, dar nu are legătură cu literatura. Dacă un poem nu e precedat de o emoţie, nici nu e nevoie să fie scris. În fine, orice mare poet instinctiv ne-a lăsat aproape întotdeauna cele mai proaste versuri pe care cineva şi le poate imagina, dar şi, uneori, cele mai bune.
Sábato: Asta-i problema intuiţiei fundamentale a omului, pe care o cred emoţională şi care apare atât la sălbatic, cât şi la copil.
Borges: Asta-i marea descoperire a politicienilor, care n-au nevoie să fie coerenţi.
Sábato: Nu, bineînţeles, ei fac apel la inimă. Principiul identităţii nu a fost descoperit de un politician (râd).
Borges: Citeam o biografie a lui Lincoln, pe care îl admir pe nedrept. În carte sunt comparate discursurile pe care le ţinea la Chicago, în care spunea că toţi oamenii născuţi în America aveau aceleaşi drepturi. Pe atunci, Lincoln părea antisclavagist. Însă, când vorbea la New Orleans, spunea că toţi oamenii aveau drepturi egale, dar că, dacă trebuie să coexiste două rase, cea inferioară trebuie să se subordoneze celei superioare.
Sábato: E ca şi cum ai spune că toţi oamenii au aceleaşi drepturi atunci când au aceleaşi drepturi. Ceea ce-i o frumoasă tautologie.
Borges: Cred că niciun om politic nu poate fi total sincer. Un politician e mereu în căutare de alegători şi spune ce aşteaptă ei să spună. În cazul unui discurs politic, ascultătorii opinează mai mult oratorul. El e un fel de oglindă sau ecou a ceea ce gândesc ceilalţi. Dacă nu-i aşa, n-are succes.

Pe Tomás Eloy Martínez îl ştiam deja din Cântăreţul de tango, aşa că nu am ezitat când am cumpărat Zborul reginei. Şi s-a dovedit că genul ăsta de încredere pe care i-am acordat-o, bazată mai mult pe un talent intuit, presupus că s-ar fi prelungit şi aici, nu mi-a înşelat aşteptările. Cu toate că, fiind vorba de încredere, poate că nu e tocmai potrivit să vorbesc despre aşteptări. Nu pentru că n-ar exista, ci pentru că sunt oarecum estompate, nerostite... În fine, vreau să spun că acest volum mi-a confirmat faptul că Eloy Martínez merită citit, iar Zborul reginei depăşeşte ceea ce găsisem în cartea anterioară.

Pornind de la o intrigă clasică, Tomás Eloy Martínez construieşte un irezistibil roman despre dorinţă, putere şi machism. Pe fundalul unei realităţi politice dominate de corupţia la vârf, neputinţa legii şi capriciile mai-marilor zilei, se ţese incitant o pasională poveste de dragoste între atotputernicul director al unui ziar din Buenos Aires şi protejata sa Reina Remis, o tânără jurnalistă talentată. Un periculos joc al obsesiilor în care se amestecă sexualitatea şi dominaţia dublează incursiunea în culisele politicii şi ale lumii jurnalistice. Evenimentele derulate într-un ritm alert, într-o logică repetitivă şi un accelerat delir erotic, compun o frescă al cărei final imprevizibil aduce descifrarea unei poveşti ce oglindeşte realitatea. Asta este prezentarea editurii. Nu o să detaliez mai mult întâmplările din carte, firul roşu... O să spun doar că nu e chiar un delir erotic, accentul cade indirect pe asta, în prim plan sunt obsesiile, frustrările, sentimentele cele mai josnice chiar, toate îmbrăcate în haina protectoare a cinismului, care le şi justifică pe alocuri.

Dincolo de poveste în sine, este talentul cu care scriitorul ţese lumea personajelor lui şi felul gradat în care te introduce în labirintul care, în cele din urmă, va constitui întregul. Există şi un punct anume care mi-a plăcut foarte mult, o dezvăluire mai mult intuită până la un moment dat, dar care nu strică din plăcerea lecturii, ci te face să o continui, să vrei mai mult, să nu te poţi opri, la fel cum nu se poate opri grotescul personaj central.

Zborul reginei e genul de carte care, după ce o termini, te lasă pe gânduri preţ de o ţigară, cel puţin. Ieşi cu ea la geam sau pe balcon, seara, şi rămâi cu privirea căutând în întuneric, nu ceva nume, ci frânturi din oamenii pe care tocmai i-ai citit în carte, minunându-te, nu pentru prima oară, de faptul că suntem nişte animale atât de ciudate şi de complexe... Pentru că, dincolo de jocul puterii, de mecanismele care îmbracă aşa-zisa acţiune, e o carte despre slăbiciunea omenească, despre sentimente şi senzaţii împinse la extrem atunci când, dintr-un motiv sau altul, pierzi controlul.

Odată intrat în politică am făcut o descoperire deprimantă la aceste întruniri tripartite. Politica reală, nu aceea pe care o cunoaştem din lecturi şi scrieri, care se află în mintea şi imaginaţia noastră - deci singura pe care o cunoaşteam -, ci aceea care se trăieşte şi se practică zilnic, are puţine lucruri în comun cu ideile, cu valorile, cu imaginaţia şi cu viziunile teologice - cu societatea ideală pe care doream s-o construim - şi, ca s-o spun mai pe şleau, nu prea are de-a face cu generozitatea, cu solidaritatea şi cu idealismul. Politica este alcătuită aproape în exclusivitate din manevre, intrigi, conspiraţii, pacte, manifestări de paranoia, trădări, multe calcule, cinism cât cuprinde şi tot felul de tertipuri. Şi asta pentru că pe politicianul de profesie, fie el de centru, de stânga sau de dreapta, ceea ce-l mobilizează, îl entuziasmează şi-l menţine în acţiune este puterea: să ajungă la ea, s-o păstreze sau s-o aibă din nou cât mai repede. Există şi excepţii, fireşte, dar acestea nu fac decât să confirme regula. Mulţi politicieni intră în politică animaţi de sentimente altruiste - să schimbe societatea, să facă dreptate, să lupte pentru progres, să moralizeze viaţa publică -, dar în practica banală şi obişnuită care este politica zilnică, toate aceste frumoase obiective dispar , devin locuri comune din discursuri şi declaraţii ale personalităţii publice, pe care le foloseşte până-şi pierd semnificaţia - pentru ca în final să prevaleze la ei dorinţa de putere, crudă şi adesea fără limite. Cel care nu este capabil să simtă această atracţie obsesivă, aproape fizică faţă de putere reuşeşte cu greu să devină un politician de succes.

Ăsta îmi pare fragmentul esenţial din cartea de faţă. E un lucru cât se poate de adevărat, exprimat pe scurt. Cartea nu e doar o relatare a aventurii politice a lui Llosa, aşa cum se aşteptau unii (am văzut comentarii în acest sens); în paralel se prezintă aspecte din viaţa lui. La urma urmei, e o carte de memorii. Din acelaşi motiv e scrisă într-un stil uşor diferit de cel cu care Llosa ne-a obişnuit, unul mai aerisit, mai puţin întortocheat, mai accesibil.

Pentru cei care vor să o citească pentru partea politică, trebuie să spun că e plină de detalii locale (adică din Peru), lucru care pe unii îi poate plictisi. În fond, câţi români ştiu cine a fost Alan Garcia, de exemplu, sau ce orientare avea Alianţa Populară a Revoluţiei Americane? Sunt detalii nesemnificative luate în parte, dar necesare ca să înţelegi ce vrea Llosa sa transmită despre mecanismul politic general. Cu alte cuvinte, e nevoie de răbdare ca să parcurgi cartea.

Pe de altă parte sunt relatările din copilăria lui, uşor ciudate, dintr-o lume cu totul diferită de cea cu care suntem obişnuiţi şi care poate că împrăştie un pic aura de mister din jurul scriitorului Llosa. Nu ştiu în ce măsură ăsta e un lucru bun. Eu sunt de părere că nu e chiar indicat să te "dezbraci" de tot în faţa cititorului. Nu să ascunzi unele lucruri, ci să le păstrezi pentru tine, mă refer la acel dram de intimitate de care toţi avem nevoie. Iar Llosa renunţă la el şi, brusc, te face să îl priveşti cu alţi ochi. Nu în sens mai rău sau mai bun, pur şi simplu altfel. Aceeaşi senzaţie am avut-o citind primul volum din memoriile lui Marquez. De altfel, nici nu am căutat următorul volum... Am preferat să păstrez imaginea transmisă de romanele scriitorului Marquez despre omul Marquez. Cred că la fel simt şi în privinţa lui Llosa. Îmi place mai mult acel Llosa pe care l-am "ghicit" în spatele celebrului Conversaţie la Catedrala.

Un scriitor american din New York, care lucrează la o teză despre eseurile dedicate de Luis Borges originilor tangoului, pleacă la Buneos Aires, în căutarea unui legendar cântăreţ al genului. Ca orice figură în jurul căreia se ţese un mit, Julio Martel, a cărui voce o întrece pe cea a lui Carlos Gardel, după cum spuneau mulţi, se dovedeşte o apariţie misterioasă, greu de găsit, greu de localizat şi greu de înţeles. Spre deosebire de Gardel, care fusese un cântăreţ chipeş şi popular, Martel era urât şi mereu bolnav. Apariţiile lui în public nu aveau nimic previzibil, nimic anunţat, nimic spectaculos. Doar vocea era cea care îi făcea pe oameni să se oprească şi să îl asculte atunci când începea să dea viaţă celor mai vechi tangouri, în cele mai inedite locuri din Buenos Aires. De altfel, nici nu înregistrase vreodată ceva cântat de el, lucru care făcea şi mai grea căutarea lui.

Pornind de la ideea lui Borges că adevăratele tangouri erau cele compuse înainte de 1910 şi cântate mai apoi prin bordeluri, până să fie influenţate de muzica pariziană, americanul pleacă în căutarea acelui Martel despre care se zicea că bântuia prin Buenos Airesul de la începutul anilor 2000 cântând acele cântece foarte vechi. Nu o să spun dacă îl găseşte sau nu şi nici ce se întâmplă foarte exact. Cert e că, citind cartea, afli multe lucruri despre Buenos Airesul de azi, dar şi despre cel de cândva, despre locurile pe unde umbla Borges, despre faimosul lui aleph, despre cafenelele din acest oraş ce pare o întreagă lume la scară mică, despre cum a fost ucis generalul Aramburu şi mai apoi i-a fost răpit cadavrul şi de ce...

Stilul în care e scrisă cartea este unul foarte relaxant, pe tonul unei poveşti începute în noapte, lângă un pahar cu vin, şi continuate până dimineaţă, la prima cafea. Sigur, ca orice poveste despre întâmplări petrecute în America de Sud, nu lipseşte absurdul, neaşteptatul, ceea ce noi numim, în general, ciudăţeniile. Sau, cum spun teoreticienii literaturii, realismul magic.
Una peste alta, e o carte pe care o recomand cu drag, numai bună pentru un weekend liniştit, când vrei să evadezi din imediat şi să te pierzi într-o altă lume.

Un mic fragment:

În seara aceea am văzut Buenos Aires pentru prima oară. La şapte şi jumătate cădea asupra faţadelor o lumină roz din altă lume şi, chiar dacă Tucumanul îmi spusese că oraşul era ca vai de el şi că trebuia să-l fi cunoscut cu un an în urmă, când frumuseţea lui era încă neatinsă şi nu erau atâţia cerşetori pe străzi, eu am văzut doar oameni fericiţi. Ne plimbam pe un bulevard enorm, pe unde înfloriseră câţiva lapachos. Nu trebuia să-mi înalţ mult privirea pentru a descoperi palate baroce şi cupole în formă de umbrelă sau pepene, cu balconaşe inutile, pur ornamentale. M-a surprins să constat că Buenos Aires-ul era maiestuos începând de la etajul doi sau trei şi degradat la parter, ca şi cum splendoarea trecutului ar fi rămas suspendată la înălţime, refuzând să coboare sau să dispară. Pe măsură ce se înopta, se umpleau cafenelele. Nu văzusem niciodată atâtea cafenele într-un oraş, şi atât de primitoare. Majoritatea clienţilor citeau multă vreme, cu o ceaşcă goală în faţă - am trecut de câteva ori prin aceleaşi locuri -, fără să fie obligaţi să plătească şi să plece, cum se întâmplă la New York şi Paris. M-am gândit că astfel de cafenele erau perfecte pentru a scrie romane. Acolo, realitatea nu ştia ce să facă şi umbla de capul ei, la vânătoare de autori care să aibă curajul s-o povestească.
(...)
Ne-am plimbat îndelung şi mi s-a părut că nimic nu se afla la locul cuvenit. Cinematograful de pe bulevardul Santa Fe, unde Juan Peron o cunoscuse pe prima lui soţie, era acum un magazin enorm de discuri şi casete video. În anumite balcoane erau flori artificiale; în altele, ghivece mari şi goale. Am mâncat pizza într-un stabiliment care se dădea drept mercerie şi care avea încă în vitrină broderii, dantele şi nasturi.

Înainte de a citi orice carte a lui António Lobo Antunes, e bine să încercaţi să aflaţi câte ceva despre el. Şi, mai ales, despre stilul lui. Altfel, veţi fi luaţi prin surprindere, poate chiar şocaţi. Pentru că scrisul lui Antunes e oricum, numai convenţional nu. Am văzut că unii îl compară cu Faulkner sau cu Joyce. Ei bine, nu. Antunes a reinventat literatura. Într-o vreme în care mulţi spun că tot ce era de scris s-a scris, acest portughez (psihiatru de profesie) vine să demonstreze lumii că literatura nu se termină niciodată, mereu se pot găsi noi abordări, noi modalităţi de a pune pe hârtie poveştile care prind viaţă în mintea noastră.

Multă vreme am încercat să definesc cumva scrisul lui António Lobo Antunes şi n-am reuşit. Până zilele trecute, când mi-am dat seama: literatura lui Antunes e un fel de proiecţie a gândurilor. Încercaţi să conştientizaţi felul în care se derulează gândurile. În general, nu e doar un şir al gândurilor, sunt mai multe, în diverse direcţii şi pe mai multe planuri. Exact asta face portughezul. Un soi de transcriere a unei curgeri continue a gândurilor, aşa cum vin ele, din mai multe direcţii. De asta, prima lectură a lui poate fi obositoare. După care te obişnuieşti. Şi mai vrei.

Manualul inchizitorilor reia tema întâlnită cel mai des la literatura de limbă spaniolă: dictatorul şi regimul totalitar. Numai că, de data asta, lucrurile sunt relatate altfel, iar cititorului i se oferă spre înţelegere mai multe perspective. Iar personajul principal e mai degrabă subînţeles, nu dictatorul e în prim plan, ci efectele gesturilor lui asupra lumii înconjurătoare. Povestea gravitează în jurul unui ministru din vremea lui Salazar şi a familiei lui, pe lângă care apar diverse personaje-satelit. Iar lucrurile sunt relatate, pe rând, prin vocea câte unui personaj. Aceleaşi întâmplări văzute din perspective diferite, plus câte puţin din alte întâmplări, care le generează pe următoarele şi tot aşa, un fel de cercuri care se leagă şi compun un lanţ.

În Manualul inchizitorilor, dictatorul este doar un pretext, motivul de care se foloseşte Antunes pentru a reda nişte circumstanţe şi comportamentul unor oameni în acele circumstanţe. Situaţiile extreme şi stările pe care acestea le nasc. Oameni dezbrăcaţi de măşti. O sinceritate grotescă, pe alocuri. Istoria surprinsă în oameni. Asta face Antunes...

Un interviu care mi-a plăcut. Cu Antunes.

Nefertiti,

Imi permit sa-ti recomand:

Jose Donoso - Obscena pasare a noptii.

Asta, daca nu ai citit-o deja. A aparut la Editura Leda si e prima traducere in romana.

Mulţumesc, eşti a doua persoană care mi-o recomandă. E pe lista de cumpărat.