I love the smell of napalm in the morning!
Un film bun? Un spectacol de teatru interesant?

Va invit sa ne delectam impreuna cu scurte (sau complexe) comentarii ale lui Forta-MTI referitoare la filmele si spectacolele de teatru pe care le-a vazut.

Hide and Seek (De-a v-ati ascunselea)
M-am gandit sa incerc sa adulmec "some napalm" in the evening de data asta si am zis sa-mi pierd o seara la cinematograf cu ceea ce se anunta un thriller psihologic. Il vad pe taica De Niro printre cei distribuiti si ce-mi zic: pare digerabil... ghinionul facuse ca nu vazusem trailerul filmului si am cazut in capcana naivitatii impresionismului verbal, perfuzat de tagline-urile sinistru de inteligente. Sala de cinema, sambata seara, suspect de plina... hopa, nu-i a buna... public numeros in provincie e de rau... multi inseamna ca fly around shit like bees around honey. Da hai sa-i dau o sansa.. ah, incepe filmu, intr-o atmosfera extrem de "crunchy" (popcornul ingurgitat lacom in jurul meu dadea concerte pe diferite tonalitati). Robert de Niro joaca rolul unui psiholog a carui sotie pare ca s-a sinucis in baie, taindu-si venele, totul sub ochii fetiei de nici 8 anisori. Bineinteles, traume ingrozitoare, sechele psihologice. De Niro isi ia fata si se muta undeva departe de casa incercand sa depaseasca dificilul moemnt... copchilita are un fizic dezarticulat, cu o mecanica defecta, oase fragile si privire scormonitoare. Privirea fetei puncteaza putintel plasticitatea suspansului , altfel destul de subtirel si de previzibil. De Niro e sters cu buretele stupiditatii rolului, in vreme ce Elisabeth Shue are o prestatie episodica de maimutareala usuratica, ca vecina ce ii da tarcoale proaspatului vaduv
Fetita are probleme de adaptare, incercand sa sugereze ca se joaca de-a v-ati ascunselea cu un prieten imaginar, menit sa-l pedepseasca pe De Niro, invinuit de moartea mamei. In final, dupa un frecus psihologic rudimentar si stereotip, se ajunge la concluzia ca personajul lui De Niro sufera de eternul sindrom Twin Peaks... dedublare puerila, neconvingatoare, indopata pe gatul privitorului pana la sufocare... mutra benoclista, intelectuala si inofensiva a personajului lui De Niro e ridicola si contrastanta cu tot peisajul atmosferic sinistru, fragmentat si incoerent. Dupa un final de dat ochii peste cap, stropul de ambiguitate trantit la umplutura si hazard executa orice interes pentru acest film de duzina care adauga un strat de jeg carieristic pe talentul lui De Niro... m-am grabit sa ies, printre exclamatiile de un tembelism angelic ale tinereilor ce inca nu-si revenisera dupa socul punctului culminant (al plictiselii).

HEAD IN THE CLOUDS
2004
“Oare va fi o pierdere de vreme?”, ma intrebam laconic, in timp ce calcam apasat pe treptele cinematografului de mana a doua… Da, de mana a doua, ca doar la romani, valoarea filmului pare a fi invers proportionala cu calitatea cinematografului in care e proiectat. Distributia nu suna prost deloc: Charlize Theron, Penelope Cruz… ceva ceva tot o iesi. In hol, se adunase un public pitoresc: domnisoare cu Dolce & Gabbana tatuat pe turul pantalonilor chicoteau “ca in gasca” in timp ce cateva ochelariste singuratice si melancolice strangeau sordid pachetele de servetele in care aveau sa-si inece descatusarea lacrimogena… ah, cred ca am nimerit prost…
Incepe filmul: un debut superb, secvente de epoca, alb negru, Paris, contopire armonioasa cu muzica lui Edith Piaf si poc, culoarea orbitoare invadeaza ecranul. Tanarul Guy, student la Cambridge e vizitat intr-o noapte de amanta unui profesor, domnisoara Besse (Charlize Theron) care, rebegita de ploaie cere adapost. Rezumatul e simplut: Guy si domnisoara Besse dezvolta o relatie neconventionala si aventuroasa, in care intervine fara probleme si protejata drei Besse, Mia (Penelope Cruz) pana la inceputul razboiului. Relatia comaseaza un contrast puternic de personalitati intr-o interactiune paradoxala si totusi interesanta. Aproape de inceputul celui de-al doilea razboi mondial, simtul moral al lui Guy face casa buna cu sindromul Florence Nightingale, sindromul “terezian” al Miei astfel ca cei doi pleaca in Spania pe front, in vreme ce egoista Besse ramane sa fiarba in spiritul egoist. Dupa lupte grele care au durat phii.. aproape un an doi, Guy actioneaza ca agent al Rezistentei in Franta, unde o va regasi pe Besse, ca amanta a unui ofiter german. Firul erotic al povestii se reia, acum doar in varianta “duo” iar finalul va ramane la dispozitie de “savurat”.
Povestea ar fi avut un oarecare potential, amintindu-mi usor, macar ca schelet de Pacientul Englez.. complexitatea psihologica, dramele in sine, fata de filmul lui Minghella, sunt anulate intr-un ghiveci contradictoriu: opulenta picturala a decorului, a imaginii aprofundeaza o latura mai degraba romantica decat tragica a intregii pelicule… minutiozitatea cu care e lucrata incadrarea in epoca, in atmosfera “tres francais” toaca marunt orice potential de conflict psihologic. De ce? Decorul, machiajul iti cam fura ochii si cam altereaza posibilitatile spectatorului de a empatiza. Daca la inceput erotismul pare scandalos, chiar hippy, tenta provocatoare da speranta si o doza mare de imprevizibilitate scenariului. Toata tensiunea amoroasa incepe sa fâsâie afara din borcanul gaurit al intrigii, odata cu suprapunerea actiunii cu razboiul. Pur si simplu scenariul bate campii si aluneca in claritatea si tipologia atat de impacata cu sine a previzbilitatii galgaite din povestile lui Danielle Steele. Fat Frumosul care trece prin foc prin fum prin mii de baionete ca sa ajunga la iubita (care, abia acum isi realizeaza la randul ei greselile si face tot posibilul sa devina o martira a moralitatii). Bla bla – ul ultimelor 45 de minute fac ca filmul sa para de nerecunoscut. Eterogenitatea incipitului cu a finalului iti dau la un moment dat senzatia ca ai fi vazut doua filme diferite legate printr-o punte subtire, inconsistenta, chiar sincopata. Dezamagitor este si stilul moralist, desprins parca din nuvelele lui Slavici pe care filmul il puncteaza la final.
Ce merita insa cu adevarat? Jocul actoricesc. Charlize Theron este pur si simplu geniala in rolul de vampa libertina, lipsita de prejudecati, ce curge fantasmic aproape, intr-o atmosfera boema. Paradoxul de caracter al domnisoarei Besse, in interpretarea lui Theron, este ca nu se manjeste nici macar un moment la nivel organic cu vulgaritatea atat de des asociata si exploatata in personajele tipizate ale “curvelor de clasa”. Besse este pana la un punct intruchiparea mecanismului perfect al feminitatii. Cruz nu se lasa mai prejos, insa este eclipsata, mai ales prin lipsa de substanta a personajului ei.
Ce mai merita? Pasiunea regizorului pentru picturalitate, pentru perfectiune de cadru. Filmul intregeste o colectie nemaipomenita de cadre amoroase ce stimuleaza la milimetru voyeurismul spectatorului. Macar din prima parte (ce contine si cadrele mentionate) am ramas cu o amintire “picanta”.
Per ansamblu: jumate de film indrazneata, de un romantism original, te aduce in starea de head in the clouds, cealalta jumatate, dezarmanta si de duzina, te trozneste cu capul de glodul teluric, intr-o “aterizare fortata”….
Dar, poate ca filmul si-a atins intr-o masura tinta: la final, ochelaristele isi terminasera pachetele de servetele, iar discipolele lui Dolce & Gabbana & Obor, aveau o mimica evidenta : “Stiu ce-mi va face iubitul in asta seara”.

SISTEMUL NERVOS

O reteta garantata de a te transpune intr-o anarhie intelectuala deprimanta. O productie sufocanta, prin scenariu, montaj si interpretare. Nefiind foarte familiarizat cu productiile lui Daneliuc, citind despre subiectul filmului, am avut initial impresia ca voi vedea o orchestratie vizuala de soiul unui Almodovar miortic: semitelenovelistic, autentic, relaxant. Naivitatea mea a fost insa deturnata in cel mai cumplit mod. Sa vorbesc despre subiect… e greu de spus daca acest film are un subiect propriu zis… pana la jumatate exista o oarecare consecventa a povestii.. apoi totul devine un pretext neinchegat sau mai degraba o scurgere sincopata a unui antilirism exhaustiv, compus din nenumarate categorii negative, menit sa prezinte un tipat profund de disperare.
Mamaie (Rodica Tapalaga), femeie de la tara, avand casa transformata intr-o pensiune mizera, vine in capitala, acasa la familia fiicei sale – o asistenta dubioasa Janel – concubinul matahalos (Valentin Teodosiu) – un trantor inacrit de hernie, de o trivialitate organica – din exterior pana in strafundurile interioritatii, copilul – o adolescenta cu probleme de la droguri pana la cosuri. Atmosfera familiala este groteasca, sugerand mai degraba un trib de babuini, erodat pana in maduva oaselor de malformatii emotionale si intelectuale. Mamaie este insa protejata de aceasta mizerie de inocenta senectutii senile, vulnerabila intr-un singur loc: dragostea fata de prezentatorul de televiziune Paul (Mircea Radu). Trairile sexuale ale batranei sunt la inceput mascate, discrete, apoi devin tot mai pronuntate, mai evidente, ridiculizandu-i etatea. Desi batrana incearca sa ofere explicatii atat in fata ei, cat mai ales in fata familiei, camuflandu-si sentimentele prin voalul unor afirmatii menite sa justifice o admiratie fata de Paul pe criterii adecvate varstei, mamaie esueaza insa in ridicol. Ciudata poveste de dragoste este desacralizata, demitizata, este murdarita cu realitatea romaneasca, reprezentand doar un pretext socant de oglindire a cotidianului mizerabil, amputat parca de orice capacitate de regenerare, sufocat intr-o promiscuitate continua, intr-un derizoriu exasperant. Povestea naiva, visele batranei eviscerata de simtul realitatii, amintesc intr-un mod mult mai dramatic de destinul tragic al femeii din Requiem for a dream. Contactul dintre aspiratiile si naivitatea personajului Rodicai Tapalaga cu civilizatia damnata intr-o tenebroasa mizerie este cat se poate de ingrozitor: nucleul pur al sentimentelor sincere este vandalizat de asaltul ghicitorilor tiganesti, replicilor murdare si vulgare ale familiei, culminand cu deziluzia si refularea violenta din cadrul pateticului protest al pensionarilor.
Pelicula e presarata cu motive grotesti, perfect integrate in atmosfera de canal a filmului: decorurile insista maladiv asupra terapiei cu urina care pare sa faca viata suportabila tuturor personajelor, mai putin batranei care refuza scarbosul “tratament”. Imaginea mineriadelor, a statutului de vedeta idealizata agresiv bantuie de asemenea scenariul, ca o fantoma psihologica maniacala ce urmareste poporul roman derutat, deturnat, pierdut in neantul tranzitiei… sugestia filmului lui Daneliuc e ca multi romani nu mai traiesc de mult timp, ci doar se iluzioneaza ca traiesc, iluzia maruntisului cotidian, al strecurarii prin sistem este spatiul libertatii, este ultima farama de viata spirituala. Constiinta, principiile morale sunt aspecte care incarca inutil viata romanului care, descurcaret, mai ia o gura de urina sa-si spele accidentalele accese de satietate a degradarii. Mamaie, alienata in final, stand ganditoare langa calea ferata, punandu-si intrebari filozofice, isi sacrifica ultimul beculet al luciditatii, anulandu-si orice urma de individualitate, devenind o voce, un muget mai degraba al exasperatilor din Romania, redusi pana aproape de animalitate.
Ca o coincidenta nemaipomenit de macabra, la iesirea de la proiectie am vazut pe masa din holul cinematografului un PET neetichetat, cu un lichid galben in el... sa fi fost suc, sa fi fost vreo gluma proasta pentru spectatori sau poate doar... elixirul, anestezicul supravietuirii in cotidian? Brrrr, aproape am alergat pana acasa...