Scrieri, ganduri, amintiri din viata lui milimetru veti putea citi in cadrul acestui Jurnal.

Lectura placuta!

Mulţumesc frumos Mihai! Mult mai prompt decît mă aşteptam.

De fapt "download" -ul se vrea a fi mai mult ca un carnet de însemnări decît un jurnal propriu-zis. Nişte "descărcări" pe care le voi face (sau nu...) atunci cînd voi simţi nevoia. Deocamdată sînt în aşteptarea zilei de mîine - Învierea Domnului 2005 - sărbătoare care îmi absoarbe aproape toate gîndurile într-un mod aproape complet! Sîmbăta aceea dintre Moarte şi Înviere trebuie să fi fost extrem de tensionată şi de bulversantă pentru acei cîţiva care crezuseră în mesajul lui Isus. Pentru că aceia nu ştiau sau nu erau siguri (cum ştiu eu acum!) că va mai urma ceva după moartea mentorului lor...

Of...

"Bucură-te Regina Cerului, aleluia
Căci cel pe care ai fost vrednică să-l porţi, aleluia
A înviat precum a zis, aleluia

Roagă-te pentru noi la Dumnezeu, aleluia
Bucură-te şi te veseleşte Fecioară Maria, aleluia
Căci Domnul a înviat cu adevărat, aleluia."

OK!

Imediat după trecerea zilelor de sărbătoare, mm (adică eu ) o cam sfecleşte: în secunda s el se afla undeva la vreo 3 metri (sau 3000 de milimetri ) deasupra solului, cocoţat pe o scară; în secunda s+1, după un spectaculos picaj, se afla avariat la sol. Între cele 2 secunde se află povestea ultimelor săptămîni...

Acum mm s-a adunat în sfîrşit de pe jos şi poate apăsa din nou tastele. Ee... bine. Aah, e bine aşa!...

Multă vreme am crezut că toţi (s-au aproape toţi) oamenii nu vor să facă anumite lucruri bune, pentru că nu muncesc, nu învaţă, nu se străduiesc suficient etc. Acum mi-am schimbat opinia: un procent destul de însemnat dintre ei nu pot, nu sînt în stare să le facă, chiar dacă ar dori aceasta!...

Exemple sînt multe. Cel mai trist exemplu este în iubire. Constat că sînt foarte mulţi oameni care nu pot să iubească. Iar tragedia tragediei e faptul că aceiaşi cred cu tărie că ceea ce fac/gîndesc/simt ei acolo se numeşte iubire!...

Toată lumea vorbeşte la superlativ despre iubire. Dar cîţi realizează oare ce e aceea? Dar eu, oare, realizez?...

De moment ce iti pui astfel de intrebari, tu chiar doresti aceasta.... sensibilule !

Poate că da, contraste, poate că da. Mmm, ca tot omul...

"Există o prăpastie între inimă - termen care desemnează interioritatea - şi expresia verbală, o prăpastie care arată că discursul alcătuit din cuvinte este prin însăşi natura sa inadecvat să exprime mişcările sufletului. Această insuficienţă la nivelul expresiei derivă din faptul că gîndirea şi cuvintele se află pe lungimi de undă diferite: în vreme ce prima este rapidă şi intuitivă, ultimele sînt încete şi împiedicate.

Cuvintele "sunătoare" se lungesc, ca să spun aşa, pe durata timpului, în vreme ce spiritul curge cu o repeziciune uluitoare, lăsîndu-şi amprentele gîndurilor în memorie, de unde limbajul se forţează ulterior să le recupereze."

....dizarmonia dintre gîndire şi limbaj...

Cuvintele de mai sus nu-mi aparţin. Ideea însă se cuibărise demult în capul meu. M-am bucurat destul de mult cînd am găsit-o formulată aşa bine!

Am trait "tragedia omului care nu stie sa iubeasca " ... si tragedia tragediilor --- individul era convins ca ma iubeste !
Si ma cuprinde tristetea ... sint atit de multi oameni care nu stiu sa iubeasca ... poate doar pe ei insisi !
Si a fost total inutila incercarea mea de a-l face sa vada un pic diferit ....

Pese: scuze ca am intrat in intimitatea ta , dar sint patita ...

Tristeţea mi-a umbrit multe momente ale tinereţii şi de aceea am ajuns ca să o urăsc atît de sincer încît am reuşit în cele din urmă s-o conving să-şi găsească alţi prieteni. Cred că această despărţire e una dintre marile mele realizări de pînă acum, un eveniment de care sincer îmi pare bine că s-a întîmplat şi care îndrăznesc să sper că este şi irepetabil (mi-e frică să nu mă înşel cumva dar deocamdată speranţa e mai tare!).

Sigur că aş putea să mă bucur şi să fiu mîndru de chestia asta (am senzaţia că chiar şi sînt; dar pînă la urma urmei trebuie să mă bucur şi eu de ceva esenţial în viaţa asta, nu?) dacă nu aş avea de lucru în... altă parte: mă împresoară adeseori, ca nişte gîngănii de alea mici şi scîrboase, NERVII. Chinul meu la momentul actual nu mai vine din partea tristeţii ci a nervilor...

Nervii, of, gîngăniile alea mici şi scîrboase care mă năpădesc cînd mă aştept mai puţin! De ce nu-i pot urî şi pe ei la fel de sincer?...

Acest topic a fost editat de milimetru: 21 Apr 2005, 08:55 PM

Sîmbătă seara. Afară plouă cu furie. Plouă de dimineaţă într-una. Plouă de cîteva zile. Cu furie. Mă trezesc zîmbind în faţa ferestrei, privind peisajul pustiu, dezolant al străzii: "mă, ce-ar fi să ies puţin la plimbare?".

O dată ajuns în "iad", rafalele de vînt mă izbesc necruţător, şuvoaiele de apă îmi biciuiesc fără milă obrajii, tot corpul e supus la o presiune fizică deosebită. Merg cu... plăcere vreo juma' de ora pleoscăind dinadins prin băltoace fără sfîrşit...

Mă întorc într-un tîrziu la adăpost cu conştiinţa că am făcut o mare ispravă. Cred că sînt şi puţin masochist, pînă la urmă

"Cine asimilează misterul lui Cristos va afla secretul păcii şi va face din aceasta un plan de viaţă"

Excelent finalul filmului "Filantropica", cu Dinică uitîndu-se în oglinda retrovizoare către noi, telespectatorii, şi spunîndu-ne: "Vă e milă? V-am luat banii!"

Asta îmi readuce în minte un gînd care mă "apasă" în ultima vreme: în real life, viaţa de zi cu zi, viaţa practică, materială, telurică, sensibilitatea este un balast, o frînă, un inconvenient major. Ce să faci cu ea pînă vine şi momentul ei? S-o laşi deoparte, s-o ignori, să te faci că "n-o cunoşti"? S-o bagi şi pe ea "în ecuaţie" asumîndu-ţi riscul ca să "ţi se ia banii"?

Care e răspunsul? Care ar fi "tactica"?...

Colloseum...numit astfel din cauză că pe locul pe care Vespasian ordonase să înceapă lucrările, mai înainte existase statuia înaltă de 40 m a lui Nero ("Colosul")...Colloseum... adevărata emblemă a lumii romane vechi...Triumful forţei, al brutalităţii, al cruzimii...Colosseum...circul (morţii) oferit publicului de împăraţii romani... intrare liberă, public numeros, avid de show... făcut exact după ceea ce vroiau să vadă oamenii de atunci...

Colloseum... 400 de ani de distracţie sîngeroasă, de proclamare a unei mentalităţi apuse demult. Care trezeşte şi acum nostalgii dar care e apusă demult...Mentalitatea forţei brutale...

Dedesubt, în catacombe, se năştea încet încet o mentalitate nouă, bazată pe iubirea aproapelui şi nu pe supunerea lui...Încet încet mentalitatea din subteran se dezvolta în timp ce aceea aflată la lumina zilei apunea...

Ce era la suprafaţă, Colloseum-ul cu tot ce reprezintă el, a ajuns ruină. Ceea ce era în adîncuri, neştiut, nebăgat în seamă şi apoi, într-o vreme, chiar ostracizat, martirizat, a ajuns la suprafaţă şi a triumfat...

Din fericire nu am moştenit şi Colloseum-ul de la romani... decît ca o ruină...

Asta pentru ca ne lasam influentati de altii, pentru ca ne pasa prea mult de 'gura lumii', de ce ar putea crede altii daca ne manifestam mult hulita sensibilitate. Dar, vrei-nu vrei, ea exista si, la un moment dat, tot se manifesta. Si nu e nimic rau in asta.
Ideal este sa faci ce simti, sa nu tii cont de ideile preconcepute ale altora. Zic eu...

Mulţumesc nefertiti pentru intervenţie! Am să mă gîndesc la ce spui tu că nu e rău dacă ea, sensibilitatea, se manifestă. Am să mă gîndesc, pentru că la momentul actual mie mi se pare că nu e folositoare. Acum mi se pare că în relaţiile sociale trebuie să fii exact, precis, la obiect şi mai ales la interes. Orice divagaţie, orice nuanţare, orice derapare înspre "artistic" e prompt sancţionată şi rişti imediat să fii etichetat nu ştiu cum. Da, ideal ar fi să ţi se fîlfîie de "gura lumii" şi eu îi apreciez pe cei care pun în practică fîlfîiala asta. Dar "gura lumii" mi-a "ars" vreo cîteva palme pînă în prezent (vorbesc la figurat, desigur) încît m-am învăţat să fiu precaut, prudent cînd o văd (pe gura lumii)... deschizîndu-se...

Treb'e să mai reflectez dacă într-adevăr nu e rău dacă sensibilitatea se manifestă...

Acest topic a fost editat de caa: 20 Jul 2005, 11:43 AM

Hm...

"Subculturi specifice"...

Mai rămîne oare cineva necooptat în aceste subculturi? Trece oare cineva de "sub"...?

Cred că da. Nu mulţi. Dar cred că da. Şi asta e bine!

Acest topic a fost editat de caa: 29 Aug 2005, 02:31 PM

Week-end...TV (ia să vedem...)... hopa...HBO la libeeer. OK, let's go... ... ...

Ia...

Hm. Cum poa' să-i crape capu lu ăla în asemenea hal?... Neah, altădat...

Ia...

Aoleo, adorm, ce umor vrea să fie la filmuleţu' ăsta unde se prostesc toţi de n-au aer şi mai şi rîd singuri de poantele care le fac...

Ia...

'opa, la ăsta nu-i despică ţeasta, pe ăsta (de fapt o "asta") o sugrumă cu sîrmă ghimpată... Ptiu-ptiu!

Ia...

...eei, iarăşi?

Ia să vină ziua de luni şi să oprească HBO ul ăsta free. M-am săturat! Nu pricep nimic din cinematografia de top. Mă întorc la sapă!

esti simpatic!

Câinele pierdut

de François COPPÉE


Când seara vii spre casă pe străzile deşarte,
Privind cum felinare se-nşiră de departe,
Cu razele-mpletite printre copacii goi, -
Vreun câine slab, nemernic, flămând, plin de noroi,
Pribeag pe care lumea / ce-o mână griji şi zorul /
Stăpân sărac îl plânse gonindu-l cu piciorul,
De paşii tăi, în urma-ţi, se ţine-ncetinel,
Şi te priveşte galeş, dacă te uiţi la el.
O! ce privire caldă, timidă şi smerită,
De om sărac, sau tandră, calină, de iubită,
Dar fără de nădejde, c-un aer îndoios,
De-amantă izgonită ori de sărac sfios.
De te opreşti, îndată stă-n loc şi el pe stradă,
Se-apropie cu teamă şi dă uşor din coadă.
El ştie-acum că sorţii la tine doar rămân,
Şi pare că te-ntreabă: "Nu vrei să-mi fii stăpân?"
Te simţi mişcat şi totuşi, n-ai un îndemn prea mare,
Căci eşti sărac; pe urmă, ţi-e frică de turbare.
Voind să pari mai aspru, bastonul îl ridici
Şi te răsteşti la câine, gonindu-l:
"Fugi de-aici!"
Te depărtezi în pripă, dar remuşcării pradă;
Iar el şi-oferă soarta la alţi drumeţi, pe stradă...

Hm Seara întunericul se grăbeşte să mă îmbrăţişeze (frigul mă sărută în zori; brr, ce prietenos e!). Frunzele cad, plîngînd, peste creştetul meu obligîndu-mă să privesc în jos, spre pămînt. Să le compătimesc. Un pic. Soarele m-a uitat, s-a pitit după nori plumburii. O amintire. Noiembrie. Hm. Mă paşte o melancolie de zile mari. Şi am atîta treabă de făcut! O clipă, doar, pe o bancă în parc, la ceas friguros de seară mă aşez, uite aşa, de-a naibii. Să privesc un moment fix în ochi melancolia ispititoare. Mda, are ochi frumoşi...

Da' am treabă. Clipa a trecut. Fuga acasă, că acolo sînt multe de făcut. Cu melancolia am să adorm tîrziu în gînd, gîndindu-mă la ochii ei frumoşi. Şi la ea, melancolia, ca la o iubire imposibilă...

Greierele şi moneda

Un înţelept indian avea un prieten bun care locuia la Milano. Se cunoscuseră în India, unde italianul fusese într-o călătorie împreună cu familia sa. Indianul făcuse pe ghidul pentru italieni, ducându-i să vadă cele mai frumoase locuri din ţara sa.
Fiindu-i recunoscător pentru aceasta, milanezul nostru l-a invitat pe indian la el acasă. Dorea să-i răsplătească purtarea de grijă şi să-i prezinte oraşul său. Indianul nu prea dorea să meargă acolo, dar până la urmă cedă la insistenţele prietenului său italian şi, într-o bună zi, ajunse cu un avion la Malpensa.
În ziua următoare, milanezul şi indianul se plimbau împreună prin centrul oraşului. Indianul - cu chipul său smead, cu barba sa neagră şi turbanul galben - atrăgea privirile trecătorilor, iar milanezul nostru umbla mândru alături de prietenul său atât de exotic.
La un moment dat, în Piaţa San Babila, indianul se opri dintr-o dată şi spuse:
- Auzi şi tu ce aud eu?
Puţin descumpănit, milanezul nostru îşi ciuli cât putu urechea, recunoscând că nu auzea nimic altceva decât zgomotul puternic al traficului din oraş.
- Undeva pe aproape este un greier care cântă, continuă, sigur pe sine indianul.
- Te înşeli, replică milanezul. Eu nu aud altceva decât rumoarea obişnuită a oraşului. Şi apoi, doar nu-ţi închipui că sunt greieri pe aici.
- Nu mă înşel. Aud cântecul unui greier, insistă indianul şi se apucă, hotărât, să caute printre frunzele unor arbuşti rătăciţi în acel loc.
După câteva momente, îi arătă prietenului său, care îl privea sceptic, o mică insectă, un minunat greier cântător care căuta să se ascundă scârţâind ceva spre cei care îi tulburaseră concertul.
- Ai văzut că era un greier? zise indianul.
- Aşa este, recunoscu milanezul. Voi, indienii, aveţi auzul mult mai fin decât noi, albii.
- De astă dată tu te înşeli, spuse zâmbind înţeleptul indian. Ia uite…
Spunând acestea, indianul scoase din buzunar o monedă şi, prefăcându-se că-i scapă, o lăsă să cadă pe trotuar.
De îndată, câteva persoane întoarseră capul.
- Ai văzut? mai spuse indianul. Moneda asta a produs un clinchet mai subţire şi mai slab decât cântecul greierelui. Ai observat însă câţi albi au auzit-o?

Ce mai face 'lupul moralist'?

Uneori esti expusa; si pari ciudata.
Daca mergi intr-un magazin sau intr-un restaurant, trebuie sa joci un rol, sa simulezi ca ai nevoie de ceva sau ca doresti un anume lucru. Va trebui sa mergi civilizat, sa examinezi marfurile si sa refuzi ajutorul, sau va trebui sa stai la masa, sa comanzi ceva, sa consumi si sa pleci. Chiar si o biblioteca ar fi un spatiu prea public, ca si un parc de altfel.
- Cat poate sa ma coste, la urma urmelor, o clipa de 'ratacire' prin Jurnalul Tau?

... langa tine. Te privesc un moment fix in ochi si te intreb:
- Ti-a mai ramas putere sa te intorci?
Haide, haide... Ca stii sa povestesti!

Există un pariu pe care l-ai pierdut. Unora le pasă. .

Maaare şmecheră eşti...

...mda...se pare că l-am pierdut

...şi doar zisei de nenumărate ori să nu mai practic jocuri de noroc...

---------------------

Romelia, nu sînt convins că ştiu să povestesc... Însă putere mai am. Încă...

----------------------

Nefertiti... lupul îşi schimbă părul...

----------------------

Ce surpriză plăcută să-mi găsesc jurnalul meu prăfuit pe prima pagină de la "Povestea Mea". Hm... parcă mi-e puţin dor şi de... milimetru...

_________

Important că a funcţionat. O luăm de la capăt, milimetru cu milimetru ...
Da, azi e o zi bună.

Acest topic a fost editat de denise: 26 Oct 2006, 11:38 AM

"Mai-ia-hii Mai-ia-huu Mai-ia-hoo Mai-ia-ha Mai-ia-hii Mai-ia-huu Mai-ia-hoo"
~ Gata, nu mai pleci nicaieri! ~
Daca mai indraznesti sa pleci d`AICI - chemam Politia - sau daca pleci sa stim si noi unde si cand te intorci...
Hihihi!... stii ce este ciudat? - ai aparut tocmai atunci cand ne pregateam sa te dam la disparuti...
Scrie si Povesteste!... noi o sa aparem 'aici' la fel cum apare "cutremurul", nu se stie niciodata cand, dar... promitem sa fim indulgente/ti...

A`propos - Bine ai REvenit!... si fara figuri de genu` asta pe viitor...

Orice ar spune optimiştii, realitatea dovedeşte că este mai mult rău decît bine pe lumea asta. Începînd de la micile iritări, necazuri, indispoziţii şi pînă la marile catastrofe şi tragedii, cantitativ şi "calitativ", impactul răului e omniprezent...

Împotriva acestui "fenomen al naturii" omeneşti există un medicament deosebit de eficace, pe care-l ştie toată lumea: iubirea. Iubirea cuiva (mai ales) dar şi iubirea a ceva. Iubirea nu înlătură, de regulă, răul dar îl face să apară mai puţin hidos decît este cu adevărat. Iubirea e ca un fel de drog, sedativ, afrodisiac...

Toată lumea ştie asta. Din nefericire mulţi semeni de-ai mei, da' mulţi nu doar cîţiva, folosesc acest medicament sub forma următoare: iubirea aproape exclusivă faţă de propria lor persoană. În acest mod ei (îşi) zic că folosesc eficace acest medicament împotriva răului.

Eu zic că greşesc. Astfel folosit medicamentul devine armă.

Letală

Ai mare dreptate. Dar (mereu există un 'dar') ea presupune reciprocitate. Altfel, dacă doar dai şi nu primeşti, devine inutilă. Ba chiar îţi face rău, pentru că te consumă. Ar fi multe de spus...

Ar fi multe de spus, într-adevăr (ca întotdeauna cînd vine vorba despre iubire; multă vorbă e, iubire... hm... e şi ea... )

Nu, nu există numai un singur "dar". Din păcate există mai mulţi de "dar" (unul, reciprocitatea, l-ai menţionat tu; mai sînt...) şi toţi reprezintă tot atîtea motive (plauzibile sau nu) pentru refugierea... "interesului" nostru spre... propria persoană.

Rezultatul e că ne "ucidem"/"rănim" unii pe alţii (uneori chiar de mai multe ori într-o singură zi!) fără să ne treacă prin cap că poate mîţa moartă e tocmai în braţele noastre... Rezultatul e şi acela că ne "ucidem"/"rănim" pe noi înşine, iubind greşit...

Rezultatul e şi vizibil. Sălbatic de vizibil...

Acest topic a fost editat de caa: 28 Oct 2006, 11:22 AM

Văzut deunăzi la TV un filmuleţ despre Pangeea. Pangeea e acel continent unic şi uriaş care cică a existat la un moment dat pe Terra şi din care s-au răsfirat de-a lungul vremii continentele pe care le cunoaştem astăzi. Pe ecran apărea şi un fel de ceas electronic care arăta rapid derularea timpului (sute de milioane, miliarde de ani...) concomitent cu mişcările uscatului. Pe Pangeea exista aşa un gen de climă încît omul, ca specie, nu putea vieţui...

Tulburător pentru mine a fost... viitorul: după o derulare rapidă a timpului... spre înainte (ce reprezintă 1 miliard de ani la scară cosmică? Un fleac!...) aflu că urmează la un moment dat refacerea Pangeei, procesul fiind, cică, ciclic...

Filmul se termină în notă optimistă: oamenii, care între timp au colonizat alt(e) loc(uri) din Cosmos se întorc (oarecum nostalgici...) pe Terra, unde cu puţin noroc pot găsi vestigii (era dat de exemplu un nr de înmatriculare din Ohio şi un pet din NY, ambele fosilizate...) ale... înaintaşilor...

Am rămas tulburat: dacă nu ne-o facem cu mîna noastră ne-o face... Pangeea sau... dilatarea Soarelui (altă chestie de care am auzit acolo...), pînă la urmă din frumoasa noastră Planetă Albastră nemairămînînd decît un ghemotoc de magmă în mişcare...dacă mai rămîne şi acela...

Analogia "Vieţii" Pămîntului cu viaţa omului (a unuia singur, de exemplu a mea) m-a tulburat şi mai mult...

Noroc că a doua zi aveam multe lucruri de făcut şi "consideraţiile abstracte" au fost izgonite cu brutalitate în derizoriu. Tulburarea a dispărut fiind înlocuită cu rutina cotidiană. Numai din cînd în cînd mai apare zig-zagul unui gînd...

Pangeea...

Acest topic a fost editat de caa: 29 Oct 2006, 07:54 AM

Nu am dat pînă acum atenţie prea mare secţiunii "Povestea Mea". Mi-am zis că deh, fiecare cu gîndurile şi consideraţiile lui, unde să te bagi (fie şi doar cu lectura) peste "treburile" omului. Nemaigăsind în seara asta de duminică (...mohorîtă de toamnă, cu ora schimbată numai bine să alăture ploii mocăneşti un întuneric sinistru, sosit prea devreme parcă...) observ că parcă aici e locul cel mai animat de pe Han (atît de animat încît, raportînd la ce se petrece în celelalte locuri ale forumului, parcă aici ar fi nucleul de discuţii şi restul ar fi doar un soi de apendice...E straniu, am făcut o descoperire...neaşteptată!!). Multe nick-uri de care nici nu am auzit prea bine, care se pare că scriu aproape doar în propriul jurnal şi în vreo 2-3 "alăturate", titluri de jurnale absolut necunoscute mie... hm... interesant...

Am luat unul, la întîmplare şi l-am citit cap-coadă (am socotit, nu mi-e frică de cifre: mi-a luat 10 minute/pagină, multe pagini, o enormitate de timp, cum de am găsit eu timpul ăsta disponibil?) şi am rămas perplex: cîtă viaţă, cît patos, cîtă trăire interioară şi exterioară! Am încercat să-mi imaginez "portretul" respectivului nick, cam cum ar fi el în realitate. Mi-a luat vreo oră, o oră-jumătate lectura şi la urma urmelor am rămas cu ceva la care nu m-am aşteptat: am reuşit să cunosc (destul de bine, zic eu) pe cineva de care pînă azi la ora 18 nu auzisem deloc, al cărui nick nu-l cunoscusem (şi scrie aici de 1 an şi ceva!!) şi ale cărui "trăsături" mi-e frică că mă vor urmări toată seara... Nu trăsăturile feţei, ci ale personalităţii sale (de o calitate deosebită!), aşa cum am înţeles-o eu...

Jurnalele de pe aici ar putea constitui un excelent material de studiu pentru diverse tipologii psihologice (şi nu numai)... M-ar încînta să pot să-mi permit o astfel de "joacă"... Din nefericire pentru mine, în seara asta a fost o excepţie, favorizată de întunericul precoce, de ploaia sacadată şi de singurătatea mea fortuită...

De mîine va trebui din nou să mă mulţumesc doar cu "ocheadele" trase în răstimpuri. Voi pleca iarăşi "în căutarea timpului pierdut"...

Acest topic a fost editat de caa: 29 Oct 2006, 07:47 PM

Şi la tine?