... si iata-ne pe covorul rosu al Oscarurilor...

Popcorn- Ben Elton

Coperta a patra:
"Poate exista oare, asa cum insinueaza presa, vreo legatura intre doi tineri criminali in serie care ucid doar pentru a se amuza si unul dintre regizorii cei mai populari de la Hollywood, care tocmai a cistigat un Oscar pentru filmele sale ce par a fi toate "pulp fiction"? Desi greu de crezut, raspunsul care este da. Intr-o societate in care realitatea nu exista decit daca a fost filmata de un car de reportaj si in care nimeni nu pare dispus sa-si asume vreodata responsabilitatea propriilor fapte, un tinar regizor va invata o lectie importanta despre viata si morala, intr-un mod, poate, prea dur."

In ciuda aparentelor, cartea nu a stat la baza scenariului pentru filmul “Natural Born Killers" (a aparut ulterior), nu este o copie a acestuia (desi , dupa mine, tare mai seamana a copie) ci, din cate declara autorul, a vrut sa parodieze acest film- un fel de replica adusa violentei din filme. Ok, cartea (si piesa, de altfel) este laudata, este bestseller, e la moda … dar nu mi-a placut. Mi s-a parut cumva necinstita – sa iei ideea altuia, s-o copiezi fara prea mare efort si doar sa folosesti ca variatie un ton glumet. In fine, poate sunt eu carcotasa. … Dar pe langa asta, cartea nu mi s-a parut nici macar o parodie extraodinara. Sigur, surprinde destul de interesant superficialitatea hollywoodiana, dependenta de senzational tipic americana (si in ultima vreme nu numai), dorinta bolnavicioasa de a aparea la TV, dar … deja-vu, inclusiv in filmul parodiat aceste aspecte sunt crancen disecate, in timp ce cartea cu greu zgarie putin suprafata. Poate nu e genul meu, totusi o consider o carte slabuta, chiar daca unii se vor supara. Nu, nu-mi place violenta din filme- dar cred ca “Natural Born Killlers” este ceva mai mult decat un film violent (foarte violent, e adevarat) si atat.

Umberto Eco- Miracolul Sfantului Baudolino

Intre 1959-1961, Umberto Eco a publicat in revista italiana Il Verri o serie de texte satirico-parodice vizind o diversitate caleidoscopica de teme ale lumii contemporane. Peste doi ani, in 1963, textele aveau sa fie strinse in volumul de mare succes Jurnalul minim. Un nou volum,
Il secondo diario minimo, a fost publicat in 1992. Versiunea romaneasca reprezinta o selectie din aceasta ultima editie.
Tonul sarcastic si ironia muscatoare fac ca tusele groase in care scriitorul italian infatiseaza o realitate sau alta sa scoata in evidenta tocmai acele detalii stinjenitoare si siciitoare, pe care, dintr-o prea mare obisnuinta cu ele, nici macar nu le mai bagam in seama. Dupa cum insusi autorul marturiseste, intentia cartii - a carui deviza este Lasati-ma sa ma amuz! - depaseste cu mult semnificatia etica a dictonului Ridendo castigat mores. Caci aici nu intentia moralizatoare precumpaneste, ci dorinta lui Eco de a induce cititorului acea luciditate amara pe care n-o poti indeobste capata decit amuzindu-te copios. Treptat insa, savoarea umorului va lasa locul unei alte savori, mai adinci si mai staruitoare, aceea a tristetii de a ne simti pusi in fata unor adevaruri pe care am fi dorit sa nu le stim.

Pe langa cele scrise de cei de la Humanitas as mai adauga ca, desi unele articole dateaza de mai bine de 20 de ani, ele sunt cat de poate de actuale. Si familiare. Pentru ca avem multe in comun cu fratii nostri latini. Pe langa ironia si sarcasmul lui Eco, care sunt pe gustul meu, m-am regasit si in exasperarea legata de gadgeturi, de invazia cotidiana a 'consumismului', de snobismul apartenentei la societati 'misterioase' (in fapt corupte si penibile), de conversatiile aride, teribilism, birocratia ilogica etc.