Mana molcoma aluneca incet... incet pe taste, ezita, tremura... si in cele din urma scrie...
Am avut sansa de a gasi locul de care aveam nevoie. Mi-am deschis pe alocuri sufletul si am incercat sa-mi depun linistita gandurile si sentimentele.

Lectura placuta in cadrul jurnalului lui One_Last_Dance!

Si, fiindca acest coltisor era liber... ea se apropie usor si-l ruga sa-i ofere adapost, zambindu-i indatorata...

- Ma numesc One_Last_Dance, zise ea intinzandu-i mana...
- HanuAncutei, ii raspunse el... amintindu-si de ea...
Asculta, One_Last_Dance, pari franta de oboseala. Nu mai ai putere sa sufli o vorba si-ti tarasti picioarele de parca ti-ar fi de plumb. Sa ne asezam nitel aici, sa ne odihnim... si sa povestim...
- Ce faci in paradisul asta ? o intreba el cu o voce suava...
Am venit sa-mi eliberez gandurile, aici unde totul pare invaluit in mister... aici unde lucrurile casei imi sunt atat de calde si de prietenoase... Primeste-ma bland si intelegator, si lasa-ma sa-mi odihnesc o clipa sufletul pe umarul tau...
Cu glas duios ii raspuse: "Povesteste, One_Last_Dance, eu sunt ingerul tau pazitor!".
Iti multumesc! Ma simt bogata sufleteste aici cu tine si mi se parea ca descopar o fiinta noua in adancul meu.

Se aseza langa el pe pat si incepu sa povesteasca...

Mi s-a parut pentru cateva clipe ca ma aflu acolo pe poteca serpuitoare dintre fagii batrani, primita ca in fiecare toamna de frunzele aramii... desculta, alergam prin padure, fara nici un gand, fara nici o asteptare...
Auzeam doar fosnetul uscat al ierbii sub piciaorele-mi desculte, rochia lunga se prindea uneori de cate un spin in drumul meu, dar eu nu bagam de seama nimic din toate astea si ma departam tot mai mult, nu aveam ceva stabilit dinainte, nu urmaream nimic, decat zborul usor al unui fluture ce aparuse pe neasteptate in fata mea...
Fluturasul se pare ca-mi citise gandurile si in zborul sau usor se mai oprea asteptandu-ma si...

Fluturasul se pare ca-mi citise gandurile si in zborul sau usor se mai oprea din cand in cand asteptandu-ma si pe mine... de parca toata suferinta lui nu se datora singuratatii, ci faptului ca eu as fi refuzat sa cred in gloria zborului ce m-ar fi putut astepta acolo sus.
Il urmez incet, lasandu-l usor sa se indeparteze, pentru a nu-l speria. El da tarcoale pe langa mine batand gratios din aripi si apoi dispare undeva departe, printre frunzele aramii...
Sunt disperata! Il caut cu nesat, sar la stanga, la dreapta, dar nu-i. O sa ma opresc sa-l astept... va trece el odata si odata pe aici.

Astept, astept... si incep sa simt ca ceva straniu se petrece cu mine... ma uit mirata in jur si vad copacul in bratele caruia stam sprijinita cu palmele reci... "ce priveliste minunata"... nu e un VIS, e realitate...
Simt cum puterea ma paraseste incet, inaltandu-se spre cerul albastru si lasandu-mi corpul inert langa radacina copacului ce plange cu frunze ruginite de toamna... brusc, rafalele de vant ma inconjoara din toate partile, ca si cum ar dori sa-mi vorbeasca. Ma scutur infrigurata si arunc o privire spre soare, cautandu-i lumina, caldura... il gasesc si las o raza jucausa sa ma imbratiseze, zambindu-i fericita...
In departare se puteau zari crestele muntilor atat de portocalii, de parca picaturi din soare s-ar fi scurs pe ele, oferindu-le armonia unei seri de toamna... priveam o furnicuta, alergand grabita spre casa ei ascunsa si mi-am dat seama ca ea stie mai bine ca noi oamenii sa isi traiasca viata efemera... ascultam vantul care adia usor si o unda de speranta a strabatut ca un fior intreaga mea fiinta, dar nu era de ajuns...
Cerul nepasator atarnase de bolta lui nori mici, zdrentuiti si pufosi... ce m-as fi agatat si eu de unul din ei, si as fi lasat lumea in urma, as fi plecat in zbor spre infinitul unei lumi fara pacat, fara greseli, fara durere...
In gand fredonam o melodie, vantul usor al dupa-amiezii incetase, dar aerul era totusi rece... incet discul imens si rosu al soarelui se cobora in spatele muntilor si parea ca scalda cerul si pamantul in sange... in departare se zarea o poteca ce urca spre varful unei coline... ceva imi distrase atentia si cand mi-am intors privirea, de undeva din varful colinei aparu brusc o silueta... un tremur involuntar ma cuprinse, silueta lui atat de frumoasa se detasa in lumina apusului... UN APUS - cel mai frumos apus pe care l-am vazut vreodata...

O tacere mormantala domnea pamantul, nici un fir de iarba , nici o suflare de vant nu-l mai insufletea... atat de inspaimantatoare in acel moment era linistea absoluta a intregii naturi.
Se apropie incet de mine si zambetul lui deveni deodata cald, prietenos... izbucni intr-un suvoi de cuvinte povestind totul intr-o cadenta muzicala...
Bubuitul indepartat al unui tunet rupse totul si stinse cu atata usurinta vraja... un nor imens se napustea pe cer, luminat pe toata suprafata de fulgere ce-l inlantuiau ca niste serpi mari de foc...
-Imi pare rau, trebuie sa plecam... te iau cu mine! si privind in sus isi ridica mana in intampinarea ploii care prindea sa cearna... incaleca in graba, ajutandu-ma sa urc pe saua care fusese asezata, parca anume pentru mine, la spatele lui... ne-am indepartat in galopul calului lasand in urma noastra o perdea grea de ploaie...

Un fulger puternic lumina camera... cu greu incerc sa ma desfac din mrejele somnului, si ratiunea incearca sa-mi deschida pleoapele inca grele de vis, arunc o privire indiscreta la ceas... E DIMINEATA?!
Vreau sa mai lenevesc intre asternuturi, dar gandurile incep sa bata puternic in poarta realitatii... ochii mi se inchideau incet…mi-e somn!!! vroiam sa mai dorm, dar nu puteam… cand inchideam ochii, atipeam cateva clipe si ma trezeam din nou... el disparuse in aburii diminetii precum un vis frumos.

E liniste aici, la mine... nici vuiet, nici adiere... Alunec usor purtata de ganduri. Ce ciudat! Nici macar nu mai am nevoie de ganduri.
-Plecati! le spun
-Te lasam... dar n-ai sa-l mai revezi niciodata! soptesc gandurile incet.
Eu...


Eu... caut ceea ce unii gasesc doar in vis... eu caut in realitate.

- Draga mea, daca nu pleci de aici cu pachetelul asta, ma faci sa plang, ii raspunse proprietarul magazinului...
Nu crezi ca e prea... prea... mult pentru mine?
- Ti se potriveste de minune... zau asa.
Cand vanzatorul fu chemat sa marcheze o vanzare pentru o alta clienta, ea cerceta discret eticheta cu pretul pachetelului si aproape ca isi exclama cu glas tare nefericirea. Uitandu-se pentru ultima oara in oglinda... isi spuse in gand: "Sper sa-mi revin... nu am voie sa fiu trista. Nimeni nu are voie. Vanzatorule, ai pus o noapte in chenar de doliu! Doamne! Si e atat de frumoasa noaptea!"
Vanzatorul reveni.
- Master Card sau Visa?
- Nici una din ele.
- De ce nu, draga mea? Arata uimitor... "pachetelul meu" poate fi considerat o igiena personala a sufletului... te va ajuta atunci cand ti se sfarsesc cuvintele, si poate de multe ori suntem in situatia cand nu stim prin cuvinte sa ne manifestam sentimentele...
- Nu-mi pot permite. Nu-mi pot permite sa-l trec in cartea de credit, raspunse ea, dandu-i inapoi pachetelul si indreptandu-se spre iesire...
Vanzatorul lua de dupa ureche un pix si taie pretul, scriind altceva pe el...
- Uite, asa e mai acceptabil?
Ea se uita la modificare...
- E jumatate de pret! Tocmai l-am trecut la marfuri cu preturi reduse.
- Dar nu pot sa...
Asculta, draga mea, pretul marfii asteia a fost fixat oricum cu suta la suta mai mult. Chiar si la acest pret, tot mai am un profit. Aproape toata lumea si-a cumparat deja un pachetel pentru o noapte. In plus, nu am multe cliente care doresc un pachetel atat de mic. A fost o prostie ca am cumparat un pachet asa de mic... sunt bucuros sa-l vand, la orice pret...
Eu... "AM UN ANUNT!" ... "pentru vanzatori de vise"...
Nu ma pricep la cumparat nimic. Nici nu cumpar (bucati din) vise, nici nu vand. Eu alt vis n-am... doar VISUL CU TINE.
Raspunsul ei s-a oprit acolo in strafunduri... indepartandu-se usor.


Am iesit din magazin, dar nu m-am indreptat spre casa. Am coborat pe bulevard lovindu-ma de oameni. Asa, sa le vad reactia.
Nu stiu. Stiu doar ca mi-e dor de tine. Ai tu... cumva straine... Un strop de fericire in vis?

Iti amintesti?... a trecut atata timp de cand nu ne-am intalnit...
Astazi am incercat sa-mi strang in pumn toate visele, dar multe mi-au fost furate... de vanzatorii de vise. Infinit mai multe decat orele ramase pana la intoarcerea ta.
In palma mea s-a ascuns o frantura de etenitate, de indoiala, de nesiguranta, si mai ales... de teama sa nu ma fur din visul tau...
Si daca vin... mi-e teama sa respir... mi-e teama sa nu-mi simti culoarea gandurilor mele... mi-e teama ca n-am sa indur sa te pierd... mi-e teama sa nu-mi alungi visul construit cu atata migala...
Mi-e teama de visul meu, mi-e teama... desi, pe undeva, traim aceeasi drama...
Tie, nu-ti fie teama sa-mi furi visul cu tine!...
Lasa-ma singura cu neantul trairii, cu acest adevar al meu... visul in care vreau sa traim impreuna.

Se ridica in picioare incet, netezindu-si camasuta de noapte, iar atunci cand ameteala disparu, privirea i se indrepta catre fereastra, unde lumina soarelui patrundea prin perdelele de dantela albastra... cu mana stransa pe manerul aurit, deschise fereastra grea, lasand aerul rece sa intre, crengutele unui salcam protector incarcate de stelute se miscau si straluceau ca niste smaralde in lumina diminetii. Era totul atat de familiar... ea continua sa priveasca absent pe fereastra...
Asa era oare nebunia? Trezindu-te dintr-un vis si cazand in altul? Inchise ochii si un fior de spaima o strabatu. Aproape ca uitase. Totul nu era decat un vis. Desigur, trebuia sa fie asa. Acesta era lucrul cel mai rau la vise. Numai pentru ca pareau atat de reale, atunci cand te trezeai, te simteai atat de gol pe dinauntru...

Statu nemiscata multa vreme, ascultand cadenta unei melodii ce strabatea pana in camera ei... totul in jur parea nou si diferit. Si totusi, nimic nu era altfel... era acasa.

Spre usurarea ei o voce blanda o trezi din visare, intoarse capul si vazu chipul atat de familiar al mamei...
- Deci, te-ai trezit in sfarsit... micul dejun e gata. Este timpul sa-ti speli ochisorii si sa cobori... o certa in gluma mama, lasand un sarut fugar pe obrazul ei...

Zgomotele unei agitatii venind de jos se auzira brusc... in timp ce ea deschise usa... trebuie ca este iarasi tata "Atunci iti revine sarcina sa ma convingi pe mine, si chiar pe mama , ca am gresit"... spuse el raspicat. Alex (fratiorul meu) nu ceda niciodata cu usurinta... "Voi reusi... o sa vezi!"
- Buna Dimineata!
- Buna Dimineata!... raspunse, Alex...
Tata isi ridica capul brusc si clipi cu surprindere...
- Buna Dimineata, domnisoara A... te-ai trezit devreme, totul este in regula?
Cred ca este in regula, numai ca, stiti, nu doresc sa intru pe usa si sa vad pe toata lumea cum se uita la mine...
Un ras puternic inunda salonul... in timp ce tata nu se lasa cu usurinta atacat, raspunse: "Hopa!... ne-am trezit cu fata la cearsaf?"

Ii seaman mult... cum sa ma las mai prejos... si fara sa-mi scape nota rece din glas, mi-am ridicat barbia in aparare, raspunzand intepata: "Voi incerca sa tin capul plecat astfel incat sa nu fiu subiect de distractie pentru tine"... Acum, daca esti atat de bun poti sa-mi spui "pofta buna!"

Conversatia continua... el refuzand sa admita infrangerea. Pentru ca il iubesc mult... de fiecare data cedez...

........................

Uneori imi vine sa lasa totul balta: teze, lucrari de control, referate, adica tot ceea ce tine de scoala... sa ma prefac ca nu ar exista si astfel sa dau tezele, lucrarile, fara sa mai invat. Cred ca imediat as starni intrebarea: de ce ai luat nota atat de mica? (de parca pot invata pentru note)... Mi-ar placea sa pot spune: "pentru ca m-am saturat sa invat toate balivernele pe care le indruga uneori profesorii, toate lucrurile acelea care cica imi vor folosi candva in viata".

Si totusi, nu exista om care sa primeasca totul pe "tava", toti facem niste sacrificii pentru a obtine un lucru sau altul.
Ce frumos si ce folositor e la scoala!
Gata. Se dovedeste iarasi ca e nevoie sa INVAT.

Nu astept/A sa fie prea tarziu!!!

De un timp tacem amandoi... in jurul nostru se desfasoara o liniste alba, ca de vraja... ninsoarea coboara mereu, fara incetare...
Stau la fereastra mea, si privesc cum zboara fulgii de nea involburandu-se si lasandu-se apoi incet spre pamant. Urmaresc dansul lor tacuta si, deodata, ma pierd cu gandurile pe alt fagas. Ma intorc undeva, departe... in tacerea care ne-a invaluit, si am senzatia ca auzim amandoi fosnetul surd al zapezii...

Iti amintesti?... ce frumos a inceput pentru noi, anul trecut iarna...?!

Si astazi... te astept!...
Astazi... intre doua momente de asteptare, ma intreb: "cat o mai fi ceasul?" Asa caut de cand ma stiu sa fiu alaturi de tine si cred, aproape fara ezitare, ca departarea se prelungeste dincolo de bataile lui.

Si astazi... te rog!...
Ia-ma cu tine o bucata de drum. Doar sa tacem... aseara ma contraziceam cu soarta, incercam sa-i explic (fara a astepta raspunsuri) ca visul meu nu moare, poate pentru putin timp se odihneste in mersul spre fericire.

Si astazi... ramai cu mine!...
Ramai cu mine pentru inca un vis... sa impartim lumea, vazduhul, fulgii de nea, ghioceii ce vor sa incolteasca, dar sa ne grabim, vine noaptea si avem de impartit stelele...

Si maine... maine vine in zadar... pentru ca eu l-am prelungit pe AZI pana la INTOTDEAUNA.

ahhh, poate fi si jurnalul meu ? pot scrie in finlandeza...

"La inceput, Dumnezeu a facut cerurile si pamantul."
"Dar n-a spus: Proprietate Privata"

"Daca stelele nu ar fi pe bolta cereasca, cat de infioratoare ar fi noaptea. Daca in lume ar fi si binele cat de mic, cat de mare ar fi si intunericul intre oameni". - Gh. Spulber -
Daca nu ar exista oameni in viata mea, atunci cat de greu ar fi sa merg prin aceasta viata singura...


P.S. Ai un stil aparte de scriere... daca o faci in finlandeza, cred ca o sa-mi pierd cumpatul si PUF... o sa cad jos de pe scaun... si daca vei continua tot asa __in portugheza__ imi vei plati spitalizarea

Nu! sopti el, si isi scutura capul de parca ar fi vrut sa nege atractia atat de rapida si de puternica dintre ei...
Nu! repeta el cu atata putere, incat buzele lui se stransera confuze, inainte ca el sa-si intoarca privirea...
Nu! urla el cu tarie, pasind indarat, aproape tremurand, in timp ce ochii ei ii cautau fata cu o intensitate care il ardea...

In durerea ei... ii sesiza confuzia, ceea ce i se paru ceva neobisnuit pentru o faţă atat de puternica, aproape aspra, cu ochii adanciti, sprancene dese, si o barbie incapatanata. Avea cateva riduri la ochi si se intreba daca erau provocate de bucurie sau de suparare.
Se mira ea insasi de ce o preocupa asta si o cuprinse nelinistea cand isi dadu seama ca o interesa atat de mult... ii auzi din nou oftatul de resemanare, iar inima ei isi accelera bataile auzindu-l...
Nu si-ar fi dorit sa-l placa, n-ar fi vrut sa se simta atrasa de el... sa-i cunoasca vreodata caracterul... asa ca incerca din rasputeri sa-si abata gandul de la el, ca si de la durerea pe care o simtea... avea o timiditate naturala pe care se obisnuise sa si-o domine, dar acum i se parea ca o copleseste din nou...
- Ti-am provocat durere?
Ea scutura din cap, neindraznind sa vorbeasca. N-avea nevoie de compasiunea lui. Intr-un tarziu simti mana lui pe bratul ei... inchise ochii si se forta sa se tina tare... ii simti imediat retragerea rapida, de parca i-ar fi inteles nelinistea...
Plecarea lui o prinse nepregatita... el se indeparta usor, pierzandu-se in aglomeratia strazii. Ea ramase in urma lui plangand, in hohote, fara a reusi sa-l opresca.

Visul i-a fost intrerupt de soneria ceasului desteptator...
Ramase mult timp cu privirea pierduta pe cadranul lui... intrebandu-se sub greutatea visului, daca acesta e doar un mecanism de invartit timpul cum s-ar crede, sau el mereu continua sa traga, dintr-o alta lume, dupa el tot felul de intamplari...
Ea stia atat de bine ca ASTAZI incepe prima zi fara el... stia ca nu mai are dreptul sa viseze la aceleasi impliniri...
Obrajii ei isi pierdusera incet-incet culoarea, buzele tremurau abia perceptibil, iar ochii se scufundau in lacrimile ascunse indaratul pleoapelor. Coborandu-si pleoapele lacrimile pornira suvoi. Plangea cu sughituri, varsand tot amarul lunilor de asteptare...
Cum sa-l uite? Se va lupta cu amintirea lui zi de zi. Nu si-l poate smulge din suflet.


Te rog... in VIS IUBESTE-MA... in realitate accept totul, inclusiv PLECAREA TA.

Melodia plutea cu toata puritatea, pasiunea si ratiunea constructiei sale... n-ar fi frumos ca "ziua de azi" sa fie aidoma acestei melodii a lui... Leonard Cohen - Dance me to the end of love -???

...dance me to the end of love...
... la la la... la la la la la la... la la la...
...dance me to your beauty with a burning violin... touch me with your naked hand... and DANCE ME... to the end of love...
Daca as putea, m-as infasura in ea, purtand-o ca pe o mantie care sa ma protejeze de toata tristetea care imi macina interiorul...

Telefonul continua sa sune... nu aveam de gand sa raspund, incercam sa-l ignor, lasand melodia sa curga din boxe la maxim...
Camera devenise trista si degaja o atmosfera tot mai apasatoare...
Nu-mi gaseam locul... am deschis televizorul... pe ecran, un tanar zambea fermecator, ocupat sa-si arate catre camera de filmat dintii albi, perfecti... de parca stia ca toata lumea ar putea sa se indragosteasca de el. Parul negru, bogat, ii cadea pe umeri intr-o ploaie de inele. Nasucul obraznic era putin pistruiat. Una peste alta, emana din el un aer de curatenie, visator, de parca tocmai venise de la o lunga si romantica plimbare pe plaja... il avea pe "vino-ncoace". Acest vino-ncoace se afla mai ales in ochii lui de un albastru intens, aproape violet.
Era o culoare pe care am mai vazut-o din avion, cand zburam spre Finlanda la inaltimea de zece mii de metri... aceeasi culoare am zarit atunci uitandu-ma in sus, catre cer...
Vorbea putin peltic, dar era atat de stralucitor si de tanar, ca asta nu avea prea mare importanta...
Parea sa-i placa foarte mult ceea ce face... vorbea de parca ar fi avut propria lui emisiune la televizor.

Visam... cu ochii deschisi...
Sunetul strident al telefonului ma trezit de-a binelea. La inceput nu mi-a venit sa cred. Nu stia nimeni ca sunt acasa. Refuzand sa ma ridic, am inchis televizorul prin telecomanda... cu gandul ca telefonul va inceta. Dar continua sa sune strident cautand drum spre creierul meu. M-am ridicat intr-un tarziu si am luat receptorul. Intre timp a inchis. Cine ma putea cauta? Era desigur vorba despre cineva cunoscut, dar nu-mi pasa...
...dance me to your beauty with a burning violin... melodia asta imi da o putere in care tresare bucuria din mine, zvacneste malformandu-mi tristetile chiar daca ele ma obsedeaza.

Picioarele imi amortisera in pozitia incomoda pe care o adoptasem... incercand sa ma dezmortesc putin, m-am ridicat si m-am apropiat de fereastra urmarind cu un gol in inima dansul de culori al serii, darele stralucitoare de lumina ale ultimilor palpairi... e deja intuneric.

A trecut prima zi fara tine...
- Iti place cum ninge?... peste noi...
Mi-ai suras... si eu am fugit cu surasul tau pe buzele mele. In zapada mi se ascundeau pasii, iar eu alergam... sarutandu-ti surasul si asteptand... poate glasul tau, poate buzele tale... sau doar TACEREA.



Mi-a fost dor sa-ti scriu... stii?___ Nu mai pot zambi.

In clipa aceea, statea in fata unui tablou care infatisa un peisaj de iarna... o lucrare care atragea, un amestec de realitate si imaginatie pe care autorul preferase sa il numeasca "Iarna de Vis"... desi sentimentul pe care il starnea era de dezolare si singuratate... ei ii placu foarte mult lucrarea, asa ca ramase mult timp in fata panzei, privind-o fix, pierduta...
- Va rog sa ma scuzati, spuse el punandu-i o mana usor pe umar...
Ea se intoarse si se trezi fata in fata cu un barbat frumos, inalt, foarte frumos imbracat intr-un costum scump si care avea un par negru tuns scurt si aranjat cu grija...
- Imi pare rau, spuse ea observand imediat bunatatea din ochii necunoscutului. Ma tem ca am pus stapanire pe acest tablou...
Nu-i absolut nici o problema, spuse el. Se pare ca eu nu ma aflu aici ca sa ma uit la tablouri. Ci sa te intalnesc pe tine.
- Va cunosc cumva? intreba ea privindu-l cu si mai mare atentie, avand senzatia ca-l cunostea, ca ii era foarte familiar si, totusi, nu reusea sa fixeze nicaieri faţa aceea atat de frumoasa si deschisa.
- Nu, nu ma cunosti, raspunse el calm, stand perfect nemiscat si cu mainile impreunate usor in fata...
- Nu te arata ingrijorata, te rog, continua el simtindu-i uimirea. Tu nu ma cunosti si eu nu te cunosc pe tine... dar am sa-ti transmit un mesaj.
- Cum? intreba ea. Cum poti avea un mesaj pentru mine din moment ce nici nu ma cunosti?
... se incrunta, simtind ca era vorba de ceva neobisnuit, ceva neprevazut, dar el ii zambi cu bunavointa.
- Mesajul este de la EL...
- L-ai cunoscut?
- Da.
- ...?
- Te rog, asculta-ma doar. Trebuie sa ma asculti... ii mai zambea inca...
... ea tacu, singurele exceptii fiind o rasuflare si un suspin lung. Era atata galagie in galerie, atatia oameni care vorbeau si radeau, incat ea fu convinsa ca nu o sa auda nimic. Nu avea sa auda vocea barbatului , care devenise tot mai slaba...
El continua sa zambeasca... pentru o clipa se temu ca barbatul care statea in fata ei era nebun, dar nimic in legatura cu el nu inspira nebunie... ochii lui i se inchisera deodata si respira adanc...
- Esti atat de frumoasa...
... n-ar fi trebuit sa auda aceste cuvinte, nu ar fi trebuit sa auda nici suspinul lung, care paruse un suspin de usurare... dar auzise suspinul si auzi tot ce ii spusese el, nu pe deasupra zgomotului din galerie, ci prin el...
Brusc ochii necunoscutului se redeschisera si cuvintele prinsera din nou viata...
Ei se iubesc. EL... iti cere sa renunti... te roaga sa-l uiti... ai facut primul pas in greseala, renunta, indeparteaza-te de tot ce face el... fericirea lui e altundeva, in alt orizont, departe de tine, de dragostea ta... Renunta!!!... nu mai cauta sa-i vorbesti!!!
... presiunea sangelui scazu brusc din arterele creierului ei, bataile inimii se incetinira si, pentru ca nu si-a dat seama si nu a putut corecta circulatia sangelui, acesta ii disparu brusc din creier, apoi din inima, si simti cum se cufunda in intuneric, cum el o cuprinde si capul incepe sa i se invarteasca, incerca sa traga adanc aer in piept, dar se prabusi...
Cand isi reveni stia ca este tinuta de acel barbat... o tinea de ambele brate, in timp ce ea se lupta cu bezna si, totusi, barbatul nici nu se misca in momentul in care ea deschise ochii, nici nu spuse nimic, ci continua sa-i sustina corpul fara pic de vlaga... ea doar ii simtea forta.
- Imi pare rau, spuse ea. Am avut impresia ca o sa lesin...
- Ufff!... ce sperietura mi-ai tras. Apoi zambi, pur si simplu... se intampla, probabil din cauza zgomotului, a caldurii... ma tem ca e ingrozitor de cald aici.
- Vino sa ne asezam, putin...
O ajuta sa se aseze in fotoliul de piele, in timp ce el continua sa ramana sprijinit de spatar...
... isi tinea o mana peste ochi, excluzand totul din viata ei... pentru ca asa credea ca e mai bine...
Nu mai putea spune nimic. Vorbeau pentru ea lacrimile si tremurul trupului. Va trai mai departe, va lupta cu tristetea... Viitorul lor s-a oprit la... --093572--. Acum stia... nu are nici un drept sa-i citeasca scrisorile, de ce sa mai regaseasca linistea printre randurile lor... Intelegi???... Nu mai stiu sa citesc.

- Unde este barbatul cu care vorbeam...?
- Ma tem ca a plecat. La prietenul dumitale te referi?
- Prietenul meu?
- Da... barbatul acela inalt... el te-a ajutat sa ajungi aici, dar pe urma a trebuit sa plece... mi-a spus: "sa nu-mi fac griji, totul va fi bine, ca doar ai lesinat, asa cum ti se intampla uneori"
- Stiti cumva cine este barbatul acela?...
- Ma tem ca NU, raspunse doamna, dupa care se incrunta...
- De ce, dumneata nu stii? ... nu este prietenul dumitale?
- Nu! E prima data cand il vad...

Nimeni nu stia cine era barbatul acela si nici nu avea rost sa incerce sa afle, pentru ca era convinsa ca nu o cunostea, era cineva perfect necunoscut. Era doar mesagerul DORINTEI TALE... imi vorbise in locul EI si atata tot. Nimeni in afara de TINE nu i-ar fi putut spune barbatului ceea ce el ii spusese ei...
Se gandi cat de ciudat era totul... se simtea vinovata!... ceruse o bucatica din sufletul lui, dar el n-a fost dispus sa-l imparta................................... si lacrimi de tristete ii siroiau incet din colturile ochilor pentru a se pierde in par...



Clipele aluneca firesc in tacere... si apoi in noaptea asezata cuminte intre NOI.

O pasare tipa deodata de undeva de deasupra ei, dintre grinzi, un tipat ascutit si inspaimantator, care avusese un ecou sumbru in incaperea aceea cu tavan boltit. Isi ridica privirea incat sa-i urmareasca zborul, dar in acelasi timp pasarea uriasa si neagra se napusti spre ea batand din aripi amenintator si cu ciocul cascat pentru a-si striga sfidarea, apoi aluneca, strangandu-si aripile, printr-o fereastra sparta, dupa care si le desfacu iarasi si isi lua zborul in inaltimea cerului. Privind in urma pasarii, exclama uluita: "cred ca era un corb".
Interiorul palatului lasa impresia unei biserici, caci se aflau lumanari peste tot, nu lumanari obisnuite care se aflau la orice masa, ci lumanari mari, enorme, infipte in suporturi de fier forjat imense, lumanari mari groase din ceara galbena care nu mai era la moda. Peste tot se aflau flori, ca in biserica, dar nu aranjamente obisnuite, ci foarte mari si extravagante, opere de arta create din boboci... petale si frunze de nuante perfect asezate pentru a crea un efect maxim in holul mare din piatra cu tavan boltit si in incaperile care se zareau in spate, camere imense din piatra luminate de asemenea de lumanari si focul din camine. Imaginea era uluitoare... ea se opri si privi incremenita... in fata ei isi facura aparitia un sir de trepte a unei scari in spirala... patrunse acolo si vazu in boltile scarilor candelabre cu sute de brate, si-n fiecare brat ardea cate o stea de foc. Urca cu mare grija fiecare treapta... de undeva de sus se auzeau acordurile unei melodii de o frumusete inaltatoare... aceeasi piesa muzicala se repeta la nesfarsit, parca nedorind sa moara niciodata momentul dintre doi indragostiti... la ultima treapta zarii un trandafir alb... era de o frumusete dumnezeiasca, parca fusese pierdut in fuga ei de o printesa si doar ea l-ar fi atins in viata, si timpul niciodata. Se apleca sa ia trandafirul... dar la prima atingere, floarea isi ridica usor petalele si mai apuca sa ii strige: M-AI UCIS!

Deschise usa greoaie si patrunse intr-o sala inalta, sustinuta de stalpi si de arcuri, toate de aur, iar in mijloc trona mandru un pian... in apropiere se misca precum o ghirlanda si se abandona muzicii intr-un dans parca nemaisfarsit o pereche... niste perdele batute de vant le sustinea ritmul... Scaldata in lumina candelabrelor, ea dansa rasucindu-se cu o usurinta diafana in bratele partenerului sau, parea ca intruchipeaza zeita dansului... silueta ei degaja o frumusete atat de subtila, o eleganta atat de perfecta incat nu mai reusea sa-si desprinda privirile de la ea.
Erau frumosi impreuna, parea ca s-au nascut din acelasi pantec si ca aceeasi mana i-ar fi modelat, jumatati ale aceluiasi intreg... iar din privirile lor unite se vedea ca se iubeau foarte mult.
Cei doi erau imbracati in absoluta concordanta cu ambianta... ea purta o rochie lunga bleu cu broderii aurii si cu maneci lungi medievale, legata la spate cu o trena lunga cu model auriu... parul negru era aranjat intr-un sistem complicat de cozi tinute la un loc de o podoaba de un aur stralucitor... care parea extrem de scumpa. El purta o haina frumoasa din catifea albastra pentru a se potrivi cu rochia ei, la doua randuri de nasturi si cu snururi aurii, care veneau perfect pe silueta lui minunata... chiar si pantalonii parca fusesera croiti special, din ceea ce parea o matase grea de aceiasi culoare... cu dungi de catifea aurie in parti, iar la gat purta o esarfa extravaganta din matase neagra inodata larg...
La un moment dat... ea isi inclina usor capul ca tanarul sa o sarute... apoi se indrepta la bratul lui spre usa boltita care dadea in gradina.
- Dumnezeule, ofta ea... si-si spuse in gand: "sunt atat de frumosi!... sunt pur si simplu minunati"... "Ea?! Nu stiu cine este EA."... in trecerea lor pe langa mine... o clipa... el se apleca putin inainte si ridicandu-se pe varfuri, imi sopti, parca mi-ar fi ghicit gandul...
- Nu stii cine e EA? Ei bine, o sa-ti spun eu. EA e FATA VISURILOR MELE.


Voia ca el sa fie fericit, iar daca, prin cine stie ce manevra a destinului, n-ar fi reusit s-o intalneasca, ea stia ca n-ar mai fi cunoscut o clipa de fericire... daca timpul reuseste sa ofileasca si obisnuinta sa distruga IUBIREA, cu siguranta celor doi nu poate sa le faca absolut nimic.


Aud ceasul scotand un sunet specific. Sunet care ma atentioneaza in fiecare dimineata... figurile celor doi dansatori parasesc scena din VISUL MEU si cortina cadea din nou... m-am trezit doar cu privirea ta in minte si m-am asezat in fata flacarilor... focul, in dansul lui salbatic, imi plimba pe dinainte lumina ochilor tai, parca erai langa mine, iti simteam prezenta in limbile lui, in florile albe de gheata de la geamuri...


A venit o alta zi fara tine!

Nu mai stiu sa cant la pian, bat clapele si atat... Lasa-ma sa te invat, ii sugera el prietenos, si ridicandu-se, se apropie de pian, se aseza si canta ceva intr-adevar frumos, acompaniindu-se cu jumatate de voce, in asa fel incat sa percep sunetul pianului si vocea lui, vibrand la unison... melodia pasionata umplu incaperea, si sufletul ii fu inundat de fericire... degetele treceau cu o miscare impecabila lasand sa curga o rezonanta profunda... o nota plina, bogata, ridicandu-se si coborand, vibra puternic umpland intreaga camera...
In caminul care se afla in spatele lui, trosnira doi busteni si camera fu iluminata de flacari intense... scotand in evidenta caldura detinuta in spatele acelor placi palide de ceramica in nuante de albastru si alb... flacara se inalta imediat, si silueta lui se reflecta misterios in oglinda... ochii ii straluceau in lumina focului, iar fata lui era transfigurata de imaginea dragostei...

...un alt bustean se prabusi si flacarile izbucnira iar inalte si luminoase... isi ridica din nou privirea si se uita in oglinda... vazu reflectandu-se pianul si scaunul florentin, dar barbatul disparuse ... focul se stinse brusc, si camera fu cuprinsa incet de intuneric, imaginea din oglinda deveni aproape invizibila... pianul incepu sa suspine, gemand si pasiunea pe care o exprima depasea in ardoare toate izbanzile gamei in major...

Simteam cum mi se invarteste capul, in fata ochilor mi se intindea o perdea de ceata, respiratia mi se asemana cu un suspin... atmosfera din camera mi se parea impregnata de vrajitorie si mister... m-am ridicat, disperata, in timp ce prezentul se intindea cu degetele sale lungi sa-mi pateze trecutul si sa-mi incetoseze viitorul... priveam in jurul meu, rugandu-ma sa intalnesc pe cineva cu care sa pot vorbi, cineva care sa ma ajute sa redobandesc contactul cu realitatea si sa verific dezintegrarea universului meu. O perdea grea cu multe cute cazu... simteam cum ma prabusesc mai jos, mai jos, in adancurile tacute ale intunericului si singuratatii...

Incerc sa pipai muzica... precum un orb invata un alfabet strain simturilor.

Batranul a lovit brusc cu piciorul in sevaletul de lemn, facandu-l sa alunece mai aproape de mine... pana cand privirea mi s-a oprit pe silueta unui tanar inalt, subtire, imbracat intr-un costum albastru... sedea in umbra, privind drept spre mine...
- Cine-i?
- Un tanar... baiatul unui prieten de-al meu, raspunse batranul...
- Spune-i ca vreau sa vina mai aproape!
- Multumesc!... frumos compliment pentru arta mea.
M-am apropiat de sevalet, incercand sa-i ating mana... i-am privit fata pictata si obrajii netezi... ochii tristi... buzele care pareau ca-mi vorbesc... simteam ridicandu-se in mine ca un val urias dorinta de-ai vorbi... am incercat sa articulez cateva cuvinte, dar nici un sunet nu mi-a iesit din gura. Mi-am intins bratele catre el, dar am fost tintuita locului de niste maini uriase... Am descoperit ca nu era adevarat.

- Nu e adevarat, nu-i asa?... am intrebat eu cu tristete in glas.
- Ba da!... locuia in satul vecin.
- Vine pe aici?
- Obisnuia... adesea... acum e plecat. Lasa-ma sa-mi continui desenul... spuse putin suparat, uitand cu totul de mine.
Un timp nu se auzi nimic in camera, decat zgomotul pe care-l facea pensula pe panza... din cand in cand se dadea un pas inapoi, privea cu capul aplecat la ceea ce lucrase, apoi sarea din nou la loc si picta cu lovituri de pensula aproape salbatice...
-Ti-ar placea sa ma pictezi intr-o zi si pe mine?
... el continua sa picteze foarte absorbit de munca lui, vorbind arareori, abia dandu-si seama cand eu articulam un cuvant.


- Nu!!! ... vocea i se pierdu intr-un fluierat printre dinti, in timp ce continua sa picteze foarte atent.
....................

O clipa mi-am tinut respiratia silindu-ma sa raman nemiscata... taceam amandoi. Din coltul intunecat, baiatul in albastru ma privea inca.



9:29... si gandurile mele zboara atat de departe... cred ca-ti voi mai scrie si maine.

ZIUA DE ASTAZI POATE FI ORICAND...

00:13 AM ... cand am deschis in sfarsit ochii era deja trecut de ora 24... m-am ridicat brusc privind in jur, strigand numele tau... nu mi-a raspuns nimeni... m-am lasat sa cad usor pe spate intr-un lung oftat... aveam sa-mi petrec ziua cu nimicuri, si cine stie... poate o sa vin AICI.
NU FI SURPRINS! ... Astazi incerc sa renunt la VISE. Sunt suparata pe mine, dar supararea mea se destrama rapid. La urma urmei, imi spun, manipularea gandurilor este, de fapt, esenta interpretarii si regiei. Eu... Nu joc teatru.
Astazi doar incerc sa uit de tine, si vreau sa ma gandesc la mine (nu stiu daca reusesc, dar cel putin incerc din rasputeri).

Astazi nu vreau sa ma imbrac frumos... Astazi nu vreau sa ma sarute nimeni numai pentru ca asa se face azi... Astazi nu vreau sa primesc cadouri... Astazi nu vreau sa despachetez din hartie colorata sau celofan buchete de flori... Astazi nu vreau sa simt fumul de lumanari... Astazi nu vreau sa beau sampanie... Astazi nu vreau sa-mi atarnati pe pereti inimioare de plus... Astazi nu vreau sa ascult melodii de dragoste... Astazi nu vreau sa citesc pe felicitari declaratii... Astazi nu vreau sa-mi spui cat de minunata sunt... Astazi nu vreau sa ma asez alaturi de voi la o masa bogata... Astazi nu vreau sa raspund la telefon...
...si fiindca din toate astea, astazi nu vreau nimic, imi ramane sa-ti spun "doar tie" in soapta, cu ochii surazand... ASTAZI, FARA TINE am ingropat o lacrima in ochii mei.
ZIUA DE ASTAZI o port cu mine__ FARA TINE__ si NU vreau sa-i fac "reclama", de nici un fel... e doar un sentiment pe care imi este teama sa-l ating si cu o floare sau cu un gand... ASTAZI TRAIESC FARA TINE... si atat!


Si... DACA ASTAZI... mi-as fi dorit sa-mi spui "nu ma intreba cum"... fiindca azi e ziua mea, sau noaptea mea, sau dorinta mea, mai putin TU, ultima, si singura, si cea mai trista dorinta a mea neimplinita.

Ma gandesc la mine... ca la o floare intr-o vaza de cristal, asezata in mijlocul unei mese ovale, intr-o camera intunecoasa, pustie... si trista FARA TINE. ... fug sa dorm...


Mica mea iubire e somnul... el ma salveaza lasandu-ma sa te visez...

Noaptea trecuta te-am privit cum dormi... tu te-ai intors brusc spre mine si mi-ai atins bratul... ti-am soptit: "Nu te speria, e doar un VIS". Apoi... am iesit imediat din camera ta.

...in noaptea asta.
Lumina lunii il preschimbase intr-o statuie de argint. Statea langa fereastra ei, nemiscat, privind lung, cu bratul rezemat de pervaz, cu trupul inclinat oblic spre interiorul camerei, cu fata in profil. Camasa din saten alb, vaporoasa si usoara, capata parca razele lunii pline, iar intunericul din camera ei capatase luciul si culoarea argintului pur. Asa cum statea in picioare acolo, parea ireal... i se parea fantastic, o iluzie, ca si cum ar fi apartinut unui vis pe care-l visase de mult si pe care-l traia acum din nou. Avea senzatia ca daca s-ar misca sau ar vorbi, scena s-ar destrama si s-ar risipi, la fel ca toate visele, si ca l-ar pierde pentru totdeauna.
El nu-i simti prezenta, si ea continua sa-l priveasca din pragul usii, nereusind sa-si smulga ochii de la el, vrand sa prelungeasca la infinit acel moment, sa-si intipareasca imaginea lui in minte si in suflet.


Intr-o alta noapte... o sa incerc sa ajung la poalele vantului, sa-ti pot asculta soaptele...

Zorii au venit sa-mi alunge gugustiucul adormit, si eu vreau sa-i dau o sansa, asa nehotarat cum sta in palma mea, toropit de alintarile mele. Am sa-l pun pe ramura unui tei de sub fereastra... nu vreau sa-l vad cand pleaca, nu vreau sa mai traiesc cu speranta amara ca l-as putea revedea vreodata… vreau sa plece si eu, si el, in directii diferite, definitive. Si sa ramana in urma noastra doar un murmur de intrebari si de raspunsuri… doar o joaca.
Stiu ca apartine altei lumi... dar el nu stie ca are un cuib, mic de tot, pitit intr-un colt in inima mea. Si l-a construit singur, cu multa migala... si cat de greu ia mai fost.
Numai ca… faptul ca eu il exclud din viata mea, cu un gest maiestuos poate, dar… nedrept pentru el, nu insemna ca el lua drumul indicat de gestul meu hotarat. Da de unde! A ramas. Ba chiar si-a permis... sa zboare pe o alta ramura de parca ar fi cautat un ascunzis. Nu-mi place sa vad asta. Nu fiindca as fi simtit ca gugustiucul meu se afla in vreun pericol fizic propriu-zis, ci pentru ca nu sufar ideea sa stiu ca e teribil de speriat. Intuiam spaima lui si stiam ca probabil inima ii batea gata sa-i explodeze in piept. Simtisem in propria piele ce inseamna sa te prinzi in cursa, sa pricepi ca nu exista nici o cale de scapare. Priveam cu groaza cum gugustiucul zboara de pe ramura pe ramura, tot mai sus... cum zaboveste apoi cateva secunde lungi ca intr-o agonie.
Un zgomot ascutit m-a trezit din visare... a cazut craca indoindu-se, am auzit cand s-a rupt. Gugustiucul si-a pierdut echilibrul, a cazut, lovind pamantul cu o bufnitura seaca.

Am auzit un tipat, apoi am realizat ca era propriul meu tipat... am tipat de durere cand ogarul navalise asupra gugustiucului.
M-ai mintit!!!
... mi-ai spus odata ca ogarii nu omoara pe nimeni.


Un fulger a luminat cerul... ea si-a dus mainile la fata... era umeda, dar nu stia daca de ploaie sau de lacrimi. Acum nu-i mai pasa. A adunat cateva din penele lui maron-aurii continuandu-si drumul... nu o interesa decat sa gaseasca drumul inapoi, dincolo de intuneric si de umbrele intretesute.



Daca un gugustiuc se indreapta spre tine in zbor, e semn bun?!

Ea


...se rasuci nelinistita in somn si se infiora... visa ca ea si el sunt undeva in Alaska... ca se aflau pe un camp vast si inghetat, si dintr-o data incepu o furtuna cumplita... vantul le izbea fetele cu aschii de gheata si simtea ca-i este atat de greu sa respire... incerca sa se intoarca spre el, dar el disparuse... era singura in pustiul inghetat, luptandu-se sa-si recapete rasuflarea, dar nu putea... o patura inghetata de aer o acoperea ca o plapuma sarutandu-i buzele cu o rasuflare rece... inima batea inebunita, in timp ce ea lupta sa gaseasca aer. Plamanii ii erau sfasiati de frig, incerca sa se ridice, dar o greutate invizibila o tinea culcata. Stia ca trebuie sa fie doar un vis, dar in acelasi timp simtea tentaculele inghetate explorandu-i corpul... MUREA.
Cum poate cineva muri in vis?

Senzatia de pierdere, cand ma trezeam dimineata era violenta, intoarcerea la mine insumi saracita si flamanda era dureroasa... simteam aceeasi durere pe care mi-o imaginez ca o au orbii la trezire. Pe ei ii dor NU numai lucrurile care nu mai sunt, fetele pe care nu le vor mai vedea niciodata in afara momentelor de gratie in somn, ci insasi capacitatea de a vedea, dar ei la fel ca mine au vazut candva, si vad din nou in visele lor...

Invata-ma!!!... sa-ti strapung privirea cu raceala pupilelor mele.

Batranul o lega la ochi cu o esarfa de matase neagra si in mana dreapta ii aseza coada unui penel... apoi o ajuta sa simta atingerea fina a unui sevalet. Ea inchise ochi si lasa gandurile sa-i zburde in voie. Ce ar fi putut desena? Niciodata nu mai incercase sa lucreze cu ochii inchisi. Prin fata ochilor i se perinda o poienita plina cu flori de la marginea padurilor pe unde umblase si in zarea invesmantata a lacrimilor se zarea o cascada ce-si zvarlea supararea peste pietrele din hau. Incerca sa deseneze fiecare crapatura pe care o sapase apa de-a lungul timpului, si fiecare frunza din pinii ce se impotriveau sa moara pe crestele stancilor golase. Pana si perdeaua fina ce se ridica la poalele cascadei reusise sa o prinda pe panza. Urma buza cerului ce saruta fruntea muntilor si umbrele norilor fugari pe steiurile lucioase. Si astfel, a pictat... doar o jumatate din ceea ce-ar fi vrut... incercand sa zideasca privelisti pe panza... plangand dupa sufletul pe care uitase sa-l incatusez in culoare. Mana ei fusese obisnuita sa-l contureze, mai intai anevoie, apoi cu tot mai mare precizie, incat ii simtea puternic intr-un colt inima tremurand pe sevalet... incepu sa-i zareasca ochii si incet, incet deslusi toate formele... i se perindau prin minte comori ale sufletului ce le-a pastrat pana acum, cand incerca sa le dea culoare. Sufletul cand e trist te invata sa pictezi ca sa deosebesti culorile intre ele, sa sti ca negrul inseamna tristete si albul bucurie.
Si astfel, reusi sa picteze... doar o jumatate din ceea ce-ar fi vrut... jumatatea ei. Si in jumatatea ei sunt doua culori. Albastru si alb. In fata sevaletului ridica, ezitand, pensula muiata in galben... statu asa cu mana pregetand in aer o vreme, apoi renunta. Nu lipsea culoarea galben... nu era pregatita inca pentru culoare. Nu reusi sa inteleaga ce pornire o indeamnase sa asterna acolo nuante de galben... o culoare nu supravietuieste de una singura. Nu!... nu era nevoie de galben, lipsea ceva din forma, ii lipsea ceva, acel "ceva", ce il face sa straluceasca. Invatase sa aiba rabdare, medita indelung si astepta... stiind ca urma sa vie ceea ce asteptase, cu atata rabdare, de atatea nopti... stia ce va urma la capatul
jocului. Iubea acest joc subtil, isi lasase de atatea ori imaginatia sa zboare, sa caute... sa gaseasca in VIS. Imbratisa ideea... era sublima. BARBATUL DIN VIS... barbatul orelor ei de nesomn... va incerca sa-l picteze in culori nemaivazute... care sa cante un zvon necunoscut de prin alte lumi.
Lasa pensula, sa alunece increzatoare, dar nu-i fu usor de realizat, se gandi putin... si apoi se lasa in voia sufletului.
Ufff, ce dor imi e de culorile mele... albastru si alb... timpul asta stramt, in care nu mai incape zborul de culoare...

Cand totul fu gata lasa penelul si sevaletul si isi desfacu esarfa de la ochi. Dupa prima senzatie de orbire, de la lumina puternica a soarelui, vazu ca este singura. Batranul nu mai era langa ea... plecase.
Ramase un timp privind ceea ce se implinise sub mainile ei... acel dans al culorii pe muzica formelor lui, si o lacrima se scurse incalzind culoarea proaspat asternuta.
BARBATUL DIN VIS lua pentru cateva clipe forme si culori stranii, nepamantesti... apoi se ridica usor, doar un abur ALBASTRU in aer... si se facu nevazut.




TU admira sau critica pictura, dar n-ai sa simtit si nici nu vei simti vreodata inima care bate sub stratul de vopsea.

Martie
Mie nu-mi place sa primesc flori! Mor dupa flori-crengute, dar nu pot mutila suflete.

Am ramas mult timp sub fereastra, muta si oarecum rusinata. Deodata silueta lui se apleca inainte cu bratele pe marginea ferestrei... apoi il vazui cum se intoarce si intinde bratul in spatele lui... se apleca din nou si-mi azvarli nu stiu ce pe fereastra. M-am aplecat curioasa... era o floare din gradina lui, o floare-crenguta...

Undeva in departare cineva inchide o fereastra si trage perdelele...

... floarea-crenguta impreuna cu fosnetul frunzelor se legana in vant intr-un cantec pe care-l stiu doar eu... nici un instrument din lume nu stie sa cante cantecul florilor-crenguta.



Nu ma lasa sa privesc la ferestre inventate de mine.

Numele tau... mi-as dori sa stiu cat de minunat ar suna in soapta... cat de dragastos s-ar taragana pe limba... cum ar trece de pe limba pe buze si de pe buze s-ar intoarce la inima. Oare nu inima conduce trupul si gandul?
- Mi-as dori sa fiu eliberata intr-o zi de tine? Daca da... peste cat timp? Sau o particica din creierul meu va ramane totdeauna bolnava de tine? O minuscula celula din sangele meu nu va izbuti niciodata sa se intoarca, impreuna cu surorile ei, la izvorul inimii? Si cine stie, in fond, daca doresc sa fiu eliberata? In orice caz, astazi nu sunt in stare sa spun. Poate...........



Si cine stie, poate ochii tai ma urmaresc din spatele ferestrelor indepartate...

Cearta ii adusese foarte aproape...
- Desigur ca nu sunt a ta. Nici n-ai sti ce sa faci cu mine daca as fi.
El transforma lucrurile dintre ei doi, le facea urate, pe cand ea era indragostita si nu dorea altceva decat sa-i spuna "la revedere" si sa planga dupa ce el va pleca. Era constienta ca sentimentele ei sunt mai mult ca oricand si fara umbra de indoiala un angajament pe viata, despre care el nu trebuia sa afle vreodata. Nu se va lasa niciodata doborata de amaraciunea pe care o resimtea dandu-si seama de acest lucru. Daca el i-ar fi putut citi gandurile... si-ar fi dorit sa o poata cunoaste mai bine inainte de a-si lua ramas bun, si nu dorea acest lucru in sens fizic ci prin patrunderea in mecanismul mintii ei, prin descoperirea a ceea ce o facea sa rada, sau sa planga...
- Presupun ca acum ne luam ramas-bun, ii raspunse el.
- Da. Te rog sa primesti multumiri pentru tot ce-ai facut pentru mine.
- Fa economie de multumiri, draga mea, spuse el ironic... am sentimentul ca povestea noastra a luat sfarsit in noaptea asta.
Cuvintele pareau sa staruie in linistea noptii... scurt timp se simti puternica si dorea ca aceasta poveste sa se sfarseasca odata. Simtind ca o priveste, brusc intoarse capul intr-o parte, ca el sa nu-i mai poata vedea ochii incetosati si sa citeasca in ei profunzimea mesajelor trimise din inima ei...
- "Sunt incantata din cap pana-n picioare"... reusi sa spuna ea ironic, dar nu spunea adevarul.
Stateau in picioare, infruntandu-se din priviri, in timp ce vantul le flutura hainele ca pe niste vele desfacute pe mare, iar luna stralucea argintiu pe fetele lor exasperate. Era ultima noapte din povestea lor.
Ochii intunecati ii luceau in lumina lunii si gluga de la hanorac ii cazuse pe spate, descoperind cascada de par negru ce-i trecea mult peste umeri... incerca sa se bucure de mania starnita... de hotararea lor pentru ca o putea feri de emotii periculoase, cel putin din motive de odihna si securitate, daca nu de altceva. Era doar inceputul a ceea ce, in rugaciunile ei, dorea sa fie ultima etapa a lungii ei cautari.
- O sa pastrez cu mine, parfumul tau, pustoaico!... dar tu n-ai sa-l mai simti niciodata pe al meu. Adio. Nu-l mai simtise niciodata atat de furios si in acelasi timp atat de usurat. Inima ii batea anapoda, si in gat i se pusese un nod.
- Ma... doare.
... si cuvintele ei se pierdura in noapte.

El... grabind pasul, aproape ca zbura pe aleea ingusta a parcului... si se pierdu in departare. Ea statea acolo unde o lasase, cu ochii atintiti asupra lui, urmarindu-l... stiind ca nu se mai poate intampla nimic in acel moment, dar dorind ca el sa fie alaturi de ea din nou... foarte aproape, atat de aproape incat sa-i poata simti respiratia si sa-i poata numara ridurile de la colturile ochilor albastri ca marea.
Oare facuse ceea ce trebuia atunci cand hotarase sa se tina deoparte de tot ce el ii putea oferi... numai pentru ca acum nu-i pasa de singuratatea de a doua zi?


Notele unui cantec obsesiv, cantat la pian in surdina, patrunsera inauntru prin fereastra intredeschisa. Ei i se paru ca asculta un acompaniament foarte potrivit pentru idila lor desfasurata IN VIS, tot in surdina... Visul era atat de viu, incat nu disparu nici la desteptare, si ea nu-si putea stapani spaima crescanda ca poate totusi il vazuse pentru ultima data.


Albastrul tau incepe sa picure pe cer. S-a facut lumina!

...
O lumina galbena macabra plutea pe deasupra, facand cerul ca de ceara sa-si dilueze culoarea intr-un gri palid. Stateau in picioare, de-o parte si de alta a focului ce murea, privindu-se ochi in ochi... imbracati amandoi in mantiile desertului... in jurul lor totul era calm, ca si cum ar fi fost suspendati in spatiu, si ei doreau foarte mult chiar sa fie asa... ei doi singuri in infinit, nedepinzand decat unul de celalalt, neavand nevoie si nedorind nimic altceva.
- Esti pe cale sa-mi faci o marturisire, pustoaico, intreba el...
... in ciuda calduri, ea incepu sa tremure. Se dadu un pas inapoi in cautarea unui sprijin si in locul pe care-l atinsese tasnira scantei... un fior de spaima o strabatu de-a lungul sirei spinarii si, cu un tipat slab, privi spre el in cautarea unei incurajari.
O rafala brutala de vant venita din senin ii smulse cuvintele de pe buze...
Te i..... !!!
- A........ ce se intampla? sopti el.
- Te rog, nu vorbi. Nu in noaptea asta! ... sopti ea.







In noaptea asta nu vreau sa fac risipa de vise... doar incerc sa le ascund de alte priviri.

... lasa cartea sa-i cada din mana si se aseza in fata calculatorului... privind in gol. Pe fereastra, vedea cerul senin si un colt de nor, de culoare albastruie. Departe de tot, o melodie suna incet si ea se gandi ca seamana cu un sunet deosebit, nepamantesc, ce vine de undeva, din necuprins. Se simtea atat de sus, ca si cand s-ar fi aflat la jumatatea drumului spre cer. Mai calma de-acum, statea acolo, privind in sus. Se intreba cu neliniste, pentru intaia oara, ce are sa i se intample mai tarziu. Era inca atat de copilaroasa, atat de usor de ranit. Cineva ar fi trebuit sa o ocroteasca. Trebuia... trebuia... singura sa se puna la adapost.



Cum indraznesti sa te misti asa de gratios, asa de nestingherit, ca un nor albastru pe cale sa ma inghiti, atunci cand eu nu am nici un mijloc sa ma apar de nori?

Noaptea era linistita, aproape extatica, parca inchegata de frigul inconjurator, fara nici un fior, fara nici un zgomot, in pacea profunda a parcului. Ea isi continua drumul linistita... parandu-i-se ca aude pamantul scartaind in urma ei... se opri, se uita inapoi si i se paru ca vede la capatul potecii pe care o trecuse dupa ce iesise din parc, o umbra intunecata...
Continua sa mearga, gandindu-se ca trebuie sa fie un trecator... inainta cu grija ca sa nu intre cu picioarele in baltoacele sau noroaiele, pe care le vedea in stralucirea galbuie a lunii. De departe se auzea cantul unei orgi metalice, pierduta in noapte... din nou se opri sa asculte surprinsa, auzul ei fin, o instiinta ca intr-adevar cineva o urmareste. Erau pasi marunti, care rasunau din cand in cand, ca nu cumva, urmaritorul sa trezeasca banuiala. Nu seamanau cu pasi inceti, egali, zgomotosi, ca a celor care merg fara grija, pe un drum pe care-l cunosc...
Inainta pe langa zid, incercand sa iuteasca pasul, dar pasii urmaritorului rasunau din ce in ce mai aproape... se intoarse... silueta lui se apropie de ea hotarat, indraznet... ea incerca sa-l lase sa treaca, dar el se opri brusc.
- De ce ma urmaresti? intreba ea, cu o voce pierduta.
El tacu o clipa, putin zapacit...
- Mi-e foameee!
- Bine, necunoscutule, tine... spuse ea, scotand din buzunarul hanoracului o moneda argintie.
El o lua si o stranse in mana cu un gest de nemultumire... discul de argint stralucea intre degetele lui, la lumina lunii...
- Doar atat primesc?... - Ce sa fac doar cu atat?... - Mi-e foame si DOR in fiecare zi... si azi si maine, si poimaine... si tot asa o sa fie in fiecare zi... FARA TINE.
O clipa ramase nemiscata, ascultand, cu respiratia retinuta, cuvintele lui...
NU!!!... NU!!!... NU!!! Nu se poate...



El o trase usor langa el si o stranse in tacere la pieptul lui... ea scoase un strigat usor si isi pleca capul pe umarul barbatului visat...
- Te i....., draga mea, te i....., asa cum tu m-ai iubit intotdeauna!
- Ufff, taci...!!! ... sopti ea, crezand ca moare sufocata, mistuita de atata fericire, ca de o flacara...
Era ceasul magic, linistit si solemn al noptii parfumat de dragoste... frunzele fasiau in noapte ca ecoul unui ras tineresc, ce izbucnea in departare... cerul se zugravea cu o culore minunata de ametist... o melancolie placuta, dulce si vaga, plutea in aer, topindu-se in mediul acela ca o chemare intima, pe care natura sfarsita o oferea pamantului...

-------------------


Primele reflexe ale soarelui faceau sa straluceasca, ca niste placi lustruite de argint, ferestrele camerei... ea ramase muta si linistita, cufundandu-se in vis, in inefabila emotie a clipei, de atatea ori visata... traia un vis apasator si dulce care o incanta. Abia indraznea sa respire, de teama ca cea mai mica miscare sa nu o destepte si sa rupa vraja visului.
... cu minte chinuita si-ar fi dorit ca bratele lui sa fie doua aripi, sub care sa poata sa se adaposteasca si sa zboare pana la cer, intr-un zbor ametitor de dragoste, pentru a se indeparta de toate tristetile si de toate dezamagirile de pe pamant...



O mica stea, puternica in fragilitatea sa catifelata, clipeste cu lacrimi albastre sub o raza de soare...

Din nou acasa...


Visez, ma trezesc, uit visul, abia daca ma imbrac si fug in fata computerului... aici unde gandul meu incepe sa galopeze.
Bat tastele usor cu degetele, si rasunetul e cristalin... scrisul neintrerupt e refugiul meu, mangaierea mea... evadarea din carapacea personala. Ma incanta, intocmai ca plimbarile din zori, cand poti strabate strazile fara un scop anume... Desfatarea pe care mi-o da scrisul, este atat de puternica incat pot sa citesc pagini pe care le-am scris, sa le rup in bucati sau sa sterg tot si sa reincep ca si cum nimic nu s-a intamplat...

...simt nevoia sa-ti scriu ca sa-mi narcotizez gandurile.

Mi-e dor......... si...
E tot ce trebuie sa stii.

... el se apleca pentru a ridica esarfa ei, ce alunecase pe jos, si inapoindu-i-o, o intreba:
- Imi acordati onoarea primului vals, domnisoara?
- Eu?... intreba ea ingrozita. Mmm- Mul... Multumesc, dar nu dansez!
- Cum adica, domnisoara, nu dansati?... striga el, intorcandu-se brusc spre ea. Asta incalca "bunele maniere"...
- Atunci, voi canta la pian!... spuse ea, pe un ton ce nu admitea replica.

... se aseza in fata pianului din sala de muzica, si canta de zor. Deodata, il zari rotindu-se cu o domnisoara cuibarita in bratele lui... o frumoasa creola imbracata intr-o rochie lunga de matase supla de culoare verde-albastrie, larga si stransa pe corp totodata, o acoperea si in acelasi timp o dezgolea, atarnand intr-o parte ii dezvelea gleznele fine si rotunde si picioarele mici, stranse in pantofiori argintii. Fara a mai privi la clape, pentru a nu-i pierde nici o clipa din ochi, ea incepu sa cante furioasa. Nu trecu insa mult si el isi conduse partenera pe scaun si veni sa se sprijine cu coatele pe pian. Simtindu-se studiata, ea isi intoarse violent capul.
- Nu mai dansezi?... il intreba ea (... cu teama __ nu voia, fireste, ca el sa citeasca bucuria din ochii ei)
- Nu, din moment ce nici tu nu dansezi. (fu cat pe-aci sa intinda mana ca sa o atinga, dar se razgandi)
- Dar ce-ti pasa ce fac eu? (Tu nu stii... cat de des merg in urma ta, lipita, agatata de tine... adevarul e ca nici nu banuiesti)
... el ii surase fericit, iar apoi, cu vocea lui profunda si tulburatoare, apleacandu-se si mai mult spre ea, ii spuse:
- Ar trebui oare sa-mi pese de tine? (Tu nu stii... ca te las sa-mi sfasii sufletul si niciodata nu protestez, nu ma revolt... pentru ca, stiu... e doar birul platit iubirii)
... cuvintele lui o tulburara profund... se simtea hartuita de acea privire ce parea sa ajunga pana in adancul sufletului ei... se roti pe taburet, ridicandu-se brusc...
- M-am saturat, opreste-ma!... (sunt atat de trista si inlacrimata in vis... te chem, nu ma lasa singura)
... nu-mi place sa cant la pian, de altfel, deja nu mai danseaza nimeni... mi-e cald!... si incepu sa-si faca vant cu un colt al esarfei.
- Vino sa ne plimbam, noaptea e incantatoare... (Te rog!... vreau sa te tin in brate, sa asteptam zorile impreuna.)
- Multumesc, prefer sa ma plimb singura... (avu o clipa de sovaire, dar imediat o alunga la fel cum ai alunga ispita oricarui nou gest nesabuit)...

---------------------------------

Orchestra ataca din nou notele usoare ale unui vals... cateva perechi se invarteau pe ringul de dans...
- Vreau sa dansam un ultim dans... si intr-o clipa, dintr-o invartitura, ne aflam pe ringul de dans. Orchestra a sfarsit cu o melodie din filmul Dirty Dancing, care avea un efect puternic asupra mea... eram emotionata ca el m-a invitat la ultimul dans. In clipa aceea nu m-am putut opri sa gandesc ce ciudat este ca anumite melodii starnesc sentimente atat de calde. Cred ca mi-a placut dintotdeauna sa dansez... amandoi aveam aceeasi pasi lenti... si era foarte placut... nu ma tinuse niciodata prea aproape, niciodata nu ne-am atins, dar de data asta, pe cand dansam, capul meu s-a apropiat de obrazul lui si era foarte placut... nu ma deranja imbratisarea lui... orchestra a continuat lin...
Sunt fericit, imi sopti apropiindu-se usor de mine... din cauza ta fericit... nu trebuia sa-mi spuna, am citit-o in ochii si in imbratisarea lui... mi-am pus capul pe umarul lui si simturile mele au luat-o razna, am inchis ochii si mi-am dorit sa zburam undeva, doar noi doi, undeva departe si singuri, unde nu ai nevoie sa te gandesti sa-ti aduci aminte... Am ramas prinsi intr-o uluitore armonie, intr-o minunata si desavarsita miscare lenta, despre care nu mi-am putut inchipui ca ar putea sa existe. Era un dans divin, nesatios de lung si minunat...
Am dansat imbratisati un timp, si doar cand s-a oprit muzica mi-a dat drumul, m-am uitat adanc in ochii lui, cerandu-i, dorind cu ardoare o confirmare. Si o aveam... in fiecare miscare, inceata si pasionata, in respiratiile noastre amestecate... in ecoul numelui meu rostit incet si in ploaia de Martie care picura la fereastra mea si care m-a coplesit... zaceam linistita intr-un fel de vis. Mai tarziu cand tacerea a devenit oprimanta, mi-am dat seama de singuratatea mea, de intuneric si de noaptea infinita pe care o aveam in fata...

Am fost fericita inainte de a te intalni?
Oare am fost?
Oare am stiut vreodata intelesul acestui cuvant inainte de tine?
Am inchis din nou ochii... incercand sa inteleg... mi se intampla cu adevarat sau era unul dintre visele mele... ?


Ce bine ar fi, daca nu s-ar mai crapa de ziua niciodata!

Liniste cade din ceruri.
Noaptea cursese alene ca si ploaia indaratnica ce ii batuse tot timpul in geam...

...privea pe fereastra la ziua mohorata si pustie. Cerul era plumburiu, si nori grei se tarau aproape de pamant. Lasata in parasire, aleea ce ducea spre poarta era maturata de vantul taios, iar tei ce-o strajuiau de o parte si de alta erau desfrunziti, ramurile lor golase pareau ca tremura de frig. Era o zi posomorata de la mijlocul lunii martie. Iarna ce-si traia clipele de pe urma facea parca intreaga natura sa se cutremure... imaginatia refuza sa-si lase mintea ostenita sa se gandeasca la soarele milostiv, la Primavara ce ar fi trebuit sa vina, feciorelnica, sa imprastie flori si frunze verzi din cosuletele ei.
... cobora in curte, mergand cu pas sprinten... zeci de amorasi isi fluturau aripile in jurul capului ei, ca un stol de pasari... Cupidon sarea din copac in copac, trimitandu-si sagetile spre inima ei dornica sa le primeasca... imaginatia ei invesmanta ramurile golase intr-un verde fraged si fericita cum era, cerul plumburiu capatase pentru ea nuante azurii.

Inchise din nou ochii si i se paru ca este impreuna cu el in aceeasi sala scaldata intr-o lumina fantastica. Ea il avea inca in ochi dupa ce plecase. Se ridica incet si se apropie de ring... cele sase lustre enorme sunt stinse, numai aplicile dimprejur mai lumineaza sala... pantofii inainteaza fara zgomot pe ringul de dans... ceva din el a ramas aici... putin parfum degajat din el in timpul dansului... aici... acum... in acest loc... prezenta lui amestecandu-se cu a ei.
Si brusc... totul se Invalui in Mister.

Acum, vechiul ei univers zacea sfaramat... noua ei lume se inaltase fara preambulul zorilor, cu un singur personaj, soarele acelei lumi, care sa-i lumineze strania unduire... orele se naruiau incet, fiecare din ele blocand cate o iesire spre fericire...


Este o adevarata cruzime din partea soartei ca, margineste in hotare atat de stramte timpul cat tine fericirea.

Tacerea a coborat intre noi, vreme de cateva secunde, lungi cat un veac... o tacere vibranta, de vraja, statornicea intre fapturile noastre tainica intelegere si nerostita complicitate. Nici el, nici eu nu ne aratam in stare sa o sfasiem. Am aflat acum ca cele mai mari fericiri ale vietii apartin inexprimabilului. Intre el si mine se infiripase, in fugara clipa, ceva pur, aproape nepamantean. O vorba doar si farmecul avea sa se destrame, asa cum de pe petala unei flori se evapora picatura de roua care, cu putin inainte, oglindea cerul tot.
Nu-mi rosti cuvinte... lasa-ma sa ma intorc la realitate.
Doar din dorinta ta s-a inaltat intre noi o stanca a tacerii.


Tiptil, tiptil ne-am retras, si unul si celalalt, in singuratatea inimilor noastre.

Asezata pe pat, ascult Leonard Cohen... sumbrele sale acorduri sunt ecoul gandurilor mele...
E trecut de miezul noptii... intinsa in intuneric, ascult aceeasi melodie... acum stiu, stiu de ce-mi place atat de mult muzica asta... acum mi-am dat seama... TU esti prezent in ea... ascult si traiesc prin ea... incapabila sa-ti scriu.


Te simt atat de aproape...

Pe strada umbu aproape automat, cu toata atentia rasfranta inauntru. Nu stiu pe ce strazi merg, nu aud nimic din jurul meu si cateodata, traversez, dand buzna peste oameni. Uneori sunt invizibila. Oamenii se uita la mine, dar nu ma vad. Cand ei se misca, eu trebuie sa ghicesc incotro se indreapta si sa ma dau la o parte. Daca s-ar intampla sa se ciocneasca de mine... niciodata n-ar mai putea sa se prefaca, dupa aceea, ca nu exist...

Astazi__ am ramas mult timp in fata vitrinei, atat de mult incat fiecare om, care intra sau iesea din galerie, incepea sa ma priveasca intrebandu-se daca nu cumva am prins radacini.
Chipul lui nu-mi da pace... era mai mult decat frumusete, era expresia chipului ce ma obseda. Chipul cel mai frumos din cate mi-a fost dat sa vad in viata mea. M-am indragostit de el. Asta sunt eu... atinsa de o maladie incurabila, n-am de lucru si ma indragostesc de un chip... cine stie, poate si el s-a indragostit cu multi ani in urma... de o pictura.
Pluteam asa in visare privind capul usor intors al lui catre mine, zambind cu ochii si coplesindu-ma cu vreo poveste atunci scornita. Ii simteam rasuflarea, era rece, si totusi am incercat sa-l ating... o boare de vant a facut sa-mi retrag incet mana, pentru a lasa doar privirile sa ni se adune intr-o cupa de iubire...
Continuam sa-l privesc fix, in tacere, ca si cand as fi incercat sa-i evaluez autenticitatea si valoarea, la fel cum as fi facut cu o pictura atribuita maestrului olandez Jan Vermeer... un al 36-lea tablou... de-a caruia provenienta nu eram foarte sigura, punand totul sub semnul intrebarii... oare este pictat de el sau numai seamana?
Nu scap de obsesie... trebuie sa depun un enorm efort de vointa pentru a nu sparge vitrina si a nu fugi cu "Portretul Lui."
In cele din urma, i-am zambit...


E ora tarzie, dar in locul asta atat de linistit, as putea ramane mai mult de-o noapte.
- Vrei sa raman cu tine?
Incet... cuvintele mi se prefaceau in suspine, in sughituri, in lacrimi, in strigate de durere a sufletului... am deschis ochii, pe cerul de un albastru senin, luna plutea argintie, ca o bucata de oglinda, scaldand chipul tau...


- Stii... ?
Cat mi-am dorit sa te intalnesc... acum te-am gasit "Unde n-am crezut ca poti sa fii... in visele mele." Nu, nu-ti mai simt lipsa. Am ceva al meu, ceva care ma face sa fiu atat de ocupata... si fericita. Traiesc intr-un univers al meu... si tu imi tii tovarasie... in mine exista o intreaga lume... niciodata n-am sa mai fiu singura. Sunt in vis cu tine.



Esti atat de frumos ca luna de pe cer... dar__ la fel de rece si de indepartat ca ea...

De ce mi-ai intins bratele in vis... numai pentru a-mi inlesni prabusirea?
Cate visuri frumoase nu m-au legat de tine, luni de-a randul, cate nadejdi nu s-au spulberat in dosul ferestrelor cu perdelele albastre trase, pentru totdeauna. Cate iluzii nu se infiripau noaptea, in valtoarea gandurilor patimase, pentru ca adierea racoroasa a zorilor sa le imprastie, cum numai iluziile pot fi imprastiate...
Un zid nevazut s-a ridicat parca intre noi si mereu simteam ca iubirea mea are darul mai mult de a ne indeparta unul de altul, decat de a ne apropia.
...cat de mult te-am visat.
TU... n-ai vrut sa pastrezi nimic din ceea ce-ti puteam da eu, NU?... te intreb, cu inima sfaramata in mii de bucati.
Nimic, iti spun din nou, stergandu-mi o lacrima. Nici macar VISUL MEU.

Merita sa te chinui sa speri?... se spune ca speranta iti da puterea de a trai, dar cateodata ea poate deveni cel mai periculos dusman. Totu` in viata nu-i decat o chestiune de vointa, de a dori, sau nu, sa faci ceva...
Din fericire... durerea trece si poate fi stapanita. Uneori ti se pare ca totul n-a fost decat un vis... ca si cum ar fi imposibil sa traiesti anumite lucruri. Se intampla uneori ca anumite fapte din viata noastra, in general cele mai crude, cele mai triste, pe care amintindu-ni-le dupa ce vremea a trecut, ne par ca NU sunt lucrurile noastre, ci ceva despre care am auzit vorbindu-ni-se, sau pe care le-a trait vreun prieten oarecare... refuzand sa credem ca sufletul nostru ar putea sa supravietuiasca dupa atata durere.
Trecutul nu se intoarce niciodata.
Timpul e uneori prietenul nostru rau... ne face sa ajungem inainte sau inapoi si in aceasta graba sau intarziere sta cheia fericirii sau nenorocirii noastre... timpul e cel care ne face sa ne intalnim cu durerea sau fericirea. Un minut sau un an de intarziere e totuna in fata eternitatii... si cu toate astea, acest an sau minut, sunt de ajuns pentru a face sa triumfe sau sa distruga pentru totdeauna o viata. Durerea e comunicativa si are nevoie de lume pentru a se marturisi sau pentru a uita, dar fericirea e egoista, ii place sa se izoleze, sa se reculeaga, ascunzandu-se ca si cum ar avea o comoara, pe care ar putea sa o fure cineva.

De ce sunt atat de atrasa de tine si ce trebuie sa fac? Sunt un copil. Un copil ar putea striga "Te iubesc!", ar ofta, ar geme, si-ar da ochii peste cap si s-ar complace in psihodrama lui fara falsa pudoare. Eu nu pot. Realizez prea bine anormalitatea sentimentelor mele. De-as deveni o pustoaica fara inhibitii, fara nevoia constanta de a analiza toate cate mi se intampla. Am fost spontana atunci cand am dat cu ochii de tine, a fost un val emotional. Acum realitatea isi face simtita prezenta cu duritate. Sunt sfasiata intre dorinta si ratiune. In acest moment urasc creierul. El ridica tot mai multe bariere pe care nu le pot depasi.
Opreste-te!... imi porunceste o voce necunoscuta, cu asprime.
Stapaneste-ti dorintele de fericire... nu te increde prea mult, caci inaintea ta mai sunt mii si milioane, care au intaietate la fericire. Pentru tine, drumul pana la ea e inca lung si presarat cu piedici nenumarate, pe care va trebui sa le invingi, una cate una.



Ciudat, ce discrepanta intre realitate si vis.

Pe cand vaporul ajunsese in largul marii, ea se inchise in cabina ei si se tranti pe pat. Pentru prima oara in viata ei se simti singura, in mijlocul multimii de straini care, dupa ce se instalasera in cabine, se imbracau, desigur pentru seara, in asteptarea clopotului care sa vesteasca cina. Ea se ferea sa umble prin bagaje, de teama ca degetele ei sa nu atinga un lucru ce i-ar putea aminti de barbatul iubit. In noaptea senina, sub un cer spuzit de stele, vaporul inghitea mile dupa mile. In jurul lui marea se frangea cu un vajait slab, cu lovituri surde si egale... o muzica ale carei masuri alternate se repetau, mereu la fel, fara de sfarsit.
Clopotul suna cu putere... inceputul mesei. Albul fetelor de masa si al farfuriilor, albul si negrul smokingurilor... luminozitatea decolteurilor, sclipiri de bijuterii si de cristale. O inghirlandare de abajururi discret luminate, roz si albastru...
Muzica unui quartet de coardee acompaniata de freamatul undelor usoare, care strivesc marea in nenumarate siraguri de margaritare. Clinchete argintii... cuvinte rostite in diferite limbi... rasete discrete...

La o masa mai indepartata, sedea un barbat acoperit de tristete... privirea ei ramase indelung intr-a lui... si ei i se parea ca si el tremura putin, ca si ea... i se paru ca niciodata pana atunci, nu mai vazuse privirea aceea, plina parca de fagaduieli tainice... o privire in care era, poate, prevestirea fericirii.
Ea se aseza la o masa mica pe care zambeau cativa trandafiri sangerii... ii mirosi indelung, aplecandu-si incetisor fata. Deodata, un barbat se apropie de ea, soptindu-i:
- Va rog sa ma iertati... voiam sa va intreb daca nu ne-am mai vazut candva?
Ea nu auzea cuvintele lui, ci numai bataile inimii ei, din ce in ce mai precipitate. O clipa de liniste. El se apropie usor, o saruta, dupa care disparu.
... se retrase repede la aceeasi masa indepartata, ca si cum ar fi vrut sa fuga de o senzatie prea dureroasa.
Peste tot bezna adanca... doar luna proiecta in mare o uriasa balta de lumina.

Doua lumini... si un vapor pe jumatate gol acosteaza, aruncand pontonul tocit, macinat si alunecos sub pod. Pe aceasta sta nemiscata, o silueta neagra...

Redeschise o clipa ochii, si privi ceasul... cinci. Inchise din nou ochii... si revazu chipul lui, care-i zambea...
Visul ei se apropia fatal de epilog, si... dimineata gonea amintirea unei iubiri zadarnice, sfarsite...
Acum valurile ii acopereau cuvintele ca o obsesie, odata cu ivirea zorilor care se rostogolise brusc peste ei...
Asculta singura cantecul valurile... era pentru o clipa de cealalta parte a visului, regasindu-si aceeasi senzatie de gol, de prabusire... nu se mai gandea la cuvinte.


Adormise ca o naufragiata azvarlita pe tarm de valuri...

Imi place sa privesc garile forfotind de oameni... sa urmaresc fetele lor alertate, preocupate, exprimand graba, nelinistea, teama de a nu pierde trenul... trenul care ne duce pe fiecare, undeva... pe fiecare in alta parte... nu intotdeauna acolo unde vrem.
Un sunet batu prelung, anuntand sosirea trenului, locomotiva inainta incet, maiestuoasa, insufletita de puterea ascunsa in maruntaiele-i de foc. Multimea de pe peron inainta pana la linie. Calatorii isi parasira compartimentele in graba in timp ce lumea se inghesuia in fata expresului, cautand pe la usile vagoanelor chipul calatorului asteptat. Faţa placuta si distinsa a lui aparu pe scara unui vagon... sari din tren si se opri in bratele ei, sarutand-o...
Parea sa fi simtit acea privirea discreta ce-l urmarea... pentru ca, se opri o clipa, intoarse capul, zambind dezarmant spre ea, inainte de a-si continua drumul... ... si ochii ei negri ii intalnira ingrijorati privirea.
Pe peron nu mai ramase foarte multa lume, cand ei se indreptara spre poarta de iesire... doar cerul azuriu de martie parea ca infasoara peronul intr-un val de bucurie.

Nu se poate. NU. Era o halucinatie... EL aici... NU!... se trezi brusc la realitate, caci daca voia sa urce in tren trebuia s-o faca repede si sa foloseasca forta... se parea ca toti oamenii din lume isi dadusera intalnire pe peronul garii... erau acolo, inghesuiti intr-o multime compacta, toti parca aveau aceeasi destinatie.
Avea locul langa coridorul de trecere si se asezase cat mai confortabil... nu reusise sa obtina un loc la geam, chiar daca si-ar fi dorit tare mult acest lucru. Calatorii din jur nu o mai interesau ca in alte ocazii. Nu simtea nevoia sa observe detalii iesite din comun, nu mai incerca sa le ghiceasca ocupatia si nationalitatea. Pur si simplu se izolase in cochilia ei, ca o fetita ramasa fara jucarii. Cu capul sprijinit de speteaza scaunului, isi inchise ochii, cu intentia de a se concentra asupra luptei care se ducea in interiorul ei. Nu se putea impiedica sa se gandeasca la el...
Traia din nou acelasi vis egoist si exagerat, se agata de el cat putu de mult, stiind ca, in ciuda descrierilor pe care i le putea adauga si a dorintelor pornite din inima, nu era nimic altceva decat un VIS... i se puse un nod in gat... gandul ca ar putea plange o inspaimanta, dar nu stia cat timp isi mai putea reprima lacrimile. In jurul ei, tacerea parea incremenita... nici unul dintre calatori nu spunea nimic. Trenul oprea agonizant de lenes la toate statiile... ea sedea acolo trista, in compartiment, in timp ce ultimile raze ale soarelui se strecurau inauntru prin fereastra... lumea din compartiment, o privea, dar nu pareau sa o recunoasca...
Pana la urma probabil ca atipise, caci se trezi speriata, constienta de o schimbare. Compartimentul era aproape scufundat in intuneric... doar luna se zarea lovind geamurile fumurii...

Trenul isi urma drumul intortocheat prin noapte, spargand linistea cu un fluierat brusc, ascutit, care era imitat, ca un ecou batjocoritor, de cate o bufnita. Ea se lasa pe spate in caldura si confortul compartimentului, oftand de fiecare data cand trenul isi incetinea mersul. Era o calatorie lunga. Din cauza intunericului de afara, cand se uita pe fereastra, vedea doar imaginea ei reflectata... privind catre propria imagine...



Nu exista departari, nici distante. Asa cum nu exista plecari. Doar regasiri.

Arunc o privire in oglinda, amanand sa intind bratul spre sticluta nefasta... nu vreau sa cersesc mangaierii. Dupa ce-am vazut surazand in oglinda o faptura cu ochii aprinsi, faptura in care sovaiam a ma recunoaste... m-am indepartat incet, apropiindu-ma de birou. Nu sunt o indiferenta. Daca ma asez aici, in fata computerului... este pentru ca vreau sa vad limpede in propria-mi inima. Vreau sa cantaresc pentru o ultima oara (poate) toate pricinile care ma indeamna sa scriu, toate motivele menite sa preschimbe intr-un trup de gheata faptura mea, atat de bine facuta spre a musca din fructul vietii, in loc sa-l arunce departe de ea ca pe un mar inca necopt, mustos, dar smuls copacului de furtuna si deci vatamat, sortit pierii...


Am realizat de un timp ca pot sa ascult fara sa aud, sa privesc fara sa vad... si tot asa pot ramane mult timp intr-un contact strans cu mine insumi. Nu caut in surse oculte sau in brosuri de magie, caut numai in capul propriu. Ma hranesc cu frumusete si nu ma satur.
Timpul bate din aripi, lenes, deasupra, ca o pasare mare a paradisului, nu-i vad decat coada lunga, multicolora, revarsata...
Solicitandu-ma integral, timpul m-a strivit. Am dobandit o cantitate enorma de viata reala impovaratoare...
Nu ma impiedica, nu ma deranjeaza nici prezenta, nici absenta cuiva. Mult timp n-am priceput de ce spun unii ca se plictisesc singuri... nu reuseam sa inteleg notiunea de singur.
Om singur?
Omul nu e tot timpul cu el insusi?
Daca nu, de ce i s-a dat o uzina launtrica, un univers viu, clocotitor, mereu in eruptie, mereu altul?
Am fost inzestrata cu darul de a vedea... nu prin invelisul epidermic, prin straturile biologice... prin firea omului, prin straturile fiintei imateriale de el insusi necunoscute.
Sufletul... aici este mediul cel mai accesibil, domeniul unde nu am nevoie sa invat, sa ma initiez, unde nu obosesc si nu ma plictisesc niciodata. Legatura cu pluralitatea umana. Mereu aud voci, pasi, vad siluete. Privesc oameni rascoliti, infierbantati, sentimentali, plini de ei sau goi de ei, incarcati de propria viata, incarcati de dureri, incarcati de iubire, de regrete, sau de vise...
Urmaresc perechi melancolice, dramatizate, de dorinti sau sleite de prea multe sperante, torturate de nelinisti.
Alteori tresaream la tacanitul strident al pasilor in noapte... simteam o asteptare, un nerv, o frica ascunsa.
Infinita, coplesitoare, dureroasa si incantatoare varietate a ipostazelor vietii mi se tradeaza prin sunete si semne, imbogatindu-ma, rascolindu-ma, facandu-ma sfasietor de fericita sau nefericita, sagetandu-ma cu doruri, ranindu-ma si tamaduindu-ma.
O loterie... Loteria Strazii... ma misc prin lume fara piedica sau obstacol, strapungand zidurile, ghemuindu-mi privirile pe infatisarea oamenilor... acolo pun diagnosticul: trist sau singur, crede, e vulnerabil, ii cresc aripile, iubeste, ar vrea sa iubeasca si nu stie ce, e tare ca un cremene, transparent ca apa, arogant, uraste... dispun de un repertoriu infinit de boli sau de contrariul lor. E drept, nu ma pot ocupa de fiecare, unii trec neobservati, absorbiti de timp... obisnuiesc sa-mi iau pacientii de departe, incerc sa-i sensibilizez... in asa fel, incat cand ajung in dreptul meu sa tresara...
- Cui nu i s-a intamplat sa fie obsedat de o privire, de un zambet, de un cuvant?
Unii dintre noi stiu cu siguranta cand a fost momentul.
O imagine fulguranta, aripa albastra, nu alba, nu gri, o privire luandu-si zborul, porumbel refuzandu-se oricarei atingeri, chiar si cerului. Asa s-a produs momentul.
Noi doar asteptam. Destinul ajuta regasirea, reintalnirea cu jumatatea pierduta. Alege si hotaraste pe cel supus amagirii...
Toti ne cream imagini subiective despre oameni.
Oamenii nu sunt, in fond, plasmuirile noastre?... alcatuiti mai mult sau mai putin arbitrar in functie de anumite nevoi sufltesti?
Aflam vreodata adevarata distanta dintre ce ne imaginam si ce este? Greu de spus. Acelasi lucru este valabil si in raport cu noi insine.

Oare pentru ce, in seara asta, parea ca-mi bate in piept o inima daruita indraznelii si necunoscuta mie?

- Porti vreo vina?