Vreau sa deschid discutia de fata intrucat am remarcat, de-a lungul timpului, ca indeosebi in Bisericile crestine ortodoxa si catolica, exista o inclinatie foarte puternica de a raporta intregul crestinism la Sfanta Traditie si Sfintii Parinti.

Pe acest forum, aceasta tendinta este intruchipata de TriRegnum, de axentemihai, dar si de altii... Citez dintr-unul din mesajele recente ale lui TriRegnum:

Credeti ca este justa aceasta atitudine? Suntem indreptatiti sa nu dam crezare nici unei scrieri crestine ce nu porneste de la aceste elemente?

Dar, as mai adauga, in ultima instanta: De ce nu mai exista astazi Parinti ai Bisericii care, justificand dupa credinta lor, iar nu dupa Traditie si vechile scrieri, o anumita viziune crestina, sa fie priviti cu aceeasi incredere cu care multi dintre oamenii care studiaza doctrina crestina se indreapta catre Sfintii Parinti ai Bisericii?

Sfintii Parinti sau Doctorii Bisericii se impart in trei categorii, iar acestia au trait in Evul Crestin Antic (sec I-VII):

1. Parintii Apostolici, adica acei Parinti care au fost ucenici ai Apostolilor: Hermas, Sf. Papa Clement I (ucenic al lui Sf. Petru), Sf. Ifantiu de Antiohia, Sf. Policarp de Smirna (discipol al Sf. Ap. Ioan), Papias din Hieraplis, Sf. Irineu de Lyon, Sf. Iustin MArtirul, Tertulian (devenit intre anii 206-208 eretic montanist si respinge intreg Vechiul Testament, retinand Evanghelia Sf. Luca si doua epistole pauline, acesti eretici se numeau iluminati, iar pe preotul Montan fondatorul lor il considerau incarnarea Duhului Sfant), Origene (sec I-II)
2. Sfintii Parinti propriu-zisi: Sf. Atanasie, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigore de Nazianz, Sf Ioan Gura de Aur, Sf. Ambrozie, Sf. Ieronim, Sf. Augustin, Sf. Leon cel Mare, Sf. Grigore cel Mare (sec III-VII)

3. Sfintii Teologi (din sec VIII incoace): Sf. Maxim Marturisitorul, Sf. Toma de Aquino etc. (caci sunt multi).


Traditia este mai batrana decat Biblia si ea reprezinta invatatura Apostolilor care la inceput s-a propagat prin viu grai, apoi a inceput sa se scrie si prima opera a Traditiei este Sfanta Scriptura sau Biblia ale carei carti canonice au fost pentru prima data elaborata la Roma in Anul Mantuirii 200 si apoi canonizata in Conciliile de la Cartagina(AD 397) si Hipona (AD 393).

Sfanta Scriptura contine intreg mesajul lui Isus, insa nu si practicile exacte ale primilor crestini (acestea sunt prezentate insa nu foate detaliat in Fapte si Scrisori), anumite obiceiuri crestinesti necuprinse in Biblie ne-au fost lasate de Parintii/Doctorii Bisericii care mai prevazatori au cautat pastrarea tezaurului lasat de Apostoli si astfel, prin ei, Traditia orala a devenit una scrisa incontestabila.

Ceea ce nu porneste de la Sfanta Traditie nu este invatat de Apostoli, Traditia dupa cum am afirmat are continuitate in trecut cu radacini adanci in tipurile Sf. Apostoli. Astfel ca nu orice scriere e permisa in crestinism daca nu e bazata pe Traditie sau pe invataturile vreunui Conciliu Ecumenic.

Traditia este unul din cei mai eficienti paznici ai credintei crestine, ea filtreaza si nu da voie patrunderii in crestinism a ideilor filosifice ce nu sunt in conformitate cu morala crestina.

PS: Toti cei de mai sus sunt Sfintii Parinti ai Bisericii, insa Bisericile tind sa asculte pe unii mai mult, astfel ca:
Biserica Romano-Catolica are ca Doctori principali pe: Sf. Ieronim, Sf. Ambrozie, Sf. Augustin, Sf. Pp.Grigore cel Mare.
Biserica Greco-Catolica (si cea Ortodoxa) pe: Sf. Grigore Teologul, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Ioan Crisostomul.

Acest topic a fost editat de TriRegnum: 20 Jan 2005, 11:21 AM

...Luca si Matei

De ce te faci ca nu vezi titlul topicului?
Intrebarea este unde sunt Parintii de azi. Ori in aceste vremuri totul e anchilozat, nu mai apare nici un sfant, toti fiind aparuti deja?

Cred ca am facut referire cand am vorbit despre Teologi, ei sunt si acum, insa epica Sfintilor Parinti s-a terminat, ei au trait in Evul Crestin Antic, au trait in tipurile apostolice si au continuat scrierea doctrinei crestine pana la finalizare. Sfinti apar mereu, insa nu Sfinti Parinti, apar Sfinti: Martiri, Fecioare, Preoti, si Doctori ai Bisericii.

Este doctrina crestina cu adevarat finalizata? Daca ar fi asa, mi s-ar parea o perspectiva tare sumbra... Ar insemna ca omul poate ajunge la un punct la care sa i se dezvaluie toate adevarurile spirituale, si cu asta basta, n-ar mai fi nimic de cautat, numai de respectat legile divine pe care le-ai primit.

Este oare posibil ca Sfintii Parinti sa nu fi cunoscut decat o parte din esenta crestinismul, pe cat era posibil in epoca lor?

Putem admite, teoretic cel putin, ca astazi ar putea sa apara oameni din afara Bisericii, care sa fundamenteze pe noi temeiuri crestinismul, fara a cauta sa porneasca de la scrierile Sfintilor Parinti? Desigur, nu vorbesc de temeiuri rational-abstracte, cum se intampla in cazul multor neoprotestanti, ci despre o reala cunoastere spirituala... Se poate oare sa fi aparut chiar pana acum?

Acest topic a fost editat de mărăcine: 20 Jan 2005, 02:09 PM

Se poate.

maracine

Da, doctrina este finalizata, de fapt ea e aceiasi ca acum 2000 de ani caci a venit finalizata, intreaga, Sfintii Parinti nu au facut altceva decat sa asterne pe hartie ceea ce se propavaduia pe cale orala, asa ca doctrina crestina este si era maturã si capabila sa elibereze omul inca de la inceputul ei. Conform crestinismului exista numai un singur Adevar, o singura Cale si o singura Viata, Isus Cristos, si NU putem spune ca NU mai e nimic de cautat, ci tocmai invers: trebuie sa il cautam pe Isus Cristos (Calea, Adevarul si Viata) in aceasta lume plina de incercarile secularismului si a apostaziei tacute, cautarea noastra nu a incetat niciodata, ea a aparut inca de acum 2000 de ani si va continua pana la sfarsit, cautarea este izvorata din setea sufletului ficarui om pentru Dumnezeu, Sfanta Treime.

Crestinismul nu se reduce numai la niste principii, nu poti respecta niste legi doar ca sunt obligatorii, ci respectarea lor survine pe masura ce cauti si il gasesti tot mai mult pe Dumnezeu, Isus Cristos. Cum Apostolul spunea "nu mai sunt eu, ci Cristos este cel care traieste in mine" asadar doctrina crestina era finalizata si gata sa fie propavaduita.

Nu, Sfintii Parinti au fost discipolii Apostolilor, sau discipolii discipolilor Apostolilor, astfel ca ei au auzit intreaga doctrina crestina transmisa de cei doisprezece, care la randul lor au primit intreaga revelatie crestina de la Isus Cristos, Dumnezeu intrupat.
Insa nu trebuie sa luam izolat invatatura Doctorilor Bisericii, caci izolat s-ar putea ca unora sa le mai fi scapat anumite aspecte (protestantii il accepta numai pe Sf. Augustin), insa altora aceleasi aspecte nu le-a scapat, asa ca Sfanta Traditie constituie suma invataturilor transmise de Sfintii Parinti de la insasi stalpii Bisericii, cei 12 Apostoli.

Daca privim istoria sfanta a Vechiului si Noului Testament, am observa ca Dumnezaeu s-a revelat inca de la inceput in Vechiul Testament, insa acolo revelatia sa nu a fost deplina, caci poporul lui Israel nu putea intelege anumite lucruri (Sf. Treime spre ex, ar fi cazut in politeism), asa ca El a asteptat un timp, pana la Mantuitor, cand a transmis intreaga revelatie despre El, a completat-o pe cea veche pe deplin, astfel ca Dumnezeu a facut tot ce se putea pentru a-i aduce inchinare intr-un mod cat mai bun. Odata cu Noul Testament, Dumnezeu a terminat intreaga Sa revelatie despre Sine.

Sfintii Parinti au combatut in principal erezii, astfel ca in sec IV cand a aparut arianismul ei au scris o sumedenie de lucrari de apologie pentru a combate aceasta erezie, daca e sa privim sub microscop erezia ariana, ne-am da seama imediat ca de fapt ea cuprinde germenele tuturor ereziilor aparute pana acum, in sec XXI, si care au produs scinziuni in Biserica (monofizismul, monotelismul, protestantismul, neoprotestantismul sub toate formele sale etc).
Ne confruntam acum cu un curent filosofic nou, necunoscut Sfintilor Parinti, care este modernismul insa si acesta a fost atins tangential, insa destul, de Sfintii Parinti care in acele vremuri nu il cunosteau. Ei si-au facut treaba lasand o opera vasta in care putem gasi raspunsuri la toate problemele vietii crestinesti.

Desigur, asa au facut, intr-o oarecare masura, protestantii si neoprotestantii, insa fara Traditie apare erezia, caci cum Sf. Petru spune "scriptura nu se talcuieste dupa cum ii vine fiecaruia". Un astfel de "crestinism" nu ar fi autentic, insa nu putem spune, caci daca respecta Biblia, ca nu contine si lucruri bune.

Pot aparea, insa vor fi profeti mincinosi cum Isus ne-a si avertizat. "Nu exista reala cunoastere spirituala in afara Bisericii lui Cristos." (tot Sfintii Parinti ).

Iata insa, TriRegnum, ca in prezent oamenii isi pun tot mai multe intrebari cu privire la invataturile religioase, parand a-si dori sa auda explicatii pe care Biserica nu este in stare sa le ofere. De aceea, tot mai multi tineri vad astazi ca neplauzibila doctrina crestina a Bisericii, recurgand la ateism - mult mai multi decat in urma cu treizeci de ani, in timpul unui regim cu o pozitie vadita impotriva religiei, cum a fost comunismul. Omul modern simte parca nevoia pentru ceva innoitor, ceva ce nu mai gaseste la reprezentantii Bisericii, asa cum se intampla cu oamenii ce au trait intre sec. IV si sec. XVIII. Poate si mai grav este ca in ultimele veacuri s-a produs o ruptura intre viata religioasa a omului si ceea ce intreprinde in viata cotidiana, astfel ca in ziua de azi se intampla ca multi oameni, cu precadere dintre cei tineri, sa se considere crestini in particular, dar in acelasi timp sa alerge dupa bani, sa mearga la petreceri unde "se fac manga", sa se "combine" cu cate o tipa "buna", etc. Toate acestea sunt tendinte ce nu existau decat in forme incipiente in urma cu mai multe secole, dar iata ca astazi sunt in mod larg practicate si acceptate. Sunt problemele omului actual, probleme ce iau nastere din faptul ca nu mai gaseste in jurul sau convingeri spirituale de care sa se "agate", pentru ca ele par sa nu-i mai vorbeasca lui, ci unor oameni care au trait de mult si pe care nu-i mai intelege. Inclusiv aducerea in prim-plan a Sfintilor Parinti de catre cei care mai nazuiesc la o forma de viata crestina in sanul Bisericii, imi pare tot o "inventie" a timpurilor noastre, caci - sa ne gandim numai - oare cati preoti aveau acces in masura in care se intampla azi la acele scrieri? Si cati stiau sa le citeasca in greaca sau latina? Probabil numai teologii, pe care nu-i intalneai pretutindeni, si care isi petreceau de multe ori viata in studiu religios si nu se preocupau de raspandirea acelor cunostinte. De altfel, nici nu era nevoie sa o faca, pentru ca pana la Renastere sufletul omului mai pastra inca o credinta vie, si vreme de cateva secole dupa aceea o traditie care inca amintea, desi vag, de primele impulsuri crestine. Odata ce si traditia s-a atrofiat insa, omul pare sa fi inceput sa caute lucrul pentru care simte lipsa in afara vietii spirituale, si se amageste singur cand obtine o functie importanta sau un castig substantial ca s-a "realizat" in viata. Din aceste motive, nu pot sa fiu de acord cu tine, in privinta faptului ca religia crestina a ajuns la maturitate; dimpotriva, este inca in stadiul copilariei, si, tot asa cum nu poti pretinde unui copil de zece ani sa se comporte la fel ca unul de patru ani, nici omului din ziua de azi nu-i poti cere sa poarte in sine aceleasi impulsuri pe care le aveau oamenii in Evul Mediu timpuriu.

Intre-adevar bine observat: in timpul opresiunii comuniste, omul era mai religios; si aceasta este ceva normal, un regim care face presiuni asupra religiei te va mentine unit (sa privim la crestinii pana in 313 cand crestinismul nu a mai fost orpimat, dupa Edictul de la Milano a in ceput decaderea crestinismului care dureaza pana astazi).
Odata cu venirea capitalismului, a sistemului occidental am importat si partea rea care este secularismul, ateismul etc.
Ma gandesc acum la profetia de la LaSaltte unde Sf. Maria spunea ca tote aceste lucruri se vor intampla, probabil ca traim in timpurile din urma, asa ca ne putem aminti cuvintele Mantuitorului "Oare va mai gasi Fiul Omului credinta pe pamant cand va veni a doua oara?"

Acesta este modernismul, care a aparut in faze incipienta o data cu Reforma protestanta si continua si azi. Singura care mai poate salva omul este educatia din familie, familia trebuie sa faca un efort si sa-si educe copiii in spiritul crestin.

La scrierile patrisrtice dintotdeauna s-a avut acces, Episcopii aveau pe langa episcopie cate un seminar iar acesta avea biblioteci unde era si patrologia, asa ca studentii invatau dupa aceste scrieri. (iar daca erau si locuri izolate unde nu existau aceste documente, atunci sigur existau canoanele Bisericii care sunt in conformitate cu Traditia).

In lumea catolica, limba greaca nu mai era folosita de mult timp, existau lucrarile in original, insa contineau si traducerea in latina. Latina in schimb era folosita in acele vremuri, caci preotii celebrau numai si numai in latina, asa ca intelegeau pe Sfintii Parinti (la mare cinste era Sf. Augustin, Sf. Ambrozie, Sf. Grigore cel Mare, Sf. Ciprian de Cartagine, Sf. Toma de Aquino). Limba latina e limba oficiala a Bisericii Romano-Catolice, iar pana la Conciliul Ecumenic Vatican II slijbele erau in latina. (si Conciliul s-a discutat in limba latina, documentele conciliului tot in latina)

Mai bine spus sufletul omului s-a atrofiat si implicit sentimentul religios din el, omul contemporan nu isi da seama ca fara Dumnezeu nu e nimic, nu e fericit, asa ca el cauta fericirea in locuri gresite. Sa privim la cei ce duc o viata sfanta in rugaciune, caci mai sunt inca si astfel de oameni, ce viata frumoasa au, ce fericiti sunt, sunt oameni liberi si nu incatusati de pacate, de ambitie...

Credinta e matura, omul e imatur, omul a involuat (sper ca e bine termenul in romana, daca nu corecteaza-ma) din punct de vedere spiritual. O credinta e asemeni unui pom fructifer, ea nu poate da roade decat la maturitate asa cum un pom o face, iar roadele credintei sunt Sfintii, faptul ca omul nu mai doreste credinta, asta nu face automat credinta ca ne fiind buna.
In ochii omului contemporan putem citi frica, singuratate, intuneric, confuzie, toate acestea datorate atenuarii sentimentului crestin din el, daca ar face un efort de vointa, atunci ar fi descatusat.
Din fericire nu numai ateismul castiga, ci si Biserica, in SUA spre exemplu sunt multi tineri si oameni maturi care se convertesc la Biserica Catolica (multi dupa ce citesc istoria Bisericii de la inceputuri pana azi), ne putem da seama ca omul e insetat de Dumnezeu, numai ca e prea comod de multe ori sa Il caute.

Omul este acelasi fie ca a trait in Evul Mediu, fie ca traieste acum, are aceleasi impulsuri religioase innascute, insa cel de acum nu si le cultiva, problema e in societate, ca grup, si nu in omul individual, insa interesant este ca tratand bolile sociale ale acestui secol, trebuie sa o faci individual ca sa fie o vindecare in grup.

Am o buna prietena atee si cand a trecut printr-o faza mai rea, a venit imediat la mine la biserica si a cerut Spovada, desi ea zicea ca e bine doar sa se descarce, totusi am observat ca in sinea ei credea in Dumnezeu, iar ateismul e numai de fatada.

Draga TriRegnum,

Esenta a ceea ce vroiam eu sa spun in aceasta privinta poate fi redata in cateva cuvinte simple. Am putea pleca de la un mesaj de-al tau, in care iti exprimai un sentiment de veneratie fata de Biserica Evului Mediu. O atitudine neindoielnic frumoasa, atata doar ca este una care tinde numai inspre trecut. Pentru prezentul omenirii, este insa nevoie de altceva, un impuls care sa stralumineze in egala masura si catre viitor. In Roma antica exista obiceiul de a inchide portile templului lui Ianus, zeul cu doua fete - una reprezentand trecutul si cealalta a viitorul - atunci cand se instaura pacea. Tot astfel este nevoie sa se uneasca si in launtrul omului cele doua curente, pentru a atinge pacea adevarata, in sufletul sau.

"Nimeni nu rupe dintr-o haina noua un petic, ca sa-l puna la o haina veche; altminteri, rupe si haina cea noua, si nici peticul luat de la ea, nu se potriveste la cea veche. Si nimeni nu pune vin nou in burdufuri vechi; altminteri, vinul cel nou sparge burdufurile, se varsa, si burdufurile se prapadesc..."

Acest impuls exista si e vesnic: este Isus Cristos. Totusi omul zilelor noastre este mult prea preocupat pentru a-L observa pe Mantuitorul Isus care il striga. Cheia noii evnghelizari este insasi Sfintele Evanghelii care contin raspunsurile, dar din pacate am uitat sa mai citim cu sufletul.
Poate ca trebuie sa vina un om sfant care sa stie cum sa foloseasca acest impuls pentru a trezi lumea din somnul in care s-a cufundat, e destul de greu, oricata cateheza ar face un preot, omul nu mai e la fel de receptiv.

Omul s-a obisnuit sa priveasca singur spre viitor, doar ca...viitor nu exista fara Dumnezeu, astfel, pentru a salva credinta, sufletele, fiecare crestin, este dator sa-si educe copiii in spiritul lui Dumnezeu, ei sunt viitorul nostru, sa-i invatam asadar sa priveasca spre viitor impreuna cu Dumnezeu si astfel sa zareasca portile Raiului.

Imi dai impresia ca vii cu niste raspunsuri stereotipe, pe care nici tu nu le intelegi in intregime. Omului i se poate spune ca Iisus Christos uneste trecutul cu viitorul. Dar ce poate el intelege din asta? Putini mai simt adevarul ce se ascunde dincolo de aceste cuvinte. Cei mai multi oameni insa, chiar credinciosi fiind, le iau mai mult ca pe o formulare poetica. In prezent cautam mai mult de atat, cautam o explicatie, si avem nevoie de ea ca de aer. Biserica insa ii da omului aceeasi invatatura pe care o dadea si omului ce a trait in urma cu mai multe veacuri, ba chiar si aceasta saracita de sentimentele religioase ce inca mai existau pe atunci. Astfel ca, pentru cei mai multi, faptul ca Iisus Christos poarta in sine ceea ce uneste trecutul cu viitorul a devenit o abstractiune, la fel ca si afirmatia ca Dumnezeu a existat dintotdeauna. Si cu cat gandeste mai abstract aceste lucruri, cu atat se indoieste mai mult de ele.

Omul nu este, nu a fost si nu ramane mereu acelasi, TriRegnum. Ceea ce a caracterizat crestinismul primelor secole, a fost faptul ca a fost raspandit in lume de oameni care intelegeau chiar foarte putin cu mintea adevarurile sale. Gandeste-te numai ca majoritatea apostolilor erau oameni simpli, nu invatati si carurari. Mai mult o intelegere a inimii salasluia in launtrul fiecaruia, de aceea au si pus bazele religiei crestine ca atare. Dar iata ca a venit un timp pentru om in care mintea sa a devenit tot mai matura, in care ea vrea sa se lege intr-un mod nou de adevarurile spirituale. Si tocmai pentru ca nu reuseste sa ajunga la aceasta intelegere, se indreapta in alte directii, in functie de inclinatiile individuale.

Revenind la exemplul de mai inainte, ce faci cu un copil care creste si incepe sa aiba nevoie de hrana "tare"? Ii dai tot lapte cu biberonul? Ceea ce pare absurd in viata cotidiana se intampla tocmai in cel mai sfant domeniu al omului, in viata sa spirituala...

Parintii sunt invatatorii prin excelenta ai Bisericii. Ei nu sunt simpli invatatori, teologi sa zicem. Da, ei sunt cei care au adus lumina in lamurirea unor aspecte ale legaturii Creatiei cu Creatorul. Insa: aceea ce ei au luminat a fost trecut prin filtrul Bisericii, reprezentata in sinoade globale (sau cvasi-globale) numite "ecumenice", "a toata lumea". Sfintul Parinte este acel invator care a fost creditat ca atare de adunarea bisericeasca adunata "in Duh", deci de Biserica/ comunitate (Ecclesia) ca Mireasca a lui Hristos.

Existenta unor sinoade prin care Duhul a creditat invatatura lamurita de unii teologi a insemnat posibilitatea creditarii globale a invataturii acestora. In Biserica de Rasarit, imposibilitatea de a mai convoca un sinod la care sa participe toti episcopii (mai ales din pricina ocuparii musulmane arabe si apoi turcesti) a facut ca posibilitatea acestei creditari absolute sa scada vertiginos. Practic, doar datorita unor crize puternice si a unor sinoade cu o influenta totusi mare au mai fost creditati cu acest nume citiva dintre teologii Bisericii, precum Sf. Simeon Noul Teolog (s. X) si mai ales Sf. Grigorie Palama (s XIV). Alti teologi mari ca Sf. Fotie (s. IX) sau Sf. Nicolae Cabasila (s. XV) nu se bucura de aceeasi autoritate. Chiar si primii doi insa, nefiind aprobati de un sinod in care sa fie reprezentata Biserica in intregul ei, nu au autoritatea Parintilor din primele 8 secole.

Pe scurt, astazi, desi poate exista un teolog de talia unui Sf. Parinte, care sa lumineze adevarurile de credinta din unghiul modernitatii, eticheta ca atare nu poate fi pusa in lipsa unui sinod care sa aprobe aceasta autoritate a invataturii.
[nu discut aici de Biserica Catolica care atribuie Conciliilor generale recente, inclusiv al celui de acum aproape 40 de ani, caracterul de ecumenic].

Biserica ortodoxa e foarte reticenta la ceea ce Apusul numeste "dezvoltare doctrinara" nu pentru ca acesta ar fi un demers rau in sine, ci pentru ca deocamdata au trecut mai mult de 1000 de ani de cind autoritatea absoluta, Sinodul ecumenic, nu s-a mai adunat si deci lipseste esential instrumentul de control. Indiferent cit de genial este un teolog, cit de corect le pare celor mai multi, invatatura sa nu poate deveni autoritate decit cind Biserica adunata in sinod o certifica.

Dupa spusele Sf. Grigorie din Nazianz: "Eu spun ceea ce cred si simt. De va judeca Biserica ca e drept, sa ramina, iar de nu, sa se stearga" (citat in memorie, dar se poate gasi!)

J'accuse,

Ceea ce ai facut mai sus este mai mult o analiza organizationala. Pe mine ma preocupa insa indeosebi gandirea si modalitatea de intelegere ce se situeaza in spatele pozitiei oficiale a Bisericilor. Mi se pare un lucru pe care e necesar sa-l intelegem in epoca noastra.

Acest topic a fost editat de mărăcine: 3 Feb 2005, 01:50 PM

printre noi J'accuse!

@mărăcine

În ultimul tău mesaj sînt 2 chestiuni asupra cărora eu am alte puncte de vedere, şi anume:
1. Astfel ca, pentru cei mai multi, faptul ca Iisus Christos poarta in sine ceea ce uneste trecutul cu viitorul a devenit o abstractiune, la fel ca si afirmatia ca Dumnezeu a existat dintotdeauna. Si cu cat gandeste mai abstract aceste lucruri, cu atat se indoieste mai mult de ele.
Eu nu cred aceasta! Afirmaţia că Dumnezeu a existat dintotdeauna nu este o abstracţiune!! Isus uneşte, într-adevăr, trecutul cu viitorul la modul... cît se poate de concret. Uneşte perioada de dinaintea întrupării Lui cu cea de după (ca să nu mai zic de modul figurat al Întrupării, în fiecare individ în parte!). Nu e abstracţiune. Iar ceilalţi credincioşi (şi mă refer aici la cei pe care îi cunosc îndeaproape) nu văd abstracţiuni aici. Lucrurile sînt clare. Nu se pune problema "îndoirii" atunci cînd gîndim. Dacă ne "îndoim" gîndind la "ceva" atunci greşim în modul de a gîndi şi trebuie să remediem...
2. Dar iata ca a venit un timp pentru om in care mintea sa a devenit tot mai matura, in care ea vrea sa se lege intr-un mod nou de adevarurile spirituale. Si tocmai pentru ca nu reuseste sa ajunga la aceasta intelegere, se indreapta in alte directii, in functie de inclinatiile individuale.
Aici e problema mai delicată. Ucenicii lui Isus n-au priceput adevărurile lui Isus în primul rînd cu mintea. Noi astăzi facem cam la fel. Nu punînd accentul pe minte ajungem noi la adevărurile dumnezeieşti ci pe inimă/suflet. Este vorba de acea cunoaştere duhovnicească, specială, proprie credinţei. Da, e adevărat, mintea omului (în general vorbind) a suferit transformări în timp. Dar oare şi sufletul? De ce este oare atît de actuală Imitatio Christi, de exemplu, la peste 7 veacuri de la scrierea ei?...

Se îndreaptă, zic eu, spre "altă direcţie"... acela care rătăceşte drumul...

ps: îmi cer scuze dacă era o discuţie numai cu Tri şi nu trebuia să fi intervenit!...

Acest topic a fost editat de milimetru: 4 Feb 2005, 08:57 AM

In primii ani crestinismul nu si-a pus problema teoretizarii crestinismului si nici nu au crezut ca este necesar asa ceva. In fapt aveau experienta rigorismului iudaic si cumva a 'standardizarii' acestuia, si au incercat sa mentina crestinismul proaspat. Si de aici discutia poate capata o turnura interesanta. Oare putea rezista crestinismul in lipsa unei constructii teoretice, sau a unei constructii teoretice sumare? Experienta arata ca o societate restransa va pastra mai bine un program in care crede cu entuziasm. Insa crestinismul nu a ramas doar o simpla credinta de grup, ci a evoluat continuu. Ori o invatatura nelamurita in multe aspecte cum era crestinimul la inceputuri n-ar fi putut rezista ca timp si intindere. Epistolele lui Pavel sunt primele inchegari ale teologiei crestine. Paradoxal, teologia crestina s-a format datorita atacurilor la adresa sa. Fortati de imprejurari, crestinii au inceput sa-si inventarieze credinta si sa o aseze pe baze solide. Parintii Bisericii au apelat la tezaurul gandirii grecesti au construit un edificiu solid si armonios, ca suma cu siguranta, minus derapajele de rigoare.

Cred ca lucrurile s-au transat si s-au inchis. Chiar si Sf. Parinte nu poate merge foarte departe, desi probleme precum cultul Mariei in catolicism reprezinta un puncte de discutie fierbinti pe agenda ortodocsilor. Parerea mea este ca de acum inainte nu se poate vorbi decat de o aprofundare a tezaurului crestin, cu instrumente cizelate in timp.

Figaro, cultul Maicii Domnului in catolicism este unul de cisntire si nu adoratie. Noi spunem Maicii Domnului sa se roage pentru noi ceea ce e corect, ar fi idolatrie sa spunem Sfinti Maria "miluieste-ne pe noi". Ce anume ti se pare tie deplasat la cultul marian din Biserica Romano-Catolica?

Parinti ai Bisericii

"In mai 1981, doar cu un an inainte de adormirea sa întru Domnul, Parintele Serafim Rose a fost invitat sa tină o prelegere la Universitatea din Santa Cruz, California, pentru studentii care frecventau cursul de religii comparate, intitulat Religiile lumii in Statele Unite.

Santa Cruz fusese un centru de nivel national pentru miscarea de cautare spirituala care a atins punctul culminant la sfarsitul anilor ’60 şi inceputul anilor ’70 si a continuat sa aiba ecouri pana spre anii ’80. Prin urmare, tinerii care au venit sa asculte prelegerea Parintelui Serafim abordasera deja o mare varietate de cai spirituale. Pe vremea aceea în Santa Cruz erau populari diferiti gurus care făgăduiau iluminarea sau orbeau lumea cu miracole: Rajneesh, Muktananda, Sri Chinmoy si multi altii care dobandisera o faima temporara. Multi “cautatori” din universitate, ratacindu-se în disciplinele predate de acesti gurus, au incercat sa experimenteze direct trairea religioasa prin intermediul drogurilor halucinogene. Altii, nesatisfacuti de saracia spirituala a culturii apusene, au cautat o realitate mai inalta in budhismul Tibetan si Zen sau în formele anglicizate ale samanismului indian. In sfarsit, au ramas cei care au dorit sa caute adevarul în propria lor traditie crestina. In orice caz, crestinismul apusean se despartise de multa vreme de plinatatea traditiei sale stravechi pierzand, în felul acesta, constiinta treaza a principiilor spirituale, metafizice, pe care s-a întemeiat. De aceea, cei ce încercasera sa atinga desavarsirea in crestinismul apusean contemporan erau înclinati sa se simtă intrucatva inferiori fată de toate traditiile religioase orientale popularizate ai caror invatatori “aveau metafizica în maneca de la camasa”, am putea spune.

Parintele Serafim a venit în fata acestei game de curente spirituale avand de spus ceva diferit, ceva nemaiauzit pentru cei mai multi dintre cei care il ascultau. El reprezenta crestinismul, traditia care înca (mai mult inconstient) influenta întreaga cultura apuseana si care nu mai era superficialul, anemicul crestinism american pe care multi “cautatori” il abandonasera pentru a cauta in alta parte. In experienta sa, Parintele pornise de la revelatia deplina a adevarului lui Hristos, transmisa de învatatorii luminati de Dumnezeu de-a lungul ultimelor douazeci de veacuri. Parintele stia ca, în Apus, crestinismul ajunsese sa aiba o “faima rea”, dar stia ca multi dintre “cautatorii” cinstiti n-ar fi ezitat sa-l imbratiseze daca ar fi stiut ce a fost el cu adevărat.

Ca si studentii carora li se adresa, Parintele Serafim fusese candva un tanar american idealist aflat în cautarea adevarului. Respingand religia protestanta din anii sai de formare, el a incercat sa studieze sarguincios intelepciunea orientala, invatand limba Chinei antice pentru a-i traduce textele religioase. Dar, asa cum avea sa o constate mai tarziu, sufletul cauta in mod natural un Dumnezeu personal. In felul acesta, aproape impotriva vointei sale, a fost condus inapoi la adevarul atotcoplesitor al lui Hristos. Aceasta convertire n-ar fi fi avut loc niciodata daca n-ar fi descoperit Biserica Ortodoxa Rasariteana care reprezenta deplinatatea spirituala, dar nu era cunoscuta in societatea apuseana. Aceasta Biserica, a inteles el, era cu adevarat Biserica istorica intemeiata de Hristos si Apostolii Sai, caci doar ea pastrase continuitatea si puritatea invataturii crestine originare. Dar, ceea ce l-a indemnat sa imbratiseze credinta ortodoxa n-a fost, in primul rand, marturia istorica, caci si alte religii isi pot sustine credinta prin originile lor istorice, ci, mai degraba, faptul ca doar crestinismul ortodox i-a satisfacut setea pentru adevar: l-a pus in legatura vie cu harul lui Dumnezeu, i-a oferit o disciplina profunda prin care putea creste spiritual si, in acelasi timp, i-a oferit principiile metafizice prin care mintea sa scrutatoare putea percepe universul ca un intreg coerent.

Parintele Serafim s-a dedicat cu toata fiinta acestei cautari a Adevarului si, cand L-a aflat, s-a daruit, de asemenea cu intreaga sa fiinta, slujirii Lui. Impreuna cu un alt crestin ortodox care avea aceeasi viziune, a intemeiat, in San Francisco, o comunitate misionara, o librarie si un periodic (Cuvantul ortodox). Cativa ani mai tarziu, dorind sa paraseasca tumultul lumii si sa-l caute pe Dumnezeu in singuratate si liniste, comunitatea s-a mutat in muntii din nordul Californiei unde a continuat activitatea misionara prin intermediul cuvantului tiparit. Urmatorii treisprezece ani, ultimii din scurta sa viata, si i-a petrecut ca monah in aceasta salbaticie si, in aceasta perioada, s-a adancit intr-un fenomen aproape nemaiauzit in zilele noastre. Aceasta adanca schimbare a fost determinata de cufundarea sa in ciclul liturgic al Bisericii si in vesnic actualele scrieri ale Sfintilor Parinti. Studiind cu seriozitate textele patristice cu scopul de a le folosi in mod practic pentru cresterea duhovniceasca, a putut sa gandeasca, sa simta si sa creada ca si Sfintii Parinti, ajungand, in cele din urma, sa devina unul dintre ei: un Sfant Parinte al timpurilor moderne, unul dintre rarii transmitatori ai invataturii crestine neschimbate in lumea contemporana.

Iata valoarea omului care a stat in fata grupei de studenti la universitatea din Santa Cruz. Cu ochii sai patrunzatori, barba lunga si rasa neagra, era o aparitie la fel de izbitoare ca acei gurus in jurul carora se ingramadeau tinerii. Numai ca el nu intentiona sa-i impresioneze la nivelul acesta exterior, deoarece stia ca nici unul dintre acesti studenti nu putea sa ajunga la plinatatea adevarului fara sa se petreaca ceva mai adanc inlauntrul lui.

Cunoscand cat de insensibil spiritual devenise omul modern, Parintele Serafim stia ca, adeseori, oamenii au nevoie de unele “fenomene” supranaturale, de experiente perceptibile la nivelul simturilor, dar nu mai putin spirituale, pentru a trezi un ecou in ei. Iata de ce atat de multi tineri cautatori i-au urmat pe asa-zisii “oameni-sfinti” sau anumite grupari religioase, pentru miracolele pe care le faceau sau pentru “rezultatele” pe care le promiteau si de ce devenisera atat de populare drogurile halucinogene, practicile oculte si asa-zisele experiente “harismatice”. Parintele Serafim dorea sa le spuna studentilor ca motivul adevarat al cautarii spirituale nu era aceasta dorinta de a experimenta sau de a vedea ceva “spiritual”, ceva de dincolo de viata zilnica. Un om cinstit nu va cauta altceva decat plinatatea adevarului (asa cum Parintele Serafim insusi facuse) si nu se va opri la stadiul in care se descopera numai o parte a adevarului, solicitand doar sentimentul amagitor al satisfactiei.

Este adevarat ca, in viata sa, Parintele Serafim a fost martorul multor minuni. Unul dintre mentorii sai, Arhiepiscopul Ioan Maximovici, (canonizat recent ca sfant de catre Biserica Ortodoxa Rusa de peste hotare) savarsea minuni asa cum o faceau primii Apostoli. Daca Parintele Serafim le-a spus studentilor despre unele dintre aceste minuni, a facut-o doar pentru a-i conduce spre consideratii mai adanci. Scopul sau final era, desigur, sa-i trezeasca pe oameni la ceea ce doreau cu adevarat: Hristos Cel Viu. El recunostea ca, in ciuda opacitatii spirituale a omului contemporan apusean, procesul de convertire nu era diferit de cel din veacurile trecute. Convertirea are loc atunci cand este atins ceva in inima, cand inima incepe sa “arda” la contactul cu adevaratul dumnezeiesc revelat. In orice caz, adesea, persoana trebuie sa simta inainte de convertire lipsa acestui adevar si sa cunoasca, din experienta, suferinta produsa de dorirea lui. In instarita societate apuseana oamenii au de multe ori acest sentiment al chinului spiritual dar, fiind atat de preocupati de procurarea confortului si a excitantelor fizice, acesta nu ajunge pana la constiinta lor. De cealalta parte, in tarile in care oamenii sunt private de libertate si confort, foamea spirituala a omului devine mai directa si mai disperata. Ca urmare, Parintele Serafim si-a dat seama ca oamenii din lumea libera au de invatat o lectie importanta de la cei aflati in spatele Cortinei de Fier, in privinta trezirii la viata religioasa. Ar putea insa cei dintai, traind in ceea ce s-ar putea numi “paradisul nebunilor”, sa transpuna experienta reala si esentiala a celor din urma intr-o forma pe care sa inceapa a o intelege realmente? Parintele Serafim nadajduia ca da, deoarece stia ca, fara cunoasterea Golgotei si a Crucii, nimeni nu poate ajunge la adevarata cunoastere a lui Hristos, Dumnezeul Intrupat.

Unul din scopurile pe care l-a urmarit Parintele Serafim adresandu-se studentilor a fost sa le arate ca viata spirituala nu este ceva care aduce “placere” ci, mai degraba, un fel de camp de lupta in care sufletul se purifica prin suferinta. Pentru multi studenti aceasta a fost o noutate, caci cine dintre figurile religioase din zilele moderne, dorind sa castige discipoli in masa, ar fi chemat oamenii pe o cale a suferintei fara sfarsit si a luptei? Totusi, aceasta e calea pe care a mers Insusi Hristos si pe care l-a chemat si pe omul care vrea sa-L urmeze. Iar Parintele Serafim, recomandand-o in prelegerea sa, i-a determinat pe unii dintre ascultatori sa-si ia crucea si sa urmeze aceasta cale stramta.

Din pacate, judecand dupa intrebarile care i s-au pus la sfarsit, majoritatea studentilor pareau ca, intr-un fel, “pierdusera esenta”. El le vorbise despre realitatea elementara a vietii crestine, despre ce inseamna convertirea inimii si transformarea ei de catre Hristos. El a numit cautarea Adevarului “o problema de viata si de moarte”. In contrast cu aceasta urgenţă, multe dintre intrebarile care i s-au pus pareau motivate mai mult de o curiozitate desarta. A fost pus intr-o situatie dificila cu intrebari de genul: ce crede despre diferitele grupari crestine, unde crede ca se afla - sau nu se afla - Duhul Sfant, care ar fi „cele o mie si una de mici diferente” dintre Ortodoxie si romano-catolicism etc., de parca cei ce intrebau ar fi cautat mai degraba sa “categoriseasca” cele spuse decat sa se lase patrunsi de ele. Incurajator este insa faptul ca, obligat sa raspunda acestor intrebari, Parintele n-a incetat sa graiasca adevarul in iubire, asa cum facuse si in timpul prelegerii, si sa indrepte mintile ascultatorilor spre un mod mai spiritual de intelegere a lucrurilor."

Acest topic a fost editat de Maharajah: 4 Feb 2005, 01:36 PM

Exista o Biserica americana care considera ca Hristos a fost un extraterestru venit din spatiul cosmic, un fel de spirit elevat menit sa ne civilizeze. Doctrina crestina privind pe Hristos ca o componeta a Sf. Treimi e abolita, si Hristos e coborat din rangul de Dumnezeu in cel de extraterestru la fel de normal si de material ca si orice om in definitiv.

Aici e problema, Maharajah. Parintele Serafim Rose apartine nu-L considera pe Hristos un simplu extraterestru. Ori mi se pare totusi un punct important. Probleme ca 'iubirea' sau 'adevarul' sunt generale si apartin pana si ateilor. Nu e necesar sa crezi in Hristos pentru ca sa fii bun si moral. Parintele Serafim a vorbit de iubire din perspectiva lui Hristos - a unui Hristos Dumnezeu, nu martian - nu din perspectiva oricarei iubiri. De fapt ceea ce important aici e Hristos, nu iubirea. Iubirea e subordonata lui Hristos, nu Hristos este subordonat iubirii. Cei care cauta sa reduca religia crestina la o simpla manifestare a iubirii amintesc de Craciunul japonezilor: au si ei brad si impart si ei cadouri, dar de nasterea Mantuitorului n-au auzit majoritatea.

Se spune ca Iisus Christos le-a spus ucenicilor ca, daca ar fi existat o alta Cale, care sa nu presupuna suferinta, le-ar fi dat-o. Dar aceasta este singura: omul trebuie sa mearga inainte, stiind ca in drumul sau il asteapta suferinta...

E totuna. E drept ca noi avem numai o slaba reprezentare a iubirii, nu o cunoastem in esenta ei adevarata.

Nu e totuna. Hristos e persoana, ipostas, parte a Trinitatii, iubirea e un sentiment, un instrument de explorare. Cu siguranta cel mai eficient si mai sublim instrument de cunoastere, insa scopul ei e Hristos.

Incontestabil unul din fondatorii sistemului doctrinar crestin a fost Pavel. Ori Pavel nu era un om simplu, ci o persoana invatata, un carturar. Petru ii acorda multa cinste si numea epistolele sale "anevoie de inteles". Dar asta nu inseamna ca sistemul construit de Pavel este unul anost. Din contra, pulseaza de viata la fiecare fraza. In afara capacitatii extraordinare de a teoretiza nu-i putem nega lui Pavel si un talent literar remarcabil, un stil care merge direct la suflet. Pavel poate fi citit atat de cei care nu au o aplecare speciala catre teologie - citit ca hrana pentru suflet - cat si cei care se ocupa cu sistemul teologic, ca hrana pentru minte. Mi se pare o performanta.

============================================

In privinta subiectului initial al topicului, cred ca ar fi vorba totusi de o confuzie. Rolul Sfintilor Parinti nu a fost unul eseistic, ci unul constructie a edificiului doctrinar crestin. Ca multe din aceste teoretizari s-au impletit cu eseuri stralucite e partea a doua si un merit suplimentar, insa functia lor primara a fost cea de constructie. Eseistica exista in crestinism si la ora actuala, de buna calitate si ziditoare pentru suflet, si noi, romanii, ne putem mandri fara rezerve cu un Staniloae sau Steinhard. Nu vad de ce ar lipsi latura directionata catre esenta crestinismului. Din contra, din moment ce edificiul doctrinar a fost incheiat atunci tot ce ramane de facut e tocmai aprofundarea pe latura spirituala. Este adevarat ca secularizarea acopera acest gen de discurs, dar cei care ii simt nevoia il pot gasi fara probleme. Iata, Eu stau la usa si bat...

Nu e vorba de cat de invatati erau pentru acele timpuri oameni ca apostolul Pavel - care de altfel a fost unul dintre putinii carturari care au trecut la crestinism -, ci de faptul ca de la ei nu ne-au ramas decat franturi din ceea ce ar avea nevoie un om din zilele noastre pentru a patrunde cu intelegerea sa religia crestina. Problema este ca inclusiv cei mai reputati teologi, se complac in a-si inchipui ca omul este pretutindeni si in orice timp la fel, ca in fond nu exista nici o deosebire intre noi cei de astazi si oamenii care traiau in primele secole crestine. Dar a-i vorbi despre "stiinta obiectiva" unui om din acele timpuri ar fi fost un lucru cu totul lipsit de sens. Pur si simplu, el nu te-ar fi inteles. Si cata vreme mai pastram aceasta comoditate a gandirii, de a considera ca in decursul timpului nu se produce nici o schimbare cu sufletul uman, nu vom ajunge cu adevarat sa pricepem ce modificare reala a adus venirea lui Christos pe pamant, ci vom pastra numai reprezentari neclare, determinate de subiectivitatea sentimentelor noastre.

Acest topic a fost editat de mărăcine: 6 Feb 2005, 02:51 PM

in primul rand as vrea sa dau o alta interpretare Traditiei: ea este facultatea de a rationa in lumina Duhului Sfant. Privita in acest fel si atitudinea noastra fata de traditie trebuie sa fie diferita fata de ceea ce spunea Triregnum: astfel cei care dorim sa cunoastem Adevarul in Traditie trebuie sa facem neincetate eforturi: nu ramanem in in traditie dintr-o anumita inertie istorica, tinand drept ,,traditie primita de la Sfintii Parinti'' tot ce maguleste prin forta obisnuintei o anumita sensibilitate habotnica. Astfel riscam ca in final sa ne aflam in afara trupului lui Hristos. Nu trebuie sa gandim ca atitudinea conservatoare este intotdeauna salutara, nici ca ereticii sunt intotdeauna ,,inovatori''. Daca Biserica, dupa ce a stabilit canonul Sfintei Scripturi, il pastreaza in Traditie, aceasta conservare nu este statica sau inerta, ci dinamica si constienta. Altfel s-ar conserva doar un text mort, marturie a unei epoci sfarsite, si nu Cuvantul viu, datator de viata, expresia desavarsita a Revelatiei.

Bun, dar unde anume in Biserica mai gasesti Cuvantul viu? Nu spun ca n-ar mai fi deloc de gasit, insa, daca mergi la o slujba la cea mai apropiata biserica, ai sentimentul ca se desfasoara in fata ta un ritual al carui inteles s-a pierdut de mult...

Interesant; sper sa nu fie Off... da´n-am stiut unde sa-l pun...

http://www.ziua.net/display.php?id=5057&data=2005-02-24

"A fost gasit mormantul Sfantului Pavel


La Roma s-a descoperit un cavou in care se pare ca s-ar afla ramasitele Sfantului Pavel, unul dintre cei mai importanti sfinti ai Bisericii crestine si autorul mai multor epistole din Noul Testament, a precizat un arheolog al Muzeelor Vaticanului, citat de site-ul "Discovery Channel". Acesta a afirmat ca se asteapta ca Vaticanul sa faca in scurt timp o declaratie oficiala pe aceasta tema.

Desi liderii bisericii credeau de multi ani ca Sfantul Pavel a fost inmormantat la Roma, aceasta descoperire confirma dovezile istorice si populare, care vorbeau despre mormantul unuia dintre cei mai importanti apostoli, Sfantul Pavel, a declarat Giorgio Filippi, unul dintre arheologii care lucreaza la acest proiect. .......................

???

Citeste Evanghelia lui Tomas Ucenicul "acestea sint cuvintele secrete pe care viul Isus le-a spus si eu le-am scris in timp ce Isus umbla si vorbea cu Tomas". Anumite carti s-au scris DIN TIMPUL VIETII LUI ISUS, s-a scris asa cum azi s-ar folosi reportofonul pentru inregistrare. Alte carti s-au scris din memorie si reculegere, evident. Pentru Papalitate insa, aceste carti CONTEMPORANE cu Isus nici nu exista, fiind declarate "Carti Eretice" (in trecut le-au expulzat, ingropat, ars etc.) Pentru Papalitate chiar si Isus este "eretic" ! Singurul ne-eretic este, desigur, Papa.
Atit in Biserica Ortodoxa cit si in Biserica Crestina, Sfintii Parinti sint luati in consideratie chiar INAINTEA EVANGHELIILOR lui Isus Cristos. Mesajul Crestin este SPIRITUAL, pe cind mesajul Bisericii Crestine este decazut in MORALITATE. Ca sa se unple golul dintre Spiritual si Moral, Biserica Crestina a creat a) cartile "canonice" b) ritualul "crestin" c) Sfinta Traditie si d) Sfintii Parinti. si citeva altele. Biserica Crestina cu capul ingropat in "canonism" este rezultatul decaderii Mesajului lui Cristos, din Spiritualitate, in Moralitate.

Declaratiile "oficiale" ale Vaticanului nu sint prin nimic diferite de declaratiile oficiale de la Casa Alba, fiind doar "oficialitate" si nimic mai mult. In Vatican, totul este politizat, controlat, manipulat etc. Daca vaticanul considera "util" (pentru Papalitate, nu pentru Sufletul Credincosului) sa spuna ca a descoperit ramasitele lui Adam, va da declaratia, daca considera ca nu este util pentru Papalitate, va ascunde ramasitele lui Adam in beciurile Vaticanului. Daca documentele de la Marea Moarta nu se potrivesc in "canonul" Papei, se vor opune publicarii lor, asa cum o fac chiar acum, prin manipulari politice, etc.
Pe ce spune "oficial" Vaticanul nu se poate pune mai multa baza decit pe ce spune Casa Alba inaite sa invadere Iracul, totul este politizat si de ochii lumii. Cind vezi calificativul "oficial" in legatura ca Credinta, intoarce-ti ochii in alta parte ca nu pierzi minic.
Este un film interesant care se leaga cumva de acest subiect, numit Stigmata, Papa versus "Minunile Oficiale", merita vazut.

Pari ateu. Ca si mine. Si ca multi atei, pari a crede ca manuscrisele de la MM nu sunt inca complet publicate si studiate. E o idee invechita. In plus, ele nu contin ceva la care Vaticanul are motive sa se opuna mai mult decat, sa zicem, la manusrisele Evangheliilor gnostice. Sau la ideea bine acceptata ca exista in crestinism o influenta eseniana.
Chiar sunt curios sa stiu ce informatii in plus ai tu despre acest subiect, cu care constant vad ca ateii ataca crestinismu'.

pe-aproape...

Ma intreb cum ar putea ataca ateii crestinismul pe baza evangheliilor de la Marea Moarta? In ele tot de existenta Dumnezeului-Tata si a Mantuitorului Hristos e vorba.

Normal ca in crestinism exista o influenta eseniana (nu stiu cat de recunoscuta), atata timp cat Iisus a studiat in scoala eseniana "Fraternitatea Luminii". .. Referirile pe care le face El la "Copii//Copiii/Fiii/Pruncii Luminii" in evangheliile gnostice si in cele "oficiale" sunt numeroase si explicite.

Exact asta spuneam si eu, amice. Nu e o buna idee sa ataci crestinismul cu mscrpt de la MM

Nici n-am vazut pe cineva s-o faca, amice.

Subiectul este Parintii Bisericii si nu Marea Moarta, desi se leaga pe undeva. Biserica Crestina contemporana, in special cea Catolica si cea Ortodoxa, acorda "parintilor Bisericii" mai multa atentie decit lui Isus Cristos. Parintii Bisericii sint respectati, pomeniti si urmati, dar Evangheliile lui Isus Cristos sint aruncate la groapa de gunoi (locul unde au fost dezgropate Evangheliile Egiptene) pe motiv ca nu sint "canonice". Canonicismul in sine este doar un gest politic, fiind selectate prin votul conciliilor Bisericii Crestine.
Pe de alta parte, figuri deosebite de Crestini exista si azi, au existat intotdeauna si vor exista intotdeauna, dar Biserica Crestina este atit de ingropata in trecut incit nu mai vede prezentul, deci n-ar cum sa vada nici
viitorul. La ora actuala nimeni nu-si mai poate manifesta Credinta, din interiorul Bisericii Crestine, deoarece Biserica a ajuns o Institutie Sociala in care se aplica reguli birocratice si nu simplitatea Spirituala a mului care se inalta catre Dumnezeu. Nu mai ajunge sa ai in tine Credinta si pe Dumnezeu, ci trebuie sa ai cu tine si aprobarea structurilor birocratice ale Bisericii-Institutie.
Credinta este Personala si este Colectiva. Pe plan personal, Duhul Sfint leaga pe Om de Dumnezeu. Pe plan Colectiv, sulfetul aproapelui nu poate fi ignorat deoarece "unde sint doi sau trei adunati in numele Meu, sint si Eu intre ei". Daca pe plan personal Biserica nu poate sta in Calea Omului catre Dumnezeu, pe plan colectiv o poate face, si o face prin ridicarea Sfintilor Parinti, Traditiei, Tainelor etc. deasupra lui Isus Cristos.
Problema nu este Sfintenia pe care o au avut Sfintii Parinti, si pe care continua sa o aiba, ci este felul in care Biserica o trateaza, ca pe o problema politica si nu una Spirituala.