Bucureştiul nefardat
Priveam nedumerită un pliant ce înfăţişa un oraş, în diferite poziţii. Care mai de care mai colorată, mai luminată şi mai atrăgătoare. Te făcea să îţi doreşti să fii acolo. Interesată, caut cu privirea nişte explicaţii şi nu îmi vine să cred. Era nimeni altul decât Bucureştiul! Cosmetizat şi fardat până la perfecţiune, pentru curioşii care preferau să îl vadă mai întâi pe un pliant la un târg de turism şi abia apoi să îi calce străzile îmbibate în praful real şi de neşters. Fără să vreau, îmi amintesc brusc cum arată el, cel real. Contrastul e izbitor. Centrul, un vacarm pe patru roţi, o lumină lungă şi mişcătoare, un muşuroi de furnici grăbite, fiecare cu o ţintă precisă. Pe străzile pavate cu gropi forfotesc taxiuri. Galbene sau nu. Mai mult nu. Câte o motocicletă zumzăitoare. Alte maşini. Enorm de multe maşini. Mult mai multe decât spaţiul destinat lor. Dar centrul e plin de culoare. Si gălăgie. Claxoane, oameni grăbiţi mereu, într-o veşnică vălmăşeală. Reclamecu năstase, sârme de telegraf pe care adorm ciorile, becuri stradale vechi, dar colorate, căţărate până şi în copaci. Chioşcuri cu ziare şi gherete RATB ascunse în staţiile veşnic aglomerate, mişunând de oameni, de cerşetori şi vânzători volanţi de orice, „trei la zece mii”. Oameni înghesuiţi, obosiţi, trişti. Unii privesc încruntaţi, alţii curioşi, alţii indiferenţi. Tarabe cu nelipsiţii covrigi. Sunt pe aproape şi câinii care să-i poarte-n coadă. Dar n-o fac. Au şi ei mândria lor stupida, tipic românească. Praf. Chiar şi în decembrie era praf. Pe jos, asfalt vălurit şi gropi pline de personalitate. Pe stâlpi, coşuri de gunoi, din care hârtiile de tot felul dau pe-afară. Când e zăpadă, parcă au cuşme albe şi le face să pară nişte moşi crăciuni. Singurii moşi crăciuni ai multora dintre necăjiţii care trec pe lângă ele. Peste tot, clădiri sumbre pe lângă care se preling oamenii, pomi, tarabe, statui, umbre. Magazine noi lângă magazine vechi, vitrine cu gratii înnegrite de vreme şi vitrine imense din sticlă, lustruite stau, deopotrivă, lângă vuietul carosabilului. Intrări furişate în blocuri. Borduri joase, mucuri de ţigări şi hârtii aruncate peste tot. Panouri publicitare pe clădiri, în staţiile de autobuz, pe vitrine, pe orice metru pătrat disponibil. Ziduri înnobilate de grafitti sau pur şi simplu de diverse mâzgălituri, mai mult sau mai puţin demne de atenţie, mai mult sau mai puţin cenzurate. Artă stradală făcută cu sprayul, aşa o numeau unii. Deasupra, semafoare mari cocoţate, ca nişte păsări dizgraţioase, pe sârme. Clădiri cu decoraţii arhitecturale alambicate, urme de istorie, alături de unele cu ziduri din sticlă, prin care transpare viitorul. Din nou afişe. Afişe lipite peste afişe lipite peste afişe. Gri. Mereu griul acela deprimant. Maşini luxoase, lustruite. Copii desculţi, zdrenţăroşi. WC-uri publice, din plastic la fel de albastru ca situaţia, câte două, care apar unde nici nu te aştepţi. Probabil, în ideea că la fel te şi apucă nevoia, tot unde nu te aştepţi. Biserici înalte, somptuoase, cât mai multe. Cerşetori lungiţi pe stradă sau alergând spre tine, bătrâne cu capul plecat. La un hotel, steguleţe cosmopolite. Deasupra tuturor, atât de gri încât te sufocă, e CERUL. Cel mai puţin vizibil din toată babilonia. Pentru că, în marşul lor de fiecare zi, oamenii nu privesc în sus. Acolo nu sunt nici reclame, nici maşini luxoase, nici alţi oameni, nici vitrine, nici măcar cerşetori.

Bucureştiul înşală, surprinde fără să vrea, plictiseşte, sclipeşte pe ici-colo, duhneşte, e nesimţit, are propria-i muzicalitate - a claxoanelor iritate – şi arată infinit mai bine în poze. E de-a dreptul civilizat. Eternul ghetou al Europei are şi o altă faţă. Aceea cosmetizată în studiourile foto.