Suicidul este dreptul individual suprem. Unii cred ca este un pacat, dar chiar si in cazul acesta, de fapt, interdictia e morala sau religioasa, nu legala.

In ceea ce priveste crimele, intr-adevar, nu e corect sa il sanctionam pe un om care nu a comis nici o crima. Dupa logica asta, ar insemna sa ii sanctionam sau sa ii tratam nu numai pe cei considerati bolnavi pshihic, ci si pe toti oamenii care fac parte dintr-o categorie de oameni care produce relativ multi criminali (sau mai multi criminali decit alte categorii). De exemplu, daca rasa sau natia cutare produce multi criminali, ar insemna sa ii inchidem pe toti oamenii de natia sau rasa respectiva. Bineninteles ca nu e corect. Pai atunci, de ce sa facem asa cu oamenii considerati bolnavi psihic?

Cel mai corect ar fi sa fie lasati in pace atita timp cit nu au comis nici o crima. Cel mult, daca societatea se teme ca unele persoane s-ar putea sa fie periculoase, ar putea sa le avertizeze (gen "asculta, Cutarica, daca nu te tratezi, risti sa devii periculos si sa comiti crime"). Persoana careia i se spune ca e periculoasa ar avea dreptul sa refuze totusi tratamentul sau internarea, dar daca ar comite intr-adevar o crima, pedeapsa ar fi mai aspra.

@ Monica V

Nu mi-ai raspuns la intrebare. Daca bolnavul are comportament suicidar nu este obligatorie spitalizarea ?

Da, si persoana bolnava psihic (care ar putea pune in pericol viata, sanatatea, integritatea corporala proprie ori a altora ) o sa se conformeze si o sa se trateze. Cum de nu ne-am gandit la asta mai devreme ?

Daca bolnavul are un comportament suicidar, ar trebui sa fie dreptul lui sa faca ce vrea fara sa fie inchis sau tratat cu forta. Psihiatria nu respecta acest drept.

Bineinteles ca nu e corect ca un om sa isi piarda libertatea chiar daca nu a comis nici o crima. Eficacitatea avertismentului de care vorbeam nici nu are importanta. Chiar daca ar fi aproape zero, tot ar fi mai corect sa se procedeze asa. Dupa comiterea crimei, urmeaza pedeapsa. De acord. De acord si cu agravarea pedepsei pentru cei care hotarasc sa nu tina seama de avertisment. Sint de acord cu libertatea, dar si cu asumarea consecintelor daca intr-adevar se ajunge la o crima. Pe de alta parte, nu sint deloc de acord cu ideea de a ii inchide pe oamenii nevinovati, care poate vor comite crime, poate nu, dar deocamdata nu le-au comis.

Dealtfel, avertismentul ar functiona uneori daca pedeapsa ar fi foarte mare, de exemplu inchisoarea pe viata.

Mda...interesanta abordare a problemei . Cu alte cuvinte nu trebuie sa incercam sa-i ajutam ca nu e treaba noastra , e dreptul lor . Sunt curioasa daca o persoana apropiata tie ar fi fost in situatia asta, ai fi reactionat la fel ?!

Acest topic a fost editat de --dani--: 30 Dec 2004, 12:07 AM

Ajutorul nu inseamna sa ii inchidem sau sa ii tratam cu forta. Cred si eu ca daca un om zice ca vrea sa se sinucida, ar fi bine sa incerce cineva sa stea de vorba cu el, sa-l intrebe de ce, sa ii sugereze alte solutii, etc. Daca totusi omul vrea sa se sinucida sau daca a facut deja gestul care risca sa produca moartea, e dreptul lui. Daca asa vrea el, asa face. Ori e hotarirea lui deliberata, ori e un prost. In primul caz, e dreptul lui. In al doilea caz, daca asa il duce mintea, treaba lui. Capul face, capul trage.

Consider ca persoanele care imi sint apropiate sint destul de inteligente si mature ca sa hotarasca singure ce vor. Bineinteles ca le-as respecta hotarirea.

In unele cazuri ajutorul exact asta inseamna. Spun asta pentru ca de foarte multe ori bolnavii psihici cu tendinte suicidale nu au gandirea foarte limpede sau au impresia ca nu exista o solutie pt. problema lor chiar daca li se aduc repetat solutii si argumente . Nu de putine ori este doar o stare de moment, care poate fi depasita . Cu putin ajutor , desigur.

Atitudinea ta ma face sa ma gandesc la 3 cuvinte : indiferenta, nepasare si pasivitate.

E vorba mai degraba de respectul dreptului omului de a lua hotariri pe propria raspundere si de a asuma consecintele. Psihiatrii il trateaza pe om ca pe un iresponsabil, ca si cum ar fi prea prost ca sa hotarasca daca sa se sinucida sau nu si, culmea, chiar prea prost ca sa traiasca in libertate fara sa devina periculos (chiar daca de fapt nu a comis nici o crima).

Proprie raspundere si asumarea consecintelor ??
Cum ramane cu sinuciderile datorate halucinatiilor (bolnavul se omoara pentru a scapa de un pericol sau de o rusine imaginara) ; obsesive - nu au un motiv real sau imaginar, ci sunt cauzate doar de ideea fixa de a muri si sinuciderile impulsive sau automate ( la fel de nemotivate ca si cele obsesive, dorinta apare brusc, si bolnavul nu-i poate rezista)??

Poate as fi de acord cu tine daca toti bolnavii psihici ar fi in deplinatatea facultatilor mintale cand iau aceasta decizie.

Ca sa nu se intimple asemenea cazuri, probabil relativ rare, li se interzice tuturor oamenilor sa se sinucida. Chiar daca nu erau considerati bolnavi psihic inainte, daca incearca sa se sinucida, se presupune ca e din cauza unei boli psihice. Nu mi se pare corect. Psihiatrii nici nu isi pun problema ca poate in unele cazuri, sinuciderea e o hotarire rationala. Pentru ei, viata trebuie pastrata chiar si cu forta, dar calitatea vietii nu conteaza.

Am avut o ruda indepartata care s-a sinucis pentru ca era preot si nevasta-sa s-a plins ca l-a inselat, iar el si-a pierdut meseria. Nu toti au curajul sa inceapa de la zero, mai ales daca au fost intr-o situatie mai buna. Fiecare om are (sau ar trebui sa aiba) dreptul de a hotari ce situatii sau pierderi sint atit de grave incit merita sa se sinucida. Psihiatrii le refuza tuturor oamenilor acest drept pentru a proteja cu forta viata nefericita care urmeaza dupa ce apare un motiv temeinic de sinucidere.

"Motivul temeinic" depinde de persoana. Unora le convine mai mult sa traiasca intr-o situatie in care altul prefera sa se sinucida.

Emile Durkheim spune in cartea "Despre sinucidere" ca exista mai multe conceptii, conform carora "sinuciderea constituie prin ea insasi o nebunie speciala" sau ca "sinuciderea ar fi un episod al uneia sau mai multor forme de nebunie, neintalnindu-se la subiectii cu spiritul sanatos".
Nu cred ca un om cu un psihic sanatos poate vedea sinuciderea ca pe o hotarare rationala sau ca poate exista un argument logic , un "motiv temeinic" cum il numesti tu pt. a o justifica .

intram in alt subiect si deja suntem offtopic

Bineinteles ca exista motive temeinice, atita doar ca in ziua de azi aceasta alegere e acceptata din ce in ce mai greu de oameni, iar psihiatria nu o accepta deloc. Un motiv cu care unii oameni sint de acord ar fi o boala grava incurabila si foarte dureroasa.

Eu sint de parere ca pentru ca un motiv sa fie temeinic, nu e neaparat necesar sa nu existe si alte solutii. Depinde la ce nivel un om considera ca viata nu mai merita traita. De exemplu, le respect pe persoanele handicapate care incearca sa compenseze handicapul sau sa isi gaseasca preocupari in alte domenii. Pe de alta parte, respect la fel de mult un om care vrea sa se sinucida dupa ce a devenit orb. Ii respect pe oamenii saraci, sau care au inceput din nou de la zero dupa ce au pierdut tot sau au emigrat. Pe de alta parte, un milionar care ar pierde totul ar putea sa prefere sa se sinucida. Faptul ca altii prefera sa se zbata in noile conditii nu inseamna ca nu e o solutie rationala. Depinde de unde pornesti si la ce nivel nu iti convine sa ajungi.

Din pacate, psihiatria nu te lasa sa alegi. Poate sa iti strice viata, de exemplu prin tratamente care au efecte secundare foarte neplacute, dar te obliga sa traiesti indiferent daca iti convine sau nu. Dupa parerea mea, viata e pretioasa, dar conteaza si calitatea vietii. Eventual, la un anumit nivel, calitatea vietii devine inacceptabila pentru individ, ceea ce justifica suicidul. Psihiatrilor nu le pasa. Pentru ei, buna, rea, viata sa fie.

Nu sintem offtopic, deoarece oamenii care se gindesc sa se trateze sau sa ii trimita pe altii la tratament trebuie sa stie cu ce fel de ajutor, de tratamente si de specialisti au de-a face. Dealtfel, daca nu vor sa fie internati cu forta, trebuie sa stie ce nu au voie sa zica. Bineinteles ca nu i-as zice unui doctor ce cred despre suicid, pentru ca nu cumva sa creada ca vreau sa ma sinucid si sa ma bage la balamuc.

Draga MonicaV, tu nu ai in vedere un lucru esential, si anume faptul ca un bolnav psihic nu va recunoaste niciodata ca este bolnav. El pretinde ca este sanatos 100% iar toti restul sunt nebuni si impotriva lui.
Iar despre "ororile" pe care le comite psihiatria, ai dreptate dar procentul lor este prea mic fata de cazurile rezolvate. De exemplu inainte de '89 se practica si la noi cu succes metoda: cei care erau anticomunisti puteau fi bagati rapid in camasa de forta si diagnosticati ca bolnavi psihici.

Multe alte cazuri s-au rezolvat pentru ca pacientul nu protesteaza (sau nu il asculta nimeni), nu-i asa? Chiar presupunind ca unii ar fi avut de cistigat de pe urma tratamentului, vi se pare corect ca pacientul (eventual, obligat de altii) sa aiba de-a face cu cineva care poate oricind sa ii faca rau (de exemplu, sa il inchida, sa ii dea o gramada de medicamente sau socuri electrice, sa il lege de pat, etc.)? Daca ati avea o boala fizica, v-ar conveni sa va duceti la un doctor care trimite politia sa va ia cu forta din casa, sau care le pune pe niste matahale sa va trinteasca pe jos si sa va lege de un pat, dupa care vine asistenta sa va faca injectii inainte sa va incuie in camera aia? Sau daca doctorul va trimite la socuri electrice? Nu? Pai de ce sa fie asa pentru cei care, chipurile, ar suferi de o boala psihica, si care eventual sint de parere ca nu sint bolnavi?

Chiar daca unii pacienti sint de acord cu tratamentul, relatia cu psihiatrul este de la bun inceput o relatie in care doctorul risca oricind sa devina dusmanul pacientului. Pacientul trebuie sa aiba grija sa nu para suficient de nebun sau de trist ca sa merite cele mai grave abuzuri. Simpla decizie de a intrerupe sau de a refuza de la bun inceput tratamentul poate sa fie interpretata ca un semn de boala sau ca un risc de agravare ulterioara care justifica tratamentul cu forta.

Cine are de-a face cu psihiatrii risca se baga in gura lupului. Pshihiatrul risca sa devina in orice moment cel mai rau dusman al pacientului.

Nu sunt nebun!!! Dar le vroiam fetzele! Radeau cu totii de mine asa le-am luat fetele si le-am pus pe pereti.

MonicaV: raspunsurile tale seamana a troll. Daca vorbesti serios... no comment.

Transcranial magnetic stimulation as therapy for depression and other disorders.

Transcranial magnetic stimulation, a means for inducing small regional currents in the brain, has been used in clinical neurology for some time, and can be used on conscious subjects with minimal side-effects. Early researchers noticed transient mood effects on people receiving this treatment, which prompted several inconclusive investigations of its effects on depressed patients. More recently, knowledge of functional abnormalities associated with depression has led to trials using repetitive transcranial magnetic stimulation to stimulate underactive left prefrontal regions, an approach which has produced short-term benefits for some subjects. The higher dosage delivered by high-frequency repetitive transcranial magnetic stimulation appears to produce greater benefits; scope exists for more conclusive studies based on extended treatment periods.

http://www.therionresearch.com/database_psychological.html#2

Daca functioneaza si pacientul e de acord, poate ca ar fi o chestie interesanta, sau mai putin daunatoare. Ma intreb daca nu exista totusi un pericol, pentru ca se spune ca telefoanele celulare si alte aparate maresc riscul de cancer. In plus, deoarece asta e pentru depresie, probabil ca pacientii cu diagnostic de schizofrenie nu ar scapa de abuzuri.

Conform unui sondaj, aproape un sfert din populatie are nevoie de consiliere sau tratament psihiatric.

"Diversificarea si dezvoltarea serviciilor psihiatrice au fost exprimate printr-un studiu, care a demonstrat ca 16-18 la suta din populatia Romaniei sufera de o boala psihica (nevroze, tulburari psihice etc.) si alte 16 procente din cetateni au simptome psihiatrice care nu au devenit inca boala. Deci 33 la suta dintre oameni au nevoie de terapie sau consiliere psihiatrica, insa in 2001 psihiatria a cheltuit 3 procente din bugetul sanatatii", a declarat prof. univ. dr. Tudor Udristoiu, presedintele Asociatiei Psihiatrice Romane si seful Clinicii de Psihiatrie Craiova.

Multa lume are probleme. Cine vrea, nu are decit sa se adreseze cuiva care poate sa il sfatuiasca (nu neaparat un psihiatru, mai ales daca problema e legata de un anumit aspect al vietii, de exemplu de somaj). Asta nu inseamna ca e corect sa ii trimitem cu forta la psihiatru pe cei care nu vor.

Exemplul de mai jos ilustreaza in mod clar faptul ca nici acei pacienti care sint perfect la curent cu efectul tratamentului si cu efectul bolii sau starii lor psihice nu sint lasati sa hotarasca singuri. Tinusem eu in alte mesaje niste teorii in legatura cu asa ceva. Ei bine, s-a intimplat deja ca un pacient (in cazul de mai jos, o pacienta) chiar sa fie la curent si sa nu fie lasat sa aleaga intre efectele secundare ale tratamentului si efectele lipsei de tratament. Femeia asta stia ce se intimpla daca se trateaza sau daca nu se trateaza si chiar urmase mai multe tratamente, deci nu e vorba ca nu intelegea despre ce e vorba sau nu stia ce se intimpla daca nu se trateaza (sau daca se trateaza). Totusi, tribunalul a declarat ca ii lipseste "capacitatea" de a lua hotariri in privinta propriului sau tratament. Din moment ce stia si intelegea ce se intimpla in ambele cazuri, ce altceva ar mai fi trebuit sa stie sau sa inteleaga pentru a avea "capacitatea" sau discernamintul necesar? Ce ar constitui o dovada clara de "capacitate", daca a sti ce se intimpla in ambele cazuri nu e suficient? O diploma de studii in psihiatrie?
http://www.yourlawyer.com/practice/news.ht...4&topic=Zyprexa