..DIONISOS..

MORTUA EST!

Faclie de veghe pe umezi morminte,
Un sunet de clopot în orele sfinte,
Un vis ce îsi moaie aripa-n amar,
Astfel ai trecut de al lumii hotar.

Trecut-ai când ceru-i câmpie senina,
Cu râuri de lapte si flori de lumina,
Când norii cei negri par sombre palate,
De luna regina pe rând vizitate.

Te vad ca o umbra de-argint stralucita,
Cu-aripi ridicate la ceruri pornita,
Suind, palid suflet, a norilor schele,
Prin ploaie de raze, ninsoare de stele.

O raza te-nalta, un cântec te duce,
Cu bratele albe pe piept puse cruce,
Când torsul s-aude l-al vrajilor caier
Argint e pe ape si aur în aer.

Vad sufletu-ti candid prin spatiu cum trece;
Privesc apoi lutul ramas... alb si rece,
Cu haina lui lunga culcat în sicriu,
Privesc la surâsu-ti ramas înca viu –

Si-ntreb al meu suflet ranit de-ndoiala,
De ce-ai murit, înger cu fata cea pala?
Au nu ai fost juna, n-ai fost tu frumoasa?
Te-ai dus spre a stinge o stea radioasa?

Dar poate acolo sa fie castele
Cu arcuri de aur zidite din stele,
Cu râuri de foc si cu poduri de-argint,
Cu tarmuri de smirna, cu flori care cânt;

Sa treci tu prin ele, o sfânta regina,
Cu par lung de raze, cu ochi de lumina,
In haina albastra stropita cu aur,
Pe fruntea ta pala cununa de laur.

O, moartea e-un chaos, o mare de stele,
Când viata-i o balta de vise rebele;
O, moartea-i un secol cu sori înflorit,
Când viata-i un basmu pustiu si urât. –


Dar poate... o! capu-mi pustiu cu furtune,
Gândirile-mi rele sugrum cele bune...
Când sorii se sting si când stelele pica,
Imi vine a crede ca toate-s nimica.

Se poate ca bolta de sus sa se sparga,
Sa cada nimicul cu noaptea lui larga,
Sa vad cerul negru ca luminile-si cerne
Ca prazi trecatoare a mortii eterne...

S-atunci de-a fi astfel... atunci în vecie
Suflarea ta calda ea n-o sa învie,
Atunci graiu-ti dulce în veci este mut...
Atunci acest înger n-a fost decât lut.

Si totusi, tarâna frumoasa si moarta,
De racla ta razim eu harfa mea sparta
Si moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc
O raza fugita din chaos lumesc.

S-apoi... cine stie de este mai bine
A fi sau a nu fi... dar stie bine
Ca ceea ce nu e, nu simte dureri,
Si multe dureri-s, putine placeri.

A fi? Nebunie si trista si goala;
Urechea te minte si, ochiul te-nseala;
Ce-un secol ne zice ceilalti o dezic.
Decât un vis sarbad, mai bine nimic.

Vad vise-ntrupate gonind dupa vise,
Pân’ dau în mormintele ce-asteapta deschise,
Si nu stiu gândirea-mi în ce sa o sting:
Sa râd ca nebunii? Sa-i blestem? Sa-i plâng?

La ce?... Oare totul nu e nebunie?
Au moartea ta, înger, de ce fu sa fie?
Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor,
Trait-ai anume ca astfel sa mori?

De e sens într-asta, e-ntors si ateu,
Pe palida-ti frunte nu-i scris Dumnezeu.

(1871, 1 martie)

MORTUA EST

Two candles, tall sentry, beside an earth mound,
A dream with wings broken that trail to the ground,
Loud flung from the belfry calamitous chime...
'Tis thus that you passed o'er the boundaries of time.



Gone by are the hours when the heavens entire
Flowed rivers of milk and grew flowers of fire,
When the thunderous clouds were but castles erect
Which the moon like a queen each in turn did inspect.



I see you a shadow bright silver transcending,
With wings high uplifted to heaven ascending,
I see you slow climbing through the sky's scaffold bars
Midst a tempest of light and a snowstorm of stars;



While the witches the sound of their spinning prolong,
Exalted in sunshine, swept up by a song,
O'er your breast like a saint you white arms crossed in prayer,
And gold on the water, and silver in the air.



I see your soul's parting, its flight I behold;
Then glaze at the clay that remains ... mute and cold,
At the winding-sheet clung to the coffin's rude sill,
At your smile sweet and candid, that seems alive still.



And I ask times unending my soul torn with doubt,
O why, pallid angel, your light has gone out,
For were you not blameless and wonderfully fair?
Have you gone to rekindle a star in despair?



I fancy on high there are wings without name,
Broad rivers of fire spanned by bridges of flame,
Strange castles that spires till the zenith up fling,
With stairways of incense and flowers that sing.



And you wonder among them, a worshipful queen,
With hair of bright starlight and eyes vespertine,
In a tunic of turquoise bespattered with gold,
While a wreath of green laurels does your forehead enfold.



O, death is a chaos, an ocean of stars gleaming,
While life is a quagmire of doubts and of dreaming,
Oh, death is an aeon of sun-blazoned spheres,
While life but a legend of wailing and tears.



Trough my head beats a whirlwind, a clamorous wrangle
Of thoughts and of dreams that despair does entangle;
For when suns are extinguished and meteors fail
The whole universe seems to mean nothing at all.



Maybe that one day the arched heavens will sunder,
And down through their break all the emptiness thunder,
Void's night o'er the earth its vast nothing extending,
The loot of an instant of death without ending.



If so, then forever your flame did succumb,
And forever your voice from today will be dumb.
If so, then hereafter can bring no rebirth.
If so, then this angel was nothing but earth.



And thus, lovely soil that breath has departed,
I stand by your coffin alone broken-hearted;
And yet I don't weep, rather praise for its fleeing
Your ray softly crept from this chaos of being.



For who shall declare which is ill and which well,
Is he, or he isn't? Can anyone tell?
For he who is not, even grief can't destroy,
And oft is the grieving, and seldom the joy.



To exist! O, what nonsense, what foolish conceit;
Our eyes but deceive us, our ears but cheat,
What this age discovers, the next will deny,
For better just nothing than naught a lie.



I see dreams in men's clothing that after dreams chase,
But that tumble in tombs ere the end of the race,
And I search in may soul how this horror to fly,
To laugh like a madman? To curse? Or to cry?



O, what is the meaning? What sense does agree?
The end of such beauty, had that what to be?
Sweet seraph of clay where still lingers life's smile,
Just in order to die did you live for a while?



O, tell me the meaning. This angel or clod?
I find on her forehead no witness of God.

(DIONISOS / EMINESCU)

PHYLOSOPHIA COPILEI

Glasul plaacerei dulce iubit
Chiama gândirea pe a mea frunte,
Ce sboara tainic ca si o luntre
În oceanu-i nemarginit.

5 Stelele toate angeli îi par,

Angeli cu aripi stralucitoare,

A caror inimi tremura(toare

Candele d'aur noua mi-apar.



Falnica-i pare legea Crearii,

10 Lumi ce de focuri în lumi înot,

Candeli aprinse lui Zebaot,

Ce ard topirei si re'nvierei.



Dar mai puternic, mai nalt, mai dulce

Ii pare legea de a iubi,

15 Fara ea nu e de a trai,

Fara ea omul ca stins se duce.



De-aceea nu voiu ca eu sa fiu:

Pala idee-a Dumnezeirei,

S,ota copila a nesimtirei,

20 Foc mort ce pare a arde viu.

Ci voiu sa-mi caut pe 'ntinsa lume

O frunte alba sa o desmierd

Si 'n ea gândirea mea sa o pierd,

Cum pierde-un eco pribeagul nume.



25 Sa 'ncunun capul unui iubit

Cu vise d'aur în raiu tesute,

Pâna ce ginii necunoscute

Mi-ar rumpe lantul d'a fi trait.


MELANCOLIE


Parea ca printre nouri s-a fost deschis o poarta,
Prin care trece alba regina noptii moarta.
O, dormi, o, dormi în pace printre faclii o mie
Si în mormânt albastru si-n pânze argintie,
In mausoleu-ti mândru, al cerurilor arc,
Tu adorat si dulce al noptilor monare!
Bogata în întinderi sta lumea-n promoroaca,
Ce sate si câmpie cu-n luciu val îmbraca;
Vazduhul scânteiaza si ca unse cu var
Lucesc zidiri, ruine pe câmpul solitar.
Si tintirimul singur cu strâmbe cruci vegheaza,
O cucuvaie sura pe una se asaza,
Clopotnita trosneste, în stâlpi izbeste toaca,
Si straveziul demon prin aer când sa treaca,
Atinge-ncet arama cu zimtii-aripei sale
De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale.
Biserica-n ruina
Sta cuvioasa, trista, pustie si batrâna,
Si prin ferestre sparte, prin usi tiuie vântul –
Se pare ca vrajeste si ca-i auzi cuvântul –
Nauntrul ei pe stâlpii-i, pareti, iconostas,
Abia conture triste si umbre au ramas;
Drept preot toarce-un greier un gând fin si obscur,
Drept dascal toaca cariul sub învechitul mur.


...........................................

Credinta zugraveste icoanele-n biserici –
Si-n sufletu-mi pusese povestile-i feerici,
Dar de-ale vietii valuri, de al furtunii pas
Abia conture triste si umbre-au mai ramas.
In van mai caut lumea-mi în obositul creier,
Caci ragusit, tomnatec, vrajeste trist un greier:
Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi tiu,
Ea bate ca si cariul încet într-un sicriu.
Si când gândesc la viata-mi, îmi pare ca ea cura
Incet repovestita de o straina gura,
Ca si când n-ar fi viata-mi, ca si când n-as fi fost.
Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost
De-mi tin la el urechea – si râd de câte-ascult
Ca de dureri straine?... Parc-am murit de mult.

(1876, 1 septembrie)


O, MAMA...



O, mama, dulce mama, din negura de vremi
Pe freamatul de frunze la tine tu ma chemi;
Deasupra criptei negre a sfântului mormânt
Se scutura salcâmii de toamna si de vânt,
Se bat încet din ramuri, îngâna glasul tau...
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.




Când voi muri iubito, la crestet sa nu-mi plângi;
Din teiul sfânt si dulce o ramura sa frângi,
La capul meu cu grija tu ramura s-o-ngropi,
Asupra ei sa cada a ochilor tai stropi;
Simti-o-voi odata umbrind mormântul meu...
Mereu va creste umbra-i, eu voi dormi mereu.




Iar daca împreuna va fi ca sa murim,
Sa nu ne duca-n triste zidiri de tintirirm,
Mormântul sa ni-l sape la margine de râu,
Ne puna-n încaperea aceluiasi sicriu;
Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu.

(1880, 1 aprilie)

ODA
(în metru antic)



Nu credeam sa-nvat a muri vrodata;
Pururi tânar, înfasurat în manta-mi,
Ochii mei naltam visatori la steaua
Singuratatii.



Când deodata tu rasarisi în calea-mi,
Suferinta tu, dureros de dulce...
Pân-în fund baui voluptatea mortii
Neînduratoare.



Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele marii.



De-al meu propriu vis, mistuit ma vaet,
Pe-al meu propriu rug ma topesc în flacari...
Pot sa mai renviu luminos din el ca
Pasarea Phoenix?



Piara-mi ochii turburatori din cale,
Vino iar în sân, nepasare trista;
Ca sa pot muri linistit, pe mine
Mie reda-ma!



(1883, decembrie)
PE LANGA PLOPII FARA SOT...



Pe lânga plopii fara sot
Adesea am trecut;
Ma cunosteau vecinii totii –
Tu nu m-ai cunoscut.



La geamul tau ce stralucea
Privii atât de des;
O lume toata-ntelegea –
Tu nu m-ai înteles.



De câte ori am asteptat
O soapta de raspuns!
O zi din viata sa-mi fi dat,
O zi mi-era de-ajuns;



O ora sa fi fost amici,
Sa ne iubim cu dor,
S-ascult de glasul gurii mici,
O ora, si sa mor.



Dându-mi din ochiul tau senin
O raza dinadins,
In calea timpilor ce vin
O stea s-ar fi aprins;



Ai fi trait în veci de veci
Si rânduri de vieti,
Cu ale tale brate reci
Inmarmureai maret,



Un chip de-a pururi adorat
Cum nu mai au perechi
Acele zâne ce strabat
Din timpurile vechi.



Caci te iubeam cu ochi pagâni
Si plini de suferinti,
Ce mi-i lasara din batrâni
Parintii din parinti.



Azi nici macar îmi pare rau
Ca trec cu mult mai rar,
Ca cu tristeta capul tau
Se-ntoarce în zadar,



Caci azi le semeni tuturor
La umblet si la port,
Si te privesc nepasator
C-un rece ochi de mort.



Tu trebuia sa te cuprinzi
De acel farmec stânt,
Si noaptea candela s-aprinzi
Iubirii pe pamânt.

(1883, 28 august / 9 septembrie)


RASAI ASUPRA MEA



Rasai asupra mea, lumina lina,
Ca-n visul meu ceresc d-odinioara;
O, maica sfânta, pururea fecioara,
In noaptea gândurilor mele vina.



Speranta mea tu n-o lasa sa moara
Desi al meu e un noian de vina;
Privirea ta de mila calda, plina,
Induratoare-asupra mea coboara.


Strain de toti, pierdut în suferinta
Adânca a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic si n-am tarie.



Da-mi tineretea mea, reda-mi credinta
Si reapari din cerul tau de stele:
Ca sa te-ador de-acum pe veci, Marie!

RUGACIUNE



Craiasa alegându-te
Ingenunchem rugându-te,
Inalta-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întarire
Si zid de mântuire,
Privirea-ti adorata
Asupra-ne coboara,
O, maica prea curata
Si pururea fecioara,
Marie!

Noi, ce din mila sfântului
Umbra facem pamântului,
Rugamu-ne-ndurarilor
Luceafarului marilor;
Asculta-a noastre plângeri,
Regina peste îngeri,
Din neguri te arata,
Lumina dulce clara,
O, maica prea curata
Si pururea fecioara,
Marie!

GLOSSA



Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi si noua toate;
Ce e rau si ce e bine
Tu te-ntreaba si socoate;
Nu spera si nu ai teama,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamna, de te cheama,
Tu ramâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
In auz ne suna multe,
Cine tine toate minte
Si ar sta sa le asculte?...
Tu asaza-te deoparte,
Regasindu-te pe tine,
Când cu zgomote desarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limba
Recea cumpana-a gândirii
Inspre clipa ce se schimba
Purtând masca fericirii,
Ce din moartea ei se naste
Si o clipa tine poate;
Pentru cine o cunoaste
Toate-s vechi si noua toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume sa te-nchipui:
Joace unul si pe patru,
Totusi tu ghici-vei chipu-i,
Si de plânge, de se cearta,
Tu în colt petreci în tine
Si-ntelegi din a lor arta
Ce e rau si ce e bine.

Viitorul si trecutul
Sunt a filei doua fete,
Vede-n capat începutul
Cine stie sa le-nvete;
Tot ce-a fost ori o sa fie
In prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zadarnicie
Te întreaba si socoate.


Caci acelorasi mijloace
Se supun câte exista,
Si de mii de ani încoace
Lumea-i vesela si trista;
Alte masti, aceeasi piesa,
Alte guri, aceeasi gama,
Amagit atât de-adese
Nu spera si nu ai teama.

Nu spera când vezi miseii
La izbânda facând punte,
Te-or întrece nataraii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teama n-ai, cata-vor iarasi
Intre dânsii sa se plece,
Nu te prinde lor tovaras:
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirena,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca sa schimbe-actorii-n scena,
Te momeste în vârteje;
Tu pe-alaturi te strecoara,
Nu baga nici chiar de seama,
Din cararea ta afara
De te-ndeamna, de te cheama.

De te-ating, sa feri în laturi,
De hulesc, sa taci din gura;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Daca stii a lor masura;
Zica toti ce vor sa zica,
Treaca-n lume cine-o trece;
Ca sa nu-ndragesti nimica,
Tu ramâi la toate rece.

Tu ramâi la toate rece,
De te-ndeamna, de te cheama:
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera si nu ai teama;
Te întreaba si socoate
Ce e rau si ce e bine;
Toate-s vechi si noua toate:
Vreme trece, vreme vine.

(1883, decembrie)
MAI AM UN SINGUR DOR

Mai am un singur dor:
În linistea serii
Sa ma lasati sa mor
La marginea marii;
Sa-mi fie somnul lin
Si codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Sa am un cer senin.
Nu-mi trebuie flamuri,
Nu voi sicriu bogat,
Ci-mi împletiti un pat
Din tinere ramuri.

Si nime-n urma mea
Nu-mi plânga la crestet,
Doar toamna glas sa dea
Frunzisului vested.
Pe când cu zgomot cad
Izvoarele-ntr-una,
Alunece luna
Prin vârfuri lungi de brad.
Patrunza talanga
Al serii rece vânt,
Deasupra-mi teiul sfânt
Sa-si scuture creanga.


Cum n-oi mai fi pribeag
De-atunci înainte,
M-or troieni cu drag
Aduceri aminte.
Luceferi, ce rasar
Din umbra de cetini,
Fiindu-mi prieteni,
O sa-mi zâmbeasca iar.
Va geme de patemi
Al marii aspru cânt...
Ci eu voi fi pamânt
În singuratate-mi.



(1883, decembrie)

DIVERSE

FLORILE GÂNDULUI


Iubirea si Ura

In dragoste le stim pe toate. Dar nu intelegem nimic.

In dragoste toti cauta. Putini gasesc. Majoritatea suporta.

Sufletul nu ti-l da decat cui iti da sufletul lui. Altfel ramai fara nimic.

Cand iubesti o parte din tine traieste in altul. In gandurile si emotiile lui. Cand el te paraseste, aceasta parte moare.

Iubind pe cineva, l-ai luat in sufletul tau fara ca el sa piarda ceva.

Multi iubesc numai iubirea pe care altii o au pentru ei.

Urile de iubire? Manii zacute.

Cine te paraseste, trebuie sa te insulte pentru a cauta intr-o noua fapta rea indreptatirea parasirii.

Lumea trece. Ura ramane.

Ura celor mai multi asteapta ca unul sa-i spuna pe nume.

Cineva te uraste intotdeauna dupa marimea pacatului ce i l-ai descoperit.

Razbunarea nu poate avea inteles. Ranind, nu ti se duce rana din suflet.