Ganduri, scrieri, amintiri din viata lui Nico veti putea citi in cadrul acestui Jurnal.

Lectura placuta!

Desi doream de mult timp sa o fac, m-am hotarat sa scriu aici dupa ce am citit Usa interzisa a lui Gabriel Liiceanu, pentru ca m-a facut sa constientizez nevoia mea de exprimare. Cele cateva consideratii privind jurnalul (ce-i drept, autorul se refera la genul literar, dar cred ca in parte se aplica si jurnalelor online) mi s-au parut frumoase si cu ele voi incepe.

"...Exact asta este un jurnal : un mod de a explica , de a desfasura in cuvinte sulul infasurat al vietii noastre. Cei mai multi oameni mor pliati, impaturiti, asezati pe raftul ce le-a fost harazit de natura si societate. De fapt, cu totii vrem "sa ne explicam", sa ne depliem, sa spunem de ce am facut sau de ce n-am facut cutare lucru, ce ne propunem sa facem, ce am fi facut daca... Dar pana la urma sfarsitul ne prinde pe fiecare intr-o infasurare sau alta, "neexplicati."

"Cum se face ca ceea ce este prin excelenta individual poate sa intereseze pe toata lumea? Cu alte cuvinte, cum de e cu putinta "jurnalul"?
Raspunsul superficial ar fi ca autorul - impudic, exhibitionist si bavard - isi deschide larg incaperile vietii si cheama lumea sa intre. Iar lumea intra, pentru ca intimul excita curioziatea. Este ca atunci cand privelistea unei camere vazute din strada prin fereastra deschisa, in loc sa te faca sa intorci capul, te atrage, te tulbura si te face sa visezi.
Explicatia mai adanca este aceea a unei intalniri esentiale . Te poti intalni cu cineva in idee: a intelege asemanator sau la fel un lucru iti da incredere ca felul in care ai gandit e bun si faptul acesta te pote propulsa. Istoria stiintei si filozofia se alcatuiesc in buna parte asa. Dar te poti intalni cu cineva in straturile mai adanci ale fiintei tale. In acest caz se intampla mai mult decat atunci cand e vorba de coincidenta in modul de a explica ceva: devii, cu ajutorul celuilalt, constient de ceea ce (esti capabil sa) simti...".

Ceva ce m-a impresionat

De curand am fost la Constanta, fericita ca in sfarsit ma voi rasfata putin la soare si ca voi vedea marea. Tocmai ma pregateam sa plec la plaja si ma indreptam spre masina. Mi-a atras atentia un pusti imbracat ponosit, asezat pe o bordura, cu spatele la un gard viu (cumva ascuns de ochii lumii intre un tomberon si o masina parcata) cu capul plecat si coatele sprijinite pe genunchi. Arata de parca ii era rau sau poate doar obosit de arsita de afara. Langa el, doua pungute pline probabil cu fructe adunate din zarzarii de pe marginea soselei, il si vedeam ducandu-le in piata sa le vanda pe mai nimic.

In timp ce eu il « inspectam » sa ma dumiresc ce e cu el pentru ca parea atat de trist, a ridicat privirea din pamant. Multi copii ai strazii au expresia fetei asprita de viata dura pe care o duc, el nu era asa. O fata arsa de soare dar blanda, parul retezat scurt in fata de o mana neglijenta, ochi negri prea seriosi pentru varsta lui si care exprimau suferinta nerostita, nestrigata.
In mitea mea incepusera sa apara tot felul de intrebari : ce cauta acolo si de ce era singur, unde ii e familia, ce avea sa faca mai tarziu, oare merge la scoala, are ce manca daca ii va fi foame ? Desi m-as fi oprit sa-l intreb daca il pot ajuta cu ceva, am mers totusi mai departe si m-am urcat in masina. Cand am trecut prin dreptul lui ne-a urmarit cu privirea. Mi-a fost rusine… Am incercat sa ma pun in locul lui sa vad cum m-as simtii daca as fi asa de neajutorata ca el. Oare as putea rezista sentimentului ca nu voi avea vreodata o casa a mea (sau daca va exista una va fi un fel de cotet cum mai vezi ca sunt unele in drumul spre Constanta), ca nici nu pot visa la asa o masina ce imi trece acum prin fata ochilor, ca niciodata nu va fi ceva de ajuns, nici macar la limita decentei nu voi putea trai, ca voi fi toata viata un marginalizat si asta va fi un lucru normal, sunt unul printre atatia altii si deci cine sa-si mai bata capul cu nefericirea mea. Cum as putea trai eu sa am certitudinea ca NU imi va fi bine niciodata…

Desigur, sunt atatia copii si oameni care o duc greu, fara adapost, care traiesc precum cainii si pe care ii vezi atat de des, cum de tocmai el m-a impresionat ? Pentru ca, desi cu siguranta ii era rau, nu a cerut nimic, nu m-a tras de maneca sa-mi ceara bani si nici nu plangea, desi ar fi avut motive sa o faca si pentru ca am indraznit sa intru in pielea lui pentru o clipa, ceea ce nu fac de fiecare data din comoditate si ca sa ma protejez de sentimente neplacute.

Se potrivesc aici versurile lui Mel C:

« If that were me »

Where do they go and what do they do?
Ther're walking on by.
They're looking at you.
Some people stop, some people stare.
But would they help you and do they care?

How did you fall?
Did you fall at all?
………………………
I couldn't live without my phone.
But you don't even have a home.

Cel mai tare imi displace starea de apatie, nu are nimic constructiv, nu duce nicaieri... Mai bine sa fii trist, macar ai un scop: sa-ti revii.
_________________________



De ceva timp visez sa ajung in Kenya, sa vad cu ochii mei profilul copacilor in asfintitul rosiatic, sa simt mirosul naturii si sa explorez. Sunt asa de curioasa cand e vorba de vietatile si plantele pe care nu le-am mai vazut niciodata. Si apoi, in natura am momente cand ma cuprinde o stare de liniste si fericire in acelasi timp, un sentiment indescriptibil, ma bucur cu adevarat. Am avut perioade cand ma uitam fascinata pe Discovery, calatoream cu gandul in lumi indepartate si dorul de duca se mai potolea putin.
Daca visul ar deveni realitate...

Problema rezolvata

Azi mi-am vizitat o fosta colega ce trebuia sa-mi dea niste materiale de care aveam nevoie. M-a invitat in cabinet, insa in acelasi timp era cautata de cineva, un barbat care tinea neaparat sa-i vorbeasca. Fiind din bransa am asistat si eu la discutie. "Domnisoara, vreau sa ma ajutati sa-mi duc copilul la leagan ii spunea el colegei, am vorbit cu dl. doctor si este de acord sa-l mai tina pana se rezolva situatia. Si oricum are 3 kg [la 5 luni!!!], e prea mic ca sa-l externez asa, nu mi-l primeste. Mama lui a plecat si nu mai vrea sa stie nici de el nici de mine. Cum sa procedez?" Colega mea il intreaba ce-l determina sa renunte la copil. Pe un ton calm si detasat i se raspunde:"nu sunt posibilitati". Ma uit putin la el: tanar, imbracat absolut normal, e coerent, nu pare sa-l afectezxe de loc ceea ce i se intampla si se vede ca nu are regrete. Sigur nu e vorba doar de dificultati financiare... Urmeaza o scurta discutie, dupa care i se dau informatiile necesare. De copil se ocupa cei din provincie, asa spune legea, domiciliul parintilor conteaza.
Sunt pe cale sa intervin si eu in discutie, ma abtin cu greu sa nu-i pun mai multe intrebari, sa il fac sa inteleaga ca nu poate fii chiar asa simplu, ca este in joc viata copilului lui. Am exact acelasi sentiment de uimire si enervare in fata nepasarii pe care il aveam atunci cand ma ocupam de asemenea probleme. Dar nu spun nimic, nu am nici o calitate oficiala si oricum stiu ca se va ocupa colega mea in continuare da caz . Pleaca multumit omul acasa la el, a mai rezolvat o problema. Ce se va intampla mai departe, cu viata omuletului caruia i-a dat viata, nu mai conteaza pentru el, cel putin nu deocamdata.

Felicitari Nico, pentru coltisorul tau...
Am indraznit sa intevin din cauza celor povestite de tine... "Ai ochi" pentru suferinta altora. E bine pentru statutul tau de fiinta umana, dar greu trebuie sa fie pentru sufletul tau.
Ma gandeam la copilasul acela... E plina Romania de copii nedoriti. Chiar daca s-ar intampla o minune si va gasi o familie care sa-l creasca... va fi mereu mai mult sau mai putin constient de faptul ca a aparut pe lume in astfel de circumstante. Copii nedoriti de parinti, dar doriti de Dumnezeu...
Oare chiar am ajuns pe o treapta atat de joasa? Cate animale, pe care noi le consideram inferioare, isi abandoneaza puii? Cate destine distruse? Cate genii se pierd in orfelinate? Cati Motzart care nu vor vedea in viata lor un pian, copii cu IQ peste medie care nu vor atinge decat poate prea tarziu un computer. Cati potentiali salvatori de neam? Si nu numai in orfelinate... Sunt atatea familii in care se traieste ca in grota. Copii schiloditi sufleteste.
Iarta-ma daca am deranjat.
Tu esti de vina- mi-ai smuls o lacrima.

Acest topic a fost editat de denise_d: 20 Jul 2004, 10:17 AM

Multumesc frumos denise_d si chiar ma bucur ca mi-ai scris in jurnal, esti oricand binevenita. Aici nu scriu numai pentru mine.

Ma simt in coltisorul asta de parca m-am mutat in casa noua si trebuie sa-mi aduc lucrurile, sa ma acomodez... Mi-e asa de greu sa scriu despre mine, dar am hotarat ce macar voi incerca sa fiu mai comunicativa si mai deschisa. Sper sa reusesc.

Si pentru ca vorba ta esti la casa noua, nu am putut sa vin asa cu mana goala...asa ca am adus un buchet de flori. Nu e pretentios. Ii trebuie doar putina apa si o vaza frumoasa in care sa stea

Preocupare

Azi ma preocupa oPsesia mea pentru net si Han in special, de ceva timp ma tot intreb "oare de ce?". De fapt mai mult ma intereseaza urmarile: am renuntat la TV (nu ma mai uit aproape deloc si nici nu simt lipsa, eu care nu puteam trai fara el), devin din ce in ce mai curioasa, experientele celorlalti ma fac sa imi pun unele intrebari despre mine, sa ma compar, sa ma analizez, sa aflu ce imi lipseste, am descoperit o serie de "jucarii" despre care acum cateva luni nici nu auzisem (spre exemplu messenger), vad ce mai citesc altii si incep si eu sa imi iau cartile respective, sa citesc mai mult, mi-am facut prieteni virtuali si cate si mai cate... Pe scurt, s-a produs o largire de orizont neasteptata. Sunt pe cale sa ader la o alta cultura, sau ma pierd intr-o lume ireala?
Nu am curajul insa sa recunosc schimbarea mea in fata celorlalti, ma gandesc sa nu interpreteze gresit, sa nu creada ca am luat-o razna, mai ales ca in cercul meu nu sunt net-maniaci si nu de putine ori am auzit vorbindu-se despre ei cu scepticism.
Sper sa nu par ridicola, dar mie "lumea" asta noua mi-a schimbat viata

Acum am observat florile, delfinas esti un dragut

Acest topic a fost editat de Nico: 21 Jul 2004, 09:16 PM

Lusher Color Test

“You want to overcome a felling of emptiness and separation from others [ ]. You believe that life still has far more to offer and that you may miss your share of experiences if you fail to make the best use of every opportunity. You therefore pursue your objectives intensity and commit yourself deeply and readily [ ][…]
You are sensuous, inclined to luxuriate in things which give gratification to senses [ ], but reject anything tasteless, vulgar or coarse [ ].
The fear that you may be prevented from achieving the things you want leads you to play your part with an urgent and hectic intensity.
You seek success, stimulation and a life full of experience[ ]. You want to develop freely and shake off the shackles of self doubt, to win and to live intensely [ ]. You like contact with others [ ] and are enthuziastic by nature[ ]. You are receptive to anything new, modern and intriguing. You want to expand your fields of activity and are optimistic about the future [ ]”.

Secretul e sa nu te dedici , sa nu te scufunzi in ce e nou respectiv netul in cazul tau . Dar e normal oarecum sa faci asta daca esti la inceptul carierei tale de chater-ita tot ce e prea mult provoaca saturatie si refuz in final cum deja se plang uni dintre membrii mai vechi care deodata nu mai gasesc interes in Han , chiar daca persoanele s-au inmultit si astfel si parerile. Nu incerca sa bei nectarul dintr-o singura ingititura caci ii vei simti gustul doar la final , incearca-l incet , gura dupa gura si ii vei gasi placerea atat la prima cat si la ultima inghititura.

Merci mememe pentru sfaturi . Sper sa nu ajung la saturatie niciodata sau poate doar foarte tarziu. Deocamdata beau "nectarul" si nu ma mai satur. Pana cand?... vom vedea.

Din batalia asta cu mine insami nu am iesit invigatoare. Cu ce ma lupt ? Cu ceea ce nu vreau sa fiu. Grav este faptul ca am abandonat si ca am senzatia cateodata ca nu mai conteaza nimic, ca imi pierd interesul pentru tot sau, asa cum mi-a zis o prietena, « parca te-ai inconjurat de un zid ». E destul de greu sa accepti ca ai gresit, sa vezi unde gresesti si totusi sa nu mai faci nimic. Acum astept… Ce-o fi o fi… Nu e o atitudine sanatoasa, dar am epuizat cam toate variantele pe care le gasisem eu.
Sper sa fie unul din putinele randuri in care sa ma plang, nu prea imi place sa ma lamentez.

Ma bag si eu , ca musca...
Am zis sa-ti aduc si eu un buchet de de ,,casa noua'' si sa iti spun ceva: asteptarea e o metoda chinzezeasca de a actiona... neactionind!
Si zidurile acelea poate te protejeaza.
Uneori carapacea e cea mai buna metoda pentru a nu fi ranit... Depinde insa cit timp te ascunzi in spatele ei... Dar cred ca stii asta...

Am citit si eu ... sunt putin tulburat dar nu pot înca sa spun de ce.
Diana-Maria are dreptate ... uneori avem nevoie de un refugiu ... este chiar indicat ca din când în când sa luam putina distanta ( e valabil si pt tine Diana-Maria ).
Firea omului este schimbatoare ... nu am înteles niciodata de ce dar asa suntem noi ... daca te poate consola, ai o reactie normala

Diana , Puss ma bucur de musafiri si multumesc mult pentru incurajari Ma faceti sa imi treaca de ganduri negre. Nu sunt pisica dar probabil ca tot in picioare o sa cad

De ieri am inceput sa desenez, ma rog, mai mult sa ma joc, in Photoshop. Cele cateva cunostinte de Corel m-au ajutat dar e ceva mai complicat si, evident, am dat fuga la libraria mea preferata sa imi cumpar si manualul. M-am bucurat ca l-am gasit si am mai stat o ora sa ma uit la carti. Imi e aproape imposibil sa nu cumpar nimic cand sunt printre ele, desi nu le-am terminat de citit pe cele deja cumparate. Ma fascineaza necunoscutul din paginile lor, toate ideile lor inca nedezvaluite si a le avea macar fizic, imi ofera o senzatie de liniste si cumva siguranta ca oricand voi dori le voi putea descoperi.
Fara sa vreau am trecut de la una la alta ... ceea ce vroiam sa spun e ca din nou ma implic in ceva ce imi place (pasiune ar fi prea mult spus) si nu stiu daca voi termina ceea ce am inceput. Nu e prima oara cand am senzatia ca ma risipesc in o mie de preocupari fara sa finalizez nici una din ele.
Zau ca am incercat!... Mi-am zis ca voi deveni indiferenta cu unele dintre ele si le voi ignora in favoarea celor prioritare... nu mere si gata. Degeaba citesc eu paragraful lui Gabriel Liiceanu din cartea care mi-a placut atat de mult: "Secretul oricarei reusite: continuitatea. A persevera in directia bine aleasa", rezultatul incercarilor e mereu acelasi...
Ce-i drept, nici daca citesti aici nu ramai cu alta impresie, decat ca fata asta e imprastiata rau de tot . Ei, mai imi uit si eu capul din cand in cand, ca doar m-am plictisit sa-l tot iau cu mine peste tot

Acest topic a fost editat de Nico: 28 Jul 2004, 09:11 PM

Weekend...

Un weekend plin, cu gratar in curte la niste rude, ne-am simtit bine, am spus bancuri, am cules fructe din piersicul din gradina, eu am hranit pisicile din vecini, care au venit repede dupa mirosul de carnita fripta, si cei doi catei ai gazdelor care deja ma cunosc si nu ma mai latra. Am cunoscut si un medic, venit si el tot in vizita, care ne-a povestit de aventurile lui din Somalia, pe cand a fost trimis acolo cu spitalul de campanie. Desi se ocupa cu ingrijirea medicala a soldatilor (a intalnit acolo multi romani din Legiunea Straina Franceza), primea la tratament si localnici, iar ca sa-si arate recunostinta veneau cu tot felul de fructe exotice: papaia, mango, banane... Salatele de fructe devenisera deja o obisnuinta, nici nu mai erau exotice. Evident ca dl. doctor a vazut si Kenya, fiind vecina cu Somalia, si am fost foarte interesata de subiect, i-am pus cateva intrebari si cu ocazia asta mi-am dat seama ca am o "aliata" care vrea sa mearga si ea in safari, asa ca vom face front comun. Poate ca nu e chiar asa departe visul asta . Am aflat ca Nairobi arata ca un adevarat oras occidental, dar eu vreau in jungla , in mijlocul naturii.
Trebuie sa recunosc ca sunt o visatoare, prea visatoare, si ar fi nevoie de ceva mai mult realism.

Atunci cand ceva iese rau, tendinta mea este sa zic "cine m-a pus?...". In acele clipe imi vine imi minte o sceneta veche a lui Toma Caragiu, dar care pentru mine are haz si acum, "Mefisto".

"Dar ce vă miraţi, eu sunt mefisto, mefisto... Adică dracul. Nu ştiu dacă vă mai amintiţi dar anul trecut am visat că am ajuns în rai. Anul ăsta m-am mutat mult mai jos.
Nu ştiţi ce ponoase trag acuma ca drac. Dacă aş fi ştiut, dacă aş fi ştiut... Cum face vreo unul vreo prostie gata şi scuza. Nu e el de vină săracul, dracu l-a pus. Eu? Eu, nu ştiu, vă dau cuvântul meu de onoare că aflu faptul petrecut după ce s-a consumat. Şi nu ştiu atunci de ce mă amestecă pe mine. [...]"

Am fost din nou la spitalul de pediatrie de care am mai amintit aici si de data asta am vazut saloanele de copii parasiti. Am avut ocazia de multe ori sa vad cum traiesc, sa-i cunosc si sa le cunosc lipsurile, cele legate de afectiune, ingrijire, de sanatate. Atunci cand sunt foarte mici, pana pe la 3 luni, nu te pot privi in ochi, sunt toti cam la fel si desi realizam ca nu le este bine, cei care m-au impresionat cel mai mult sunt copiii dupa aceasta varsta.
Erau in saloanele lor speciale, de copii abandonati care inca nu au apucat sa fie trimisi in centre sau la asistentii maternali. Unul era pe jos, un copilas blond si foarte alb la fata, palid. Se juca cu o jucarie pe covor iar din cand in cand mai tragea de fusta doamnei doctor care consulta un alt copilas ce plangea de mama focului, era racit. Tot pe jos o asistenta tinea in brate un alt bebelus si se jucau. Nu pot spune ca nu li se acorda atentie, dar cand trebuie sa ingrijesti 30 de copii si nu sunt decat un medic si 3-4 asistente pe tura nu poti sa te ocupi de fiecare in parte asa cum ar trebui, nimeni nu le poate inlocui parintii, indiferent cata atentie ar primi.
In timp ce eu urmaream ce sa intampla in salon, vad ca se misca ceva intr-un patut langa care eram aproape. Nu-l observasem pana atunci, era un capsor blond, la fel de palid ca si celalalt dar ceva mai mare. Pentru ca uneori e dificil de sa-ti dai seama daca un copil parasit e fetita sau baiat numai dupa infatisare, m-am uitat la insemnarea de pe patut si era un baietel. Am inceput sa-i vorbesc dar nu scotea nici un cuvant, insa reactiona. Mai intai m-a privit, apoi a inceput sa intinda o manuta, l-am mangaiat pe cap, l-am gadilat putin (a ras!) si cand mi-a vazut parul care e destul de lung s-a apucat de el si a inceput sa traga . L-am lasat, ca doar era un comportament normal, e vorba doar de curiozitate. I-am explicat insa sa nu traga prea tare, ca s-ar putea sa ma doara si spre surprinderea mea a inteles. As fi vrut sa mai stau si sa ma mai joc cu ei putin dar trebuia sa plec, eram doar in trecere.
Acum sa nu credeti despre mine ca sunt un fel de Maica Tereza sau as fi mai buna decat altii (mi-as dori, dar nu sunt), dar mie chiar imi plac acesti copii si nu gasesc nici o scuza pentru ceea ce li se intampla. Atitudine neprofesionista din partea mea, dar exact asta simt. Sa nu-ti permiti sa ingrijesti un copil pentru ca nu ai cu ce, pentru ca nu ai locuinta, nu ai ce manca, e scuzabil, dar sa-l uiti intr-un spital si sa nu te mai intereseze ce se intampla cu el dupa aceea, sa nu-l mai vezi niciodata... e inuman.

Cineva de aici, mi-a spus odata pe messenger ca indiferent cati copii va avea, macar unul tot va adopta. L-am admirat mult pentru asta , sunt putini cei care gandesc asa. Eu una nu stiu daca as fi in stare.

(Daca as reusi sa obtin postul la una din fundatiile din acest spital, ce bine mi-ar parea, dar nu stiu ce va fi )

"Until you fade out into the crowd
I kept waving my hand from far behind
Nothing seemed to have happened
before yesterday

Trying to return to that day
I should be honest to all that I felt
The wind and sky still remember the time
when we embraced alone."
Ce dragut...

Acest topic a fost editat de Nico: 6 Aug 2004, 11:20 PM

Azi am vazut "Burtterfly Effect", un film impresionant si bine regizat. Desi dupa primele scene m-am temut ca e vorba de un film horror in care ingredientul principal era violenta ce te lua prin surprindere, ulterior esti prins intr-o serie de intamplari palpitante, misterele se dezvaluie treptat, traiesti alaturi de personajul pricipal intr-un cosmar, care aparent pare ca a luat sfatsit, ca apoi sa reinceapa intr-o forma mai infricosatoare. Ashton Kutcher (actorul care face farse vedetelor pe un post tv muzical) a fost la inaltime. S-a descurcat excelent cu un rol destul de solicitant si complex. Pot spune ca nu m-am plictisit nici o clipa, lucru care se intampla din ce in ce mai rar cand e vorba de filme americane.
Trebuie sa mai citesc despre pricipiul de la care a plecat filmul, acela ca uneori si o bataie de aripi de fluture poate duce la dezlantuirea unui taifun si care sta la baza teroriei matematice a haosului.

EDIT: Am renuntat la fotografia la negativ, am sters-o. Am cerut parerea unui prieten si are dreptate, vazute "invers" sunt banale. M-am extaziat eu prea tare.

Acest topic a fost editat de Nico: 12 Aug 2004, 08:08 PM

Plec, plec, plec! Un weekend la mare, fara "Povestea mea", o sa imi fie cu atat mai dor de ea. Dar cand ma voi intoarce, voi avea mai mult de 'ascultat" .
V-am pupat

Misto. Ploaie si vant la mare Si am si un inceput de raceala, imi e cald si nu pot sa beau apa rece

In ultimele zile ma tot framanta o problema: agresivitatea. Cred ca am devenit hipersensibila la ea, in sensul ca ma deranjeaza si ma vad neputincioasa in fata ei, cu atat mai mult cu cat e omniprezenta. Agresivitate la volan, agresivitate pe strada, la posta, in magazine, pe net (si mai ales pe net, unde sub protectia anonimatului poate fi mai pronuntata), pretutindeni. Nu intru in amanunte dar trebuie precizat ca sunt 3 teorii despre agresivitate:

- teoria despre “instinct”

- teoria “frustrării – agresivităţii”

- teoria “învăţării”

Deci, pe de-o parte cu ea ne nastem, pe de alta e rezultatul frustrarilor cu care ne-am confruntat si nu in ultinul rand e invatata prin imitatie (doar asa invatam cele mai multe din comportamentele noastre).
Ma gandesc ca in prima varianta, agresivitaea e inevitabila, atata timp cat ne este data. In al doilea caz e un mecanism de raspuns, de descarcare deci e necesar, iar ce-a de-a treia teorie o putem interpreta in sensul in care de fapt nu noi suntem responsabili, ci cei de la care am invatat-o.

NU, eu nu cred ca asa trebuie abordata problema. A te dezvolta armonios inseamna a invata sa-ti controlezi instinctele (de inlaturare a lor nu poate fi vorba), apoi a raspunde frustrarilor prin agresivitate inseamna a genera la randul tau alte frustrari si deci alte comportamente agresive, iar scuza comportamentului invatat... nu e o scuza.

De ce tin eu sa monologhez pe aceasta tema aici? Pentru ca ma deranjeaza agresivitatea celor din jur chiar daca nu sunt eu cea care are de suferit in mod direct. Pentru ca am fost neplacut surprinsa cat de usor se ajunge la antipatie, discutii aprinse si chiar injurii fara ca persoanele respective sa aiba motive serioase de cearta.

Nu inteleg, va spun sincer!

Desi in fiecare din noi exista orgolii si tendinta de a lovi fie si numai la nivel verbal, eu una nu am descoperit inca utilitatea si placerea de a te certa si a reactiona agresiv. Incerc personal pe cat posibil sa evit orice confruntare si prefer in locul ei sa ma contrazic cu argumente (daca am) si sa iau mereu in considerare posibilitatea de a ma fi inselat. Si ma refer in principal la activitaea mea (ce-i drept destul de restransa) pe acest forum.

Nu e un discurs moralizator, stiu ca astea nu tin, e mai mult o invitatie. Ce-a fi daca inainte de a ne exprima si de a reactiona agresiv, ne-am gandi daca merita sau nu, daca are vreun sens in afara de a ne descarca proprii nervi. In cele mai multe cazuri nu vom reusi decat sa provocam mai multa violenta.

Eu iubesc acest loc, am invatat multe si mi-am facut amici la care tin, mi-ar parea tare rau sa nu mai fie asa cum il stiu eu
Cat despre ceea ce vad zilnic in jurul meu, ca sa mai zic... Vorba celor de la BUG (nu o luati cuvant cu cuvant) "o lume nebuna, nebuna de tot".

Nico, ai grija de tine si sa te faci bine.. In rest, ma regasesc in ce citesc aici. Faci o treaba buna, sa stii.. Vroiam doar sa stii ca sunt cu ochii pe tine, si alaturi de tine atat cat pot.

Thanks Sery si bine ai revenit Deci simpatie reciproca

Azi am stat nepermis de mult pe net, dar a meritat. Am vazut site-uri extraordinare de grafica. Va pun una din cele care mi-au placut mult.

Ati auzit de concertul de le Bucuresti al Sarahei Brightman de pe 6 septembrie? Eu as vrea tare mult sa ajung.



Acest topic a fost editat de Nico: 16 Aug 2004, 10:37 PM

Azi ar fi trebuit sa ma intalnesc cu un amic de pe Han, dar din motive obiective nu a mai fost posibil. Si as fi reusit sa mai vad pe cineva de aici care trebuia sa vina la intalnire . Deja ma si vedeam facand poze pe care apoi, daca si ei ar fi fost de acord, sa le pun pe aici pe undeva. A trebuit sa ne multumim cu mesaje pe telefon Poate la intoarcere sa ne vedem.
Of, si doar are si masina acum, oare de ce nu o foloseste (stiu eu de ce rad).

Eroare...
Acum mai mult de verificare scriu. Dupa ce am tastat vreo 30 de randuri mi s-a spus ca nu am voie sa raspund in acest subiect, desi eu am impresia ca eram logata. S-a sters tot S-a dus si inspiratia.
Ia sa vedem daca acum ma lasa sa scriu in propriul jurnal sau ma trimite iar la plimbare
(Promit sa revin cu ceea ce vroiam de fapt sa spun)

Poate amicul ala nu-si face treaba ca-l trag eu de urechi
Sa sti Nico draga ca si mie mi s-a intamplat de multe ori chestia cu eroarea desi eram si eu logat.
Te-am pupat

Delfinas, toti ne dorim sa-si duca la bun sfarsit o sarcina atat de grea Acum probabil ca sta cu burta la soare . Sper sa se disteze bine.

Astazi, m-a suparat tare mult cineva, atat de mult ca aproape ca mi-a venit sa plang si de obicei nu sunt smiorcaita, mai ales de fata cu altcineva. In ultimul moment am reusit sa ma controlez. M-am suparat si pe mine pt ca sunt asa sensibila si pentru ca m-a afectat atitudinea ei, cand probabil trebuia sa ma ridic si sa plec. A simtit mai intai nevoia sa ma jigneasca, voalat, de parca as fi proasta sa nu ma prind, apoi la modul mai direct, vadit enervata. Ce-i drept nu am ripostat. Nu am vrut pur si simplu sa ma cert. Nu cred ca ma voi mai intalni cu ea si nu voi mai apela la serviciile ei. Intr-un fel imi pare rau pentru ea, mi-a creat impresia unei femei cu nervii tocati, poate ca din cauza asta a reactionata asa.

Dar mi-am revenit si o sa uit repede de ea. Ma linisteste sa vin aici si sa vad, sa inteleg, sa primesc si sa ofer simpatie

De maine voi incepe sa lucrez la fundatie .

Inca nu ma pot bucura pe deplin caci nu a fost luata decizia finala, sunt de proba, dar am sanse mari sa raman . A fost cel mai informal interviu la care am participat pana acum, fiind vorba de americani mi s-a parut normal. Am fost invitata sa ma asez pe mocheta din camera de joaca a copiilor si totul s-a petrecut intr-o atmosfera prietenoasa.
Cel mai tare ma bucur ca voi lucra cu bebelusii si copiii, va fi o placere sa fiu printre ei. Acum o sa-l pot vedea cat de des vreau si pe prietenul meu blondut care ma tragea de par Singurul lucru pe care il regret este ca voi avea timp mai putin pentru Han , dar cu siguranta ca seara tot voi trece pe aici.

Am fost si la mare... de data asta a fost vreme frumoasa si cum mi-am luat camera foto, m-am bucurat sa o pot folosi. In spatele unui restaurant am descoperit intr-una din seri un copac plin de porumbei albi adormiti, erau asa de draguti incat n-am rezistat sa nu-i fotografiez. Foarte frumoasa este si fantana arteziana din Mamaia, parca ar fi din povesti.

Nu as fi ajuns sa lucrez la fundatie, daca nu ar fi fost sprijinul unei colege si prietene, Oana, care m-a sunat sa imi spuna de post. Pe langa faptul ca este un profesionist de exceptie, este si o persoana mereu dispusa sa-i ajute pe cei din jurul sau iar pe mine m-a ajutat enorm inca de la inceputul colaborarii noastre si am invatat multe de la ea. Multumesc Oana !

Acest topic a fost editat de Nico: 22 Aug 2004, 07:48 PM

I'm exhausted! Nu credeam sa fie asa greu... Mici dar te solicita la maxim. Unii sunt scumpi rau, dar cei mai multi au afectiuni grave si sa rezisti la atata suferinta presupune o lupta continua cu tine insuti. Daca i-ati vedea... V-ar piere cheful de viata si problemele voastre ar parea niste prostioare. Asa m-am gandit eu de fapt, ca pe langa suferinta lor nimic nu poate fi mai greu si ca ceea ce mi se pare mie imposibil, e nimic pe langa imposibilul lor. E frustrant.
Una din intrebarile mele in acest moment este legata de cat de dedicata pot fi, pentru ca aici se cere 100% dedicatie si trebuie sa fiu sincera ca la mine procentul e mai mic. Dar, ceea ce ce ramane neacoperit, sper sa suplinesc prin asumarea responsabilitatii.
Mi-a disparut in schimb sentimentul inutilitatii, sunt mai linistita acum. Si in plus, aproape in fiecare zi am parte de o surpriza placuta

M-au sunat astazi sa-mi spuna ca de 1 septembrie voi lucra oficial la ei. Bine ca am rezolvat si problema asta.

Ieri toata ziua am fost intoarsa pe dos, mi-am facut numai ganduri negre , ma tot gandeam daca am facut bine sau nu in legatura cu un anume mesaj. Mi-am zis ca am suparat pe cineva si nu ma puteam ierta pentru asta. Azi am zis fie ce-o fi, imi cer scuze, vad eu dupa ce iese. Mi s-a raspuns, nu era nici o problema. Cum nu e prima oara cand patesc asta, sa-mi cer scuze fara motiv, am inceput sa-mi pun unele intrebari. Trebuie cumva sa ies la pensie?

***********************
Da, m-am lamurit, nu sunt singura "nebuna" care si petrece atata timp pe Han. Si nici nu mi se pare nimic deplasat la cei care ajung sa faca declaratii de dragoste colective E chiar haios! O sa ajung si eu sa fac asa ceva?
Eu una, daca nu sunt plecata, trec zilnic pe aici si stau cu orele sa citesc ce au scris altii. Imi place la nebunie cand mai prind online un amic si ne tinem de glume. Se intampla destul de rar dar ma distreaza teribil. Spre exemplu o data am elaborat in colaborare un "buletin de stiri". Am ras cu lacrimi


Acest topic a fost editat de Nico: 26 Aug 2004, 03:27 PM

Ireland



Azi am vazut "The Matchmaker" , pentru a treia oara cred, o comedie (romantica) cu si despre irlandezi. Actiune intr-un satuc tipic in care o americanca e in cautarea radacinilor (irlandeze) unui senator ce urmeaza sa candideze la presedintia SUA. In acelasi timp este in desfasurare un festival al petitorilor . va dati seama cam despre ce este vorba.
Eu care evit de obicei sa urmaresc programele tv, cand e vorba de filme irlandeze nu ma pot abtine, le ador, ca si modul lor de viata, cel putin asa cum e prezentat in cele pe care le-am urmarit eu. Umorul lor e absolut savuros, accentul specific mi se pare nemaipomenit si, in general, imi place mai tot ce e legat de tara asta. Imi plac dasurile lor traditionale, muzica lor, atat cea veche cat si trupele actuale (The Cranberries, The Corrs de exemplu), iar de Michael Flatley, The Lord of the Dance, cine nu a auzit... Eu una ma uitam realmente fascinata la spectacolele lui. Ce sa mai zic de peisaje, parca ai fi pe un alt taram.
E trecuta de mult si Irlanda pe lista cu tari de vizitat. Bine, la mine lista asta e interminabila. Ce pacat insa ca un lucru care mi se pare asa de simplu si firesc, sa vezi si alte locuri de pe planeta asta atat de frumoasa, poate sa fie asa dificil, limitati fiind de n motive: bani, timp, prioritati... Mi se pare ca am vazut prea putin din tot ce mi-as dori.
Dar de vise nu duc lipsa si nici de speranta