Dr. James Dobson (*), unul dintre cei mai renumiti psihologi americani, vorbeste sincer si direct adolescentilor despre problemele lor cele mai delicate:
1. Sentimentul de inferioritate
2. Conformismul
3. Pubertatea
4. Dragostea romantica
5. Identitatea

Agonia complexului de inferioritate la adolescenti
Problema cu care se confrunta atat de multi adolescenti este acel sentiment de deznadejde pe care-l numim "complex de inferioritate". Este acea senzatie dureroasa ca nimeni nu te place, ca nu esti asa de bun ca alti oameni, ca esti un esec, un vesnic infrant, un dezastru personal: ca esti urat, ca nu esti prea inteligent, ca ai mai putine calitati decat oricine altcineva. Este acel sentiment depresiv de nimicnicie.
Problema atinge punctul de maxima gravitate la varsta de 13-15 ani.

Dr. James Dobson ne impartaseste din experienta personala:
" Intr-o zi strabateam curtea liceului, dupa ce clopotelul sunase. Cei mai multi dintre elevi intrasera deja in clasa, dar am vazut un baiat care venea in directia mea dinspre holul principal. Stiam ca numele lui era Ronny si ca era in al treilea an de liceu, dar nu-l cunosteam foarte bine. Ronny era unul dintre acei multi elevi care raman in multime, care niciodata nu atrag atentia asupra lor si niciodata nu devin prieteni cu cei din jurul lor. Este usor sa uiti ca ei traiesc pentru ca niciodata nu permit cuiva sa se familiarizeze cu ei.
Cand Ronny a fost cam la cinci metri de mine, am vazut ca era foarte suparat. Acest lucru era evident fiindca fata ii trada tulburarea interioara. Cand s-a mai apropiat cativa pasi, a observat ca-l privesc cu atentie. Privirile noastre s-au incrucisat pentru o clipa, apoi si-a coborat privirea in pamant si a mai facut cativa pasi.
Cand Ronny a ajuns langa mine, si-a acoperit deodata fata cu mainile si s-a intors spre perete. Gatul si urechile i s-au inrosit si a inceput sa planga si sa suspine. Nu era un plans obisnuit. Emotia il coplesea pur si simplu. Mi-am pus bratul in jurul lui si am spus: "Te pot ajuta cu ceva, Roony? Ai vrea sa-mi vorbesti?" El a dat din cap afirmativ si l-am condus in biroul meu. I-am oferit un scaun, am inchis usa si l-am lasat cateva minute sa se linisteasca, inainte de a-i cere sa-mi vorbeasca. Apoi el a inceput sa-mi spuna:
"Vin la aceasta scoala de opt ani, dar in tot acest timp n-am reusit sa-mi fac un singur prieten. Nici unul! Nu este nici un suflet in acest liceu caruia sa-i pese daca traiesc, sau daca mor. Vin la scoala singur si tot singur plec acasa. Nu ma duc la meciurile de fotbal, nici la cele de baschet si nici la alte activitati ale scolii fiindca ma deranjeaza sa stau tot singur si acolo. In timpul pauzelor sunt singur, iar gustarea mi-o servesc in cel mai linistit colt al curtii. Apoi ma intorc in clasa tot singur. Tatal meu nu prea sta cu mine, mama nu ma intelege si mereu ma cert cu sora mea. Si nu am pe nimeni! Telefonul nu suna niciodata pentru mine. Nu am pe nimeni cu care sa vorbesc. Nimeni nu stie ce simt si nimanui nu-i pasa. Cred ca n-am sa mai pot rezista mult!"

Ronny nu este singurul
Dr. James Dobson: "Nici nu pot spune cat de multi elevi si-au exprimat exact aceleasi sentimente ca si Ronny. O fata din clasa a opta, pe nume Charlotte, avea o parere atat de proasta despre ea si credea ca nimanui nu-i place de ea, incat nu mai voia sa traiasca. A venit intr-o zi la scoala si mi-a spus ca a inghitit toate pastilele pe care le-a gasit in trusa medicala, incercand sa-si ia viata. De fapt, nu voia sa moara, altfel nu mi-ar fi spus ce a facut. A venit sa ceara ajutor. Am dus-o impreuna cu asistenta scolii la spital, in timp pentru ca viata sa-i fie salvata. Charlotte si Ronny sunt printre miile de elevi coplesiti de convingerea ca nu au nici o valoare si, uneori, acest lucru le indeparteaza orice dorinta de a trai.

Unii tineri se simt inferiori doar ocazional, atunci cand esueaza in ceva important. Altii insa, se simt lipsiti de valoare TOT timpul.

De ce?
De ce se cred atat de multi adolescenti inferiori? De ce nu pot tinerii sa creasca placandu-se pe ei insisi? De ce se intampla atat de des ca oamenii sa se examineze pe ei insisi si sa fie profund deamagiti de persoana lor, cu toate ca asa i-a facut Dumnezeu? De ce trebuie ca toata lumea sa se impiedice de aceeasi piatra?

Stricaciunile mamei natura
Tinerii care cresc astazi in societatea noastra considera ca TREBUIE sa aiba trei lucruri spre a fi multumiti de ei insisi.
Primul, si de departe cel mai important, este atractia fizica.
Stiati ca 80% dintre adolescentii din societatea noastra nu sunt multumiti de felul cum arata?
Daca intrebati zece adolescenti care este lucrul care ii nemultumeste cel mai mult, opt dintre ei va vor raspunde ca nu sunt satisfacuti de anumite caracteristici ale corpului lor. Se simt urati, lipsiti de calitati care sa-i faca placuti si se gandesc la aceasta problema aproape tot timpul. Fetele cred ca sunt prea inalte si baietii prea scunzi, prea grasi, sau prea slabi, sau se ingrijoreaza de cosurile de pe fata, sau de pistruii de pe nas, de culoarea parului, sau cred ca picioarele le sunt prea mari, sau nu le place cum le arata unghiile, etc.
Nu conteaza cat de mica este problema, ea poate crea mari nelinisti si depresiuni profunde. Cei mai multi dintre adolescenti se examineaza cu atentie in oglinda si nu le place ceea ce vad. Si cum nici unul dintre noi nu este perfect, evident ca, de regula, gasesc ceva care sa nu le placa. Si atunci se ingrijoreaza si se framanta cu privire la acel lucru, dorind sa nu fi avut acel defect. Va puteti imagina pe cineva care se simte deprimat si mizerabil pentru un lucru atat de fara importanta cum ar fi faptul ca nasul este cu o zecime de milimetru mai lung decat crede el ca ar trebui sa fie?


Ce fel de prieteni?
Unul dintre motivele pentru care adolescentii devin atat de sensibili la micile lor imperfectiuni este ca "prietenii" i-au tachinat si i-au necajit mereu in primii lor ani de viata. Din nefericire, baietii si fetele sunt adeseori cruzi unul cu altul, aruncandu-si unul altuia insulte, ca niste sageti otravite. Cunosc, de exemplu, o fata de clasa a treia care a primit la scoala un biletel de la o alta fata, care se pare ca o ura. Nu i-a facut nimic celei care i-a scris biletul si totusi iata ce continut avea:

Inspaimantatoare Janet, esti cea mai natanga fata din lume. As vrea sa mori, dar banuiesc ca aceasta nu este posibil. Am cateva idei:
1. Joaca-te pe sosea.
2. Taie-ti gatul.
3. Bea otrava.
4. Imbata-te.
5. Injunghie-te.
Te rog fa unul din aceste lucruri, Grasano! Toti te uram. Ma rog, o doamne, fa-o pe Janet sa moara. Avem nevoie de aer curat. Doamne, asculta-ma ca altfel murim toti cu ea aici. Vezi, Janet, nici nu suntem toti asa de rai.
De la Wanda Jackson.

Ai primit vreodata un biletel ca acesta, sau, mai important, AI SCRIS un astfel de biletel? Tinerii sunt usor de ranit, durerea lasata de acest gen de mesaje patrunde adanc in fiinta lor si dureaza mult timp. S-ar putea ca Janet sa-si aduca aminte de ea chiar si dupa ce va creste mare.

Piticul si Gorila
Unul din jocurile cele mai periculoase practicate de adolescenti este inventarea de porecle usturatoare care atrag atentia asupra oricarui lucru iesit din comun la o persoana. In felul acesta ei arunca o raza de lumina exact asupra acelei trasaturi pe care victima doreste sa o ascunda cel mai mult. Poate ca si tie ti s-a dat o porecla, sau ai fost tachinat in legatura cu o trasatura a corpului tau. Daca esti un baiat micut, probabil ca ai fost poreclit "Piticul", sau "Iepurasul". Daca esti cumva o fata solida, probabil ca ti s-a spus "Gorila". Daca ai urechi mari, probabil ca ti s-a spus "Urechila".
Vedeti, nimeni nu are un trup perfect si FIECARE are ceva de care se poate rade. Ca sa exemplific mai bine, sa presupunem ca Charlie este un baiat sanatos, in varsta de zece ani, ca are un trup bine cladit, o minte ascutita si o familie plina de dragoste. El a fost binecuvantat cu multe lucruri bune in viata si s-a confruntat cu foarte putine probleme. Intr-o zi insa, cativa copii de pe terenul de joaca au inceput sa-l tachineze in legatura cu piciorul lui mare si l-au poreclit "Soson" sau "Laba de rata". Totul se face in gluma, cred, dar Charlie ia totul in serios. El devine extrem de sensibil la problema marimii piciorului lui si crede ca toata lumea rade in spatele lui. Incearca sa-si ascunda piciorul sub banca si insista pe langa mama lui sa-i cumpere pantofi cu trei numere mai mici. S-ar putea ca Charlie sa devina tot mai deprimat si sa-si piarda pofta de viata, in loc sa fie acel baiat fericit care se bucura de toata avantajele pe care Dumnezeu i le-a dat. Poate ca exemplul vi se pare exagerat, dar va rog sa ma credeti, eu cunosc multi "Charlie" determinati sa nu se mai placa pe ei insisi din cauza unor lucruri fara importanta.

La saptesprezece ani
Framantarile acestei varste au fost exprimate in cuvintele unui cantec ce s-a bucurat de popularitate, scris de Jamis Jan. Cu acest cantec, intitulat "La saptesprezece ani", ea a castigat in 1976 premiul Grammy. Cuvintele cantecului sunt reproduse mai jos si va rog sa urmariti cum se reflecta in ele sentimentul de inferioritate.

"La saptesprezece ani am aflat
Ca dragostea e doar pentru printesele frumoase
Si pentru liceenele cu fatza imaculata si mereu zambitoare,
Care se marita de tinere si apoi se pensioneaza.
N-am primit niciodata un biletel de dragoste
Si petrecerile tineresti de vineri seara
Sunt intotdeauna pentru fete mai frumoase
La saptesprezece ani am aflat acest adevar.
Iar noi, cele cu fetzele ravasite,
Care nu suntem in gratiile celor in jur,
Ramanem acasa cu disperarea noastra
Si inventam iubiti care ne cheama la telefon
Ca sa ne spune "Hai sa dansam!"
Si sa ne sopteasca vorbe dulci
Si toate acestea la saptesprezece ani.
Pentru cele ca noi, care cunosc durerea
Biletelelor de dragoste asteptate zadanic
Si a celor al caror nume nu a fost niciodata strigat
Atunci cand se fac echipele de baschet.
A fost departe si demult,
Lumea era mai tanara decat astazi
Si visele erau singurul lucru gratuit
Pentru fetele urate ca mine."

Personal n-o cunosc pe Jamis Jan, dar sunt absolut sigur de un lucru foarte important: si ea a cazut in prapastia complexului de inferioritate. I-ar fi fost imposibil sa scrie cuvintele acestui cantec daca n-ar fi simtit complexul inferioritatii in adolescenta. Ea vorbeste in numele a milioane de adolescenti, cand spune "cele cu fetzele ravasite" (adica cu fetele pline de cosuri) si "al celor al caror nume nu a fost niciodata strigat cand se fac echipele de baschet".
Sper ca VOI sa nu fiti niciodata inclusi in acest grup larg de oameni descurajati, care au invatat atat de multe lectii dureroase "la saptesprezece ani".

* Dr. James Dobson este fondatorul si presedintele organizatiei FOCUS ON THE FAMILY, organizatie care transmite zilnic programe dedicate mentinerii valorilor traditionale ale familiei, prin peste 1300 de statii radio. El a fost membru al comitetelor de consilieri ai presedintelui si procurorului general al S.U.A., si este autor al mai multor carti de succes, printre care: "The New Dare to Discipline", "The Strong Willed Child", "Parenting is not for Cowards", si, de curand aparute in limba romana: "Cresterea Copiilor", "Armonia in Familie si Casatoria: Implinire sau Frustrare?"

Acest topic a fost editat de Marcus: 27 Jun 2004, 02:51 PM

Al doilea lucru care ii face pe tineri sa aiba o parere proasta despre ei este convingerea lor ca nu sunt inteligenti. Acest sentiment apare adesea inca din primii ani de scoala, cand copiii au probleme cu invatatura. Poate au invatat mai greu sa citeasca, si acest lucru a inceput sa-i ingrijoreze, sau poate au dat unele raspunsuri de care a ras toata clasa. Si atunci, treptat, au inceput sa creada ca toti colegii lor de clasa (inclusiv profesorul, care are un rol foarte important) cred despre ei ca sunt prosti. Acest lucru ii face sa se creada inferori.
Cu cat mai mult esecuri inregistreaza un elev la scoala, cu atat mai probabil este ca va ajunge sa se descurajeze. Probabil va fi etichetat cu porecle usturatoare. Daca aceste insulte il afecteaza profund, s-ar putea ca el sa-si piarda tot interesul fata de scoala si chiar sa nu mai incerce nimic ca sa-si redreseze situatia. Aceasta il face sa intre intr-un cerc vicios: refuzul lui de a invata are ca rezultat noi esecuri, care il vor face si mai ridicol in clasa. Acest lucru va scadea si mai mult motivatia lui pentru a mai incerca, iar rezultatul va fi o serie de noi esecuri. In cele din urma, acest tanar, ajunge la concluzia dureroasa ca nu este la fel de inteligent ca ceilalti si, cu siguranta, nu va reusi in viata.
Chiar si parintii pot, accidental, sa-i faca pe copiii lor sa creada ca nu sunt destul de inteligenti. Adultii sunt si ei fiinte omenesti, pot fi obositi si lipsiti de rabdare ca si tine. Acest lucru poate sa-i faca sa se supere si sa le arunce copiilor lor insulte pe care acestia si le vor aminti toata viata.
Astfel, copiii cresc crezand adeseri ca sunt prosti si acesta e al doilea motiv pentru care complexul de inferioritate este atat de larg raspandit printre adolescentii si tinerii de astazi.

Marcus, zi in continuare ca mie imi place ce spui. Din cate am vazut nea James Dobson asta e un pic controversat.

Acest topic a fost editat de dsrk3r: 2 Jul 2004, 07:21 PM

Masura banilor
Al treilea lucru devenit pentru tineri criteriu al valorii sunt banii. Ei cred ca familiile bogate sunt mai importante decat cele sarace, ca, pentru a fi acceptat si apreciat, trebuie sa te imbraci intr-un anumit fel, ca familia trebuie sa aiba un anumit tip de masina, sau sa locuiasca intr-o casa foarte mare, intr-un anumit cartier al orasului, sau ca tatal trebuie sa aiba un anumit tip de slujba. Tanarul care nu-si poate permite toate aceste lucruri se crede inferior sau nelalocul lui. Toata lumea poarta pulovere de un anumit fel, dar el trebuie sa poarte camasi cu mansetele roase. Aceasta problema financiara nu este atat de acuta astazi ca in trecut, pentru simplul fapt ca astazi mai multi oameni au cele necesare traiului. Cu toate acestea, mai sunt inca familii care traiesc in saracie, iar copiii care nu pot sa-si permita sa fie ca prietenii lor, se simt uneori inferiori numai si numai fiindca sunt saraci.

Frumusetea, inteligenta si banii sunt cele trei atribute pretuite cel mai mult in societatea noastra. Cand un liceean descopera pentru prima data ca-i lipseste una dintre aceste caracteristici (sau toate trei), incepe sa alunece incet, incet, in disperare.

PACO, adica MARCUS

Intamplator am si eu cartea lui James Dobson in care apar textele postate de tine, insa ea propune solutii exclusiv religioase pt problemele adolescentului si le prezinta prin prisma intoarcerii la Dumnezeu.

Cred ca iarasi ajungem la educatia pe care o primeste copilul acasa, la scoala...
Chiar daca este uratel, prostut si sarac el poate sa-si creeze( singur sau sprijinit) o forta interioara care sa-l ajute in viata.
Se poate analiza, descoperindu-si domeniul in care ar putea fi foarte bun, in care sa nu-l intreaca nimeni.
Poate citi enorm, formandu-si un bagaj de informatii de invidiat si un sistem de valori optim.
Ii poate ajuta pe cei mai amarati ca el ( intotdeauna exista).
Si sa nu acepte compromisuri doar pentru a fi acceptat intr-o echipa.
Asa gandesc acum la multi ani distanta de adolescenta.

FBOJI

Cred ca iarasi ajungem la educatia pe care o primeste copilul acasa, la scoala...
Chiar daca este uratel, prostut si sarac el poate sa-si creeze( singur sau sprijinit) o forta interioara care sa-l ajute in viata.

---Discutabil as spune, mai ales ca adolescentul este in cautarea unei identitati, in cautarea unei personalitati, asa ca forta interioara care il ajuta azi, poate foarte usor sa se schimbe pana maine.

Se poate analiza, descoperindu-si domeniul in care ar putea fi foarte bun, in care sa nu-l intreaca nimeni.
Poate citi enorm, formandu-si un bagaj de informatii de invidiat si un sistem de valori optim.

---Sistemul de valori optim este oferit in primul rand de societatea in care adolescentul traieste. De aia avem un tineret tot mai slab pregatit dpdv intelectual si cultural.

Si sa nu acepte compromisuri doar pentru a fi acceptat intr-o echipa.

---Omniprezenta acestei strategii in randul tinerilor ma obliga sa te contrazic. Putini sunt cei care rezista puternic cu propriul punct de vedere in fata diferitelor tentatii.

Ceea ce ai afirmat sunt sfaturi sau concluzii acumulate din experienta personala?

Nu imi place sa dau sfaturi. Sunt ideile mele si nu vreau sa le impun nimanui.
Spun ( din propria experienta) ceea ce ar fi bine sa faca sau sa gandeasca un adolescent. Insa de multe ori se actioneaza din instinct, asa ca pana la experienta altora si-o face fiecare pe a lui.
Iar sistemul de valori am impresia ca il avem in noi (similar talentului) si societatea nu face decat sa-l contrazica sau sa-l aprobe.

Eu sunt frumoasa, inteligenta si am bani
Serios vorbind, la randul meu am suferit din cauza acestor complexe, pana mi-am dat seama ca puneam prea mare pret pe ceea ce gandeau cei din jurul meu (nu ma refer la familia mea, ci la colegii de scoala). Adolescentul ar trebui sa-si dea seama ca parerea lui este singura care conteaza, e ok sa fii un pic suparat daca esti mai grasut, dar nu e bine sa-ti faci din slabit un tel sau sa te plafonezi intr-o atitudine de resemnare. Am invatat ca pentru orice defect pe care mi-l descopar, trebuie sa caut si o calitate. Iar daca nu gasesc destule "plusuri", incerc sa-mi cosmetizez "minusurile", asa incat, cu timpul, sa nu ma mai deranjeze.

La asta nu pot spune decat
Cum sa il avem in noi? Ce vrei sa spui? Ca ne nastem cu el? Ca il avem in bagajul genetic? Oooo - nici vorba!
Daca ar fi asa ar fi si mai multi profesori pe drumuri si scoala din fata blocului nu ar mai avea nici o utilitate

Ma refeream la sistemul de valori esentiale. Eu de exemplu NU POT sa fur, iar atunci cand mint imi creste tensiunea. Altii insa mint cu usurinta cu care respira iar altruismul le este total necunoscut.
Prin asta nu spun ca sistemul meu este mai bun decat al altuia ci doar ca ma defineste pe mine.

Forta-MTI, mesajul dr Dobson este acela de a-i ajuta pe tinerii cu probleme sa-si faca un "plan de bataie". Deseori, adolescentii deprimati nu mai au chef sa discute cu nimeni, se izoleaza, nu mai au pofta de mancare, dorm aproape toata ziua sau stau in pijamale pe canapea, ca niste legume, si se uita in sictir la televizor, etc etc. Dr. Dobson ii indeamna pe acesti tineri sa actioneze, sa ridice fruntea sus si sa-si infrunte curajos problemele, fiindca viata are multe de oferit si merita traita.

Am observat ca subiectul a trezit interes pe forum... asa ca nu voi prezenta (inca) solutiile dr Dobson, care sunt mult prea generale (logic), si care NU ofera ca solutie exclusiva intoarcerea la Dumnezeu;

Sper sa impartasim impreuna experientele personale si sa ajungem la niste concluzii.

Ca multi altii de pe forum, si eu sunt (inca) adolescent. Cei mai multi dintre voi ati trecut deja de varsta adolescentei si acum sunteti maturi. Totusi, cati dintre voi puteti spune cu certitudine ca stiti ce e mai bine pentru copiii vostri, care acum sunt adolescenti sau vor fi mai tarziu? Indraznesc sa spun ca nu sunteti prea multi, pt ca vremurile s-au schimbat mult si, odata cu trecerea vremii, s-a schimbat si mentalitatea adolescentilor. In prezent, adolescentii nostri au mai multe perspective pentru viitor, mai multa libertate fata de cata ati avut voi cand ati fost adolescenti, mai ales daca tinem seama ca adolescentii din Romania actuala s-au nascut in preajma caderii regimului comunist. Noi suntem o noua generatie, as putea spune chiar prima care s-a nascut libera.

Ma adresez parintilor ai caror copii sunt adolescenti. Priviti-i un pic: credeti ca-i cunoasteti? Sunteti siguri ca atunci cand copilul va spune ca pleaca afara, nu se duce cumva in vreun bar cu prietenii, unde bea, fumeaza, injura, pariaza pe bani sau se bate? Cat de bine va cunoasteti copilul? Din proprie experienta, marturisesc ca eu nu le spun parintilor (aproape) niciodata locul exact unde ma duc, fiindca nu suport sa-mi fie ingradita libertatea de actiune, sau, in limbajul nostru: "sa dau raportul unde ma duc" (din fericire, nici in baruri nu ma duc, ci ma duc la internet si intru pe "Hanuancutei" ). Problema nu este ca voi, parintii, nu va certati indeajuns copiii sau ca nu va (mai) puteti impune in fata lor. E tarziu sa mai puteti schimba mare lucru in comportamentul copiilor vostri, daca acum sunt deja adolescenti. In perioada adolescentei, se traseaza conturul final al personalitatii copilului vostru. Ei capata acum o identitate. Nu-i mai puteti schimba.

Totul a inceput demult, in copilarie. Ma adresez acum viitorilor parinti, urmand sa revin mai tarziu la parintii care au copii adolescenti. Poate nu intereseaza prea mult pe cineva, dar Freud spunea ca personalitatea unui copil isi are radacinile la varsta frageda de numai 2 ani. Asadar, mare grija! NU satisfaceti toate mofturile copiilor vostri, ei trebuie sa cunoasca valoarea banului de la varste fragede. Cand spun mofturi, ma refer la lucruri fara importanta, de care copilul se poate lipsi. Copilul nu se poate lipsi insa de afectiunea parinteasca! Poate parea banal, poate ca ati mai auzit asta de multe ori, dar nu subestimati nevoia de afectiune a copilului! Stati cat mai mult cu el, si mai ales, vorbiti cu el! Jucati-va cu el! Desenati impreuna cu el! Intindeti-va cu el jos pe covor, luati piesele de puzzle si construiti imagini, tablouri, etc. Radeti cu el! Construiti impreuna casute din carti de joc, cititi-i carti pt copii, sau colorati impreuna caricaturi.
Timpul petrecut cu copilul vostru cand e mic este IMPORTANT! Jucandu-va cu el, ii dezvoltati imaginatia, il invatati sa iubeasca, sa vorbeasca, sa construiasca (atentie, NU sa distruga!), il invatati sa rida, sa se bucure, intr-un cuvant: sa fie UMAN! Invatati-l sa se roage seara si sa cunoasca frica de Dumnezeu! Rolul si autoritatea voastra, ca parinti, sunt ENORME! Nu va jucati cu rolul asta, altfel s-ar putea sa va para rau. De exemplu, nu va bateti copilul, ceea ce e foarte important. S-ar putea ca daca il pedepsiti prin bataie, la fel sa procedeze si el cu copiii mai mici. Atentie: asta nu e teorie, e mai rau de atat: e practica! Copilul nu trebuie sa invete din frica, ci din iubire; nu cu lacrimi, ci cu rasete!
Fiind mic, copilul nu stie sa discearna binele de rau. Voi sunteti "cantaretii" lor, iar ei danseaza cum le cantati voi. Fiecare detaliu e important, spuneti-le mereu copiilor vostri ce e bine si ce nu, prin exemple practice (Acum cateva zile, eram acasa la sora mea si stateam la masa impreuna cu ea, logodnicul ei, viitorii lor nasi si fetita acestora, in varsta de 5 ani. In timp ce noi vorbeam diverse, fata manca niste prajituri. La un moment dat, incepe sa-si stearga palmele de prajituri pe camasa viitorului meu cumnat. Culmea e ca parintii nu i-au facut observatie copilei ca nu e bine ce face. Asta nu e nesimtire, e mai rau: lipsa educatiei nu numai a copilei, dar si a parintilor!).
Am tratat mai pe larg subiectul asta pentru ca adolescenta isi are radacinile in primii ani de viata.

Revin.

Marcus, psihologii nu sunt asa de siguri de asta. Personalitatea omului se poate schimba.

Vezi articolul asta la NewScientist.com:
http://www.newscientist.com/news/news.jsp?id=ns99993713

"People's personalities are not set in stone by the age of 30, contrary to popular and professional beliefs, new research suggests."

Traducerea si adaptarea: dsrk3r
"Noi cercetari sugereaza ca personalitatea omului nu este fixata pana la varsta de 30 de ani, contrar credintelor populare si ale specialistilor."

Am citit mai multe studii care spuneau cam acelasi lucru.

Marcus, astept continuarea.
Am cumparat de curand Inteligenta emotionala in educatia copiilor. Este o carte excelenta pentru cei care au copii ( de orice varsta) sau vor sa se ... autoeduce. O recomand pe post de cultura generala.

Daca tot veni vorba de autori si carti, eu recomand Francoise Dolto: Când apare copilul, Editura Humanitas, 1994. E si despre copii si despre adolescenti din cate imi aduc aminte.

Cartea pe care o citeste FBOJI e misto, dar un pic mai sofisticata decat "Când apare copilul".

Responsabilitati familiale

"People's personalities are not set in stone by the age of 30". Poate ca psihanalistii au dreptate, dar ceea ce am vrut sa subliniez este ca, odata cu primii ani de adolescenta, parintii nu mai pot spera sa schimbe evolutia adolescentilor in sensul dorit de ei si trebuie sa se multumeasca numai cu ingradirea exceselor periculoase.

La varsta adolescentei, copilul nu mai trebuie sa-si adapteze atitudinea dupa planurile stabilite de parinti. E chiar pe invers! Parintele e cel care trebuie sa invete sa-si adapteze atitudinea in functie de tendintele de caracter pe care tanarul incepe sa le manifeste. Sarcina unui parinte responsabil este din ce in ce mai dificila. Dialogul parinte-copil poate semana cu un dialog intre surzi, daca parintele nu este dispus sa faca primele concesii.

Parintele vede cum copilul se indeparteaza de el si isi doreste sa intervina (e clar ca fac apel la parintii cu simtul responsabilitatii), insa incercarile sunt de multe ori stangace. Toate eforturile parintilor par sa actioneze impotriva scopului dorit si nu fac decat sa sape mai adanc prapastia care-i desparte de acesti adolescenti, pe care-i enerveaza tot mai mult dependenta familiala. Intrebarea logica e: Ce atitudine ar trebui sa adopte un parinte in relatia cu copilul adolescent? Aspectele problemei sunt diferite de la individ la individ si nu se poate elabora o solutie care sa ajute in egala masura toate familiile.

Psihanalistii sunt de acord ca insingurarea adolescentului este uneori necesara, pentru ca ea contribuie la maturizarea caracterului. Adolescentul are nevoie sa se simta liber in orice moment sa-si aleaga calea proprie. El se indarjeste daca i se refuza satisfactia la care tine pe moment sau nu i se da o aprobare si se incapataneaza pe masura ce intentiile lui sunt contrazise. Daca insa, fara a i se infrunta in mod direct amorul propriu, el este determinat sa devina constient de (in)utilitatea dorintelor sale, el se lasa repede convins. Parintele trebuie sa evite, in dialogul cu adolescentul, expresii ca: "Ti-am spus eu" sau "Ai facut bine ca m-ai ascultat" (parintii mei, de exemplu, nu prea le evita ), pentru ca acestea il fac pe adolescent sa creada ca a fost "dus de nas", ii sporesc neincrederea si-l fac mai putin sensibil pe viitor influentelor familiei. O asemenea atitudine cere multa rabdare din partea parintilor, care are sanse sa dea roade doar daca este constanta. Cea mai mica enervare distruge rezultatul fericit, facandu-l pe tanar sa creada ca indulgenta parintelui nu este decat o modalitate de a-l amagi! Rabdarea parintelui trebuie privita ca o strategie pe termen lung, pentru ca roadele ei se vad mai tarziu.

Cei mai multi dintre adolescenti considera ca a venit vremea sa fie liberi, sa nu mai depinda de familie, sa ia decizii pe cont propriu. Ei vor sa aiba ultimul cuvant, chiar si in dialogul cu parintele! Totusi, libertatea nu inseamna parasire si ignoranta din partea parintelui. Ei trebuie sa se fereasca de a fi judecatori sau sfatuitori si sa se multumeasca numai sa-i informeze cu obiectivitate. Parintilor nu le va fi permis (!) sa-si schimbe aceasta atitudine neutra si sa emita pareri personale (!) decat incepand din momentul in care adolescentul incepe sa le ceara singur.

Trebuie evitata atitudinea posesiva a parintilor: mama care se revolta la gandul ca o alta femeie ii va rapi afectiunea baiatului ei, sau tatal care ii priveste cu ochi rauvoitori pe baietii care incep sa se invarteasca in jurul fiicei sale.

Daca pana acum m-am referit la parintii responsabili (care se ingrijesc de evolutia copiilor lor), voi face o scurta referire si la parintii care nu inteleg importanta crizei adolescentei. Acestia uita prin ce framantari au trecut cand au fost si ei, la randul lor, adolescenti, si refuza sa se preocupe de transformarile generate de varsta adolescentei. Acesti parinti considera, in mod probabil, ca momentul critic al adolescentei este ceva absolut firesc si chiar inofensiv, care va trece cu timpul. Ei se consoleaza cu gandul ca supravegherea acestei crize nu este de domeniul lor, ci mai curand de cel al profesorilor. Aceste atitudini sunt periculoase, deoarece copilul, negasind pe nimeni care sa-i dea un raspuns corect la noile preocupari, trage concluzia ca e parasit de ai sai, deci este autorizat sa faca ce-i place. Este normal (si trist) ca in aceste conditii, adolescentul sa nu mai accepte nici un sfat si sa caute sa se "scuture" de tutela familiala care nu-i mai este de nici un folos.

Cum sa traiti cu un adolescent si sa-i castigati afectiunea
Incercati sa-i impuneti cat mai putine interdictii si sa-i oferiti cat mai multe posibilitati de alegere.
Clarificati limitele comportamentului permis; stabiliti impreuna reguli de conduita si fiti consecvent in a cere respectarea lor.
Patrundeti in sufletul adolescentului numai atat cat vi se ingaduie; doar astfel ii veti castiga prietenia.
Acceptati faptul ca prietenii ocupa cel mai important loc in viata unui adolescent si primiti-i cu placere in vizita.
Nu va asteptati sa fiti singurul factor de influenta in viata acestuia.
Respectati-i pe adolescenti; admirati-le curajul, umorul, dinamismul.
Fiti un bun exemplu pentru ei.
Planificati orele de masa astfel incat sa mancati impreuna si sa va puteti pune reciproc la curent cu noutatile.
Cereti-le ajutorul; muncind impreuna cu ei, le oferiti mai mult decat daca munciti in locul lor.
Asigurati-va ca adolescentul isi recunoaste responsabilitatile (obligatiile) in familie; pretindeti-le doar atat cat pot realiza.
Faceti fotografii impreuna cu membrii familiei si priviti-le cat mai des.
Bucurati-va de timpul petrecut impreuna cu ei si nu evitati sa profitati de astfel de ocazii.
Ori de cate ori sunteti tentat sa va infuriati si sa-i jigniti, numarati pana la zece.

Alte sugestii pentru parinti
Oferiti o atmosfera calda, de comunicare si intelegere fata de „toanele" copiilor dvs.
Incurajati permanent sentimentul de a fi impreuna, in familie.
Cand aveti o aniversare importanta, ajutati-i sa pregateasca o surpriza oaspetilor.
Urmariti dificultatile lor scolare si rezolvati-le impreuna, atunci cand puteti; intalniti-va cu profesorii lor ori de cate ori aveti ocazia.
Incurajati copiii sa accepte responsabilitati : lasati-i sa aiba grija de alti copii mai mici, sa ajute un vecin, sa faca gospodarie, sa gateasca, sa vopseasca sau sa faca mici reparatii pentru familie sau pentru vecini.
Spuneti-le cate ceva despre profesia dvs: vorbiti-le despre succesele si dificultatile pe care le-ati avut de-a lungul timpului, despre hobbyurile dvs; uneori vor fi fericiti sa le cunoasca, sa le practice alaturi de cei dragi.
Faceti din casa dvs un loc primitor pentru prietenii si colegii copiilor dvs si tratati-i asa cum ati dori sa fie tratati si prietenii dumneavostra.
Vorbiti cu copiii dvs despre abilitatile si deprinderile lor si ajutati-i sa inteleaga ce importanta au pentru diferite ocupatii (acelea pe care le cunoasteti cel mai bine).
Discutati impreuna problemele financiare ale familiei si incurajati copiii sa-si planifice banii pe care ii au si sa se gandeasca la eventuale investitii.

Daca in sanul familiei exista un "climat" de incredere, astfel incat o greseala de apreciere a parintilor sa nu poata fi niciodata atat de grava ca sa nu mai poata fi indreptata la timp, este preferabil ca parintele sa "pacatuiasca" printr-un exces de indulgenta decat printr-un exces de severitate. Daca lucrurile nu stau asa, inseamna ca educatia familiala a dat gres de multa vreme si ca este prea tarziu pentru parinti ca sa mai spere sa mai poata influenta evolutia tanarului. Si in acest caz este de preferat indulgenta, pentru ca severitatea ar ramane fara efect si n-ar putea decat sa adanceasca lipsa de intelegere dintre parinti si copii.

De acord!
Si as dori fie puse in practica de toti parintii sau viitorii parinti ( cand or dori ei sa devina) de la Han.