Discursul anti-sistemic face epoca. Politicianul si gazetarul, laminoristul si profesorul de liceu, toti la unison, au descoperit consensul mult cautat : sistemul este corupt, politicienii sunt corupti, nu se poate face nimic, nu ne aude nimeni, cui ii pasa… insa nimic mai bizar decat sa auzi un politician, printre altele fost, prezent si viitor demnitar public, afirmand ca parlamentul, guvernul si cate si mai cate, sunt corupte, pline ochi de indivizi dubiosi, parasutati parca de undeva din strainatate, de fortele oculte care ne vor raul. Ei nu sunt buni romani. Nu tin cu poporul, se rasteste un taran sprijinit pe coasa. Se fura pe rupte in tara asta, zice plin de talc masitrul catre supusii sai muncitori. Aici este punctul culminant. Impersonalul Se domneste in lume, desigur intr-o arie mai putin terifianta decat cea din Fiinta si Timp a lui Heidegger. Ivan Ilici, personajul lui Tolstoi, observa cu surprindere ca in celebrul silogism « Caius este un om, oamenii sunt muritori, deci Caius este muritor », nu este nicidecum vorba despre el, muribundul Ivan Ilici, ci despre omul in general, omul statistic. Cu alte cuvinte se moare, se fura, asa in genere, in nici un caz Popescu sau Georgescu. O tara in care minusurile sistemului sunt cu autor necunoscut. Marii corupti ? Cine, unde, cand ? Noi stim ca ei, odiosii, se ascund prin tot felul de vagauni, nestiuti de nimeni, si merg din cand in cand, pentru a mai trage un tun de, sa zicem, doua mii de miliarde. Ce stiti voi, se fura in Romania, reitereaza vajnicul masitru nu inainte de a dosi in sacosa o cutie cu suruburi, sustrasa de la locul de munca, pentru ca, nu-i asa, distanta dintre bacsis si spaga este incomensurabila.

In acest peisaj pastelat si ludic, ca orice coliziune intre Emir Kusturica si Martin Heidegger, o generatie noua se ridica, mentinandu-si cu greu echilibrul. A copilarit facand colectie de surprize Tipi-Tip (3lei, din piata), prestand cateodata munca patriotica la cules de ceapa (sau capsuni, un fructocid zemos, spre disperarea tovarasei diriginte). Si-a inceput adolescenta in buimaceala postdecembrista consolidandu-si cultura cu Bravo sau Heavy-Metal Magazine, descoperind ca trebuie neaparat sa fie rapper, depesista sau metalista. Biblioteca a fost degajata de prea voluminoasele produse bazate pe celuloza, pentru a face loc noului televizor color din import. Singurul lucru bun in legatura cu scoala a fost sala de biliard, din apropiere. A inceput tineretea. Viata si-a trimis ordinul de incorporare, iar tanara generatie s-a trezit suspendata intre asteptarile celor mai varstnici si un sistem handicapat, incapabil de a-i utiliza productiv. Abia a invatat sa mearga si i se cere sa zboare. Timp? Ca intotdeauna se pare ca tot batranul kronos le va rezolva pe toate. Timp sistemului pentru a se adapta acelora pe care ii slujeste (sa nu uitam care sunt relatiile de subordonare), respectiv timp generatiei tinere pentru a deveni dominanta.

Alter Ego, acest eu al generatiei mele, colectiv si comun in egala masura, trebuie sa mai invete o lectie, la randu-i, ca anormalitatea lumii prezente (anorma insemnand, in greaca, « fara legi »), vidul legislativ si moral deopotriva, nu poate si nici nu trebuie sa devina normal. Nu trebuie sa urmam caile de afirmare ale unei societati betege, ci sa le impunem pe ale noastre, in cazul in care acestea sunt sanatoase. Nu trebuie sa ne adaptam unui organism canceros, chiar daca acesta ii furnizeaza, momentan, libertatea unui infractor de drept comun, vila unui evazionist fiscal si BMW-ul unui traficant. Desigur, accesoriile de mai sus sunt de dorit, dar nu de ajuns.

Viata, prin reprezentantii ei de partid si de stat, trebuie sa ne convinga, daca nu suntem in stare sa ne incredintam singuri, ca merita sa faci ceva pentru tara ta in egala masura cat faci pentru tine, ca merita sa-ti asumi riscuri, ca merita, in ultima instanta, sa muncesti.