-continuare
--------------

Ierarhia actelor normative este determinată de forţa lor juridică, de puterea cu care creează efecte obligatorii unele în raport cu altele. Ea rezultă mai ales din poziţia în cadrul puterilor de stat a organelor emitente. Comparativ cu toate celelalte acte juridice, legea ocupă o poziţie supremă, fapt care se explică prin poziţia Parlamentului ca putere reprezentativă, exprimând suveranitatea poporului. Iar în sistemul actelor legislative, Constituţiei îi revine rolul de act normativ fundamental. În raport cu ea se apreciază însăşi constituţionalitatea legilor.
Unitatea şi unicitatea legalităţii derivă, în ultimă instanţă, din unitatea şi unicitatea sistemului de drept al unui stat suveran. Unitatea legalităţii constă în faptul că legea este şi trebuie să fie aceeaşi pe întreg teritoriul statului şi pentru toate subiectele de drept. Democratismul sistemului de drept îşi află determinarea şi în unitatea şi unicitatea legalităţii, menite să asigure egalitatea în faţa legii.
Legalitatea şi oportunitatea se corelează necesar în virtutea faptului că unitatea legii reclamă inerent cunoaşterea condiţiilor concrete în scopul unei cât mai adecvate aplicări a normelor juridice. Principiul oportunităţii impune studierea atentă a particularităţii şi împrejurărilor în care urmează să se aplice actul normativ, pentru ca pe această bază să se stabilească cum să fie aplicat acest act. Oportunitatea unui act juridic presupune legalitatea lui; în numele oportunităţii nu se admite un act ilegal.
Respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti –cerinţă a legalităţii- nu se bizuie numai pe reglementarea lor prin Constituţie şi legi, ci solicită asigurarea condiţiilor realizării lor practice şi îndeosebi apărarea lor eficientă, implicit prin mijloace juridice, dacă ele au fost nesocotite.
O cerinţă a legalităţii este disciplina de stat. Ea contribuie la respectarea normelor de drept de către funcţionarii publici ai administraţiei de stat.
Legalitatea rezultă din garanţiile sale. Acestea constau în factorii care asigură respectarea tuturor actelor normative, creând totodată condiţiile prevenirii şi înlăturării faptelor ilicite. Fie că sunt obiective (de natură economică) sau subiective (vizând calitatea conştiinţei juridice a individului), fie că sunt generale (natura democratică a societăţii) sau speciale (controlul de stat) etc., aceste garanţii operează cumulativ, ca un sistem coerent, care asigură ordinea de drept, promovând legalitatea.
Unul din principiile fundamentale ale dreptului este acela al responsabilităţii. Responsabilitatea socială are diferite forme de manifestare, cuprinzând domeniile moral, religios, politic, cultural, juridic. Deşi tradiţional conceptul responsabilităţii a fost plasat în mod absolut pe terenul moralei, cercetările mai noi scot în evidenţă necesitatea conturării acestui concept şi în planul dreptului. Printr-o gândire reducţionistă s-a considerat mult timp că dreptului nu i-ar fi caracteristică decât categoria de răspundere. Dreptul n-ar putea acţiona decât dupa ce s-a săvârşit fapta periculoasă.
Abordând acum noţiunea răspunderii, nu putem să nu revenim la ideea potrivit căreia: pentru ca funcţionarea răspunderii juridice, ca instituţie specifică dreptului, să poata fi legată de scopurile generale ale sistemului juridic, este nevoie să existe credinţa ca legea –legea dreaptă, legea justă!- poate crea, ca stare de spirit, în conştiinţa destinatarilor săi, sentimentul responsabilităţii.
Reglementând relaţiile sociale prin norme de drept, legiuitorul are totdeauna în vedere condiţiile în care norma poate şi trebuie să realizeze, capacitatea normei de a modela conduitele, îndreptându-le pe un făgaş considerat socialmente util. În acelaşi timp, însă, legiuitorul are de fiecare dată în atenţie şi posibilitatea violării normei prin conduite neconforme. Cei care înfrâng normele dreptului nu pot fi decât oamenii, iar conduita lor nelegală, desfăşurându-se într-un cadru social determinat, cunoaşte forme de manifestare multiple şi are motivaţii complexe. Prin fapta sa, cel care încalcă prevederile normelor juridice aduce atingere ordinii de drept, tulbură şi normala desfăşurare a relaţiilor sociale, afectează drepturi şi interese legitime ale semenilor săi, pune în pericol coexistenţa libertăţilor şi echilibrul social. Pentru aceste motive el trebuie să răspundă. Răspunderea este totdeauna legală; nimeni nu-şi poate face singur dreptate, nimeni nu poate fi judecator în propria cauză. Răspunderea este, în această lumină, de ordin normativ. Răspunderea derivă din sancţiunea pe care legiuitorul o prevede în conţinutul normei. Sancţiunea, ca o condiţie vitală a existenţei în societate, trebuie să restituie credinţa zdruncinată de fapta anti-socială.
„Oare crezi –întreba Socrate- că este cu putinţă să dăinuiască şi să nu se surpe statul în care legile făurite n-au nici o putere, ci sunt încălcate şi nimicite de fiecare particular?”
Răspunderea este un fapt social şi se rezumă la reacţia organizată, instituţionalizată, pe care o declanşează o faptă socotită condamnabilă; instituţionalizarea acestei reacţii, încadrarea sa în limitele determinate legal sunt necesare, întrucat, răspunderea şi sancţionarea nu sunt în nici un caz forme de răzbunare oarbă, ci modalităţi de legală răsplată, de reparare a ordinii încălcate, de reintegrare a unui patrimoniu lezat şi de apărare socială.
„Sensul frecvent al noţiunii de răspundere –notează Miron Costin-, indiferent de forma sub care se manifestă este acela de obligaţia de a suporta consecinţele nerespectării unor reguli de conduită, obligaţie ce incumbă autorului faptei contrare acestor reguli şi care poartă întotdeauna amprenta dezaprobării sociale a unei asemenea fapte.” Acest sens are darul de a identifica răspunderea cu sancţiunea. Prima obiecţie ce se poate aduce unei atari viziuni este faptul că se scapă din vedere laturile psihologice ale răspunderii. Aşa cum subliniam, răspunderea şi sancţiunea sunt două faţete ale aceluiaşi fenomen social. Sancţiunea nu vizează decât un aspect al răspunderii –reacţia societăţii. Asemenea reacţii, în societăţile moderne, nu pot fi doar negative, ci şi pozitive. În ambele sale ipostaze dar mai ales în forma lor pozitivă, sancţiunile constituie un element puternic de control social.
Sistemul sancţiunilor se bazează pe un ansamblu armonizat de valori şi criterii de apreciere.
Principial, se poate ridica întrebarea: ce legitimează sancţiunea, precum şi dreptul unor oameni de a pedepsi pe alţii? Răspunsul ar putea fi: nimic altceva decât interesele societăţii de a se apăra împotriva acelora care o vatămă.