Increderea in oameni din pacate
...

Am ramas cu pasiunea pentru povesti - numai ca acum le scriu eu dupa cum imi bubuie prin neuron .
Si in ordine aleatorie: inca ma mai joc cu copiii, inca mai topai prin casa si lalai fara motiv, inca mi se invarteste stomacul cand trec pe langa o scoala vara, inca mai sar coarda...si tot nu-mi plac ramele care apar dupa ploaie .

Good topic

Ce mi-a ramas din copilarie? semne de buna purtare pe tot corpul, faima de "a naibii cat 7 baieti", curiozitatea, o anumita sfiala cand e vorba de "oameni mari" (intru curand la sectorul over 30, dar am aceeasi reactie de copil speriat), dragostea pentru animale, un anumit animism de care nu am scapat, nici crescand ... pofta de dulciuri ..

aaa.. carti cu povesti si bucuria de a primi jucarii de plus, o stranie timiditate - ma inrosesc si acum cand vorbesc cu "oamenii mari" (dojo - te inteleg! ) desi, vorba ceea, nu mai am 12 ani, dorinta atroce de a ma ascunde sub pat (sau sub plapuma) atunci cand lucrurile o iau razna si-s prea multe ca sa le pot stapani, incapatanarea de a le sti pe toate / putea pe toate (educatia lu' tata), obsesia de a ma proteja singura (ca doar d'aia am facut cursuri de autoaparare - tot de la tata mi se trage) o galerie intreaga de cicatrici (si imi amintesc povestea fiecaria.. ), pasiunea pentru actorie (stiu ca's rea, da' tot de la tata o am si p-asta ), bucuria ploii si.. multe, multe amintiri frumoase.

Ma uit in jur si incerc sa descopar ce a ramas din copilaria mea: zeci de papusi aduse de tata de prin delegatii din tara, carti cu povesti sau romane primite cadou de la ai mei, o pereche de saboti de plaja, verzi (de cand aveam vreo 3 ani, acum stau sub forma de bibelou in sufragerie), cateva rochite mici si foarte colorate si sute de poze alb-negru...

Din pacate prea putini prieteni au ramas...adice erau ei mai multi dar viata ne-a iprastiat cam peste tot. Sunt precis momente cand fiecare dintre noi cei care eram in aceeasi grupa la gradinita sau in clasele 1-4 tinem pozele de atunci si ne intrebam: oare ce face azi A sau C sau X?
In primul rand au ramas amintirile...primii metri mersi cu bicicleta...primele cazaturi dupa mersul singur cu bicicleta...masinutele care nu erau bune daca nu zburau de la etajul 1 la parter pe scari....sapaturile in gradina si ascunderea unor cioburi de ghivece ca sa zic ca amgasit vase preistorice...momentele acelea de totala libertate, fara raspunderi..cand nu stiam ce-s alea cheltuieli, ce-i mobil..era protejati si inocenti....acum e altfel dar amintirile la acea vreme au ramas si cateodata zambesc cand ma gandesc si catodata mai scapa si cate-o lacrima caci au fost si clipe minunate si clipe sumbre..amintirile au ramas...si bune si rele

un fum

Pofta de joaca.

incapatanarea si naivitatea...

Naivitatea, speranta, optimismul si visele

Amintirile.

Eu

Bluzita roz, muuult prea mare, dar pe care mama mi-a cumparat-o pentru ca mi-a placut. Si acum imi vine... daca o consider cu maneci trei sferturi. A purtat-o si sora mea! Aoleu, sper ca nu a dat-o cuiva ca am lasat-o acasa si ea da toate lucrurile copiilor din vecini.
A mai ramas un iepuras - pe care tot asa, l-am lasat acasa, Dar in vara, dupa ce se ratacise si uitasem de el, ce surpriza! l-am gasit pe catelusul nostru cu el in gura. Saracu' Iepurila! Am dat ordin sa fie spalat si sa fie tinut in camera mea...
Lucruri au mai ramas multe... multe vise implinite (sa am "prietena mea cea mai buna", banii mei, casa mea...)
Dar ce imi pare rau este ca s-a dus visul de a avea doar un singur prieten... oare se mai poate recapata vreodata?

M-am bucurat nespus cand am gasit acest topic. Vroiam sa deschid altul cu aproximativ aceeasi tema, dar sper sa il "invioram" pe acesta.
In ultima vreme ma napadesc amintirile din copilaria mea care se indeparteaza tot mai mult. Am 32 de ani si am ajuns sa tot compar anii '80 cu prezentul. Sunt amintiri frumoase, dragi mie...
Imi amintesc cum ne jucam toata ziua pe strada cu copiii din vecini si trebuia mama sa ne caute pe strazi seara sa ne duca acasa. Realizez acum acel confort psihic daca pot sa ii spun asa ce il simteam stiind-o pe bunica aproape si acum imi e atat de dor de ea si desi au trecut 3 ani tot nu imi pot inchipui viata fara...
Imi amintesc taberele in care am fost aproape in fiecare vara. Mi-am adus aminte, dand peste niste fotografii vechi, de tabara de la Zabala din judetul Covasna, tabara pentru bolnavi hepatici (ma imbolnavisem de hepatita A si a fost de ajutor pentru ca acolo toti primeam mancare la regim si apa de izvor speciala pentru acele boli). M-am impresionat curtea taberei ce era imensa, cu multa verdeata, brazi, parau si chiar si lac. Vilele (erau doua) in care aveam camerele, modul organizat de viata de acolo de pe vremea comunismului: fiecare camera avea un responsabil, fiecare vila, o sefa si dimineata ne adunam la careu, pana cand cineva mergea si verifica fiecare camera daca a fost facuta ordine in ele. Cele "codase" erau numite la careu. Am fost uimita sa aflu ca de fapt totul, vilele, domeniul, adica curtea taberei, totul fusese castelul unui grof de pe vremuri ce acum a fost retrocedat. Sper sa reusesc sa trec sa il vad...
Imi amintesc cum a trebuit sa merg intr-o zi de vara sa imi caut fratele si varul care nu mai veneau acasa de la joaca. I-am gasit in curtea unei intreprinderi printre niste catelusi. Mama si bunica s-au crucit cand ne-au vazut venind acasa cu ei in brate.

Eu si sotul meu avem 31 de ani (peste o luna, respectiv doua) si am trait aceleasi vremuri ca tine, Gabici, dar in medii diferite: eu am crescut in oras, el la casa, la tara.
Si eu am amintiri ca tine, Gabici, cand ieseam la joaca pe strazi si haladuiam cu copii de varsta mea prin curti de intreprinderi, prin santiere unde se construiau blocuri. Imi amintesc ca in anul 1986 cand ne-am mutat in blocul turn in care locuiesc si azi parintii mei, era nou construit si in jurul lui, in imediata apropiere se construiau si alte blocuri, iar dupa ele era un cartier de case, campuri, apoi curti de fabrici si iar campuri. Acum privesc in jurul blocului si vad alte si alte blocuri, cartierul de case e injumatatit (ca in 3 ani comunismul a reusit sa darame destule), campurile au fost inlocuite de blocuri, fabricile sunt in paragina....
Imi amintesc ca ne simteam destul de liberi pe acele spatii verzi, pe acele terene virane, senzatie pe care copii nostri nu o vor putea trai.
Imi amintesc ca ininte sa ne mutam in acel bloc turn, am locuit cu bunicii intr-un bloc bara dintr-un cartier linistit, nu prea central al orasului, dar nici periferic. Era o zona cu amestec de blocuri si case, o zona unde iarna strazile nu erau date cu sare si erau ale noastre. Toata iarna bunicul meu ma plimba cu sania cand mergea sa faca cumparaturi pe la magazinele din cartier, caci toate stradutele alea erau acoperite cu un strat gros de zapada batatorita ce nu disparea pana in primavara. Erau doua sau trei masini la fiecare bloc, iar pe strazile din jurul blocurilor ne jucam noi copiii caci masinile treceau foarte rar si mergeau foarte incet. In ziua de azi pe acele strazi se da cu antiderapant iarna si nu mai exista zapada batatorita pe care sa vezi saniutele copiilor, in fata blocurilor gem parcarile de masini si e un trafic intens in zona.
Nu aveam bunici la tara caci ambii locuiau la bloc in oras, dar mama era invatatoare si in fiecare vara mergea in tabere la munte si ma lua cu ea. Am cautat de cateva ori pe internet taberele prin care am fost, pe langa unele am trecut prin plimbarile mele prin tara. Majoritatea sunt in paragina. Nu se mai ocupa nimeni de ele si sunt ruine.
Ma doare sufletul sa vad cum s-a schimbat lumea in care am copilarit si mai mult ma doare sufletul pentru faptul ca nu vor trai si copiii nostri senzatia de libertate de care am avut noi parte, caci azi nu poti sa lasi un copil singur pe strazi la fluxul de masini si multimea de violatori de copii si drogati etc. Azi nu mai poti acorda copilului libertatea de a pleca in "recunoastere", de a cerceta el de unul singur imprejurimile, de a se avanta in necunoscut.
N-a ramas mai nimic din lumea copilariei noastre.

Au ramas Carmen, Roswitha, Corina...

statura de 1,48 m