Freud spunea candva referitor la religie:

‘Intreaga afacere este atat de evident infantila, atat de departe de realitate, incat oricine cu o atitudine de simpatie si compasiune pentru omenire, va resimti durere gandindu-se ca o majoritate a muritorilor nu se va ridica niciodata deasupra acestei viziuni despre viata.’ - Sigmund Freud, ‘Civilizatia si nemultumitii ei, 1930.
Insa semenii nostrii victime ale superstitiei mai au o scadere: e vorba despre ignorarea istoriei, uneori cu buna stiinta, doar de dragul ascunderii adevarului. Sa luam cazul “sfantului” Constantin cel Mare:

SFINTII IMPARATI CONSTANTIN (CEL MARE) SI MAICA SA ELENA
E prea-cunoscut deja citatul din lucrarea 'Declinul si caderea Imperiului Roman' a celebrului istoric Edward Gibbon (voll iii, pag. 163):
'. . . . . . Trebuie sa recunoatem ca preotimea Bisericii Catolice a copiat fidel ritualul profan al paganismului pe care se straduiau de fapt sa-l distruga. Cei mai importanti si respectabili Episcopi s-au autoconvins ca taranimea ignoranta va fi mai usor facuta sa renunte la superstitiile paganismului daca vor gasi o asemanare cu efect compensatoriu in sanul crestinismului insusi. Religia lui Constantin si-a incheiat marsul triumfal de cucerire a Imperiului Roman in mai putin de un secol, dar atunci invingatorii insisi erau deja sclavii furorilor rivalilor lor invinsi.'

Dar la subiectul 'IMPERIUL ROMAN SI ISTORIA SA', se pot gasi o gramada de 'cuie' in cosciugul acestei religii care a insangerat istoria si poarta numele de Crestinism; de exemplu crestinii ii sarbatoresc cu mult fast pe 'Sfintii Imparati Constantin (cel Mare) si Maica Sa Elena' in fiecare an pe 21 mai, desi 99,99 la suta dintre ei habar n-au ce au facut prin viata lor “pamanteasca” acesti asa-zisi sfinti; e adevarat, o parte dintre ei detin “pretiosul” detaliu istoric ca 'Sfantul Constantin' a fost Imparat roman care s-a convertit la crestinism, apostaziind astfel de la religia Romei si promovand din rasputeri noua sa credinta de la inaltimea functiei sale; dar la cam atat se reduce cunoasterea lor despre Constantin si viata sa.
De ce a fost facut sfant de catre biserica? Toti iti vor raspunde si pe buna dreptate, ca pentru serviciile sale aduse acesteia, dupa vechiul prinicipiu ‘o mana spala pe alta . . . . . .'
Sa vorbim deci despre Constantin, care aproape sigur a fost 'cel Mare' insa tot atat de sigur nu este si 'cel Sfant', asta cel putin pentru un om care inca mai poseda o minima judecata si o bruma de bun-simt; este ca si in cazul lui Stefan cel Mare, devenit brusc si ”cel Sfant”. . . . .

Sa revenim la Constantin. Fapte istorice:
S-a nascut dintr-un concubinaj, o legatura neoficializata intre o femeie din popor - Elena - si un ofiter roman numit Constantius Clorus; de altfel tatal lui Constantin cel Mare, Constantius Clorus, o va parasi pe umila Elena si se va casatori in 293 A.D. din interese politico-militare (titlul de Cezar, deh!) cu Teodora, fata lui Maximian (co-imparatul lui Diocletian); mai tarziu, acesta (Constantius Clorus) va ajunge August (al Vestului); la inca un an Clorus moare, iar fiul sau (Constantin-sfantul) preluandu-i functia cu consimtamantul . . . . propriilor trupe; la inca un an dupa aceea, ”mititelul”, Constantin adica, se casatoreste cu fata lui - ghiciti cui! - a lui Maximian, numita Fausta; e o minunatie sfinteasca cum se targuiau femeile la baietii astia ai Romei tarzii, tatal cu una, fiul cu sora-sa; ma rog, din respect pentru adevarul istoric trebuie sa precizam ca Teodora era sora vitrega cu Fausta sau cel putin asa s-ar parea, istoricii inca ne-elucidat cu certitudine aspectul; pentru a se casatori cu Fausta insa, “Sfantul” Constantin a trebuit sa renunte la 'serviciile' iubitei (concubinei) sale Minervina, desi aceasta mititica ii nascuse deja primul copil, pe Crispus; si care Crispus vom vedea mai tarziu, va lupta cu mare vitejie pentru taticul lui, dar care de asemenea vom vedea cu ce se va alege si el la randul sau din partea cuviosului sau tata.
Din cei sase plozi pe care ii va avea Constantius Clorus cu noua sa nevestica Teodora, trebuie retinuta Constantia; ea va aparea ceva mai tarziu in povestea noastra cu sfinti;
Ce a mai facut taticul sfantului in afara de maceluri (”batalii”) pentru pastrarea puterii? Nu prea mare lucru, poate doar merita amintit ca l-a lasat inimioara sa de tata sa isi dea feciorul, primul sau copil, pe Constantin-sfantul adica, ca ostatic-garant al bunei sale comportari lui Galerius, Cezarul Estului (imparat-adjunct) pentru Augustul (imparatul-senior sau co-imparatul Imperiului) Diocletian in cadrul unor aranjamente in schema de putere prin care a acces la functia de Cezar al Vestului; dar atat cu aleasa obarsie a lui Constantin, de acum inainte ne ocupam numai de faptele sale, ca doar nu suntem crestini sa acceptam dogma 'vinei mostenite pana la a n-spea generatie', invinuind astfel bietul om pentru faptele marsave ale taticului lui, nu?
Maximian nu a avut bietul numai fete, a avut si un baiat, numit Maxentius; acum daca te apuci sa faci genograma pe hartie innebunesti neneaca cu astia . . . . cumnat . . . . unchi . . . . . unchi de-al doilea . . . . ce mai, e bordel curat, sau 'bordel de bordel' cum se zice azi la noi.
Ideea e ca, declaratul August Constantin si declaratul August Maxentius (declarat e adevarat, nu de propriile trupe, ci de Senatul roman, Garda pretoriana si plebea Romei cu sprijinul taticului sau si el celebru) aveau toate motivele sa se urasca desi cumnati (prin Fausta) si nepot-unchi prin Teodora, nevasta lui Clorus-taticul; si s-au urat ei, insa nu ca-n basmele romanesti “de la tinerete pana la batranete”, nu de alta, dar nu au apucat-o mititeii, ci s-au urat . . . . . . pana s-au omorat, sau mai exact sfintisorul iese viu iar Maxentius mort, din celebra batalie din 27 oct. 312 A.D.; a “cazut” un cumnat deci; buuuun, sa mergem mai departe cu
Constantin prin aventuroasa si cucerinica sa viata.
Noul August al Estului, Licinius, se va casatori dupa deja banalul obicei cu sora lui Constantin, cu Constantia, minunata Constantia de care vorbeam ceva mai sus deci; cumnati-cumnati, dar fiecare vroia 'jumaua' celuilalt si de aici - natural – “inaltatorul” si atat de umanul sentiment de ura intre sfant si cumnatel; prin 316 A.D. Constantin ii administreaza cumnatelului 2 batute pe cinste; ii ia o “halca” de imperiu cumnatelului mai 'firav', asaaaa crestineste, dupa care trece la distribuirea functiilor pentru noile “mosii”; de aici, primogenitura sa Crispus, se alege cu o functie de Cezar la doar 12 anisori; nuuuuuu, nu va mirati, ca intre timp sfantul nostru nu-si zvarli samanta-n buruieni, ci a mai plodit un pic, avand acum un puiut numit . . . . . Constantin, si care mititelul e facut si el Cezar cu aceeasi ocazie la doar 7 luni; Ehh, ziceti si voi, era paranoic si despot Ceausescu cand il proptea sus pe dementul sau plod Nicusor, nu?
Culant cum il stim deja, Constantin insa, rezerva un titlu de Cezar si pentru copilasul surioarei sale Constantia, adica lui Licinius, care e copilul lui . . . . . hai ghiciti! . . . . lui Licinius-“firavul”. Doamne-sfinte, cata lipsa de imaginatie pe baietii astia . . . . nicu tatal-nicu fiul.
Dar gata cu amabilitatile, ca vine anul 324 A.D. si e iar 'razbel'; si iar Constantin-sfantul ii da 2 batute lu' Licinius-cumnatel; de data asta insa, inima de pios a sfantului cedeaza brusc si desi acesta ii promisese solemn surioarei lui (Constantia) sa-i crute sotul, acesta il lichideaza exaaact ca cel mai josnic stalinist-ateu; Asta e! Inca un cumnat pe raboj . . . . Dar nu-i bai, viata merge inainte (pentru unii . . . ).
Dar ce e cu Licinius-cel-mic, veti intreba voi acum; cu cel proaspat uns Cezar; pai ce sa fie, ”sfantul” il trimite si pe el urgent la doamne-doamne dupa taticul lui, asta probabil tot din dragoste crestineasca, nu? Viata de familie a lui Ivan cel Groaznic - pot sa va spun, pentru ca m-a pasionat candva istoria Rusiei - seamana foarte bine cu cea a Sfantului Constantin.
Dar ce conteaza aceste plictisitoare si insignifiante amanunte, iata, acum Constantin-cel-praznuit-pe-21-mai este stapanul de necontestat al intregului Imperiu; Apus si Rasarit, ale lui sunt amandoua; ziceti si voi, nu merita 2 cummnati si-un nepot pentru-n Imperiu, eh? “Sfantul” ne face semn dinspre posteritate ca da . . . . . .
Cu psihicul “zguduit” se pare de aventurile sale din ultimii ani tulburi, acesta se apleaca asupra problemelor religioase pentru a doua oara in celebra sa viata; dar nu voi intra in amanuntele privitoare la o astfel de problema serioasa, o rezerv unui seminar special dedicat, asa cum se cuvine.
Vom reveni deci la cele 'lumesti' si il vom regasi pe Constantin prin 326 A.D. omorandu-si - cum altfel dragii mei?!! - propriul fiu, pe Crispus adica, primogenitura sa si un element-cheie in victoria din ultima sa confruntare cu acum defunctul Licinius. ‘Dupa fapta si rasplata’, s-ar zice ‘pe crestineste’, nu? Ca doar e de presupus ca daca ei, crestinii, l-au facut sfant si il praznuiesc cu atat fast, ii apreciaza faptele si personalitatea, nu e asa?
Dar asta nu e totul prieteni, pentru ca daca Constantin-sfantul a parasit-o pe mama primului sau copil, mama lui Crispus adica, l-a ucis pe acesta mai tarziu, tot sfintisorul nostru isi incheie existenta pe acest pamant - unica sa existenta de altfel - nu inainte de a mai scrie o fila de istorie intr-o nota deja devenita uzuala: in acelasi an in care isi ucide fiul (pe Crispus) isi ucide si sotia, pe Fausta, mama a celorlalti trei copii ai sai.
In final discutiei despre viata unui “sfant” al bisericii noastre, cred ca nu mai ramane decat sa adaugam, traditionalul “Amin!”
P.S.: Desi nu pun responsabilitatea mortii lui Fausta pe umerii mamicii-cea-sfanta-Elena, istoricii accepta o oarecare implicare a sa in aceasta ultima tragedie familiala.


Pasaje din Cartea lui Ed. Gibbon despre caderea Imperiului Roman, cu referiri la crestinism:
‘Influenta clerului intr-un ev al superstitiei, poate fi folosita in mod pozitiv pentru afirmarea drepturilor omenirii; insa atat de intima a fost legatura intre tron si altar, ca steagul bisericii a fost extrem de rar vazut de partea poporului. - Capitolul 3, primul paragraf.’

‘In mainile stangace ale lui Iustin si ale apologetilor care i-au urmat, intelesul sublim al oracolelor iudaice se evapora in tipuri indepartate, ingamfari afectate si alegorii reci; chiar autenticitatea lor devenea suspecta unui ne-iudeu (politeist - ‘gentile’) neluminat, prin amestecul de contrafaceri pioase care, sub numele de Orfeu, Hermes si Sibile (pluralul de la Sibila, prezicatoarea romana) ii erau impuse ca de egala valoare cu niste inspiratii veritabile ale divinitatii.’
Aici este o nota de subsol, care zice:
‘Filosofii care au luat in bataie de joc cele mai vechi preziceri ale lui ‘Sibil’ (Sibila romana, un fel de mama-omida antica), ar fi detectat cu usurinta falsurile si contrafacerile evreiesti si crestine care au fost atat de triumfator citate de Sfintii Parinti, de la Iustin Martir la Lactantius. [. . . .]’

‘Crispus, fiul cel mare al imparatului si presupusul mostenitor al imperiului, este prezentat de istoricii impartiali ca o fiinta draguta si ca un tanar implinit. Grija pentru educatia sa, sau cel putin pentru studiile sale, a fost incredintata lui Lactantius, cel mai graitor dintre crestini. [. . . . . ] Aceasta popularitate (a lui Crispus) a atras repede atentia lui Constantin, care ca tata si rege era ingrijorat de aparitia unui egal. In loc sa-si asigure fidelitatea fiului sau prin generoasele legaturi de incredere si gratitudine, Constantin hotara sa previna raul de care se putea teme ca urmare a unei ambitii nemultumite: Crispus curand avuse motive sa se planga ca in timp ce fratele sau mau mic Constantius era trimis cu titlul de Cezar sa domneasca peste departamentul provinciilor Galiei, el, un print de varsta matura care isi adusese atat de curand si stralucit serviciile sale imparatului, in loc sa fie ridicat la rangul superior de Augustus, era aproape inchis ca un fel de prizonier la curtea tatalui sau; si expus, fara orice putere de aparare, la orice calomnie pe care rautatea inamicilor sai o putea inventa. In astfel de circumstante penibile, tanarul print nu putea evita intotdeauna manifestarea nemultumirii sale; si putem fi siguri ca era inconjurat de o serie de sustinatori indiscreti si perfizi care cautau cu asiduitate sa inflameze situatia si care erau probabil instruiti sa tradeze fierbinteala nestapanita a resentimentelor lui. Un edict al lui C. publicat in acel moment, indica manifest suspiciunile sale reale sau pefacute, ca o conspiratie secreta a fost formata impotriva persoanei sale si a guvernului sau. Prin toate ispitele cu onoruri si prin tot felul de rasplate promise, el invita informatori de orice grad sa acuze fara exceptie magistratii si ministrii sai, prietenii sau cei mai intimi favoriti, sustinand printr-o solemna declaratie, ca el insusi va lua nota de acuze, ca el insusi se va razbuna; incheie cu o rugaciune ca fiinta suprema sa continue sa protejeze imparatul si imperiul, care indica o oarecare teama de pericol.
Informatorii care se grabira sa se plieze pe o astfel de invitatie usuratica, au fost suficeint de versati in dedesubturile curtii, pentru a indica prietenii si aderentii lui Crispus ca persoanele vinovate. Nu este nici un motiv de a ne indoi de sinceritatea imparatului, care promisese ample masuri de razbunare si pedeapsa. Politica lui C. vis a vis de fiul sau a ramas aceeasi totusi in termeni aparenti, ce tineau de pretuire si incredere in fiul sau pe care insa incepu sa-l perceapa ca pe cel mai mare inamic al sau. [ . . .]
Si venise timpul celebrarii augustei ceremonii a celei de-al 20-lea an de domnie al lui C.; si imparatul in acest scop isi muta curtea de la Nicomedia la Roma, unde au fost facute cele mai splendide pregatiri in vederea primirii sale. Toata lumea se grabea sa exprime sensul general de bucurie, iar voalul ceremoniei si prefacatoriei fuse tras pentru un timp peste cel mai intunecat plan de razbunare si omor. In mijlocul festivalului, nefericitul Crispus a fost arestat din ordinul imparatului care lasa de o parte mila paterna, fara a-si asuma insa dreptatea unui judecator. Judecata a fost scurta si cu usile inchise; si intrucat s-a considerat de cuvinta ascunderea soartei tanarului print de ochii poporului roman, acesta a fost trimis sub puternica garda la Pola, Istria, unde curand dupa aceea a fost ucis, fie de mana unui calau sau prin mai blanda actiune a otravii.’

Mai departe Gibbon face o excursie, trasand o paralela scurta cu uciderea de catre C. a nepotului sau. Aici el zice
: ‘Istoria acestor printi nefericiti, natura si dovada vinei lor, forma proceselor si circumstantele mortii lor, sunt ingropate in obscur misterios; iar episcopul de curte (aluzie la Eusebiu, ‘biograful’-episcop al binefacatorului acestei secte asiatice numite crestinism) care a celebrat intr-o opera ampla virtutile si pietatea eroului lui, pastreaza o tacere prudenta asupra acestor tragice evenimente.
[ . . . ] Inocenta lui Crispus a fost atat de universal recunoscuta, ca grecii moderni, care adora memoria intemeietorului lor, sunt obligati sa scuze vina paricidului, lucru pe care insa sentimentele comune ale naturii umane interzic orice justificare.’

Dupa care Gibbon povesteste si judeca istorioarele naive ale grecilor-moderni care pretind ca C. s-ar fi cait, ca de fapt ar fi fost indus in eroare, ca ar fi facut publice remuscarile sale. Gibbon ia oarecum in ris aceste pretentii spunand:
‘Insa daca consultam scriitori mai vechi si mai autentici, acestia ne vor informa ca asa-zisa cainta a lui C. s-a manifestat numai prin acte de sange si razbunare, ‘rascumparandu-si’ crima contra fiului sau inocent prin . . . . executia unei sotii, poate vinovate.

‘Daca Constantin ar fi fost infrant pe malurile Tibrului sau pe campiile Adrianopolelui, o astfel de imagine a sa ar fi ramas pentru posteritate, doar cu mici exceptii. Insa finalul domniei sale (conform aprecierilor moderate si in fapt blande ale unui scriitor din timpul sau) l-au facut sa decada de la statutul obtinut de ‘unul dintre cei mai merituosi printi ai Romei’. In viata lui Augustus, admiram tiranul republicii, convertit printr-o evolutie imperceptibila intr-un tata al tarii sale si al omenirii. In viata lui Constantin vom comtempla insa un erou care si-a inspirat atata timp supusii cu dragoste iar pe inamici cu teroare, degenerand intr-un monarh crud si destrabalat (dissolute!!!!), stricat de propriul sau noroc . . .’

Mai departe autorul vorbeste despre situatia sociala si economica dezastruoasa din ultimii sai 16 ani de domnie, subliniand insa si acel fapt pentru care acesta este azi detestat de toti oamenii cu educatie si ratiune: anume ca ODATA CU CONSTANTIN, IMPERIUL A LUAT IN MOD DEFINITIV SI DECISIV FORMA UNEI MONARHII ABSOLUTE DE DREPT DIVIN, PREFIGURAND LUGUBRELE EVURI ALE INTUNERICULUI MOANRHIC de dubla obedienta, seniorala si pontificala. Rolul Senatului roman, a fost redus la cel de ‘consiliu municipal’, in concurenta cu cel al prafuitului Constantinopol (a carei inaltare reprezinta o urma inconfundabila a paranoiei asiatice in actiune).
Odata cu el deci, se pune punct unui lung proces de decadere a democratiei romane, in timpul lui titlul de consul devenind pur onorific. Curtea devine astfel centrul statului. Cancelaria, consistoriul si marile servicii vor fi ‘inarmate’ cu mari puteri administrative in care reprezentantul suveranului detine toate parghiile statului. Intr-o societate din ce in ce mai ierarhizata, in 323 colonii vor fi legati finalmente de pamant. Atat de democraticele functii publice romane, ca cea de respoonsabil muncipal, devin ereditare, intr-o reflexie morbida in adancime a absolutismului monarhic. Evident ca un corolar etern al etatizarii crescande, fiscalitatea devine din ce in ce mai inrobitoare, participand si ea alaturi de alti factori la decadere. Astfel C. creaza obligat-fortat ‘solidusul’, moneda de aur succedand ‘aureusului’ ros intre timp de inflatie. Revenind la cartea lui Gibbon, doar cateva pagini mai incolo, acesta evident povesteste acuzator si uciderea fiului Crispus de catre paranoicul sau tata.

* Timp de peste 600 ani (intre sec. 9 - 15) biserica crestina s-a servit de documentul falsificat Donatio Constantini (Dania împaratului Constantin cel Mare) spre a-si justifica pretentia de rol conducator in lume. Sustinea acesta, ca drept recunostinta pentru faptul ca papa Silvestru l-ar fi vindecat pe C. de lepra, acesta ar fi acordat printr-un document scris in anul 315 dreptul de domnie a papei Silvestru (si a viitorilor papi) asupra Romei, Italiei si provinciilor romane din estul bazinului mediteranean. DANIA AR FI RECUNOSCUT TOTODATA SI PRIMATUL SPIRITUAL AL SFÂNTULUI SCAUN ASUPRA TUTUROR BISERICILOR LUMII. Donatio Constantini (cuprinzand cca. 3000 cuvinte) a fost mentionat insa pentru prima data in secolul 9, constituind o arma redutabila in cadrul aprinselor dispute pentru intaietate dintre biserica de vest (Roma) si cea est (Constantinopol). Controversa a culminat cu Marea Schisma din anul 1054, dupa care cele doua mari biserici (catolica si ortodoxa) s-au despartit. Multi papi s-au bazat pe acel act, a carei autenticitate nu a fost pusa la indoiala timp de peste 600 ani. Nikolaus von Kues (1401 - 1464), o somitate istorica a vremii sale, a observat pentru prima data ca actul Donatio Constantini nu a fost amintit niciodata in lucrarile istorice ale episcopului Eusebius, contemporanul si biograful imparatului Constantin cel Mare. Cercetarile ulterioare au confirmat faptul ca Donatio Constantini este un fals istoric, intocmit probabil in jurul anului 760 spre a sustine primatul papal.

Capitolul 21, Persecutia ereziei, statul bisericii’ - primele randuri: ‘Aplauzele indatorate ale clerului au consacrat o memorie a unui print care le-a iertat patimile si le-a promovat interesele. C. le-a dat siguranta, bogatie, onoare si razbunare; si sprijinul ortodoxiei (aici cu sensul de secta/interpretare majoritara a bisericii crestine a timpului) a fost considerata ca cea mai sfanta si cea mai importanta sarcina a unui magistrat civil. Edictul de la Milano, aceasta mare carta a tolerantei, a confirmat fiecarui cetetean al lumii romane priviliegiul de a alege si a-si profesa propria religie. Insa acest privilegiu inestimabil a fost in curand violat; in cunostiinta de cauza, imparatul a umplut preceptele de persecutie; si sectele care nu erau de acord cu biserica catolica au fost lovite si oprimate de triumful crestinsimului. Viziunea adoptata de C. cu mare usurinta, era ca ‘ereticii’, care indrazneau sa-i dispute opiniile sau sa se opuna ordinelor sale, erau vinovati de cea mai absurda si criminala incapatanare. Si ca o aplicare potrivita a unei severitati moderate poate mantui acesti nefericiti de pericolul pedepsei vesnice. El s-a grabit sa excluda ministrii si profesorii de alte confesiuni separate de orice rasplata si imunitati pe care insa acesta, ca imparat, le-a acordat atat de usuratic clerului ortodox.’

‘Aceleasi pasiuni s-au perpetuat intr-o oarecare masura generatiilor care au urmat, iar Constantin este considerat chiar si azi un obiect fie de satira, fie de osanale colective (‘panegiric’). Prin cuplarea impartiala a acelor defecte reliefate de admiratorii sai cei mai infocati si a acelor virtuti recunoscute de catre inamicii sai implacabili, am putea spera sa conturam un portret corect al acestui om extraordinar, pe care adevarul si sinceritatea istoriei ar trebui sa-l adopte (portretul) fara teama de a rosi. Insa repede vom constata ca inercarea inutila de a amesteca astfel de culori discordante si a reconcilia aceste calitati incompatibile, vor produce o figura mai mult monstruasa decat umana, in masura in care nu este analizata corespunzator, separand diferitele perioade ale domniei lui Constantin.’

Acest topic a fost editat de Radu Hincu: 21 Sep 2003, 06:16 PM

Radule, cunosc istoria lui Constantin foarte bine, dar nu inteleg ce vrei sa spui

Ca nu a fost Mare sau nu a fost Sfant?? Poate faci niste rezumate, din care sa sa se inteleaga ideea fara sa citim la nesfarsit.

Oricum, a fost una din temeliile religiei Crestine.

Sorin.

Un rezumat, ceva, ca sa citim totusi ceva din tot ce pui pe forum ?

PS. Suna mult mai pertinent si are impact mai mare daca nu pui "mititelul" si "nevestica" ci prezinti clar doar faptele. Na ca m-am tradat ca am citit totusi începutul.

Notiunea de "sfintenie" nu se refera strict la viata personala a individului. Daca ar fi sa cautam o viata exemplara, mai mult ca sigur ca nu putem acorda nimanui acest calificativ. Sigur ca nu i se potriveste Ap. Pavel, care este direct responsabil de uciderea diaconului Stefan. Moise a avut si el un episod negru, in care a ucis un egiptean. Cat despre Stefan cel Mare nu e cazul sa vorbim.

Sfintenia se refera in special la efectele unor fapte. O fantana pe un drum secetos potoleste setea unui drumet. Ca cel care a sapat fantana are zece amante nu conteaza.

Avem un domnitor cam umblaret, dupa cum avem si un poet national sifilitic. Probabil ca Eminescu cel real e complet diferit de poezia pe care o cunoastem, de "romanticul" ce admira natura. Poate ca in mintea lui zaceau idei ceva mai negre, mai aprope de obsesiile sexuale decat de "indragostitul etern". Conteaza?

===========================================

Si ateii au sfinti, chiar daca nu in sens religios. Lui Einstein i se iarta bomba atomica, dupa cu si lui Eminescu i se iarta carcaterul mai... dezlegat la bracinari. In realitate nu conteaza. Contributia lui Constantin la raspandirea crestinismului, poezia lui Eminescu si geniul lui Einstein raman nealterate. "Sfintenia" lor ramanine stabila.

<<Si ateii au sfinti, chiar daca nu in sens religios. Lui Einstein i se iarta bomba atomica, dupa cu si lui Eminescu i se iarta carcaterul mai... dezlegat la bracinari. In realitate nu conteaza. Contributia lui Constantin la raspandirea crestinismului, poezia lui Eminescu si geniul lui Einstein raman nealterate. "Sfintenia" lor ramanine stabila.>>

Fiagaro, ai fost o lunga perioaa un participant pe forumul home.ro si acolo daca nu ti s-a replicat perosnal (nu stiu!) ai fi puttu afla ca Einstein nu are vreo partipare importanta in constructia, conceptia sau macar ideea boimbei atomice; ar fi fost de alfel cazul sa stii asta din propria cultura generala; saracu n-a descoperit radioactivitatea, n-a lucrat si descoperit reactia de fisiune si nici nu s-a ocupat cu bombe; Singura legatura intre el si bomba este ca acesta a avertizat lumea libera de riscul ca dementa nazista poate construi asa ceva. Daca pentru asta e vinovat . . . . .
In general iti zic, a face greseli nu e grav, a persista si a fi imun la invatamintele lor asta e grav, si stilul de a nega evidenta cand cineva iti arata ca faci erori (iar cazul cu ce credeai tu ca inseamna realitate si perceptie si ce insemna in fapt, sau ce etimologie credeai tu ca are cuvantul religie si care era aceasta in fapt) nu e de bun augur. Te lasa tot atat de naiv si peste un an cum esti acum, astfel prcatic traind degeaba dpdv al orizontului tau intelectual. E adevarat, un baiat saritor ca si corpernic, care tabra repede cu guma peste tot ce nu ii convine sau nu intelege, poate sa te "salveze" de penibil, insa la final nu asta e cel mai important, ci daca ce ti-a aratat altul ca gresesti, vei reusi pe viitor sa eviti sau nu. Asta fie chiar cu riscul de a deveni ateu . . . . . Spun asta ingrijorat ca desi e probabil sa fi citit argumentele care il "desvinovateau" pe bietul Einstein, nu pare a-ti fi modiicat opinia.
Promit in masura timpului sa raspund si argumentelor tael, insa mi se par atawt de slabe si fara impact genreral ca acum am sa incer sa fac altceva.

radu

Marturisesc ca mi-a trebuit ceva rabdare sa citesc in totalitate. Dar asta nu din simpatie pentru autor, ci numai fiindca am considerat ca merita cunoscuta si aceasta latura a celor pe care ii preamarim... Fara discutie, meritul suprem ramane la baza crestinismului ! Ca acest merit este in masura sa stearga atrocitatile unei asemenea vieti, nu cred ca este cazul sa ne pronuntam noi! Oricum, personal am o usoara impresie ca se mai si fabuleaza, printre datele istorice (nota sarcastica, sunt sigur ca nu exista in manualele de specialitate...). Dar, din cate stiu, exemple de pacatosi, deveniti sfinti, sunt destul de multe, numai ca aceia si-au demonstrat cainta in mod incontestabil, iar faptele lor au convins pe toata lumea ! Oricum, sfinti sau nu, as prefera o dezbatere ceva mai ampla la care sa fie prezenta si partea adversa (Biserica ), si nu prin neofiti, ci prin cineva de genul preasfintitului Antonie Plamadeala! Altfel , cred ca e un pic nedrept sa punem la zid un mit numai fiindca noi, cei mici, nu avem contra-argumente ! Nu pun la indoiala nimic din ce s-a scris aici, dar e bine sa ascultam si... aparatorii invinuitilor...
Si.../ hai sa ne avem ca frati!/
Toti suntem putin ...luati!!!

Marturisesc ca mi-a trebuit ceva rabdare sa citesc in totalitate. Dar asta nu din simpatie pentru autor, ci numai fiindca am considerat ca merita cunoscuta si aceasta latura a celor pe care ii preamarim... Fara discutie, MERITUL SUPREM RAMANE LA BAZA CRESTINISMULUI !

Ar fi bine sa se si vada ceea ce afirmi, asta si atunci cand crestinismul isi alege “sfintii” . . . . .

Ca acest merit este in masura sa stearga atrocitatile unei asemenea vieti, nu cred ca este cazul sa ne pronuntam noi!

Da’ cine? Ma rog, acum fiecare e liber sa se considere apt sau inapt pentru a face o judecata asupra oricarui lucru, fiecare stiindu-se cel mai bine pe el insusi, dar nu putem sa generalizam, nu?

Oricum, personal am o usoara impresie ca se mai si fabuleaza, printre datele istorice (nota sarcastica, sunt sigur ca nu exista in manualele de specialitate...).

Pai nu e nici un mm de fabulatie, si nu poate sa fie decat cu mare parare de rau ca nu faci inca diferenta intre sarcasm si fabulatie . . . . . sarcasm care evident nu exista in “manualele de specialitate”, decat poate in insasi viata si atitudinea acestui personaj cinic care a fost Constantin, insa sarcasmul nu face din textul istoric “crud” nicicum “fabulatie”.


Dar, din cate stiu, exemple de pacatosi, deveniti sfinti, sunt destul de multe, numai ca aceia si-au demonstrat cainta in mod incontestabil, iar faptele lor au convins pe toata lumea ! Oricum, sfinti sau nu, as prefera o dezbatere ceva mai ampla la care sa fie prezenta si partea adversa (Biserica ), si nu prin neofiti, ci prin cineva de genul preasfintitului Antonie Plamadeala!

Amice, am un mare respect pentru statura intelectuala a multor clerici si teologi angajati cauzei biericii (nu si pentru cea morala . . . insa hai sa fim cinceri, cati sunt morali azi in materie de castigat o paine?), insa oricat de destept ai fi, nu poti apara o cauza pierduta ca aceea a falimentului uman si moral al celor care au putut sanctifica un individ ca si Constantin . . . . . Cu inteligenta nu poti apara orice, oricand si in fata oricui, . . . . . oricat ai vrea. Ca sa iti dau un exemplu personal, pot sa-ti spun ca am discutat cu un preot, prieten apropiat o perioada, care este doctor in teologie si autor de carti in materie, si care insa evident nu a putut sa apere cauza religiei, Bibliei in ciuda marii sale competente. De multe ori in discutii cu credinciosii m-am intrebat cum ar fi daca as fi eu acela chemat sa apere cauza relgiei, si desi de multe ori am considerat ca as face-o mai bine decat acestia, mi-am dat seama ca nu as putea sa scot religia castigatoare si asta nu din vina mea, ci a ei . . . .

Altfel , cred ca e un pic nedrept sa punem la zid un mit numai fiindca noi, cei mici, nu avem contra-argumente ! Nu pun la indoiala nimic din ce s-a scris aici, dar e bine sa ascultam si... aparatorii invinuitilor...
Si.../ hai sa ne avem ca frati!/

Intotdeauna . .. . . si eu pot sa te asigur ca sunt unii de specialitate care citesc chestiile pe care le-am scris pe un forum sau altul insa nu raspund pentru ca fiind mai “in tema” decat altii, isi dau seama ca nu pot avea castig de cauza; eu ii provoc, sa dovedeasca daca pot ca ce am scris e miniconos sau fals, si ca intr-o mie de ani de aici incolo o fiinta cu o minima inteligenta si obiectivitate poate considera ca inalt morala (pentru ca O MORALA poate fi gasita, aceea a rasplatei binemeritate pentru serviciile pe care acesta le-a facut bisericii) sau ca o miscare inspirata sanctificarea lui Constantin.

radu

Oare de ce nu ma surprinde insistenta cu care iti sustii convingerea? Am mai spus si repet, e extrem de greu sa privim lucrurile unilateral... Eu am principii ceva mai ...idealiste Mi se pare atat de putin probabil ca o minciuna atat de uriasa sa fi supravietuit atat de mult, fara ca Natura sa nu se revolte . Istoria s-a scris intotdeauna sub anumite impulsuri. Interesele , oare , nu puteau exista si de partea cealalta a baricadei? Poate a facut cu adevarat acele atrocitati, poate dimpotriva, a fost doar judecatorul impartial pentru tradari ce nu sufereau nici un fel de mila... Desigur, acum fabulez si eu... De fapt sunt numai niste ipoteze. Nu ma erijez in avocatul diavolului, dar atat timp cat nu cunosc varianta apararii, raman destul de reticent !
Dar...daca imi e permisa o provocare... Alexandru cel Mare, nu este trecut ca sfant in calendare, dar se pare ca destinul lui a fost insemnat inainte de a se naste, iar viata i-a oferit ocazia sa se desavarseasca in sensul...predestinarii. Probabil au cazut mult mai multe capete prin deciziile luate de el, dar cu toate astea, doar unul a fost Alexandru cel Mare... Canonizat sau nu, memoria de despot sau sfant este data de fapt tot de niste oameni !!!
Ca un excelent orator in materie de istorie, marturisesc ca as avea o mare placere sa citesc mai multe despre cineva care merita ceva mai multa atentie decat Sfantul Constantin si mama sa, Elena!...

Ceea ce eu am prezentat aici, este deja o filtrare ce a suferit analiza istoricilor, care evident au luat in seama si voluminoasa “varianta a apararii”. Dezbracand de polemicismul poate exagerat ce-mi apartine, faptele prezentate acolo sunt unanim acceptate de istorici.

Ma tem ca “eroii” mei istorici nu ar reprezenta vreun interes general prea mare, doar daca nu exista amatori ai unei sectiuni medicina.
Daca as vorbi de alti eroii ai mei, acestia ar fi cam atei, si asta e clar un fapt subiectiv care nu stiu cata pasiune poate trezi; au existat si mai exista multe personalitati care sunt credincioase. Pregatesc si ma informez asupra unui text ce va trata istoria ghetoului roman si implicarea papalitatii in intretinerea si gerarea lui pana in ultima sa (a ghetoului) zi de existenta. Este extraordinar sa descoperi precursorii nazismului . . . .
La ritmul pe care il am, probabil pana in Craciun va fi gata si il voi posta probabil pe mai multe forumuri.
“Constantin” e si el acolo un shish in mana ateismului si inca unu’ bont daca e sa judecam sinceri, satarele cele mari fiind altele . . . .


Acest topic a fost editat de Radu Hincu: 5 Oct 2003, 04:18 PM

Radule, ar fi interesant de vazut si ce s-a intamplat in inchisorile comuniste, si la ce poate duce extremismul in cazul unui copil de 10 ani, ucis cu bestialitate pentru ca nu a vrut sa renunte la "prostiilea aste cu Dumnezeu". Ca sa nu mai vorbim martiriul atator preoti sau studenti la teologie, de Liturghiile Negre, in care erau obilgati sa se impartaseasca folosind fecale, de lungile declaratii in care erau obligati sa poveseasca cum isi violeaza mamemele si surorile.

La ritmul pe care il ai e greu sa distingi adevarul de realitate. Ca si in cazul cu zoroastrismul si crestinismul Practic ce postezi tu nu prea se citeste, ci se simte doar tonul belicos si ura in care te scalzi. Din moment ce esti o persoana inteligenta - sau cel putin asa pretinzi -ar trebui sa afli ca tonul face muzica.

Nimeni nu sta sa sape prin prostii ca infidels.org, in care intalnim tot feul de conspiratii cu iz de Romania Mare.

In Biserica Catolica, Consantin nu e considerat sfant tocmai datorita modului sau de viata, in schimb mama sa Elena e sfanta.

As initia o critica incepand cu valoarea intregului care este a cea a unui foarte stramb punct de vedere. Este punctul de vedere al unei persoane, care l-a tradus (mai degraba, interpretat) pe Gibbon din limba engleza in limba romana.
Limbajul persiflator, cu accente de mahala, nu reuseste decat sa ma faca reticent in privinta verosimilitatii continutului.
Un alt defect major este cel al concluziei omniprezente.

Lucrarea lui Gibbon se gaseste si online, atat sub format PDF cat si HTML.
Am sa utilizez una din resursele online ca referinta pentru cei interesati.

http://www.worldwideschool.org/library/boo...pire-2/toc.html

Capitolele XVIII-XX par a fi cele discutate mai sus. Recomand citirea lor in engleza.

Trecand peste faptul ca amplitudinea fenomenului este redusa la punctul de vedere al lui Gibbon, nu pot sa nu observ, ca si acesta prezinta datele istorice cu foarte multa precautie. Intai, sursele sale sunt cronicarii vremii care se impart in mod evident in doua tabere (pro-Constantin si anti-Constantin). Apoi, foarte multe din evenimente sunt neclare, consecutivitatea unor date istorice este cea care ridica anumite presupuneri, insa nu si certitudini.
In jurul abominabilelor fapte se tese un crampei de improbabilitate. Marturiile cronicarilor, mult prea variate, il forteaza pe Gibbon sa nu poata afirma sau nega ceva cu certitudine, cat timp se mentine sub spectrul acestora. Si totusi, cronicarii cad de acord asupra unor virtuti care-i confera o anumita grandoare personajului Constantin, Gibbon subliniand in repetate randuri maretia sa ca monarh.
In plus, nu intrezaresc nici contextul social si moral specific secolului IV, specific pozitiei sale. Nu poti judeca cruciadele in afara Evului Mediu, nu poti judeca crucificarea sau Invierea in afara crestinismului. Exista un complex de situatii care trebuie analizat in profunzime, si din nefericire, nu avem intotdeauna datele istorice care sa ne permita sa o facem.

Cu toate astea, urmand firul teologic, gasim ca sfintenia (acest lucru ii este contestat, nu?) este o devenire, un proces de desavarsire. Nu vreau sa judec moral sfintenia din religia crestina, dar atata timp cat soldati romani, un Saul sau o Marie Magdalena au fost sanctificati pentru un moment de puritate sufleteasca, nu vad de ce personajul de mai sus ar face exceptie.

Se pare ca este vorba despre un singur istoric, si acela privit printr-o oglinda sparta

Care este modul de viata al mamei imparatului Constatin?