O poza :


De ce imi "place" ? De ce spun ca e "perfecta" ? Pentru ca e "imperfecta". E Universul asa cum e el, care ni se arata. Ce poate fi mai mult decat atat ?

Un maestru Zen : elevul lui facea curat in gradina, si a tot muncit, maturat, taiat, aranjat pana a facut-o "perfecta". Maestrul s-a ridicat, s-a dus la pomul din mijlocul gradinii si l-a scuturat. Frunze vestede au cazut pe iarba. "Acum e perfect a zis".


Acest topic a fost editat de jet li: 2 Sep 2009, 01:40 PM

Sistemele de valori ... sunt produse ale imaginatiei personale, ale unor comunitati ...

Noţiunile abstracte ... sunt produse ale imaginatiei

Multumirile vin din indeplinirea asteptarilor ... asteptarile ... sunt produse ale imaginatiei ... indeplinirea lor ... este produs al imaginatiei



Perfectiunea Zen ... este produsul imaginatiei antrenate sa aprecieze ceea ce este asa cum este (desigur, definitia e aproximativa, nu imi cereti una perfecta )

Deciii, dupa spusele voastre, imi este din ce in ce mai clarrrr, ca perfectiunea exista doar in imaginatia noasta.

Perfecta postarea asta !

Se mai întâmplă ca, la un om, imperfecţiunile să fie mai atrăgătoare decât perfecţiunile.

Evident !

Pai numai iata ... daca perfecta mea postare anterioara ar fi fost una imperfecta ... sa vezi ce repede mai atragea ...

Eu zic ca sistemele de valori sunt produse ale necesitatilor reale ale unei comunitati umane, necesitatile nefiind nici pe departe produse ale imaginatiei.... Daca studiem cu atentie piramida lui Maslow, putem presupune ca la fiecare treapta a ei care este optim indeplinita, poate fi generat sentimentul perfectiunii intr-un subiect uman.(Daca este nevoie pot sa vin si cu exemple.)




Asta se intampla de fiecare data cand te indragostesti, conform zicalei (care poate insoti vocea disperarii) "A intrat in saptamana chioara!!!"...

Deci, s-ar zice in concluzie ca perfectiunea nu sta in imaginatie, ci mai probabil in sentimentul iubirii care poate diminua intr-o masura destul de mare efectul de piramida a lui Maslow.

Nu ma gindeam doar la situatia indragostirii ... da fapt ma gindeam la faptul ca oamenii perfecti nu mi s-au parut interesanti niciodata. Ii gaseam plictisitori si ma gaseam in imposibilitatea sa port un dialog real cu ei.
Printre prietenele mele din scoala generala si liceu nu s-a numarat nici o fata perfecta.
Mai apoi, la locul de munca, mi+am dat seama ca am multe de invatat de la imperfectii din preajma mea , iar cele mai bune proiecte le+am dus cu bine la capat cu persoane pe care altii nu dadeau mare pret ...

Chestia cu perfectiunea si imperfectiunea, in ceea ce priveste relatiile socio-umane, ar trebui rescrisa ...

Da-mi voie sa te contrazic..Pana si aceasta iubire este conditionata in cele mai multe din cazuri..Adica conditionezi copilul...si inconstient(sau nu)..il inveti sa faca ceea ce crezi TU ca e mai bine pt el..ii ghidezi pasii pe drumul ce ai vrea sa-l alegi tu pt el....Evident ca,intr-o zi,el isi va urma drumul si de acolo,vedem parinti ce-si reneaga copii in urma unor alegeri etc..Eu cred ca nici o iubire omeneasca nu e neconditionata.
In ceea cepriveste perfectul,toti suntem perfecti,am fost creati sa fim perfecti...Dar,am inceput sa masuram perfectiunea dupa masura altora,si asa s-a nascut..imperfectiunea..

Teoretic, un om perfect ar face toate lucrurile perfect?

Ce are educatia , de care tu vorbesti aici , cu iubirea ?! Copilul il iubesti de cand il porti in pantece .Ioc educatie acolo .
Vorbind de drumul pe care TU vrei sa-l alegi pentru EL , asta e problema ta , ca parinte , TU nu ii alegi drumul in locul lui , tu il indrumezi , il lasi pe el sa aleaga ca nu ii traiesti tu viata . Asta-i categoria de parinti frustrati ca nu au ajuns acolo unde au vrut si vor sa-si traiasca visul si cariera prin copil . Tu iti iubesti copilul pentru ca merge la scoala ?! pentru ca ia note de 10 ?! , pentru ca face ceea ce ii spui ?! Nasol . Un parinte adevarat si cu cata scaun la cap isi iubeste la fel copilul si daca ia un patru si daca se face pompier in loc de medic . Il iubesti fiindca e puiul tau , nu pentru ca ...


Astia sunt exact categoria de parinti pomenita mai sus . Ei isi iubesc copii numai daca fac asa cum spun ei , ca ei se cred izvor nesecat de inteligenta si au trait in avans si experienta copiilor lor pe care acestia nu mai trebuie sa o faca fiindca asa zic ei .


Iar eu nu pot sa inteleg cum poti sa iubesti pe dumnezeu mai mult decat pe propriul tau copil .

Cand reusesti sa-l iubesti pe d-zeu..atunci iubesti si pe dusmanul tau...si pe copilul tau-pt ca nu,?se spune ca d-zeu este in fiecare si peste tot.In fine,nu am copii..si din pacate,nu..nu-l iubesc pe d-zeu mai mult decat pe oricine altcineva..sau orice..Dar nu cred in iubirea ..neconditionata in nici un fel...Nu am intalnit-o..sau poate nu am vazut-o.In fine,eu nu-s o habotnica religioasa asa cum m-ai perceput tu,probabil.As putea spune ca pana si d-zeu daca e sa ne luam dupa cele sfinte a iubit lumea conditionat..de ne-a lasat un intreg arsenal de ..reguli.Daca tu iti iubesti copilul si nu astepti NIMIC in schimbul acelei iubiri,esti probabil o persoana fericita...
Eu imi rezerv dreptul de a crede ca minunile li se intampla intotdeauna..altora..-

Azi am avut iar o discuţie in mai mulţi pe tema perfecţiunii.
Printre multe puncte de vedere, mai mult sau mai putin comune, o don'şoară susţine sus şi tare ca un om perfect e monoton, plictisitor, ba chiar frustrant, fiindcă nu-l mai poţi surprinde cu nimic. Ei nu i-ar place aşa ceva.
Am contrazis-o, cu gândul că toţi am fi mai buni dacă am tinde la perfecţiune. Primul pas cred că e detectarea, recunoaşterea defectelor, apoi să lucrezi la ele.

Măcar un singur punct a fost clar şi de comun acord: nu poţi fi perfect pentru toţi, ci pentru tine sau pentru cineva anume.

Păi da, că e cam plină de subiectivisme şi interpretări noţiunea. Depinde foarte mult şi cam ce punct de referinţă ai, ce orizont de aşteptare.

Pe mine mă încîntă ideea că poţi fi fericit şi fără să fii perfect!

Data'q, mie mi-au plăcut "2 vorbe" pe care le-ai spus la începutul topicului:

1. Macăr într-o fărâmă a vieții noastre putem atinge perfecțiunea?
2. Eu cred că perfecțiunea există și dacă căutăm bine, cu răbdare, o vom întâlni. Fiți liberi să mă contraziceți...

La primul punct am tăiat (în ceea ce mă priveşte) semnul întrebării. Da. Există (nu contează dacă doar în capul meu sau chiar de-adevăratelea; nu contează nici dacă după clipa magnifică în care am dat de ea mă trezesc în... străchini) şi e foarte plăcut să am de-a face cu ea. I love it!

La punctul doi sînt complet constrîns să nu te contrazic Mie-mi place să caut perfecţiunea... Pentru că cred că am ceva grad de rudenie spirituală cu... Don Quijote... Ups, Don Quijote, iaca un om perfect!!...

cred că mintea omului aşa e făcută, să caute şi să găsească armonia. Armonie poate exista şi între lucrurile imperfecte, în artă găsim o mulţime de exemple, care tind la perfecţiune deşi sunt făcute din materiale/sunete imperfecte luate separat. Şi există un domeniu destul de larg, creaţie a minţii, în care perfecţiunea nu prea lasă loc de altceva: matematica.

Acum depinde si unde o cauti - la tine ori la altii?

Mă întreb Erwin dacă într-adevăr mintea omului e făcută să caute şi să găsească armonia. Că şi-o doreşte, asta mi-e clar. Că o caută... da, dar... am oarecari bănuieli. Că o găseşte... hm... mda...

Abis, nu inţeleg ce importanţă are. Eu consider că nu-s egoist iar perfecţiunea e atît de seducătoare, atît de... perfectă, încît mă simt foarte bine şi cînd o văd în... alte părţi. Ba chiar în ceea ce mă priveşte, dacă mi se pare la un moment dat că mi-a ieşit ceva perfect intru de-a dreptul la bănuieli!

Eu zic ca are importanta. Una e sa cauti sa atingi perfectiunea in ceea ce faci, alta e sa ai pretentia de la cei din jur sa fie perfecti.

Pe mine perfectiunea ma sperie. Nu incerc sa fiu perfect, ci doar sa fac cat de bine pot ceea ce fac. Si nu astept de la ceilalti perfectiune, dimpotriva. Mi se pare mai fascinanta imperfectiunea.


Lectia despre cub
(Nichita Stanescu)

Se ia o bucata de piatra,
se ciopleste cu o dalta de sange,
se lustruieste cu ochiul lui Homer,
se razuieste cu raze
pana cubul iese perfect.
Dupa aceea se saruta de numarate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
si mai ales cu gura infantei.
Dupa aceea se ia un ciocan
si brusc se farama un colt de-al cubului.
Toti, dar absolut toti zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colt sfaramat!

Eu cred ca nu exista perfectiune, toti tindem catre perfectiune, unii dintre noi o cautam toata viata fara sa realizam ca suntem inainte de toate imperfecti din nastere, fizic si mental. Pana si Dumnezeu ne-a alungat din rai din cauza "imperfectiunii" noastre, apoi aici pe pamant am continuat sa caram dupa noi aceasta imperfectiune, copia unor alte copii, de la cateva mii la cateva miliarde. Avem impresia ca ceea ce facem este perfect, dar avem un etalon ar perfectiunii cu care sa comparam "perfectiunea" noastra, a fiecarui individ? avem doar impresia ca ceea ce face un om, un creator este perfect, pentru o perioada apoi apere altul care ne arata altceva si muti de uimire declaram ca aceea este perfectiunea. Totul pare sa fie in mintea noastra faptul ca renuntam repede la o perfectiune in favoarea alteia este benefic pana la urma pentru specie, ma gandesc numai cat de plictisitoare ar fi viata in cazul in care eram obsedati de perfectiune si intr-o zi declaram un creator perfectiunea intruchipata si refuzam ori ce alta opinie, creatie, lumea ar fi fost o plictiseala generala, case perfecte, geamuriperfecte, usi perfecte, podele perfecte, mobile perfecte, flori perfecte, copii perfecti, etc. Sunt un imperfect si sunt multumit cu starea mea, ma uit prin muzee la tablouri, sculpturi, in care, zic unii specialisti, pictorii sau sculptori, au atins perfectiunea, comparata cu ce? cu picturile ruprestre? cutare creator de moda face haine perfecte, comparate cu ce? cu nadragii din evul mediu? Sunt convins ca daca perfectiunea ar fi fost transpusa in realitate ar fi disparut diversitatea, frumusetea acestei lumi. Am citit pe topic despre armonie si prefectiune, sper ca nu s-a pus semn de egalitate intre cele doua, ar fi o mare gresala, dupa parerea mea. Cum se spune "adevarul este in ochiul privitorului" in imaginatia sa si poate ca asa este cel mai bine.

Acest topic a fost editat de Marduk: 6 Mar 2010, 10:36 AM

Cineva si-a pus drept motto al blogului urmatoarea afirmatie : "Suntem imperfecti atunci cind nu gresim pina la capat."

Mi-a placut mult ideea din spatele cuvintelor ...

Perfectiunea nu exista. Nu in viata noastra finita. Ne putem stradui sa o atingem, dar nu cred ca suntem meniti sa si reusim. Repet: nu in viata asta a noastra finita. O putem aproxima, simula, dar nu o putem atinge niciodata. Uite, de exemplu, numarul de aur, "fi"-ul lui Fibonacci = 1,618… este definit de un numar infint de zecimale. Poti obtine proportiile aproape perfecte folosind o aproximare a lui "fi"... superb, dar nu perfect.

Din dorinta de a atinge perfectiunea, de altfel, avem tendinta de a deforma, de a stalci, de a denatura. Asta imi aminteste de genericul de inceput al filmului Gattaca, in care este citat un verset din Ecclesiastul, acela cu "cine poate indrepta ceea ce Dumnezeu a facut stramb".

Uite-o pe asta:

am pozat-o intr-un market la raionul de jucarii. Papusa asta a capatat forma asta de schelet, cel mult de cadavru aflat intr-o stare avansata de descompunere (probabil intr-un mediu salin ), din dorinta de atinge perfectiunea frumusetii feminine prin accentuarea acelor trasaturi considerate definitorii:

- ochii mari au devenit orbite intr-un craniu pe care s-a pastrat scalpul impreuna cu poadoaba capilara.
- nasucul mic a ajuns atat de mic incat e invizibil, iar daca n-ar mai fi acoperit de piele s-ar vedea cavitatea aia pe care o au craniile in loc de nas... am uitat cum ii zice;
- gura si barbia cele mici arata de fapt ca mandibula scheletului s-a pierdut si a ramas doar osul maxilar acoperit cu ceva piele ramasa din buza superioara;
- talia cea subtire este de fapt sira spinarii de care se mai prind cateva coaste,
- dar, deoarece legatura coastelor ramase cu osul stern s-a pierdut, deformarea acestora inspre in afara dau impresia unui bust inzestrat cu oaresce sani, iluzie bine relizata datorita acoperamantului acela verde, care de dorea un sarafan;
- falangele si metatarsienele labei piciorului s-au pierdut si ele ramanand un piciorus de cenusareasa mica si sexoasa;
- degetele cele lungi ale mainii sunt de fapt unghiile crescute (se stie ca dupa incetarea din viata, cadavrelor continua a le creste unghiile si parul o anumita perioada);
- despre membrele anterioare si posterioare ar fi multe de comentat, dar depasim spatiul de emisie, de mentionat doar ca lungimea acestora este evidentiata de lipsa elementelor de legatura cu trunchiul, adica lipsa oaselor bazinului respectiv a claviculelor.

QED. Si uite asa, fara a intentiona acest lucru, am demonstrat prin RA, ca desi nu putem atinge perfectiunea in timpul vietii, dar dup' aia...

Dar momente perfecte nu aţi avut, domnii mei?
După spusele voastre omul poate nu atinge perfecţiunea. Dar un moment, o faptă, niciodată câteva secunde, minute nu au fost perfecte?

sunt momente in care fetita mea se uita adanc in ochii mei fara sa clipeasca si daca ii sustin privirea zambeste si priveste in continuare. Sunt momente perfecte. Nu-ti mai trebuie nimic.

Mulţumesc, Felina.

In acceptiunea aproximarii pomenite, da. Sigur ca au fost. Nu multe, sau mai bine spus niciodata prea multe, dar destule cat sa-ti para bine ca existi.

Am doi copii foarte frumosi. Primul dintre ei, bebe fiind era de o frumusete rarisima, perfecta, copiii din pozele de pe cutiile de lapte praf, sau de pe pachetele de pampers sunt uratei. In ziua in care s-a nascut, am muncit intreaga zi si spre seara abia am ajuns la maternitate. Pe atunci mamicile stateau intr-un salon, iar bebelusii intr-un salon alaturat, cele doua saloane fiind despartite printr-un geam. Am intrat la mamici, dar dormeau toate si iubita mea sotie, asadar am iesit pe nesimtite in holul comun, ca sa astept acolo fara sa deranjez. Peste foarte putin timp din salonul de bebelusi, dintr-unul din cele 5-6 patuturi, un copil a inceput sa zbiere si AM STIUT ca ala care tipa e odrasla mea. Am intrat la mamici, am trezit-o pe maica-sa si... avusesem dreptate, el era si l-am "recunoscut" doar dupa voce. Acel fapt ar putea fi considerat o comunicare perfecta, o comunicare dincolo de cuvinte sau gesturi intre doua fiinte. Clipe in care-l vezi pe podium cu medalia de aur la gat si cand o mare campioana a Romaniei ii felicita pe parinti... alea sunt probabil momente perfecte.
Paradoxal la al doilea a trebuit sa-mi arate asistenta eticheta aia pe care le-o leaga de mana, pe care era scris numele meu, ca sa ma convinga ca nu mi-a aratat alt plod de pe acolo, ci chiar pe al meu. Am spus paradoxal pentru ca, peste ceva timp, mi-am dat seama ca era aproape o copie fidela a lui eu insumi. Clipele in care nu inceteaza sa ma surprinda ca acea copie e infinit mai reusita decat originalul... desigur exista momente perfecte.

Au fost si momente de durere perfecta. Mizerie, pacat, decadere, umilinta, gelozie, ura, deznadejde... perfecte! Stiam ca pot exista. Esti destul de inteligent si cu picioarele pe pamant... si totusi cand te lovesc te prabusesti. Alea sunt lovituri perfecte. Pe unele chiar le poti anticipa, i-am propus eu insumi cele "cateva zile de libertate", inainte de a-i trece macar prin cap ca sa le ceara sau chiar inainte de a-i trece prin cap ca le-ar vrea pe alea "doua zile singura"... cu toate astea durerea e naprasnica! E PERFECTA.

Cred ca putem spune ca perfectiunea exista, dar, pentru ca-s capos, raman la parerea mea ca perfectiunea nu e omeneste posibila. Si e bine ca e asa!

Data'q, ieri vroiam sa deschid acelasi subiectul "Exista Perfectiune in ceva ce e omenesc, cat de mic?"

Ganditi-va ca din doua celule minuscule,se naste un om...Cu un sistem de functionare perfect...De ce alta dovada de perfectiune mai avem nevoie?Eu cred ca tot ce se naste in lumea asta e perfect.Doar ca noi,de-a lungul transformarilor vietii,ne pierdem puritatea si incepem sa le vedem stramb...imperfecte..,anormale...

Hei, Data'q, nu vrei sa recunosti ca perfectiunea nu exista? Ca mizera noastra lume, aia departe, departe de a fi perfecta merita a fi iubita?

De ce aș recunoaște așa ceva când eu însumi
am simțit-o, când ea a venit tiptil-tiptil și m-a luat în brațe pe la spate când aveam nevoie mai mult,
am văzut-o, la această fotografie

am auzit-o, de fiecare dată când mi se face pielea de găină când ascult un cântec mirific,
am trăit-o, cu fiecare clipă când pot vedea bunătatea Lui?

Etc, etc... În toată mizera noastră lume, perfecțiunea se poate vedea, pe ici, pe colo, dacă am ști și am vrea s-o vedem. Nu e constrantă, din păcate, da, dar va fi... Știm noi când (dar acesta e alt subiect în care n-aș vrea să intrăm).

Exista, altfel cum am putea sa o gandim si sa o numim?

Pai nu dau doi bani pe un construct al mintii umane. Pe mine ma intereseaza acele lucruri care vin din interiorul fiintei umane. A, ca ele sunt ulterior disecate, conceptualizate, sistematizate, cu totul alta treaba. Dar asta n-are nimic de-a face cu imaginatia, este vorba de realitatea interioara a persoanei umane.

Cel mai bun argument.

Unii il explica si pe Dumnezeu asa.Ma rog,existenta.

Acesta este primul post al meu si vreau sa spun mai intai: Salutare celor de la han!

Eu cred ca un om nu poate ajunge la perfectiunea absoluta, dar din ceea ce am vazut pana acum cei ce s-au schimbat de foarte multe ori (in bine ma refer) au ajuns din ce in ce mai aproape de ea. Nu caut perfectiunea cand vine vorba de caracterul meu (fiindca imi cunosc defectele pe care nu le pot schimba) si imi apreciez calitatile pe deplin.

Tind uneori sa fiu perfectionist cand creez ceva (gen: un desen, o compunere etc.) sau atunci cand practic vreun sport; ex: daca alerg incerc sa iau curbele la timpul potrivit, fara sa ma inclin aiurea; Pot sa fac lucrurile astea perfect,depinde mai ales de vointa pe care o am in acel moment.

Era o vorba parca: "cu cat ajungem mai sus cu atat devenim mai putin umani" ; Oare asta inseamna perfectiunea?

Perfectiunea depinde de sistemul de referinta. Ce poate fi perfect pentru unii e imperfect pentru altii.
Eu imi rezerv dreptul de a face greseli.
Dar am momente cand gasesc imperfecta perfectiune in gesturi, cuvinte, intamplari. Ca aceste momente au existat nu sunt singura vinovata. Depind de anumiti oameni pentru a avea privilegiul de a trai asemenea momente.
O carte poate sa mi se para perfecta, o imagine, un cantec, intr-un anumit timp al vietii. Dar curgerea timpului a adus modificari sistemului de referinta. Si muzicii perfecte din trecut i-am gasit neconformitati.
Si mai e perfectiunea in doi, incompatibila cu cei doi.

Nu exista nimic decat PERFECTIUNE.perfecta expresie a unuei vieti perfecte:nu poate fi schimbata, nu este alt adevar.......R.B.