Problema pitagoreică[3] devine a tetraktis-ului, Spirit declanşator de Logos, respectiv-Logos trăind războiul neliniştii autorecuperării întru Spirit – şi totul, desfăşurat pe cele patru paliere ale divinităţii celor cinci numere

|

| |

| | |

| | | |

a) Unu-monada este originea, la care se revine şi de la care porneşte expresia (Logos)-lume: nediferenţierea-nondividerea rude mari împărăteşti (sinonimă cu nemuritor şi rece, căci rude nu indică decât nondiferenţierea, solidaritatea cu Nimicul-Impasibilitate Originară). Rude mari împărăteşti cuprinde, potenţial şi cinetic, diada (Luceafăr [Soare Negru]-Luna) – este punctul stabil al creaţiei: în finalul poemului, se revine la uranicul luminos, Luceafăr(Soare Negru)-Lună, dar nu în regim de căutare-cale, ci de fixare alchimică: nu mai există nici o tensiune pe axa ce uneşte steaua neagră (Soare Negru) cu crângul-Eden (cerul-eternă pace, în care “toate stelele-au pierit”). Refuzul căderii “din tot înaltul” (“Dar nu mai cade ca-n trecut / În mări din tot înaltul”) este firesc: nu mai are unde să cadă, pentru că, în esenţă nu mai Există “mări” şi “înalt” – ci tot înalt (şi opusul, izotopic semantic, întru divin: prăpastie-genune-noian întins de ape): mare în mare, înalt în înalt – Spirit în Sine, Impasibil (Rece) şi Atotcuprinzător-înglobator (Nemuritor).

A fi stabil (to menein) este, de fapt, calitatea zonei uranice de a re-deveni sinonimă cu Mythosul (Logosul-Tăcere);

b) doi-diada (dias) – numită astfel de la faptul de a trece dincolo (to diienei) este formată: 1 – prin desprinderea Sinelui de Sine, desprinderea din Monada-Spirit (rude mari împărăteşti) a nucleului de gâlceavă-Logos, prea frumoasa fată, care amprentează haosul (căci haosul e Sinele desprins de Sine, deci haosul e starea de voinţă, de la începutul lumii) cu forme-despărţiri-limitări: bolţi, fereastră, colţ, corăbii-castel, cer-mare etc. (adică separare, convergenţă-divergenţă, înafară-înăuntru, mobil-stabil, sus-jos etc.); 2 – prin formarea cuplului doi tineri singuri (prin care se revine la starea de Proiect-Eden) s-a resacralizat-resfericizat ceea ce căzuse, ca disoluţie, prin multiplicare infinită a formelor-Logos exprimat; 3- se trece dincolo, adică se prefigurează zona Noii Creaţii (cuplul hyperionizat doi copii cu plete lungi, bălaie,[4] şi cuplul uranic, arhetipal, Soare-Lună, comunică pe axa sacră, ce uneşte rangurile – cercuri ale spiralei demiurgice: cele două ranguri-cercuri se potenţează reciproc, cuplul adamic-Logos exprimat, respectiv cuplul Soare-Lună, Spirit recuperat, genuin, dar se păstrează mereu, legătura cu starea de Monadă-Temelie;

c) triada (tria), numită aşa prin analogie cu faptul de a fi de neînvins şi de neepuizat până la capăt (para to atreirés tis einai kai akatapónetos): Demiurgos-Spiritul Proiectant (monada rude mari împărăteşti) rămâne neatins, supraveghind şi ocrotind, în proiectul divin, diada; de fapt, Demiurgos şi Hyperion de confundă funcţional şi esenţial, căci (şi) Hyperion creează premisele cuplului re-edenizant (lipsa de cer este tăcerea care naşte Logos-diadă; de neînvins este triada 2+1, Cătălin-Cătălina, susţinuţi-hiperionizaţi, în mod ocult, de Luceafărul-Tăcere-Spirit regăsit); de neînvins este Logos-ul-diada proiectată, căci ea se alimentează, mereu, din nevă­zut şi tăcere (starea “Căci unde-ajunge nu-i hotar / Nici ochi spre a cunoaşte…, din veghea Spi­ritului (eterna nelinişte a Liniştii Eterne, eterna proiectare în Logos a Celui Retras din Proiect);

d) adeverirea lui 2 (diada) de către trei (triada) se face prin intermediul stabilităţii nevăzute: cuplul nu poate fi co-axial, deci resacralizat, cu Hyperion, dacă Hyperion nu ar fi El Însuşi, înafară de Sinele activ şi înăuntrul Sinelui Absolut: Marele şi Ocultul Proiectant-Arhitect, Demiurgos. În mod subtil, s-a ajuns la tetradă (două cupluri, unul vizibil şi unul ocult, coaxiale): tetras-aşezarea (hefrás), adică ceva stabil şi persistent (hedraís kai mónimos); patrulaterul sacru, spirala ca patrulater sacru; dinamica spiralei sacre, în care diadele (se)nasc reciproc: stabilitatea se obţine, paradoxal, prin veşnica revenire asupra Genezei;

e) devine, acum, clară intenţia de a se ajunge la faptul de a fi cinci (pentas), care se spune de la unu (hén) şi tot (pas) – deci, din unitate şi tetradă: cele două diade (El-Ea, din cuplul doi copii cu plete lungi, bălaie + Soare Negru-Lună) sunt susţinute, dar şi energetizate, dintr-un suflu dinafară, nemanifestat – este sufletul unităţii, este pneuma divină: Monada-Demiurgos, sinele Suprem, care asigură coaxialitatea cosmogonică (şi apocaliptică) a diadelor, a celor două cicluri (sfere).

Eminescu clădeşte o spirală a veşniciei, în care Spiritul şi Logos-ul, indiferenţa şi demiurgia, proiectul şi realizarea, se neagă şi se susţin reciproc. Există o permanentă reluare a ciclului sacralizant, care uneşte Poezia-Logos cu Ritualul-Spirit: Luna apare la fiecare început şi final de ciclu-sferă refăcută. Cele două componente depind una de cealaltă: Luceafărul este consubstanţial cu fata de împărat ca şi cu Demiurgos – iar unul fără celălalt nu pot fi concepuţi (în sens literal: nu pot apărea conceptual). Iar fără ei, ca diferenţe şi identităţi (simultan), sunt de neconceput puritatea, purificarea, apocatastaza, apocalipsul şi refacerea Armoniei. Aceasta este starea de coaxialitate şi energetizare reciprocă a Logos-ului (fenomenale) şi Spiritului (esenţial), în spirala veşnicie. O hierofanie (Soare Negru-Lună) şi o hierogamie amânată pe spirala veşniciei.

*

* *

Alchimie, pitagoreism - dar Eminescu este, totuşi, un creştin esoteric. Formula alchimică”Christus verrus luci ferrus/ Luciferus” intrigă, şi ea. Nicolae Grigorescu îl pictează pe Christos, într-o mânăstire(Zamfira) - de două ori, astfel: pe un perete, tot anul chipul lui Crist este întunecat - iar pe peretele dimpotrivă, tot anul, chipul lui Christos este luminat. Oricine citeşte finalul poemului eminescian Luceafărul, se va întreba, în urma celor afirmate, mai sus, de noi: “Bine, bine - o fi cum zici - dar, dacă Luceafărul este divinitate împlinită, de ce nu-şi dă seama şi nu recunoaşte divinitatea androginică a celor două sfere re-unificate - şi vorbeşte, de parcă el însuşi îi socoteşte pe cei doi - nişte netrebnici, cum chiar au fost, cum şi sunt toate jumătăţile ne-aflate, nerevelate întru Eros-ul Divin Unificator - <<chipuri de lut>>, în care n-a intrat Duhul Divin, Adevărul, Ştiinţa Sacră a Identităţii/Identificării ?” Da…Şi finalul, cu afirmaţia clară a demoniei: “Nemuritor şi rece…”

Totdeauna va rămâne câte o taină a Luceafărului eminescian, oricâte hermeneutici se vor aplica şi oricâţi hermeneuţi se vor apleca asupra textului. Noi voim doar a atrage atenţia, pe linia hermeneutică, pe care am propus-o dintru început, asupra laturii profund creştine a Spiritului eminescian. În acest sens, să ne întoarcem la penultima parte, în care replica (în dialog ori monolog - puţin interesează, acum) a lui Demiurgos este extrem de interesantă. Practic, ce-i propune Demiurgos, lui Hyperion, ca echivalente cosmico-divine ale Eros-ului? El spune:

a-“Cere-mi cuvântul meu dentâi -/Să-ţi dau înţelepciune?” Eros-ul divin este, deci, echivalentul sophiei, sau a Eunoniei/Gândirii gnozei valentiniene - care, la rândul lor, este echivalentul Logos-ului întemeietor-demiurgic - Logos-ul ioanic; “Sagesse”, din dreapta Arborelui Sephirothic al Cabaliştilor;

b-apoi, Demiurgos continuă: “Vrei să dau glas acelei guri,/ Ca dup-a ei cântare/Să se ia munţii cu păduri/Şi insulele-n mare?” Deci, un al doilea echivalent cosmico-divin al Eros-ului divin este Forţa Orfică - la rândul ei, echivalentă, şi ea, cu Rânduiala-Ordonarea-Armonizarea Cosmică, numită, de Ioan Evanghelistul - Logos; deja, însă, se strecoară, insidios, semnificaţii paralele sau/şi complementare: Cântecul-Călăuză Cosmică a cui? - a munţilor şi a insulelor: dublă direcţionare - spre uranicul de sus şi spre neptunicul de jos; nu era vorba, în primele apariţii ale Luceafărului, despre părinţi “de sus”, respectiv “de jos”(ad superos/ ad inferos)? Deci, dacă-i Dumnezeu, are ambele chipuri/orientări de esenţă şi acţiune…Demonul este creaţia lui Dumnezeu - este cealaltă faţă a lui Dumnezeu: depinde de unde-l priveşti pe Demiurgos(şi, deci, şi pe Hyperion); ne aşteptăm, în continuare, la dezvoltări ciudate (ale semanticii divine), în raport cu îngustimea minţii noastre;

c- zice Demiurgos, unind două entităţi noetice, în aceeaşi strofă: “Vrei poate-n faptă să arăţi/Dreptate şi tărie?/ Ţi-aş da pământul în bucăţi/Să-l faci împărăţie.” Pe aripa stângă a Arborelui Sephirothic, figurează Rigueur/Justice, Faţa Justiţiară a lui Dumnezeu - echilibrată, pe aripa dreaptă, de Miséricordie/Mila/Îndurarea Divină - Chipul Christos-ului-Dumnezeu. “Pământul în bucăţi”…De ce “în bucăţi?” Reordonarea, de tip orfic, a unui “puzzle” cosmic? Poate - căci “bucăţile ar trebui re-instituite ca împărăţie - adică, probabil, Noua Împărăţie, cea vestită de Ioan-al-Apocalipsei…Noul Ierusalim. Oricum, se pare că este anunţată o transfigurare fundamentală;

d-“Îţi dau catarg lângă catarg, / Oştiri spre a străbate/ Pământu-n lung şi marea-n larg,/ Dar moartea nu se poate…” Însuşi Eminescu pune-n text puncte de suspensie. Deci, Atenţie!!!Este ceva esenţial, prin care sensul morţii este, ca şi în Paradis, neutralizat - readus la futilitate/absurditate. Şi se anunţă serenissim-ul. Iată că “bucăţile” pământului sunt, într-adevăr, re-organizate, adică re-semantizate cosmico-divin: pe de o parte, verticale adiţionabile, “catarg lângă catarg” - pe de altă parte, “pământu-n lung şi marea-n larg”(pământul devine doar o componentă a unui întreg/corporalitate superior-divină: LUNGUL, respectiv LARGUL, alcătuiesc, prin reordonare de tip creştin, CRUCEA MÂNTUIRII. Dar, deocamdată, cea CULCATĂ - ORIZONTALIZATĂ. Şi atunci, trebuie re-activate, într-o sinteză deplină, catargele mării/largului(desfacerea braţelor divin-mântuitoare!): catargele vor deveni, prin reorientarea spaţial-cosmică, VERTICALA STRĂPUNGERII ÎNAPOI ÎN PARADIS. Elementul de unire şi re-organizare semantică a : I-orizontalei teluric-neptunice şi II-verticalei cu originea în HALELE SUBACVATICE(rădăcinile ascunse ale lumii, lumea în chipul ei esoteric!) - sunt “oştirile”. Ce oştiri poate da Dumnezeu? Evident, oştirile Sale specifice - oştirile/forţe luminoase(re-sacralizatoare) ale celor nouă trepte/ierarhii cereşti : Serafimii-Spiritele Luminii, Heruvimii-Spiritele Ordinii, Tronurile-Spiritele Voinţei, Domniile-Spiritele Înţelepciunii, Puterile-Spiritele Mişcării, Stăpânirile-Spiritele Formei, Începuturile-Spiritele Personalităţii, Arhanghelii-Spiritele Fiilor Focului şi Îngerii-Spiritele Fiilor Amurgului[5]. CRUCEA COSMICĂ, deci, este vădită şi sprijinită de întreaga splendoare divină - întru biruinţa Eros-ului, cu care TOTUL DIVIN este echivalent. Dar – cine se CRUCIFICĂ, se aşează, efectiv, în mijlocul CRUCII, pentru martiriul mântuitor de lume/om?

Ar fi trebuit ca poemul, din punct de vedere filosofic, să se termine aici, căci, teoretic, Moartea a fost negată/învinsă. Dar Ortodoxia, întru care şi-a crescut Spiritul - Poetul Românilor - nu acceptă doar teoria - ci trăirea efectivă. Deci, CRUCEA-SACRIFICIULUI trebuia transfigurată în trăire efectivă - chiar cu riscul (sau, mai ales, pentru cel mai edificator dintre riscurile divinităţii) asemănării cu CHIPUL UMAN - acel tragic şi suprem omenesc, dezvăluitor al posteriorităţii divine: “Eli, Eli, lama sabachtani?”). Deci, tăcere! Pe CRUCEA AUTOSACRIFICIALĂ se aşază, de bunăvoie – El!

Deci, pentru a acţiona corect şi integral soteriologic, Lucifer trebuie să fie, alchimic şi creştineşte - Christos!!! Adică, sacrificându-se TOTAL pe sine, să elibereze Lumea întru re-sfinţire - întru Chipul Eros-ului Paradisiac - ANDROGINUL. În părţile incipiente ale procesului dezvăluirii eului luciferico-hyperionic, sacrificiul era, şi el, formă schiţată, incipientă: aruncarea în cercul-rotire - ca primă jertfă pentru Eros-agapé - temelia fiinţei cristice atemporale; căci se caută, prin aruncare, CENTRUL CERCULUI, spre Resurecţia pe Axa-Arbore cosmic.

Deci, ce se va întâmpla, NECESAR, în final? Se aruncă, efectiv, pe sine - în Moartea-ca-Orbire: viziunea CHIPULUI-DE-LUT şi a aberantului “cerc strâmt”(doar oricare cerc are, teoretic, 360 de grade - da, dar cercul lumii-lume e altceva, ÎN TRĂIRE EFECTIVĂ, decât CERCUL LUMII DIVINE…), pentru a oferi, spre Resurecţie, ANDROGINUL SFÂNT . Adică, ipostaza imediat ulterioară celei numite “doi copii cu plete lungi, bălaie”). Pe CRUCEA celor patru personaje cosmice, din poemul Luceafărul, pentru a salva TREIMEA LUMINII(Demiurgos-Dumnezeul Dezvăluirii Creaţiei, El şi Ea, cele două emisfere androginice - componenţii Androginului) - Hyperion se oferă Întunericului-Răcelii(de fapt, LUMINA MISTICĂ/SOARELE NEGRU, al mitului şi al alchimiştilor), devenind MEDIU ONTOLOGIC CONTRASTIV(fond întunecat, pe care se poate vedea clar LUMINA VICTORIEI TREIMII SFINTE) - pentru evidenţierea ontologică şi funcţională efectivă - a SFINTEI TREIMI A LUMINII - FOC ALB: Demiurgos+ cele două Emisfere Androginice(foştii Cătaţi-Căutaţi, întru reciprocitate, Cătălin-Cătălina - acum: “doi tineri singuri”, regresaţi sacral la “doi copii cu plete lungi, bălaie”… - spre a se împlini desăvârşit în Paradisul Androginic.)

***

prof. dr. ADRIAN BOTEZ

* Cf. textul eminescian (cu punctuaţia aferentă) din ediţiile P. Creţia şi Perpessicius.

** Gott şi Gottheit (divinitate şi deitate) sunt termeni împrumutaţi de la misticul şi filozoful german medieval Meister Eckhart.

[1] Cu sensul de vehemenţă-hybris, cu finalitate (auto)demiurgică şi apocatastatică. G. Călinescu – în Opera lui Mihai Eminescu (III, P. 38-40, Minerva, Buc., 1985) discută problema războiului, în concepţia lui Eminescu, doar ca ipostază profană-istorică.

[2] Mihai Coman, Sora Soarelui, Ed. Albatros, Buc., 1983.

[3] Cf. E. Schuré, Marii iniţiaţi, Universitaria, Buc., 1991, p.15: “Teozofia antică profesată în India, în Egipt şi în Grecia constituie o enciclopedie veritabilă, împărţită în general în patru categorii:

1- Teogonia sau ştiinţa principiilor absolute, identică cu ştiinţa Numerelor aplicată la univers sau matematicile sacre;

2- Cosmogonia, realizarea principiilor eterne în spaţiu şi timp sau involuţia spiritului în materie; perioadele omenirii;

3- Psihologia; constituţia umană; evoluţia sufletului de-a lungul lanţurilor de existenţă;

4- Fizica, ştiinţa regnurilor naturii terestre şi a proprietăţilor lor”.

[4] Nu putem fi de acord cu afirmaţia Rosei del Conte, op. cit., p.85 “copila în braţele vicleanului băieţandru: pereche destinată să se perpetueze în timp, într-un joc iluzoriu”. Cei doi tineri singuri se retrag din succesiunea logicii umane, din temporalitatea istorică, prin ipostaza mitică “doi copii cu plete lungi bălaie”. Jocul nu este “iluzoriu”, ci are efect soteriologic.

[5] -A se vedea ierarhiile cereşti atât la Dionisie Pseudo-Areopagitul, cât şi la antroposoful Rudolf Steiner.