Minuni ? Cine suntem noi sa spunem "asta e o minune si asta nu". Sau "vreau un semn !" Sau "asa ceva nu se poate, e paranormal, nu cred !"

Cine ?
A fost odata un mare nimic. Pentru acest mare nimic e un lucru foarte ciudat aparitia noastra. Care acum judecam ce se poate si ce nu se poate. Pe noi insine ne vedem foarte "normal", logici. Nicidecum o "minune" un lucru nou aparut din nimic. Sau creati. Sau oricum.

Totul e o "minune".

Acest topic a fost editat de jet li: 23 Apr 2009, 12:08 AM

la cununia mea de sâmbătă s-au întâmplat câteva „minuni”: a nins ca-n basme, a fost soare, a nins, a fost soare... a fost cutremur... la cununia mea au participat şi zeii...

uite încă câteva „minuni” de anul trecut la care am fost martor: 5 (cinci) curcubee DUBLE (cu bandă neagră de absorbţie între ele) văzute pe o perioadă de câteva luni, ca să nu mai zic de fenomenul observat acum vreo 8 ani: TREI CURCUBEE SIMULTAN!
Ca să nu mai zic că în cel puţin 2 cazuri le-am spus colegilor că va apărea imediat curcubeul şi acesta şi apărea... ei au fost martori şi ştiu prea bine despre ce vorbesc... şi ar mai fi multe...

ps: precizez că înainte şi după ziua de sâmbătă a fost vreme însorită foarte... nici un nor pe cer... ca şi azi de fapt...

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 28 Apr 2009, 02:39 PM

Nu exista MINUNI, ci doar fenomene necercetate. Restul este manipulare religioasa de care beneficiaza clerul si cultele religioase.

minunile există, dar nu se lasă descoperite de profani... pentru ei există doar fenomene.. pt. cei ce ştiu există semne...
Ai văzut în viaţa ta vreo căprioară fugărită de un câine în pădure într-o iarnă cu zăpadă ca-n basme? Ei bine, eu da şi tocmai în acea clipă când am zărit-o în gând am şi văzut-o, o clipă doar, dar când mi-a răsărit căprioara în minte era exact acolo unde m-am uitat, dacă mă uitam în altă parte sigur nu aş fi văzut-o... o clipă doar dar a fost de-ajuns... scenă mai frumoasă ca aia rar îi e dat omului să vadă...

Ai văzut vreodată în viaţa ta vreun curcubeu de lună? Eu da.. era dublu şi mare, toate culorile...

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 28 Apr 2009, 06:42 PM

daca prin minuni va referiti la coincidente favorabile ca unii sa observe ceva ce ei considera foarte frumos, iesit din comun, foarte improbabil dar nu imposibil, da, exista minuni.

auzi.. a vazut o caprioara alergand si asta-i minune... 'ai de capul meu...

MINÚNE, minuni, s.f. 1. Fenomen ieşit din comun, surprinzător, atribuit forţei divine sau altor forţe supranaturale. ♢ Loc. adv. Ca prin minune = dintr-o dată, pe neaşteptate (mi-a sarit o caprioara in fata).

Hotarati-va. Ori minune din aia duhovniceasca, ori minune ca frumusete si originalitate relativa la plictisitoarea viata a unora. Deci? Si uite in asta credeti voi - definitiile si amestecaturile propriilor minti.

Acum presupun ca urmeaza: "Dar m-a surprins. Deci a fost ca prin minune." loale...

__________________________

"pentru ei există doar fenomene.. pt. cei ce ştiu există semne."

Acum urmeaza "semnele":
- "căprioară fugărită de un câine în pădure într-o iarnă cu zăpadă ca-n basme" - "scenă mai frumoasă ca aia rar îi e dat omului să vadă..." - mda, asa zice orice om scaldandu-se in propria vanitate. si...? vazut? ala nu-i fenomen... dar, fie, hai la urmatorul...
- "Ai văzut vreodată în viaţa ta vreun curcubeu de lună? Eu da.. era dublu şi mare, toate culorile..." - toate colurile... hmmm... scuze, omule, asta-i tot fenomen. dar, desigur, daca pt tine au fost iesite din comun si foarte frumoase (si mie mi-ar fi placut, sunt sigur), facem o exceptie si le vom denumi "semne", prin urmare "minuni".

Vrei, nu vrei, eu tot tre' s-o mai scriu o data: "minunile există, dar nu se lasă descoperite de profani... pentru ei există doar fenomene.. pt. cei ce ştiu există semne..."

Acest topic a fost editat de nevvermind: 28 Apr 2009, 06:50 PM

în clipa când am avut IDEEA de căprioară în minte, am şi văzut-o. Dacă pricepi ce spun. Cunoşti simbolismul căprioarei ca să înţelegi ce vreau să-ţi spun aci? Repet când am zis în minte căprioară, am şi văzut-o! Nu am văzut-o doar aşa pur şi simplu ci am avut simultan ideea şi încarnarea ideii... Ce-ţi spun despre căprioară am avut aceeaşi minune în cazul unui c cutremur... nu spun mai multe să nu vă sperii p-aci...

btw uite aci un curcubeu de lună, ce am văzut eu era şi mai spectaculos...



şi precizez mai bine: nu era halou, ştiu f. bine cum arată un halou, curcubeul de care vorbesc era format pe norii care nu acopereau luna şi erau la o distanţă mare faţă de spectrul din cazul unui halou, nori erau in jurul ei şi treceau sporadic prin „faţa” ei... se aseamănă cu curcubeul văzut la Crucea de pe Caraiman, un curcubeu fluid format pe „ceaţa” care se ridica din vale spre cruce... soarele era spre asfinţit...

Dar o GLORIE ai văzut la viaţa ta?

Mă dar de curcubeul acela dublu cu bandă neagră de absorbţie văzut de subsemnatu cu citeva săptămâni înainte de revoluţie în luna DECEMBRIE când tuna şi fulgera ce mai ai de comentat?

ps: dacă creierul e gol, ochii privesc fără să vadă...

Omu care nu înţelege cauzalitatea: păi nu ştiai că nu poţi situa ÎN MOD NECESAR cauza unui fenomen pe acelaşi plan cu efectul? Adică poţi dar doar dacă eşti flatlander şi nu ai transparenţă metafizică în ochi să vezi mult mai sus în ordinul de cauzalităţi... iar acest ordin este aşa de frumos încât atunci când transcendentul se suprapune şi transpare naturalului nu-l anulează, nu-i anulează legile după care funcţionează ci-l împregnează cu sensuri şi semne pe care doar cei cu ochiul ager ştiu să le vadă...

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 28 Apr 2009, 07:19 PM

Astea sunt minuni?


Simbolism, creier gol, planuri diferite? Adevarat graiesti, este nevoie de asa ceva pentru a defini o minune.

da sunt minuni. Ce traduce un simbol? Ia spune-mi acum că forma unui copac ai inventat-o tu acum ca simbol ca să-ţi explici un fenomen care se formează în mintea ta a priori pt. a da forma copacului perceput...

„When He decrees a thing,
He buts says to it,
"Be," and it is.” (The Qur'an 2:1172)


În abur,
caldul pădurii îl las să mă pătrundă
Veac după veac să-şi facă cuib,
din trup în trup să zboare ca de vultur.

Stejarul de la Didona zace
Printre ruine de suflete-mpăcate
În colbul greu de asfinţit
Ce a uitat că este un zenit.

Culoare din lumină se prăvale
În lung suspin de milă nevăzută,
Ca un hudur neîmpăcat cu lumea
S-aşterne-n veci de infinita-i vale.

Stihii din toate zările văzduhului
Vin să serbeze sus la Cruce
Golgota neamului ce duce
Tot răul singură-n picioare.

(shapeshifter)

Din vuiet surd de negură surpată
Către vidrosul tată faur,
Mă prăvălesc ca, dintr-odată
Să mai creez o lume nouă!

Deasupra norilor mă plimb
Păşind agale pe pelin
Otrava cea de taină să-mi alin.
De mângâierea zorilor m-apuc
Să mă închin în ăst din urmă ceas
Ca o icoană pusă la uscat
De rugile de foc mocnind .
În vânt din cele patru zări
Mă spulber şi apoi revin
Ca o mireasmă mă alin
Şi apoi revin, revin…

(idem)

Deşert… Tăciuni m-oi face
Să mistui din dragoste de gri
Tot ceea ce a lumii poartă zi
de zi un yin ş-un yang de printre gri

(idem)

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 28 Apr 2009, 08:16 PM

2 Surat Al-Baqara (2:117)
[El este] Facatorul desavarsit al cerurilor si al pamantului! Iar daca hotaraste un! lucru, El spune doar: "Fii" si acesta este!

Asta este o minune?

Acest topic a fost editat de marduk: 28 Apr 2009, 08:22 PM

este echivalentul lui „Să fie Lumină!” adică al fiat luxului... la Dzeu, gândul, vorba şi fapta sunt una... la om ele au nevoie de timp să îmbrace IDEA în spaţiu şi să o facă cunoscută în lume...

Peste a dorului nălucă
Încet, mă sui pe raze diafane
Înconjurat de tot, ceea ce pare
A fi lumină ce răsare.
Privind în jos,
Cete de nouri plutesc pe firmamentul nopţii,
O stea ce stă înfiptă-n boltă
Ca un pumnal ce nu mai doare,
Mă priveşte nemişcată şi,
Deodată casc în mine un oftat
De nemurire plin ca-ntr-un suspin.
De mine plin.



Acest topic a fost editat de shapeshifter: 28 Apr 2009, 08:33 PM

Adica vrei sa zici ca nu este nicio diferenta intre Alah si Dumnezeu, poate doar o diferenta timpul in care acesta a actionat?

Allah înseamnă Dzeu, marduk...

Motto :

Ştiu bine, cei de-afară văd ziduri cenuşii,
Nebănuind grădina în care m-am închis —
Dar pentru tine singur, ce nu poţi să nu vii,
Copacii mei din suflet spre ceruri i-am trimis.


Solia căprioarei

...Dar netezind alene al rochiei larg fald,
Domniţa-nvăluită de vrăji medievale,
Sub desflorirea serii ce-n juru-i se prăvale,
Ascultă căprioara sosită ca herald.
— ”Cuprinde-mă, domniţă, cu braţul mic şi cald
şi să pornim... Nuntaşii au poposit în vale.
Viaţa te aşteaptă cu surle şi chimvale,
şi vreau în ea şi visul, şi ochii să ţi-i scald.”
Domniţa îi răspunde: ”Le spune, dulce crainic :
“Domniţa mulţumeşte străinilor ce-o vor,
Dar simte-n astă seară că visul e mai trainic,
Nedepăşind sfielnic grădina între ziduri
Cu pajiştea mai moale ca lăna din covor,
Mai verde decât fierea pe smălţuite bliduri.”

(Ion Pillat -"Limpezimi", Editura Litera, Chişinău, 1998)

Se ştie că jocul de şah îşi are originea în India. El a trecut în vestul medieval prin intermediul perşilor şi arabilor, de aici provine celebra expresie ,,şah-mat”, care derivă din persanul „shah” (rege) şi din arabicul „mat” (el e mort). În timpul Renaşterii, unele reguli ale jocului de şah s-au schimbat: „regina” şi cei doi „nebuni” (episcopi) au primit mobilitate mai mare şi astfel jocul a căpătat un caracter mai abstract şi matematic, părăsind oarecum modelul strategic concret, fără însă a pierde trăsăturile esenţiale ale simbolismului său. În poziţia originală a şahiştilor, modelul strategic antic rămâne evident: se pot recunoaşte cele două armate angajate în luptă, luptă care era caracteristică spiritului Estului antic: trupele uşoare, reprezentate de către pioni, în prima linie; corpul armatei constând din trupele grele, carele de război (turnurile), cavalerii (cavaleria, caii) şi elefanţii de război (episcopii, nebunii); „regele” cu „doamna” sa sau „consilierul” fiind poziţionat în centrul trupelor.
Forma tablei de şah corespunde tipului „clasic” al Vastumandala, diagrama care constituie de asemenea aranjarea de bază a unui templu sau a unui oraş. Această diagramă simbolizează existenţa concepută ca un „câmp de acţiune” al puterilor divine. Lupta care are loc în jocul de şah reprezintă, în sensul său cel mai universal, lupta deva-şilor cu asura-şii, a „zeilor” cu „titanii”, sau a „îngerilor” cu „demonii”, toate celelalte semnificaţii ale jocului derivând din acesta universal.
Cea mai veche descriere scrisă a jocului de şah provine de la un istoric arab, al Mas’udi, în lucrarea sa „Preriile de aur”, istoric care a trăit în Bagdad în sec. IX. Acesta atribuie inventarea – sau codificarea – jocului de şah, regelui hindus „Balhit”, un descendent al lui „Brahman”. Există o confuzie evidentă aici între caste: cea a brahmanilor şi o dinastie, dar faptul că jocul de şah era la origini brahmanic este dovedit de caracterul puternic sacerdotal al diagramei de 8 x 8 pătrate (ashtapada). În plus, simbolismul de tip războinic al jocului se leagă de casta Kshatriya, casta prinţilor şi nobililor, aşa cum istoricul arab indică atunci când scrie despre faptul că hinduşii considerau jocul de şah (shatranj, de la sanskritul Chaturanga) drept o „şcoală de guvernare şi apărare”.
Se spune că regele Balhit a compus a redactat o carte despre acest joc în care a făcut un fel e alegorie a corpurilor cereşti precum „planetele” şi cele 12 semne ale Zodiacului, fiecărei piese atribuindu-i-se o stea. Hinduşii recunosc 8 „planete”: soarele, luna, 5 planete vizibile cu ochiul liber, şi Rahu, „steaua întunecată” a eclipselor; fiecare dintre aceste „planete” guvernează una dintre cele 8 direcţii ale spaţiului.




mirabilis=minunat
cine nu ştie a se mira, nu va recunoaşte minunea...
mira - vine din sanskrită şi înseamnă: prosper

Imaginaţi-vă un soare strălucitor de vară şi imaginaţi-vă oameni simpli care se uită la el proiectând în el visul lor de dincolo; presupuneţi acum că ar fi posibil să se transporte aceşti oameni în abisul întunecat şi rece al galaxiilor şi nebuloaselor cu tăcerea lor covârşitoare. În acest abis mai toţi şi-ar pierde credinţa, şi acesta este ceea ce se întâmplă ca rezultat al ştiinţei moderne şi a învăţaţilor ei şi a victimelor popularizării ei.
Ceea ce nu ştiu majoritatea oamenilor – şi dacă ar putea şti, de ce ar fi chemaţi să creadă? – este faptul că cerul albastru, deşi iluzoriu ca o eroare optică nu e mai puţin o reflectare adecvată a cerului îngerilor şi a binecuvântaţilor şi că de aceea înainte de toate, acest miraj albastru, cu nori de argint, are dreptate şi are ultimul cuvânt de spus; a fi uimit de acest fapt înseamnă a admite că noi suntem prin şansă aici pe pământ şi că vedem cerul aşa cum îl vedem, desigur abisul negru al galaxiilor reflectă de-asemenea ceva, dar simbolismul este atunci deplasat şi nu mai este nici o chestiune de cer al îngerilor. Dar aici se observă repede o eroare: aceea de a crede că prin chiar acest fapt al conţinutului său obiectiv „ştiinţa” posedă puterea şi dreptul de a distruge miturile şi religiile şi că asta e un fel de experienţă mai înaltă, care omoară zeii şi credinţele; în realitate este vorba de incapacitatea umană de a înţelege fenomenele neaşteptate sau de a rezolva anumite aparent antinomii care înăbuşe adevărul şi dezumanizează lumea.







Vrând să creadă doar ce văd, oamenii de ştiinţă se condamnă singuri la a vedea doar ceea ce cred; logica pentru ei este dorinţa lor de a nu vedea ceea ce nu vor să creadă. Scientismul de fapt este mai puţin interesat despre real ca atare – care în mod necesar este dincolo de limitările noastre – decât este interesat în ceea ce este non-contradictoriu, deci în ceea ce e logic, sau mai exact, în ceea ce este EMPIRIC LOGIC; deci în ceea ce este logic de facto conform unei experienţe date, şi nu în ceea ce este logic de jure conform cu natura lucrurilor.
În realitate, înregistrarea „planimetrică” a percepţiilor şi eliminarea aparent contradictoriului dă măsura ignoranţei, pedanţii „ştiinţelor exacte” sunt incapabili de a evalua ceea ce este implicat prin paradoxurile existenţiale în care noi trăim, începând cu fenomenul subiectivităţii, contradictoriu în practică.
Subiectivitatea este intrinsec unică în timp ce este extrinsec multiplă, dacă spectacolul unei gazde de subiectivităţi altele decât propria noastră subiectivitate, nu ne cauzează nici o perplexitate, cum poate fi explicat „ştiinţific” – adică evitând sau eliminând toată contradicţia – că „Eu singur” sunt „Eu”? Aşa numita ştiinţă „exactă” nu poate găsi nici o justificare în faţa acestei aparente absurdităţi, la fel cum nu poate găsi justificare nici pentru alte contradicţii logice şi empirice ca de exemplu fără-de-limita spaţiului, timpului şi altor categorii exestenţiale. Fie că ne place sau nu, trăim înconjuraţi de mistere, care logic şi existenţial ne duc inevitabil către transcendenţă.
Chiar dacă „ştiinţificii” ar putea observa non-contradicţia tuturor fenomenelor obiective posibile, tot ar rămâne enigma contradictorie a sciziunii dintre universul obiectiv şi subiectul care observă, pentru a nu mai aminti aici de problema „ştiinţific” insolvabilă a acelei flagrante contradicţii care este unicitatea empirică a unui subiect particular. Chiar şi dacă ne limităm noi înşine la lumea obiectivă, a cărui fără-de-limită constituie în mod precis o contradicţie, inconceptibilă conform logicii empirice, cum putem crede imediat că va veni ziua în care o să o punem într-un sistem exhaustiv şi omogen?
Cum nu puteţi vedea fundamentala şi inevitabila contradicţie între logica scientistă – care este în plus şi intrinsec deficientă deoarece duce lipsă de date suficiente – şi infinitatea şi complexitatea realului, pe care scientismul vrea să-l exploreze, să-l epuizeze şi să-l catalogheze? Contradicţia fundamentală a scientismului este de a vrea să explice realul fără ajutorul acelei ştiinţe prime care este metafizica, de aici, de a nu cunoaşte faptul că doar ştiinţa Absolutului dă semnificaţie şi disciplină ştiinţei relativului; de a nu cunoaşte faptul că ştiinţa relativului, atunci când este privată de acest ajutor al ştiinţei Absolutului, nu poate duce decât la sinucidere, începând cu aceea a inteligenţei, apoi cu aceea a umanului, şi la sfârşit a umanităţii.
Absurditatea scientismului este contradicţia între finit şi Infinit, adică, imposibilitatea reducerii ultimului la primul, şi incapacitatea de a integra finitul în Infinit; şi de asemenea incapacitatea de a înţelege că o erudiţia care se taie ea însăşi de a Unitatea iniţială nu poate duce decât la inumerabil, deci indefinit, la împrăştiere şi nimicnicie.
Logica pură şi simplă contează doar în cazul manierei indirecte de a cunoaşte lucrurile, este, înainte de toate astea, arta coordonării datelor (fie ele adevărate sau false) conform unei nevoi date a satisfacerii cauzale şi între limitele unei imaginaţii date, astfel că un argument aparent fără-greşeală poate fi complet eronat în funcţie de falsitatea premizelor sale; cu cât este mai elevat ordinul lucrului care trebuie făcut cunoscut, cu atât mai vulnerabilă este mintea în acel caz.
Ceea ce trebuie criticat nu este exactitudinea ştiinţei, ci nivelul exclusiv impus acelei exactitudini.
Metafizica şi simbolismul, care singure conferă cheile eficiente către cunoaşterea realităţilor supra-sensibile, sunt ştiinţe înalt exacte – cu o exactitudine depăşind cu mult pe cea a realităţii fizice.
În van explorează ştiinţa modernă „infinitul mare” şi „infinitul mic”; ea poate ajunge în felul său la lumea galaxiilor şi la cea a moleculelor, dar ea nu este conştientă – deoarece nu crede nici în Revelaţie nici in Intelecţia pură – de toate lumile supra-senzoriale şi imateriale care înfăşoară dimensiunile noastre senzoriale, şi în relaţie cu care aceste dimensiuni nu sunt decât un fel de coagulare fragilă, destinată să dispară atunci când le vine timpul, înaintea puterii orbitoare a Realităţii Divine. A postula o ştiinţă fără metafizică este o contradicţie flagrantă, deoarece fără metafizică nu poate fi nici un standard şi nici un criteriu, nici o inteligenţă capabilă să penetreze, contemple şi să coordoneze. Ambele: un psihologism relativist care ignoră absolutul, şi de asemenea evoluţionismul care este absurd din cauza contradictoriului (deoarece „mai multul” nu poate proveni din „mai puţin”) pot fi explicate doar prin această excludere a ceea ce este esenţial şi total în inteligenţă.
Spiritul, deşi „creat” este supra-formal sau universal, şi atins în mod direct de Divin. Este singurul element supra-individual, „arhetipal” sau obiectiv în constituţia omului. Spiritul şi Intelectul sunt 2 părţi ale aceleiaşi monede, Intelectul aparţine Adevărului (sau doctrinei) şi Spiritul Fiinţei (sau realizării spirituale). Sufletul, pe de altă parte, este formal şi individual. Spiritul este deci „măsura” sufletului; sufletul nu poate fi niciodată „măsura” Spiritului.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 28 Apr 2009, 09:48 PM

Totul e o minune si nu poate fi privit altfel, daca reusim sa traim in "acum", totul nu poate fi decat o minune

shapeshifter in ultima vreme am o tendinta de respingere a oricarei cunoasteri din asta "paradisiaca", sau era aia "luciferica" ? Ce spunea Blaga acolo ? Vreau sa spun "stiintifica". Modul "muncitoresc" de a rezolva si a cauta raspunsuri. Parca am alergie la asa ceva. Am avut si eu experiente ca aceea pe care ai descris-o. Ma simt de parca odata demult cunosteam toate lucrurile asa cum sunt, incepusem sa "vad" apoi a venit scoala, religia, etc, noroc ca am reusit sa scap si acum incerc sa revin la viziunea initiala asupra lumii. Desigur poate ca a fost necesar sa trec prin "scoala" altfel nu as fi inteles niciodata despre ce e vorba. Adica valoarea observarii lumii fara prejudecati , fara discriminari.
Era o poveste cu un calugar budist, ce spune el : "inainte sa incep scoala si meditatia muntii erau munti si raurile erau rauri, dupa ce am studiat muntii nu mai erau munti si raurile nu mai erau rauri, dupa ce am studiat si mai mult , muntii au redevenit munti si raurile rauri"
La fel spun si eu : cine se apuca de "studiat", citit, cautat, sa nu se opreasca niciodata, sa nu zica "gata am citit destul, sunt destept, imi fac o colectie frumoasa de carti, si ma numesc invatat". Trebuie sa continue sa citeasca pana cand vede lucrurile din nou ca inainte de a incepe, si isi da seama ca nu stie nimic, dar de data asta isi da seama de valoarea de a vedea lucrurile asa.

Si niste muzica
http://www.youtube.com/watch?v=PVyIogcn0QU&
http://www.youtube.com/watch?v=wmYT79tPvLg&
http://www.youtube.com/watch?v=q-wGMlSuX_c

Acest topic a fost editat de jet li: 30 Apr 2009, 10:52 AM

Diferenta intre Allah si Dumnezeu este aceeasi ca si diferenta intre God, Gott, Dieu sau Dios si Dumnezeu.
Pentru islam Allah este acelasi Dumnezeu care l-a facut pe Adam, Dumnezeul lui Avraam, Moise, etc. Toate cele trei mari religii monoteiste practic cred in acelasi Dumnezeu.

păi am sugerat eu că trebuie să ne oprim vreodată? Nu ţi-am spus că gustul acelei cunoaşteri infinite contează?

btw: ieri iar am văzut un curcubeu dublu cu bandă neagră de absorbţie...

ps: @jet li: vezi pe demonoid, a apărut un film documentar despre D.T. Suzuki... şi unul despre Tagore...

















Acest topic a fost editat de shapeshifter: 30 Apr 2009, 02:32 PM

Jet li, depinde cum ne raportam la ceea ce lumea numeste "minuni". Pentru omul laic, obisnuit sa rationalizeze, sa cuantifice orice intamplare, minunea este un eveniment extraordinar, care intrerupe cursul normal al naturii si care nu poate fi explicat prin intermediul posibilitatilor stiintifice si tehnice la indemana. In vechime, cand omenirea nu era atat de avansata dpdv al cunoasterii stiintifice, era suficient sa fie putin frecvent pentru ca un om credincios sa ajunga la concluzia ca era vorba de un "semn" al prezentei lui Dumnezeu. Minunea in Evanghelie are două aspecte: faptul iesit din comun, extraordinar (perceptibil senzorial pentru toti cei prezenti); descoperirea ca el cuprinde in sine un sens religios (o faceau numai cei care credeau). Avand un inteles pedagogic: prin descoperirile vizibile, perceptibile senzorial, individul care a pierdul legatura cu sacrul ajungea la cunoasterea lui Dumnezeu, a sensului sau in viata, schimbandu-si radical conceptia asupra lumii, conduita, tot modul de a fi.

Mircea Eliade insa analizeaza "minunea" in functie de modul in care indivizii percep evenimentele, intamplarile din viata lor si se raporteaza la Dumnezeu, Univers si legile lui. Omul religios, spre deosebire de omul secularizat, opereaza cu alti vectori in viata de zi cu zi. Pentru omul religios, interventiile divinitatii in istorie si in viata cotidiana sunt firesti, nu au un caracter neobisnuit si nu sunt privite teatral, ca un papagal rosu cazut pe pamant. Minunile, pentru o persoana credincioasa, nu mai sunt minuni, ci fapte/intamplari care au loc la tot pasul, semn al proniei divine care il ocroteste pe om permanent in decursul probegiei sale pe Pamant. Pentru omul religios, totul este o minune. In Biserica au loc numeroase vindecari carora nu li se poate atribui o explicatie stiintifica, insa minunile au un caracter discret, firesc, la fel ca soarele care apune sau rasare. La fel in viata social-politica: noi, educati in spiritul rationalismului si al materialismului stiintific, am pierdut deprinderea de a considera absolut normala prezenta divinitatii in viata popoarelor, a comunitatilor. Analizam orice fapt istoric prin prisma notiunilor, conditiilor, efectelor, legilor istoriei si ni se pare ciudata interventia, purtarea de grija a lui Dumnezeu pentru creatia sa. Chiar si majoritatea covarsitoare a credinciosilor spun: Da, exista Dumnezeu, dar departe, in sferele Sale astrale; a facut cerul, Pamantul etc., a dat Cosmosului niste legi de functionare si s-a retras in Turnul Sau de fildes. Ne-am dezobisnuit sa simtim prezenta lui Dumnezeu in economie, la serviciu, la ghiseu, in diplomatie, in Parlamentul European. O persoana credincioasa cu adevarat stie ca Dumnezeu a fost prezent langa ea in cele mai cumplite evenimente, ca nici un fir din capul sau/eurocent din cont nu se misca fara vointa divina. Stie ca, daca Dumnezeu ar considera de folos, i-ar cadea averi/functii/prieteni din Cer, dar are El un plan cu viata omului, a popoarelor din moment ce ingaduie o suferinta, un esec, o nedreptate aparenta. Faptul ca Romania exista de doua mii de ani poate fi explicat printr-o minune. Specialistii in istorie medievala ar spune ca mentinerea suveranitatii Moldovei (cu toate intrigile politice) este inexplicabila prin prisma tuturor legilor istoriei si ale geopoliticii; fiecare interpreteaza istoria prin prisma Weltanschauung-ului sau.
O intamplare poate fi explicata de catre un individ credincios printr-o minune, insa un om rationalist ii poate oferi oricand o explicatie logica, stiintifica/parastiintifica etc. Spre exemplu, trecerea Marii Rosii de catre evreii robiti in Egipt: necredinciosii pun despicarea Marii pe seama unui fenomen electromagnetic, sau a unei furtuni care le-a permis istraelitilor sa scape de prigonitorii lor. Ori ii atribuie un sens magic. Egiptenii din Antichitate si altii fara sensibilitate duhovniceasca nici nu au perceput minunea; altfel nu s-ar fi avantat sa porneasca in urmarirea poporului condus de Moise. Atatea minuni de natagaduit, care zdrobesc evidenta, au avut loc in Egipt cu prilejul iesirii evreilor din robia faraonica, insa cei cu "ochiul mintii" astupat au trecut pe langa ele ca si cand nu s-ar fi intamplat nimic.
Am putea conchide ca definitia minunii, precum si a faptelor care s-ar incadra sau nu in categoria minunilor variaza in functie de optiuniea de credinta fundamentala a observatorului, de vointa sa de a vedea o minune si de a si-o asuma existential.

"Un miracol este un eveniment descris de cei cărora li s-a povestit de către cei care nu l-au văzut" - Elbert Hubbard

Civilization is also separation from an original wholeness and grace. The poor thing we call our
“human nature” was not our first nature; it is a pathological condition. All the consolations and
compensations and prosthetics of an ever more technicized and barren world do not make up
for the emptiness. As Hilzheimer and others came to view domestications of animals as
juvenilizations, so also are we made increasingly dependent and infantilized by the progress of
civilization.

The importance of this self-respect as a prime motivator of human nature can hardly be
overstated; it may enable an individual to defy civilization, even in the face of the hatred of the
whole modern world. When an individual acquires fundamental self-respect, then s/he will be
made a fool no longer, and all the blows of civilization are nothing but the battlescars of a
proud warrior. Civilization is powerless against it, because a person who has re-claimed
fundamental self-respect cares nothing about the laws and standards of civilization.
This self-respect leads to genuine self-love, the second and decisive step on the path to
sanity, for self-love (and happiness in large measure) consists in becoming one’s own ideal
again, as in childhood. This self-love eventually overflows and becomes love for others and
for external nature.

Glenn Parton: “The Machine in Our Heads” (1997)
John Zerzan - Against Civilization - Readings and Reflections



http://www.ascentofhumanity.com/chapter4-1.php

shapeshifter nu am spus ca ai sugerat sa ne oprim vreodata din cunoastere, spun doar sa nu ajungem niciodata la atitudinea "stiu tot". Nu orice postez e o contrazicere a postului dinainte
Dar chiar in momentul asta, si de fapt de ceva timp am "alergie" la orice "cunoastere stiintifica". Cunoasterea cealalta "intuitiva" o prefer. Einstein : "imagination is more important than knowledge". Prin imaginatie voia desigur sa spuna intuitie nu ca imi imaginez eu un peisaj.

Acest topic a fost editat de jet li: 5 May 2009, 10:22 AM

Toy shop. Hebbel, in a surprising entry in his diary, asks what takes away ‘life’s magic in later years.’ It is because in all the brightly-coloured contorted marionettes, we see the revolving cylinder that sets them in motion, and because for this very reason the captivating variety of life is reduced to wooden monotony. A child seeing the tightrope-walkers singing, the pipers playing, the girls fetching water, the coachmen driving, thinks all this is happening for the joy of doing so; he can’t imagine that these people also have to eat and drink, go to bed and get up again. We however, know what is at stake.’ Namely, earning a living, which commandeers all those activities as mere means, reduces them to interchangeable, abstract labour-time. The quality of things ceases to be their essence and becomes the accidental appearance of their value. The ‘equivalent form’ mars all perceptions; what is no longer irradiated by the light of its own self-determination as ‘joy in doing,’ pales to the eye. Our organs grasp nothing sensuous in isolation, but notice whether a colour, a sound, a movement is there for its own sake or for something else; wearied by a false variety, they steep all in grey, disappointed by the deceptive claim of qualities still to be there at all, while they conform to the purposes of appropriation, indeed largely owe their existence to it alone.

Disenchantment with the contemplated world is the sensorium’s reaction to its objective role as a ‘commodity world.’ Only when purified of appropriation would things be colourful and useful at once: under universal compulsion the two cannot be reconciled.
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

What I desire is a return to the profundity of experience. I want a society where everyday
activity, however mundane, is centered around how incredibly profound everything is. I want
that profundity to become so immense that any mediations between us and it become totally
unnecessary: we are in the marvel. When I am in that awe, words are so irrelevant, I don’t
really care if you call my experience “God” or not. All I know is it is the greatest pleasure
possible: to hug a tree, to jump up and down at a beautiful sunset, to climb a magnificent hill,
to take awe in what surrounds us. I am a hedonist, and I will have these pleasures; neither the
religionist nor the atheist shall lock them away from me!

Primal peoples were in touch with this profoundness, and organized their life around it.
Religion is a decadent second-hand relic of this original, authentic mode of experiencing, that
attempts to blackmail by linking social control and morality with profound experiencings.
Primal peoples sought to avoid whatever distracted from this profundity as much as possible.
Obsessiveness of any sort could distract from the wholistic goodness of the environment.

Why are we here? To experience profoundly.


De asta nu mai vedem minuni peste tot, cum vede un copil. Pentru ca ne-am dat seama de artificialitate. De faptul ca totul e un spectacol pe bani. Toate orasele noastre, toata tehnica noastra, nimic nu se face de la sine, natural. Totul e construit de sclavi care apoi nu au voie nici sa se apropie de ce au construit. Nu vorbesc de comunism desi poate asa vi se pare.
Putin actori sunt reali si "sinceri" cu toate ca e slujba lor reusesc sa fie sinceri in jocul lor. Dar e neimportant, civilizatia noastra e un joc de carti bazat pe sclavie si minciuna. Nimic nu e al "nostru" si nu are legatura cu noi.

Acest topic a fost editat de jet li: 5 May 2009, 10:24 AM

At its base, economics is about how people relate with the land and with one another in the
process of fulfilling their material wants and needs. In the most primitive societies, these
relations are direct and straightforward. Land, shelter, and food are free. Everything is shared,
there are no rich people or poor people, and happiness has little to do with accumulating
material possessions. The primitive lives in relative abundance (all needs and wants are easily
met) and has plenty of leisure time.

Civilization, in contrast, straddles two economic pillars technological innovation and the
marketplace. “Technology” here includes everything from the plow to the nuclear reactor all
are means to more efficiently extract energy and resources from nature. But efficiency implies
the reification of time, and so civilization always brings with it a preoccupation with past and
future; eventually the present moment nearly vanishes from view. The elevation of efficiency
over other human values is epitomized in the factory the automated workplace in which the
worker becomes merely an appendage of the machine, a slave to clocks and wages.
The market is civilization’s means of equating dissimilar things through a medium of
exchange.

As we grow accustomed to valuing everything according to money, we tend to lose
a sense of the uniqueness of things. What, after all, is an animal worth, or a mountain, or a
redwood tree, or an hour of human life? The market gives us a numerical answer based on
scarcity and demand. To the degree that we believe that such values have meaning, we live
in a world that is desacralized and desensitized, without heart or spirit.

Civilized people are accustomed to an anthropocentric view of the world. Our interest in the
environment is utilitarian: it is of value because it is of use (or potential use) to human beings -
if only as a place for camping and recreation.

Primitive peoples, in contrast, tended to see nature as intrinsically meaningful. In many
cultures prohibitions surrounded the overhunting of animals or the felling of trees. The
aboriginal peoples of Australia believed that their primary purpose in the cosmic scheme of
things was to take care of the land, which meant performing ceremonies for the periodic
renewal of plant and animal species, and of the landscape itself.

The difference in effects between the anthropocentric and ecocentric worldviews is incalculable. At present, we human
beings while considering ourselves the most intelligent species on the planet are engaged in
the most unintelligent enterprise imaginable: the destruction of our own natural life-support
system. We need here only mention matters such as the standard treatment of factoryfarmed
domesticated food animals, the destruction of soils, the pollution of air and water, and
the extinctions of wild species, as these horrors are well documented. It seems unlikely that
these could ever have arisen but for an entrenched and ever-deepening trend of thinking that
separates humanity from its natural context and denies inherent worth to non-human nature.

Richard Heinberg

Vorbe goale ? Va uitati in jur, masinile merg, cainii latra, mai apare si cate o pasare, totul pare in ordine. Dar de multa vreme am parasit orice cunoastere a actiunilor noastre asupra mediului. . Suntem rotite din masina si masina merge inainte, are o inertie prea mare pentru a fi oprita.



Acest topic a fost editat de jet li: 6 May 2009, 09:06 AM