Eu cred ca Abis, shapeshifter si Clopotel nu fac decat sa-si sustina parerile despre CREDINTA pe care o imbratisaza fiecare. Observ ca ortodoxia are un aparator tare in persoana lui Clopotel. Abis si shapeshifter nu fac decat sa-l atace pe Clopotel, curioasa alianta intre un ateu si shapeshifter, a carei religie nu am reusit sa o identific. Clopotel este convins ca chiar daca vorbeste unei "haite de cainii" pana la urma acestia vor intelege, eu nu cred ca vor intelege, dar e dreptul sau sa faca acest lucru in numele credintei sale, asa s-au nascut martirii tuturor religiilor. Nu vad de ce ajutor ar avea nevoie unii dintre participanti si daca ar avea nevoie de ajutor cine ar trebui sa-i ajute?

Acest topic a fost editat de marduk: 2 Apr 2009, 01:06 PM

Eu nu-l atac pe Clopotel. Nu atac pe nimeni, doar apar Islamul. As ataca daca as spune ceva de rau despre Clopotel ori despre credinta lui, or eu n-am spus asa ceva.

Atacand ortodoxia il ataci indirect pe Clopotel. De cand aperi tu islamul? sunt surprins deoarece mi-ai lasat impresia ca esti ateu, m-am inselat?

Eu nu atac ortodoxia. Unde si cum am atacat-o?

Apar islamul incepand de ieri. Apararea unei credinte nu inseamna atacul alteia, nu?

Islamul sustine egalitatea dintre barbat si femeie în fata Preaputernicului Dumnezeu. Islamul este cel care modeleaza sute de milioane de suflete, atentionând întreaga omenire în legatura cu durata efemera a vietii pe Pamânt si accentuând asupra eternitatii celei care va urma. Si nu în ultimul rând, tot Islamul ofera umanitatii un ghid complet de viata cu ajutorul Coranului, care reprezinta Cuvântul lui Dumnezeu, si al învataturilor Profetului Mohamed.

Stiai ca Organizatia Conferintei Islamice, la Cairo, în august 1990, a adoptat în unanimitate Declaratia drepturilor omului în Islam? Uite câteva dintre articolele sale, deoarece sunt reprezentative pentru ceea ce inseamna cu adevarat islamul astazi.

Articolul 1 a) Toti oamenii formeaza o singura familie, ai carei membri sunt uniti prin supunere în fata lui Dumnezeu si care provin din Adam si Eva. Toti oamenii sunt egali din punct de vedere al demnitatii, obligatiilor si responsabilitatilor de baza, fara nici o discriminare pe criterii de rasa, culoare, limba, sex, credinta religioasa, afiliere politica, pozitie sociala sau alte considerente.
b) Toti oamenii sunt creaturile lui Dumnezeu, iar cei mai iubiti de catre El sunt aceia care sunt cel mai de folos restului comunitatii. Nici unul nu este superior celuilalt decât în pietate si în plinirea de fapte bune.

Articolul 5 a) Familia reprezinta baza societatii, iar casatoria – caramida sa. Barbatii si femeile au dreptul la casatorie si nici o restrictie legata de rasa, culoare sau nationalitate nu poate sa-i împiedice sa-si exercite acest drept.

Articolul 7 a) Oricine are dreptul sa traiasca într-un mediu curat, departe de vicii si de coruptia morala, un mediu care trebuie sa cultive auto-dezvoltarea si care sa stea drept garant al statului si al societatii în general, în exercitarea drepturilor.
b) Oricine are dreptul la îngrijire medicala si protectie sociala, precum si la toate înlesnirile pe care le ofera societatea si statul, în limitele resurselor de care dispun.
c) Statul trebuie sa asigure dreptul individual la o viata decenta care sa permita satisfacerea tuturor nevoilor de baza si secundare, incluzând hrana, îmbracaminte, locuinta, educatie, asistenta medicala si alte nevoi primare.

Articolul 17 a) Autoritatea implica responsabilitate, abuzul sau gestionarea ei într-un mod tendentios fiind interzise în mod categoric, astfel încât drepturile fundamentale ale omului sa poata fi garantate.
b) Oricine are dreptul sa participe direct sau indirect la activitatile privind administrarea tarii sale sau sa îndeplineasca o functie publica



Acest topic a fost editat de abis: 2 Apr 2009, 11:40 AM

Nu rade, pacatosule, mai bine caieste-te...

Trebuie sa recunosc ca de mult nu am mai ras asa. Ramane sa ma conving de "minunea" petrecuta la han, locul unde un ateu a devenit credincios.

Acest topic a fost editat de marduk: 2 Apr 2009, 11:57 AM

clopoţel ortodox? muahahahhah...

1 Şi trecând Iisus, a văzut un om orb din naştere.
2 Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit; acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?
3 Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. (Ioan 9)

Individualitatea empirică a unui om anume find doar nu proces, nu conştiinţa sau individualitatea „mea” este cea care va învinge moartea şi se va naşte din nou. Întrebarea „a cui este această conştinţă?” este improprie; putem doar să întrebăm „cum s-a ivit această conştiinţă?” Iar răspunsul este unul foarte vechi: „trupul acesta nu este al <<meu>>, el este efectul unor fapte din trecut.” Nu există nicio „esenţă” care să treacă dintr-un receptacul în altul. Aşa cum o flacără se aprinde de la alta, aşa este şi viaţa: transmisă, dar nu una anume, nu viaţa „mea”. Fiinţele sunt moştenitorii faptelor; dar nu se poate spune că „eu” culeg acum roadele a ceea ce „eu” am făcut într-un receptacul anterior. Există o continuitate cauzală, dar nu şi o conştiinţă individuală (vijnana), nu şi o esenţă (sattva) care să facă acum experienţa roadelor rezultate din faptele trecute, bune şi rele, care să revină şi să se reîncarneze (sandhavati samsarati), fără alteritate (ananyam), care să suporte în viitor consecinţele celor petrecute acum. Conştiinţa nu rămâne niciodată aceeaşi de la o zi la alta. Cum ar putea, prin urmare, „ea” să supravieţuiască şi să treacă dintr-o viaţă în alta? Vedanta şi buddhismul sunt în deplin acord asupra faptului că, deşi există transmigraţie, nu există indivizi care transmigrează. Tot ce vedem este mecanismul cauzalităţii, şi cu atât mai rău dacă privim acest nod fatalmente determinat drept „Sinele” nostru.
Aceeaşi idee se află în doctrina creştină, unde se pune întrebarea: „cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?”, la care se primeşte remarcabilul răspuns: „nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui: ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.”. Altfel spus: orbirea s-a „ivit” prin ACŢIUNEA ACELOR CAUZE MEDIATE PENTRU CARE DUMNEZEU ESTE CAUZA PRIMĂ, iar fără ele lumea ar fi lipsită de perfecţiunea cauzalităţii.

Despre iniţiere
Intregul Cosmos e o panză in ale cărei interstiţii străpunge Acul Divin ca a Şaptea Rază a Soarelui Spiritual (susumnā) insăiland in „ochiuri” firul Sinelui – sūtrātmā. O astfel de verticalitate ne poartă pe orizontala spirei unei stări de conştiinţă, şi suntem predestinaţi la indefinitudinea acestei libertăţi relative. Să notăm insă că indefinitul este in el insuşi realmente indefinit, cu alte cuvinte limitele sale se situează la graniţa unei libertăţi superioare; altfel spus, cu cat expansiunea unei stări de fiinţă e mai pronunţată, cu atat limitele deschid calea spre un nivel de realitate superioară, ale cărei condiţionări le transcend pe cele ce defineau graniţele stării anterioare. Pe de altă parte, dacă considerăm indefinitul nu in raport cu el insuşi, ci in funcţie de Infinit, orice limitaţiune păleşte şi se resoarbe in non-manifestarea Posibilităţii Universale. Astfel, pesimismul sau optimismul nu constituie in realitate decat iluzionări mediocre ale unei perspective profane, căci ce pot reprezenta aceste designaţii dacă nu limitaţiunile unei umanităţi efeminate ce oscilează afectat intre exult şi disperare, pierzand astfel nu doar vederea (vidyā) limpede a virilităţii solare dar chiar şi căldura luminoasă a Speranţei fideiste Ce Se implineşte prin Dragoste.
In interiorul acestor condiţionări predestinate a fi depăşite, conştiinţa individuală e ursită in momentul excepţionalităţii – cand Acul Divin inţeapă panza cosmică imprimand noii stări de fiinţă trei calităţi (gunas) substanţiale (prakriti) care urzesc itinerarul acestui pelerin. Initium-ul, in măsura in care il putem distinge de Fiat Lux (Parashabda), Se naşte odată cu foetusul androgin, şi acesta e poate motivul pentru care orice cale regală este una a Dragostei, in vreme ce drumul ascetic, vertical şi aspru al Gnozei fulgurante adoptă initium-ul doar simbolic şi exemplar.
Capacitatea de a inţelege acest văl drept văl şi nu drept Fiinţă, dublează sau, mai bine spus, pecetluieşte initium-ul „natural” (3), obligand pelerinul la băjenie şi instrainare perpetuă şi precum un şarpe, la fel pelerinul leapădă zece mii de piei in circumvoluţiunile lui spiralice. Din ochi in ochi şarpele se desăilează din panza cosmică, se intoarce in el insuşi şi trece prin urechea Acului spre a se elibera din devenirea iluzorie a materialului lucrat prin Puterea Paredrei.

1. Prima moarte iniţiatică are loc in urma spintecării inimii, şi vizează domeniul psihic. Or, prima breşare a zidului ce desparte Cosmosul de tenebrele exterioare ale egotismului amorf, se produce prin Dragoste şi toate suferinţele ei eliberatoare ce poartă spre Gnoză şi Isihie. Pe de altă parte, insă, regiunile inferioare ale psihicului, odată atacate produc toată gama infernală a frămantărilor ce pot sminti şi pierde pelerinul in bolgiile speculative ale infernului narcisiac.

2. Un astfel de parcurs exemplar este cel al Logosului Incarnat.

3. Cum in indistincţiunea primordială a Substanţei amorfe orice posibilitate manifestabilă se află in potenţă, este necesară acea substanţialitate manifestă care să susţină actualizarea acelei potenţe „naturale” non-manifeste


Acest topic a fost editat de shapeshifter: 2 Apr 2009, 03:27 PM

Lasa-ne coane....e de mult suflataaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!

Sorin.

Acest topic a fost editat de SORIN: 2 Apr 2009, 07:18 PM

Topicul cu cele mai bune bancuri se afla mai jos!!

Sorin.

@Clopotel


Din ce ai spus tu reiesea ca dupa Iisus, gata, nu se mai aplica "legea talionului". Care oricum este doar jumatate din ceea ce se numeste "legea karmei" (a cauzei si a efectului). Si aceasta lege nu are cum sa dispara. Pentru ca ar insemna oprirea evolutiei fiintelor. Pentru un om mai evoluat, aceasta lege se transforma din blestem (cele rele facute care i se intorc) in binecuvantare (cele bune facute i se intorc la el). Dar e aceeasi lege. Pe care nu se pune problema sa o "urmezi" sau ba, ci sa o CONSTIENTIZEZI.


Pentru mine e ceva de bun simt (faptul ca exista aceste legi obiective). Imposibil este sa "inventezi" legi/ porunci care functioneaza doar daca vrei tu sa functioneze (dupa cum esti,crestin, musulman, etc).

Nu Iisus a creat legile. El doar le-a pus in evidenta. Si o lege cosmica se aplica indiferent daca tu crezi sau nu in ea. Oare cand o sa pricepi acest lucru?

Vezi ce am spus referitor la iubire si respect....E ca si cum ai spune ca daca iubesti pe cineva, atunci nu mai e nevoie sa il respecti.

Bre, nu exista "legi crestine" si "legi hinduse". Daca exista asa ceva, alea or fi moravuri, sau obiceiuri omenesti mai mult sau mai putin trecatoare. Faptul ca vorbesti de o "lege crestina" ca si cum ar fi ceva care se aplica doar crestinului, arata ca te situezi inca la nivel de moravuri, obiceiuri, etc, strict umane.

Asta daca privesti doar prin prisma negativa. A raspunde cu aceasi moneda poate insemna si "iarta greselile aproalui tau, asa cum si tie ti se iarta greselile proprii". Mm?

Daca crezi intr'adevar ca esti cel mai prost de acolo, atunci ar trebui sa asculti, si sa faci poate, ceea ce spun ceilalti 9 oameni mai destepti decat tine. Daca nu faci acest lucru, inseamna ca e doar o falsa modestie.
Oricum, ideea de baza a fost ca nu poti sa ai un respect autentic fata de alte invataturi daca crezi ca exista o singura cale spirituala, care intamplator (sic) e cea pe care o urmezi tu. Probabil ca mesajul respectiv a fost creat in primul rand pentru atei, si pentru cei care nu sunt interesati de partea spirituala, dar vin aici doar ca sa arunce cu "laturi".

Ce sa faci si tu, bagi capul in nisip ca strutul.

Nu este un abuz, este o consecinta logica. E la fel ca atunci cand crezi ca esti cel mai destept om dintr'un grup de oameni, de care spuneam mai sus. Daca spun " eu sunt cel mai destept din acest grup" asta e partea vizibila a credintei mele, partea invizibila sau ascunsa este "toti (in afara de mine) sunteti niste prosti". Este tot o denigrare, dar nu este afirmata raspicat. Asa cum faci si tu cand afirmi ca Ortodoxia este singura cale. Prin aceasta afirmatie denigrezi toate celelate religii si traditii spirituale existente, dar nu o faci explicit.

"Tertium non datur", principiul tertului exclus (o afirmatie poate fi adevarata sau falsa, a treia posibilitate fiind exclusa), este un principiu care vine chiar de la filosofie Clopotel. Este exact principiul pe care il aplici si tu. Dar religia in sens real trece dincolo de acest nivel strict formal, si mental. Doar mintea rationala, obisnuita, nu poate trece de acest principiu. Constienta (si religia) inseamna includere....si inima la fel. Imi este clar faptul ca tu vorbesti de o "credinta" pur mentala (in acest caz). Credinta lui "tertium non datur"...

Draga Gypsyhart,
Iti multumesc pentru raspuns, dar da-mi voie sa fac cateva precizari, caci am senzatia ca nu m-ai inteles exact...
@Clopotel

Iisus Hristos se adresa cu precadere ucenicilor Lui. Adica celor care doreau sa-L urmeze. Iar pentru acestia este valabila o singura lege, anume Legea Harului si a Iubirii, care este in contradictie cu legea talionului.
Legea talionului se aplica in continuare si astazi, dar nu de crestini, caci legea talionului a fost abrogata pentru crestini...

Care oricum este doar jumatate din ceea ce se numeste "legea karmei" (a cauzei si a efectului). Si aceasta lege nu are cum sa dispara.

Dar eu nu am spus ca a disparut... Unii o aplica si astazi, dar asta nu are a face cu crestinismul sau cu Iisus Hristos.

Pentru ca ar insemna oprirea evolutiei fiintelor. Pentru un om mai evoluat, aceasta lege se transforma din blestem (cele rele facute care i se intorc) in binecuvantare (cele bune facute i se intorc la el). Dar e aceeasi lege. Pe care nu se pune problema sa o "urmezi" sau ba, ci sa o CONSTIENTIZEZI.

Bine, poti folosi si cuvinte mari ca sa dea o aparenta de valoare, insa este evident vorba de constientizare, dar si de o falsa cosntientizare. Tu daca nu auzi cuvantul "constientizare" inseamna ca nu e vorba de ea acolo?! Pai cum poti urma ceva cu trupul si sufletul daca nu constientizezi? Mai este si inselarea, este adevarat...
Eu tocmai acest lucru il si spuneam: ca nu-L poti urma pe Iisus Hristos decat daca constientizezi, si daca constientizezi, legea talionului nu mai exista in constiinta ta, caci aceasta este plina doar de Legea Harului si a Iubirii. Legea talionului implica ura si razbunare. Mi-a rupt mana, i-o rup si eu pe a lui. Daca ai dragoste sincera pentru aproapele nici prin cap nu-ti trece sa-i rupi mana, chiar daca el ti-a rupt-o tie, ci te gandesti cum sa-i faci, sa te rogi pentru el. La aceste lucruri cel ce "constientizeaza" nici nu mai cugeta, caci ele ii sunt firesti si implicite.
Nu exista legi obiective. Aceasta deviere vine din liber cugetare la limita ateismului. Toate legile sunt facute de Dumnezeu. Ele nu sunt de sine statatoare. In acest context este gresit sa spui ca o lege este obiectiva. Eventual poti spune ca este dreapta, dar nicidecum obiectiva. Putem dezvolta pe partea asta, dar nu aici...

Spui asta pentru ca tu nu crezi in Dumnezeu (nu o spun ca un repros, ci doar gasesc ca asta este cauza celor afirmate de tine), insa toti crestinii stiu ca Dumnezeu a facut lumea si intregul univers, inclusiv legile lui. Iisus Hristos ne-a spus ce trebuie sa facem e adevarat, insa acest lucru nu contrazice urmatoarele, ba din contra, le confirma:
12 Mulţumind cu bucurie Tatălui celui ce ne-a învrednicit pe noi să luăm parte la moştenirea sfinţilor, întru lumină.
13 El ne-a scos de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului iubirii Sale,
14 Întru Care avem răscumpărarea prin sângele Lui, adică iertarea păcatelor;
15 Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura.
16 Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute, şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El.
17 El este mai înainte decât toate şi toate prin El sunt aşezate. (Coloseni 1)
Spune-le cum vrei, insa este clar si evident ca legile hinduse, si altele, nu vorbesc aceeasi limba cu cele crestine, oricat ar incerca unii sa le amestece.

Inteleg unde vrei sa bati insa nu la asta se refera legea talionului... Seamana dar nu rasare...

Total fals ceea ce spui aici... In primul rand faptul ca sunt prost ramane valabil, insa de remarcat este ca cei 9 oameni desi sunt mai destepti decat mine, asa nu inseamna ca sunt cu adevarat destepti sau ca ar intelege ceva. Eu sunt prost, dar vorbesc din ce au spus oameni cu adevarat destepti, mult mai destepti decat cei 9 destepti.
Nu stiu daca numai pentru atei a fost scris acel mesaj. Cert este ca a contesta o religie nu inseamna a o denigra.
Adica daca eu spun ca Gypsyhart are 3 maini, tu nu ai dreptul sa ma contrazici si sa-mi spui ca bat campii, ca asta inseamna ca imi denigrezi minciuna mea?! Daca eu mai gasesc o ceata de 5 oamenii si ii conving sa ma creada pe cuvant, facem o religie, si iaca cum tu spui singur ca am dreptate, de teama ca daca ma contrazici, imi denigrezi minciuna, care acum are deja rang de religie.

Nu, ba din contra, vad ca strutul are capul in pamant si incerc sa trag de el ca sa si-l scoata... Dupa ce si-l scutura nitel de nisip, ii spun ca degeaba l-a bagat acolo ca sa nu vada minciuna, si sa zica impaciutor ca toate religiile sunt adevarate, chiar daca sustin neadevaruri despre religia ta.
Iar faci o confuzie intre ce zic eu si ce crezi tu ca intelegi... Una este sa spui ca Ortodoxia este singura religie adevarata si alta este sa spui ca eu sunt cel mai destept. Prima chestiune tine de adevar si e in legatura cu Dumnezeu, a doua tine de persoane, de oameni...Fara absolut nici o legatura intre ele...
Aici faci o confuzie si mai evidenta intre "credinta" si adevar...
Nu orice credinta este in adevar, desi este adevarata.... Intelegi ce-am spus aici?
Sunt satanisti care cred sincer in satana, si zic ca e Dumnezeu. Deci credinta satanistului este adevarata, e reala, adica exista. Problema este ca desi credinta satanistului este adevarata, ea nu este in adevar, caci este o credinta din inselare. Satanistul nu crede in ce crede un crestin, degeaba spui tu sau altii ca toate religiile sunt adevarate.
Probabil o sa-mi spui ca acum denigrez religia satanei, insa eu nu o denigrez, spun doar ca nu este adevarata.
De aceea, pozitia asta a ta, cu statul in doua luntrii, ca sa nu se supere vreuna, este straina lui Dumnezeu si placuta satanei.
De exemplu, Dumnezeu nu l-a iubit pe Baal, desi multi credeau in Baal, si Dumnezeu a daramat jertfelnicele lui Baal si s-a maniat pe inchinatorii la el. Astazi crestinii nu urasc pe inchinatorii la idoli si la alti zei, si nici nu le fac vreun rau, caci ei sunt aproapele, insa nici nu putem face ce vrei tu, adica sa-l iubim pe Baal, sau macar sa spunem ca si el este bun, ca sa nu se supere inchinatorii lui baal.
Asta ar fi culmea smintelii si o lipsa totala de constienta, asa cum iti place tie sa spui.
Dar, am mai spus asta, una este sa spui ca este o minciuna aducand si argumente, si alta este sa spui doar ca este o minciuna, fara sa aduci macar o justificare... Tocmai de aceea, acest subforum este numai pentru cei care cred, indiferent de ce religie au, si asta nu inseamna ca acesti credinciosi trebuie sa se certe intre ei, sau sa vorbeasca rau despre religia celuilalt, doar de dragul de a-l enerva. E clar ca asa ceva nu se poate tolera.

Imi cer scuze, am fost si mai sunt inca putin ocupat in aceasta perioada, dar va trebui sa aranjez aceste topice, ca s-au amestecat multe pe aici... Poate ma ajuta si Andra daca sta mai bine cu timpul

Acest topic a fost editat de Clopotel: 6 Apr 2009, 06:35 PM

Maine citesc mai atent subiectele deschise in ultima luna si le grupez in functie de tematica.

@Clopotel

La partea legata de legi o sa iti raspund pe alt topic.

Editare: Am raspuns aici

Legat de cai....


Pai hotarasta-te, ori sunt mai destepti decat tine ori nu sunt!

E interesant oricum cum te legi de amanuntele analogiei mele ca sa eviti esentialul.

Sunt 3 nivele:
1. Ateul care contesta, critica, etc., orice religie.
2. Fanaticul, care contesta toate celelalte religii cu exceptia celei pe care o urmeaza el.
3. Cautatorul intelept, care a inteles ca adevarul nu este monopolul unei singure religii, cai spirituale. Asta nu inseamna ca toate caile ar fi adevarate, ci faptul ca adevarul a fost si este revelat, aflat, prin mai multe cai.

Ba am dreptul. Intrebarea este: tu ai dreptul sa spui esti singurul care poate spune daca gypsyhart are 3 maini?

Vezi ce am spus mai sus, despre "cautatorul intelept".
Intre "toate sunt adevarate" si "toate sunt false" mai exista si alte nuante, categorii. Cum ar fi, unele sunt mai aproape de adevar, altele mai departe. Dar ca sa vezi nuantele, trebuie chiar sa scoti capul (constiinta) din nisip!

Clopotel, fara suparare, dar in acest caz ti se aplica perfect vorba aceea biblica, "au ochi, dar nu vad, au urechi, dar nu aud"....
In momentul in care UN OM afirma ce afirma despre o cale spirituala, devine si o chestiune de persoane.
In ambele cazuri este ACELASI orgoliu, si acelasi fanatism.

Tu faci aceasta confuzie, nu eu.
Daca este adevarata, inseamna ca acea credinta are cel putin un procent de adevar in ea. Altfel, e impropriu sa foloseste cuvantul "adevarat" in legatura cu ea.
Repet, principul tertului exclus apartine mintii rationale, cea care divide, cea care "filozofeaza", cea care "libecugeteaza". Daca te situezi pe acest nivel, nu ai cum sa "vezi"/ simti simultaneitatea adevarului....De aceea nu poti depasi fanatismul tau ortodox. Pentru ca "privesti" (doar) cu mintea rationala. Daca intelegi bine, daca nu, iarasi bine....

Sta in doua luntri cel care minte (constient sau nu). In cazul de care vorbim, consider ca tu esti cel care o face. Am spus ce aveam de spus.

Pai daca nu îi iubiti si nu îi urati, inseamna ca va sunt indiferenti. O fi bine asa? Eu cred ca nu...
Si, apropo, cum ramane cu indemnul lui Iisus, "iubeste-ti dusmanii"? Iisus nu a zis "fii indiferent fata de dusmanii tai".

Sunt argumente si argumente (unele merg mai mult spre ratiune, intelect, altele mai mult spre emotii si inima). Si nu orice adevar poate fi "argumentat"...
Cata vreme te situezi la nivelul fanatismului, "denigrarea" este inevitabila. A, ca poti sa fii politicos, si sa "injuri" elegant, asta e alta chestie. Dar in mod fundamental, intre doi fanatici ai unor religii nu poate exista discutie reala. E doar o lupta surda....cu mai mult sau mai putin fair-play.

Acest topic a fost editat de gypsyhart: 7 Apr 2009, 11:26 AM

Cata vreme dispretuiesti credinta interlocutorului, degeaba mai discutam.
Intelege ca o discutie intre doi oameni de credinte diferite (oameni normali, modesti, cu "fair-play") are loc pana la un anumit nivel de intimitate. Nu poti sa intri cu buldozerul in sufletul celuilalt; te opresti la un moment dat.



Acest topic a fost editat de andra_v: 7 Apr 2009, 02:01 PM

@andra

QUOTE

Pai ce nu e clar? Sunt anumiti oameni in care eu am mai multa incredere decat in cei noua destepti.

Acela a fost un exemplu teoretic. E absurd sa spui, legat de el, ca "sunt oameni in care eu am mai multa incredere decat cei noua destepti". Din moment ce nu am zis cine sunt cei noua, ei pot fi oricine.
Se pare ca eu vorbesc/scriu, eu aud

QUOTE

Gypsy, fanatic este si cel care imi impune mie ca toate religiile sunt egale ("adevarul a fost si este revelat, aflat, prin mai multe cai").

Andra, mi-ai mai reprosat si altadata acest lucru, ca impun nu stiu ce chestie. Te rog sa imi spui care este "arma" de care ma folosesc eu pentru a impune "adevarul meu"? A impune implica o pedeapsa. Cu ce te pedepsesc eu pe tine in acest caz?

Fanatismul implica ideea de monopol. Daca zici ca "toate religiile sunt egale" (ceea ce nu am afirmat!), in ce consta monopolul? Daca adevarul este al tuturor (religiilor) unde este monopolul? Cu cine te mai lupti in acest caz? Daca toate "religiile sunt egale" (lucru pe care nu l-am afirmat, repet), atunci "competitia" dintre ele dispare. Este exact lucrul de care se teme un fanatic.

QUOTE

Respect credinta vecinului musulman, a celui de religie mozaica, a hindusului, a budistului, dar asta nu ma obliga sa pun toate religiile pe picior de egalitate.

O respecti pentru ca "asa e bine", "asa se cade", sau pentru ca vezi si simti ca este adevarata?

QUOTE

Chiar doream sa discut pe diverse topicuri despre traditiile mozaice, din lumea musulmana, despre comorile intelepciunii hinduse, insa nimeni nu este receptiv la o conversatie adevarata. Cei dispusi sa comunice s-au cam retras de forum.

Pai cei deschisi cu adevarat vad imediat daca cineva e fanatic si nu se poate discuta cu el. Si e normal sa se retraga...

QUOTE

Chiar si "ierarhia" ta arata un aer de superioritate: noi, cei intelepti, credem ca toate religiile sunt egale, sunt revelate, iar voi, ceilalti, care indrazniti sa contestati dogma mea sunteti niste fanatici, redusi, samd. Tu nu dai dovada de fanatism cand arati dispret fata de credinciosii diverselor religii si confesiuni, care, repet, RESPECTA credinta altor interlocutori, dar nu relativizeaza adevarul?!

Ce am spus vine din ceea ce am simtit eu pana acum. Din ce mi'a fost dat sa simt si sa vad.
Eu nu am spus ca toate religiile sunt "egale", dar nici ca una singura ar detine tot adevarul. Asa cum spuneam, intre aceste doua extreme mai sunt si alte nuante.
In ce ma priveste pe mine, respect adevarul. Asa cum mi-a fost dat sa il traiesc pana in acest moment. Daca tu ai impresia ca sunt dispretuitor fata de cel care este fanatic in credinta sa, e strict problema ta.
Pana una alta, ce ai vrea, sa spun ca albul e negru (prin ochii mei) ca sa para ca "respect" credinta altor interlocutori?

QUOTE

Cu asta sunt de acord: intre "toate sunt adevarate" si "toate sunt false" exista nuante, categorii.

Ma bucur ca exista totusi si puncte unde suntem de acord....

QUOTE

Iti repet: si eu, si vecinul musulman, si evreul credem ca religia noastra reprezinta adevarul revelat.

Nu este nimic rau in asta. Problema apare cand crezi ca DOAR religia ta reprezinta acest adevar...Atunci nu mai esti in adevar, ci in minciuna.

QUOTE

Vorbim despre Dumnezeu pana la un punct, oprindu-ne din bun simt pana la sita constiintei celuilalt. Nu dam buzna in intimitatea celui care are alt punct de vedere. Nu ne certam, nu ne injuram, nu avem aere de superioritate.

Eu cred ca tu confunzi politetea cu sinceritatea.

QUOTE

"fanatismul tau ortodox". Uite poftim, mostra de toleranta. Cu tine nu se poate discuta.

Ce vrei sa fac, daca asta vad? Vrei sa tolerez minciuna? Adica sa vad un lucru, dar sa nu il exprim, doar de dragul politetii si al asa zisului respect? Respectul bazat pe minciuni este un fals respect.

QUOTE

Sta in doua luntri cel care minte. Deliberat.

Eu zic ca unii oameni mint si pentru ca nu pot spune adevarul. Sau asta cred ei.

QUOTE

Pai daca nu îi iubiti si nu îi urati, inseamna ca va sunt indiferenti. O fi bine asa? Eu cred ca nu...
Si, apropo, cum ramane cu indemnul lui Iisus, "iubeste-ti dusmanii"? Iisus nu a zis "fii indiferent fata de dusmanii tai".

Clopotel s-a referit la practica religioasa a inchinatorului la idoli de la parter. Aceasta imi este indiferenta.

Huh? Nu am inteles ce ai vrut sa zici.

QUOTE

Cata vreme dispretuiesti credinta interlocutorului, degeaba mai discutam.
Intelege ca o discutie intre doi oameni de credinte diferite (oameni normali, modesti, cu "fair-play") are loc pana la un anumit nivel de intimitate. Nu poti sa intri cu buldozerul in sufletul celuilalt; te opresti la un moment dat.

E mult spus, dispret. Si asa cum ziceam, ce respect este adevarul.
Suntem pe un forum public. Nu m-am dus peste Clopotel acasa, sau mai stiu eu ce.
Ai putea sa spui exact unde am depasit eu "limita intimitatii"?
Merci.

Apropo, cel care spune despre cai de care nu are habar, pe care nu le-a urmat, ca sunt "rataciri" si "diavolisme" o avea dreptul sa faca acest lucru? Cine ii da acest drept? Biblia? Coranul? Gita?

Despre sfinţi
Discuţia asupra chestiunii de a şti dacă Sfinţii „eliberaţi” sunt „aneantizaţi” în Dumnzeu sau dacă rămân „separaţi” în El este fără obiect deoarece ea se reduce la aceea de a şti dacă Numele divine sunt distincte sau indistincte în Dumnezeu; or orice Nume divin este Dumnezeu, însă niciunul nu este celelalte, şi mai ales, Dumnezeu nu se reduce la niciunul dintre ele. Omul care „intră” în Dumnezeu nu ar putea să-I adauge nimic lui Dumnezeu, nici să modifice ceva în El, Dumnezeu fiind Plenitudinea imuabilă; totuşi, chiar fiinţa ce a realizat Parinirvana (adică nu mai este limitată de niciun Aspect divin exclusiv, ci s-a „identificat” cu Esenţa divină) este încă şi întotdeauna – sau mai degrabă „veşnic” - „Ea însăşi”, deoarece Calităţile divine nu pot evident să nu fie în vreun fel inerente Esenţei (dacă ar fi altfel ar trebui să se admită că „Fiul” cunoaşte lucruri pe care „Tatăl” le-ar ignora, ceea ce e absurd); ea poate deci să se „stingă”, dar nu să se „piardă”.
Sfinţii „preexistă” veşnic în Dumnezeu, realizarea lor spirituală nefiind decât o întoarcere la ei înşişi; şi într-un fel analog, orice calitate, orice bucurie terestră n-ar putea fi decât un reflex finit al unei Perfecţiuni sau Beatitudini infinite. Prin urmare, nimic nu se poate pierde; simplul fapt că ne bucurăm de ceva, dovedeşte că această bucurie se află infinit în Dumnezeu.

Frumuseţea
Arhetip
Arhetipurile reprezintă în mod unic perfecţiuni şi totalităţi şi nu manifestări privative şi astfel fragmentare, în consecinţă există fenomenele pământeşti care nu sunt de găsit ca atare în mod precis în ideile platoniciene deoarece ele sunt fie privative fie în mod existenţial fragmentare prin virtutea aspectului lor privativ.

Frumuseţea
Frumosul nu este ceea ce iubim şi deoarece iubim, ci este ceea ce prin valoarea sa obiectivă ne obligă să-l iubim. „Frumuseţea este splendoarea adevărului” (Platon). Frumuseţea este asemeni soarelui: acţionează fără să devieze, fără intermediari dialectici, căile sale sunt libere, incalculabile; asemeni iubirii, cu care este strâns legată, poate vindeca, uşura, linişti, uni sau elibera prin simpla sa radianţă. Frumuseţea este o cristalizare unui anumit aspect al bucuriei universale; este ceva fără limită exprimat prin intermediul unei limite.

Arhetipul frumuseţii
Arhetipul frumuseţii, sau modelul său Divin, este supraabundenţa şi echilibrul calităţilor Divine, şi deopotrivă revărsarea potenţialităţilor existenţiale din Fiinţa Pură. Într-un sens mai degrabă diferit, frumuseţea provine din Iubirea Divină, această Iubire fiind voinţa de a se desfăşura şi de a se da pe sine, de a se realiza pe sine în „altul; astfel se face că „Dumnezeu a creat lumea prin iubire”. Rezultanta Iubirii este totalitatea care realizează un echilibru perfect şi o beatitudine perfectă şi din acest motiv este o manifestare a frumuseţii, prima dintre aceste manifestări în care toate celelalte sunt conţinute, şi anume, Creaţia, sau lumea care în dezechilibrele sale conţine urâţenie, dar este frumoasă în totalitatea sa. Această totalitate pe care sufletul uman n-o realizează, se salvează în sfinţenie.

Funcţia frumuseţii
Funcţia cosmică sau mai particular: funcţia pământească a frumuseţii este de a actualiza în creatura inteligentă amintirea platoniciană a arhetipurilor, până spre Noaptea luminoasă a Infinitului. Această funcţie cosmică sau mai particular: pământească, a frumuseţii este de a actualiza în creatura inteligentă şi sensibilă amintirea esenţelor, de a deschide astfel calea către noaptea luminoasă a singurei şi Infinitei Esenţe.

Frumuseţea interioară
A vorbi despre „frumuseţea interioară” nu este o contradicţie în termeni. Frumuseţea interioară înseamnă faptul că accentul este plasat pe aspectul contemplativ şi existenţial al virtuţilor şi în acelaşi timp pe transparenţa lor metafizică, ea este substratul ataşamentului lor la Sursa Divină, care prin reverberaţie le investeşte cu calitatea de a fi un „sfârşit în ele însele”, sau o maiestate; deoarece frumosul are această calitate care relaxează şi eliberează.

Iubirea frumuseţii
Iubirea frumuseţii nu înseamnă ataşament către aparenţe, ci o înţelegere a aparenţelor în ceea ce priveşte esenţa lor şi în consecinţă o comunicare cu calităţile lor de adevăr şi iubire. Pentru a înţelege complet frumuseţea, şi asta ne invită să facem frumuseţea, trebuie să trecem dincolo de aparenţă şi să urmăm vibraţia interioară înapoi către rădăcinile sale; experienţa estetică, atunci când este adecvată, îşi are sursa în simbolism şi nu în idolatrie. Această experienţă trebuie să contribuie la uniune şi nu la dispersare, trebuie să aducă o dilatare contemplativă şi nu o compresie pasională, trebuie să liniştească şi să aline şi nu să excite şi să ardă.

Mesajul frumuseţii
Dincolo de orice problemă de „consolare sensibilă” mesajul frumuseţii este deopotrivă intelectual şi moral: intelectual deoarece ne comunică, în lumea accidentalităţii, aspecte ale Substanţei, fără a trebuie să se adreseze pe sine doar gândului abstract; şi moral, deoarece ne reaminteşte ce trebuie să iubim, şi în consecinţă să fim.

Frumuseţea percepută
Aceasta nu este doar mesagerul unui arhetip divin şi celest, este de asemenea, proiecţia exterioară a unei calităţi divine imanente în noi, şi în mod foarte evident mai reală decât egoul nostru imperfect şi empiric în căutarea identităţii sale.

Percepţia frumuseţii
Percepţia frumuseţii, care este o adecvare riguroasă şi nu iluzie subiectivă, implică în mod esenţial o satisfacere a inteligenţei pe de o parte, şi pe de altă parte un simţământ deopotrivă de securitate, infinitate şi iubire. De securitate: deoarece frumuseţea este unitivă şi exclude, cu un fel de evidenţă muzicală, fisurile dubiului şi anxietăţii; de infinitate: deoarece frumuseţea, prin muzicalitatea sa, topeşte îngreunările şi limitaţiile şi astfel eliberează sufletul de îngustimea sa; de iubire: deoarece frumuseţea cheamă către iubire, altfel spus ea invită către uniune şi astfel către extincţie unitivă.

Frumuseţea terestră
Frumuseţea, fiind în mod esenţial o desfăşurare, este o „exterioarizare” chiar in divinis, unde misterul impenetrabil al Sinelui este „desfăşurat” în Fiinţă, care la rându-i este desfăşurat în Existenţă; Fiinţa şi Existenţa, Işvara şi Samsara sunt ambele Maya, dar Fiinţa este încă Dumnezeu, pe când Existenţa este deja lumea. Întreaga frumuseţe terestră este astfel o reflectare a misterului iubirii. Este, „fie că place sau nu” iubire coagulată sau muzică transformată în cristal, dar ea reţine pe faţa sa amprenta fluidităţii interne, a beatitudinii sale şi a generozităţii sale; este măsură în revărsare, în ea nu este nici disipare nici contractare.

Frumuseţe/Bunătate
Frumuseţea şi bunătatea sunt cele două feţe ale uneia şi aceleiaşi realităţi, una în afară şi alta spre interior; astfel bunătatea este frumuseţe interioară, şi frumuseţea este bunătate exterioară. Din alt punct de vedere, totuşi, bunătatea şi frumuseţea sunt situate la acelaşi nivel, faţa lor spre interior fiind atunci Beatitudinea; şi Beatitudinea este inseparabilă de cunoaşterea lui Dumnezeu. „Extremele se întâlnesc”: se vede de aici că noţiunea de frumuseţe, care este ataşată a priori aparenţei sau exteriorităţii lucrurilor, dezvăluie din acest motiv un aspect profund a ceea ce este situat la antipozii aparenţelor. Într-un anumit sens, frumuseţea reflectă o realitate mai profundă decât dezvăluie bunătatea, deoarece este dezinteresată şi senină asemeni naturii lucrurilor, şi fără obiectiv, asemeni Fiinţei sau Infinitului. Ea reflectă, acea slobozire spre interior, acea detaşare, acel fel de grandoare gentilă care corespunde contemplaţiei, şi de asemeni înţelepciunii şi adevărului. Frumuseţea este inferioară bunătăţii aşa cum exteriorul este inferior interiorului, dar este superioară bunătăţii aşa cum „fiinţarea” este superioară „înfăptuirii”, sau aşa cum contemplaţia este superioară acţiunii, în acest sens Frumuseţea lui Dumnezeu apare ca un mister chiar mai profund decât Mila Sa.

Frumuseţe/Cunoaştere
Unii oameni fără dubiu gândesc că frumuseţea, indiferent ce merite poate ea posibil poseda, nu este necesar a fi cunoscută. Lor li se poate răspunde că, strict vorbind, nu există nici o contingenţă care este în principiu indispensabilă de a fi cunoscută ca atare, dar nici nu există nici o contingenţă total separată de ea; în al doilea rând, li se poate spune că noi trăim printre contingenţe, forme şi aparenţe şi în consecinţă nu putem scăpa lor, şi nu mai puţin important: noi înşine aparţinem aceluiaşi ordin ca ele; în al treilea rând in principiu cunoaşterea pură depăşeşte orice altceva, şi că de fapt frumuseţea, sau compreheniunea cauzei sale metafizice, poate dezvălui multora un adevăr, astfel încât poate fi un factor în cunoaştere pentru acela care posedă darurile necesare; în al patrulea rând, noi trăim într-o lume în care aproape toate formele sunt saturate cu erori, astfel încât ar fi o mare greşeală să ne privăm pe noi înşine de un „discernământ al spiritelor” pe acest plan. Nu poate exista nici o problemă în a introduce elemente inferioare în intelectualitatea pură; din contră, este un caz de introducere de inteligenţă în aprecierea formelor, printre care trăim şi din care suntem, şi care ne determină mai mult decât ştim noi.

Frumuseţe/Iubire
Frumuseţea este cea care determină iubirea, nu invers: frumosul nu este ce iubim şi fiindcă iubim acel ceva, ci cea care prin valoarea sa obiectivă ne obligă să-l iubim; noi iubim frumosul deoarece este frumos, chiar dacă de fapt se poate întâmpla să ne lipsească judecata, fapt care nu invalidează principiul relaţiei normale între obiect şi subiect. De asemenea, faptul că cineva poate iubi din cauza unei frumuseţi interioare în pofida unei urâţenii exterioare, sau că iubirea se poate amesteca cu compasiunea sau alte motive indirecte, acest fapt nu poate invalida nici natura frumuseţii nici a iubirii. Tot ce spune Sf. Pavel în pasajul magnific despre iubire (Corinteni 13) este în mod egal aplicabil frumuseţii, într-un sens transpus.

Frumuseţe/Virtute
Virtutea este frumuseţea sufletului aşa cum frumuseţea este virtutea formelor.


Epistola 1 - Corinteni 13:
„Chiar daca as vorbi in limbi omenesti si ingeresti, si n-as avea dragoste, sunt o arama sunatoare sau un chimval zanganitor. Si chiar daca as avea darul prorociei, si as cunoaste toate tainele si toata stiinta; chiar daca as avea toata credinta asa incat sa mut si muntii, si n-as avea dragoste, nu sunt nimic. Si chiar daca mi-as imparti toata averea pentru hrana saracilor, chiar daca mi-as da trupul sa fie ars, si n-as avea dragoste, nu-mi foloseste la nimic. Dragostea este indelung rabdatoare, este plina de bunatate: dragostea nu pizmuieste; dragostea nu se lauda, nu se umfla de mandrie, nu se poarta necuviincios, nu cauta folosul sau, nu se manie, nu se gandeste la rau, nu se bucura de nelegiuire, ci se bucura de adevar, acopera totul, crede totul, nadajduieste totul, sufera totul. Dragostea nu va pieri niciodata. Prorociile se vor sfarsi; limbile vor inceta; cunostinta va avea sfarsit. Caci cunoastem in parte, si prorocim in parte; dar cand va veni ce este desavarsit, acest “in parte” se va sfarsi. Cand eram copil, vorbeam ca un copil, simteam ca un copil, gandeam ca un copil; cand m-am facut om mare, am lepadat ce era copilaresc. Acum, vedem ca intr-o oglinda, in chip intunecos; dar atunci, vom vedea fata in fata. Acum, cunosc in parte; dar atunci, voi cunoaste deplin, asa cum am fost si eu cunoscut pe deplin. Acum dar raman aceste trei: credinta, nadejdea si dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.”

FRITHJOF SCHUON - traducere shapeshifter ®

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 10 Apr 2009, 03:31 PM

The Wisdom of the Virgin

Profetul Muhammad, avatar al divinitatii

Sunt de acord cu faptul cã Profetul Muhammad este foarte greu de înteles pentru un european, fie el si crestin dedat în ale teologiei (darãmite un modern). Majoritatea constatã acest lucru, si, fie cã se limiteazã la a-l compara pe Iisus cu Muhammad, fie pur si simplu nu pricep si sunt atât de mândri de nepriceperea lor cã nu fac nici un efort s-o depãseascã, dar în ambele situatii se situeazã de la început la sfãrsit în afara problemei.
Am spus cã pentru un crestin (cum sã zic… practicant si studios, nu sociologic, nu mã intereseazã ciorile vopsite) figura profetului Muhammad este dificil de înteles pornind de la comparatia cu Iisus Christos. Si asta, din pãcate, pentru cã nici întelegerea acestuia din urmã nu este facilã, o fi el o figurã familiarã, dar din nefericire i se asociazã de ceva sute de ani o anumitã exegezã nefastã. Pornind în bunã mãsurã de la protestanti, la care se adaugã o anume flescãire a clerului catolic/ortodox, Iisus este din ce în ce mai mult vãzut ca un adolescent cool si destul de high, care mergea în gascã cu apostolii ca sã le spunã oamenilor sã fie si ei cool si s-o lase mai moale cu pãcatele, ba mai si stãtea la masã cu parasutele si valutistii, pentru cã, de ce nu? astia erau deja cool si dezinvolti, nu mai era nevoie de nici o schimbare în ceea ce-i priveste. Doar cã în final tipul ãsta haios a fost martirizat de niste adulti care calculau pervers evenimentele, un fel de inchizitori avant la lettre, care nu erau suficient de lejeri ca sã sesizeze faptul cã un tip atât de misto era neapãrat divin în felul lui. Drept care “bunul Dumnezeu” (alta erezie de largã circulatie!) l-a fãcut pe hippiotul nãzdrãvan cel mai cool tip din partea asta de galaxie, iar celor care l-au rãstignit le-a dat eternele griji ale Hollywoodului si ale Bãncii Mondiale.
Sã abandonãm acest umor prostesc pentru a aborda doctrina avatarurilor din hinduism, care contine reperele necesare în aceastã problemã particularã. Recurgem la acest lucru pentru cã orice eveniment trebuie introdus în clasa din care face parte, si, oricat de mult ne place sã credem cã suntem unici, crestinocentristi, Dumnezeu a avut milã de toate neamurile si a trimis mesageri tuturor. Cea mai simplã definitie a notiunii de avâtara este aceea de “coborâre” a lui Dumnezeu pe pãmânt, a întrupãrii Fiintei în planul imediat mundan, a încarnãrii. Între un avatâra si Dumnezeu relatia nu este nici de concurentã, nici de identitate absolutã (Dumnezeu singur fiind Absolut, si nimeni sau nimic altceva), nici de dualism: este relatia dintre picãturã (cantitate precisã, localizabilã) si apã (substantã). Cam asta vizau si aceia dintre Sfintii Pãrinti care spuneau cã Hristos este Dumnezeu, dar Dumnezeu nu este Hristos. Acesta din urmã trebuie vãzut din douã unghiuri, întâi cel al fiului lui Iosif si al Mariei, tâmplar din Nazareth nãscut în Bethleem, asa cum l-au cunoscut toti cei din vremea lui [cei ce au stiut de nasterea din fecioara au fost totusi destul de putini]; apoi ca Verb increat coborât printre oameni. Natura lui dualã nu trebuie niciodatã scãpatã din vedere: dacã Iisus n-ar fi fost om, nu s-ar fi rugat în grãdina Ghetsimani pentru schimbarea rãstignirii; dacã nu ar fi fost concomitent divin n-ar fi putut spune ce a spus. Cei ce au vãzut în el doar tâmplarul din Nazareth i-au respins mesajul, cei care dimpotrivã au vãzut în el doar natura divinã au ajuns la erezii sinistre, care negau de exemplu suferinta fizicã de pe cruce (pentru cã e absurd sã ne imaginãm cã Dumnezeu cel necuprins ar putea încãpea într-un corp omenesc, la fel cum e de neconceput ca Dumnezeu sã îndure vreo durere sau suferintã oarecare).
Acestea fiind zise, e bune de stiut si faptul, prea usor uitat de teologii ultimei ore, cã toate atributele divine pot fi împãrtite în douã grupe aparent distincte. Prima cuprinde tot ce tine de Maiestatea lui Dumnezeu (“jalâl” în araba), a doua tine de Frumusetea Sa (“jamâl”). Maiestatea cuprinde aspectele de rigoare, severitate, justitie, în timp ce Frumusetea sintetizeazã mila, generozitatea, compasiunea si alte calitãti analoge. Aceste calitãti nu sunt absolute, pentru cã nimic nu face concurentã Absolutului, astfel mila este limitatã de justitie, rigoarea de generozitate, severitatea de compasiune - si reciproc. Dumnezeu fiind în afara oricãror excese, calitãtile lui alcãtuiesc un echilibru perfect. Aceastã idee se regãseste în toate religiile, de exemplu în hinduism Shiva (cel ce distruge) si Vishnu (cel ce clãdeste) sunt cele douã aspecte ale lui Atman (trebuie ca cineva sã fie orientalist european de trei parale ca sã-si imagineze cã e vorba de zei diferiti, sau chiar de “zei” antropomorfizati în maniera greco-latinã).
Având deci în vedere cã Dumnezeu are deci douã aspecte, unul riguros si altul compasional, e normal ca si avatarurile sale sã fie asemenea lui, înzestrate cu douã fetze aparent opuse (si asta explicã de ce Iisus este înfãtisat în unele icoane timpurii cu douã fetze, asemeni lui Ianus Bifronus). Numai cã, Absolutul fiind unic asa cum si Dumnezeu este unic, avatarurile sale nu-l recompun în aceeasi mãsurã perfectã (dacã acest lucru ar fi cu putintã, atunci într-adevãr multiplicitatea divinului ar fi posibilã si nu am mai putea vorbi de un singur Dumnezeu). Si nu e vorba nici de neputintã aici, nici de rea-vointã, ci de contactul pe care Fiinta îl are cu manifestarea. Aceasta din urmã fiind polimorfã si relativã, “coborârea” divinului trebuie sã îmbrace hainele unei comune mãsuri, altfel întâlnirea nu s-ar produce sub nici o formã. Paradoxul relatiei noastre cu Dumnezeu e cã ne aflãm enorm de departe si incredibil de aproape. Din aceastã cauzã si avatarurile îmbracã haine paradoxale, asemeni tâmplarului Iisus, care a putut fi pipãit si trãdat cu un sãrut, dar imposibil de contemplat în slava de pe muntele Taborului. Sau Moise, pãstorul bâlbâit care duce cu sine Tablele Legii. Sau Muhammad, care spune primilor musulmani: “Actionati pentru aceasta lume ca si cum ar trebui sa traiti o mie de ani, iar pentru cealalta ca si cum ati muri maine."
Deja lucrurile par sã fie mai precise. E clar cã nu putem sã mai avem pretentia ca douã avataruri sã fie identice, e clar cã dozajul rigoare-compasiune nu se poate întâlni de douã ori în aceeasi formulã (existenta a douã lucruri identice în univers nici nu este imaginabilã altfel decât ca o formã de erezie ce neagã Posibilitatea Universalã, deci Infinitul divin). Tot ce ne mai rãmâne de fãcut e sã analizãm câteva particularitãti si sã încercãm sã vedem dacã totusi Muhammad este avatar sau doar o fraudã de succes (am putea desfãsura un rationament destul de simplu care sã respingã aceastã supozitie, dar preferãm sã trecem întâi prin tipuri de argumentatie mai putin reci, si sã-l expunem pe acesta undeva spre final). Si pentru asta e bine sã aruncãm o privire spre alte avataruri, si unde gãsim cea mai completã colectie dacã nu la hindusi?
Sã spunem succint câteva lucruri: Rama, al saptelea avatar al lui Vishnu, cãruia îi este dedicatã Ramayana, l-a ucis pe Ravana, regele care o rãpise pe sotia lui, Sita. În zilele noastre uciderea lui Ravana este celebratã de hindusi sub numele de sãrbãtoarea Vijaya Dashami. A fost Rama un ucigas? Se sãrbãtoreste o crimã? Nu. A fost fatza riguroasã a lui Dumnezeu exercitând justitia divinã.

În cazul celui de-al saselea avatar, Parashu-Rama (sau Rama cel cu securea), se spune explicit cã a învãtat toate tehnicile de luptã de la Shiva (cu alte cuvinte, cã de la fatza riguroasã a lui Dumnezeu). Printre isprãvile lui, consemnate în Ramayana si Mahabharata, se numãrã omorârea lui Kaartaveerya-arjuna si a armatei sale (distrugerea revoltei kshatriya) si ruperea unuia din coltii lui Ganesha (cel cu chip de elefant). Totusi, este de mentionat faptul cã, spre deosebire de Rama si Krishna acest avatar (considerat avatar de rangul doi, avesha avatar si nu maha avatar) nu este venerat.
Balarama, fratele lui Krishna, cel care este dupã hindusi al nouãlea avatar al lui Vishnu (conform buddhistilor al nouãlea avatar este Buddha), este înfãtisat în iconografia hindusã cu un plug (protector al agricultorilor) si cu o… ghioagã. Si nu ca element de decor, ci pentru cã a fost profesor de ghioagã pentru Duryodhana din neamul Kauravas si Bhima din neamul Pandavas. Si, cum orice mãiestrie se cere si pusã în practicã la un moment dat, Balarama, ultimul avatar cunoscut, si-a folosit mãciuca în chiar lupta dintre Kauravas si Pandavas. Balarama este în egalã mãsurã autorul Ihtihasei Bhagavata Purana, text pentru uzul Kshatriya.
De departe însã, cel mai complex avatar este Krishna, poate si cel mai pregnant în hinduism, cunoscut sub multe nume si erou al multor scrieri si legende (printre care cele mai cunoscute sunt Ramayana, Mahabharata, Bhagavata Purana si Gita Govinda). Printre faptele sale “imorale” se pot enumera: uciderea Putanei (babysitterul demonic ce voia sã-l otrãveascã prin laptele de la sânul ei); incendierea împreunã cu Arjuna a pãdurii Khandava – fãrã îndoialã un mare dezastru ecologic al timpului sãu, care a dus la multe pierderi de vieti omenesti si mamiferesti; lupta alãturi de clanul Pandavas pentru tronul Hastinapura, împotriva fratelui sãu Balarama, care a luat partea clanului Kauravas dupã o lungã neutralitate (rãzboiul Kurukshetra). Este ucis în mod accidental de un vânãtor, iar moartea sa marcheazã sfârsitul epocii Dvapara-yuga si începutul Kali-yuga (în care ne aflãm acum). Ca si Rama, acest avatar este adorat în hinduism si în zilele noastre.
Iatã cã alãturi de Muhammad, pe lângã Iisus putem enumera si avatarurile indiene: Rama, Parusha-Rama (sau Rama cel cu securea), Balarama si Krishna. Sã nu ne oprim aici. Iudeii au avut si ei cel putin trei mari avataruri: Moise, David si Solomon. Primul a fost instrumentul prin care divinitatea a coborât plãgile asupra Egiptului, una mai sinistrã si mai sângeroasã ca alta. Tot prin el a fost decimatã armata Egiptului în Marea Rosie, devenitã un inedit cimitir marin. Nu ne hazardãm sã facem estimãri, dar, câte zeci de mii de oameni au murit atunci? Multe… Stim însã cu precizie cã atunci când s-a întors cu Tablele Legii si i-a vãzut pe evrei dansând în jurul vitelului de aur n-a fost nici democrat, n-a rostit nici ceva de genul “vox populi”, n-a fãcut apel nici la tolerantã, ci a omorât, spune Tora, ca la trei mii de bãrbati. Genocid? Nici pomenealã, ci mãsuri severe acolo unde decãderea extremã le justifica, în virtutea rãului cel mai mic. Pãcatul idolatriei este atât de mare, încât extirparea chirurgicalã a celor atinsi de el prezerva sãnãtatea celorlalti. Despre regii profeti David si Solomon, care în viata lor au cunoscut rãzboiul si au purtat campanii, nu mai are rost sã vorbim, sunt foarte cunoscuti.

Iatã acum o listã a celor mai mari avataruri: Iisus, Buddha, Rama, Parusha-Rama, Balarama, Krishna, Moise, David, Solomon. Sunt culesi atât de la semiti cât si de la arieni. Tabloul este departe de a fi complet, ne-am mãrginit doar la cei mai cunoscuti, si e lesne de imaginat cã lor li se adaugã un numãr imens de avataruri avesha, cu impact “local”. Dar, chiar si asa, putem constata cã aproape toti au jucat roluri politice si au fost (si) rãzboinici – exceptie: Iisus si Buddha. Aproape toti au lãsat texte scrise de ei – exceptie: Iisus, Parusha-Rama. Aproape toti au avut foarte multi adepti si au murit la adânci bãtrânete – exceptie: Iisus (care a fost crucificat în tinerete). Aproape toti au arãtat fie si într-un moment al vietii lor fatza riguroasã a lui Dumnezeu – exceptie: Buddha, care a arãtat DOAR fatza compasionalã. Aproape toti au renovat fi puterea politicã, pusã în lumina sacrului – exceptie: Iisus, Buddha. Or, Muhammad le-a fãcut pe toate acestea: a jucat un rol politic foarte important si a fost constrâns sã fie rãzboinic (el fiind, prin educatie si practicã un negustor), a scris un text revelat (Coranul) si viata si zicerile lui fac obiectul Sunnei (colectie de hadith-uri), a avut adepti si a murit la adânci bãtrânete, dupã ce a ilustrat atât fatza compasionalã cât si fatza riguroasã a lui Dumnezeu. A fost, deci, un avatar al divinitãtii.
E interesant sã ne oprim si asupra principalei diferente care este perceputã între Iisus si Muhammad, cea legatã de exercitiul rigorii divine si al mâniei sacre. În ceea ce priveste iertarea si relatia cu inamicii, Iisus a spus, dupã cum bine se stie: cã trebuie sã ne iubim dusmanii, sã ne rugãm pentru ei, si sã întoarcem si obrazul stâng atunci când am fost pãlmuiti pe obrazul drept. Profetul Muhammad a spus într-un hadith cã un musulman trebuie sã-i iubeascã pe cel ce-l iubesc pe Dumnezeu, si sã-i urascã pe cel ce-l urãsc pe Dumnezeu. Sunt cele douã pozitii ireconciliabile? E usor de vãzut cã de fapt pozitia este aceeasi, doar perspectivele diferã.
Iisus s-a adresat urmãrind interactiunea individ-individ si a exteriorizat exact ceea ce lipsea atunci în Israel: cãldura si sfiintenia. În mod absolut corect, atingerea stãrii de sfintenie presupune abandonarea egoului, si identificarea cu Sinele divin. Crestinul pornit pe calea sfinteniei trebuie sã îndure faptele iluzorii ale existentei terestre, si sã se concentreze pe eternitatea din noi. Iubindu-si dusmanii el îl iubeste, în fapt, pe Dumnezeu. Nu cred cã cineva ar putea însã, pe baza acestor spuse, sã concluzioneze cã Iisus intentiona sã ne facã, în cazul în care constatãm o crimã, sã aducem ucigasului o nouã victimã. Iar acest detaliu nu avea cum sã-l retinã, pentru cã era deja bine stabilit în Legea lui Moise, exoterism pe care Iisus nu l-a pus niciodatã la îndoialã: “N-am venit sã schimb Legea, ci s-o împlinesc.” Nu vasul exterior l-a pus el în discutie, ci golirea lui, care trebuia “împlinitã”, re-umplutã cu spiritul care nu mai trãia (vorbim în general) în iudaism.
Injonctiunea lui Muhammad priveste însã relatia dintre ce-i ce urmeazã calea lui Dumnezeu si cei ce se aflã în opozitie cu aceasta (nu pe o cale diferitã! Islamul cunoaste si recunoaste faptul cã drumurile spre Dumnezeu sunt multiple din punct de vedere formal si unul din punct de vedere esential, cum si Dumnezeu este Unic), deci colectivitãti. Individul punând înaintea sa comunitatea se manifestã ostil la tot ce ar putea corupe-o.
Ne putem pune întrebarea dacã vreodatã Iisus si-a manifestat latura riguroasã împotriva celor ce fac rãu comunitãtii. Da, fireste cã a fãcut-o, iar exemplul cel mai cunoscut este biciuirea negustorilor care-si fãcuserã case de schimb valutar în Templu. Este exact episodul care pune în încurcãturã pe cei cãrora le place sã vadã în Iisus un “bãiat cool”. Ar mai fi si atitudinea foarte ostilã împotriva fariseilor, care reprezentau tabãra literalistilor în iudaism, iar pe care Iisus i-a numit “cei ce nu merg pe cale, dar nici pe altii nu-i lasã”, iar în altã parte: “asemenea mormintelor, curati pe dinafarã dar plini de putregai pe dinãuntru”. Nu sunt chiar vorbe împãciuitoare, si n-au fost nici atunci receptate ca niste elogii…
Nu pot sã nu închei plimbarea printre avataruri cu o observatie simplã: faptul cã era în logica functiunii lui Christ sã actioneze asa cum a actionat si nu altfel, precum si în logica misiunii lui Rasûl sã facã exact ce a fãcut si nu altceva, se probeazã prin însusi faptul cã au ales sã facã ce-au fãcut si nu altfel. Un Christ care s-ar fi lãsat confiscat de activitatea politicã sterilã n-ar fi fost decât un rebel local al Imperiului Roman, si noi azi n-am fi vorbit de crestinism. Un Rasûl care s-ar fi lãsat “dus cu presu” de factiunile rivale ar fi fost un simplu diliman de care nici un popor n-a dus lipsã. Cea mai bunã probã a necesitãtii unui tip de actiune al unui avatar rezidã pânã la urmã în actiunea însãsi.
Iisus Christos a trãit într-o religie ortodoxã, revelatã de Dumnezeu, dar care perpetua forma (corectã!) în detrimentul esentei. Rolul lui a fost acela de a restaura esenta. Acolo a fost problema si acolo a actionat, nu avea nici un sens sã fie antrenat într-o luptã sterilã cu Imperiul Roman, care ar fi rãspuns doar orgoliilor câtorva indivizi atât de pãtrunsi de faptul de a fi “neamul ales” încât uitaserã pentru ce fuseserã alesi. În fapt, Iisus si evreii s-au luptat cu Imperiul, fiecare în felul sãu: iudeii au declansat insurectia si au pierdut si au fost împrãstiati în diaspora, pentru cã lupta lor nu mai concepea decât nivelul material, imediat, pe potriva capacitãtii lor de pricepere decãzutã. Cât despre avatarul Iisus – el si-a asezat primul ucenic în Cetatea Eternã si, pe mãsura întelegerii lui înalte, a cucerit lumea.
În contrapartidã, Muhammad a trãit într-un loc si timp în care sensurile doctrinare erau pierdute, printr-o decãdere care antrena si nivelul exoteric, iar restaurarea trebuia fãcutã în primul rând aici (dar si în interior, fireste). Actiunea politicã era singura în mãsurã sã permitã rãspândirea bunului exemplu si sã-l ocroteascã, începând cu generozitatea arãtatã învinsilor si cu adagiul coranic: “Nu e nevoie de constrângere în religie, Adevãrul se impune singur!” Dacã i-ar fi trecut prin cap sã se jerfeascã ar fi fost ca un strigãt într-o cãldare – nu l-ar fi auzit decât el. Ucenicii lui Iisus au putut rãspândi vestea nestingheriti prin Imperiu, pentru cã exista o minimã sigurantã fizicã de care au avut nevoie. Or, arabii din Peninsulã tocmai la capitolul “civilizatie” sufereau cel mai mult, sahaba (companionii Profetului) ar fi murit în bunã mãsurã datoritã lipsei de sigurantã care exista în conditiile particulare ale lumii în care a trãit Muhammad.
Spuneam undeva spre început cã “Tot ce ne mai rãmâne de fãcut e sã analizãm diferente si sã încercãm sã vedem dacã totusi Muhammad este avatar sau doar o fraudã de succes” si mai afirmam cã aceastã problemã poate fi respinsã chiar si la nivelul logicii bine strunite. O voi face recurgând la o reducere la absurd: ca sã admit cã Profetul Muhammad a fost o fraudã epocalã, ar trebui sã încuviintez concomitent si consecintele ce decurg din ea (fie toate trei, fie una dintre ele):

1) cã a fost un poet de geniu (Coranul este o operã ce la nivel pur formal, stilistic, depãseste asteptãrile si scapã tuturor comparatiilor, si asta o spun prea multi arabizanti ca s-o trec cu vederea), coroborat cu un mare om politic (a pus bazele într-un sfert de veac unui imperiu pe care romanii l-au realizat în câteva secole), un mare sef militar, precum si un descãlecãtor de civilizatie (cine mai e cu adevãrat grecizat sau romanizat azi? Arabizarea, la 13 secole distantã, e aproape aceeasi!). Cu alte cuvinte, as fi nevoit sã admit cã mã aflu în fata unui mare geniu poetic si militar, dar care concomitent este si un mare mincinos. Absurd.

2) cã a construit un text pe marginea cãruia s-au scris sute de mii de pagini de exegexã, metafizicã, filosofie, reflectie, altfel spus cã a produs un text care a pasionat si pasioneazã minti strãlucite, dar care nu are valoare intrinsecã. Cu alte cuvinte, ar trebui sã admit, fie cã foarte multi oameni foarte inteligenti se extazieazã în fata unei prostii, fie cã un om mincinos si redus mintal a putut produce un text foarte inteligent. Absurd.

3) în cele din urmã, ar trebui sã admit cã 1,3 miliarde de persoane, contemporanii mei, trãiesc într-o mare eroare, si cã sunt atât de prosti încât nici acum n-au iesit din ea. Concomitent, ar trebuie sã admit cã eu sunt extrem de inteligent, pentru cã pot sã fac constatarea dinainte. Numai cã premiul de inteligentã ar trebui sã se împartã la toti cei ce gândesc ca mine, adicã toti non-musulmanii. Falsitatea acestui punct de vedere este si ea usor de demonstrat, fiind evident faptul cã se bazeazã pe o premisã sentimentalã. Absurd.

Având în vedere cã 1), 2) si 3) conduc spre solutii absurde, trebuie admis, conform metodei, cã premisa [Muhammad nu este un avatar] este falsã. Adevãrul este cã o civilizatie traditionalã nu poate fi fondatã pe o minciunã, iar secole de cãrturari nu se pot însela si concomitent sã ajungã la întelepciune. Q.e.d.

Acum, cã lucrurile au fost lãmurite, haideti sã vã “traduc” întrebarea dumneavoastrã:

1) Dacã Muhammad a fost într-adevãr trimisul lui Dumnezeu, de ce nu s-a comportat dupã tiparele pe care le am eu în cap despre acest rol? Altfel spus: de ce lucrurile sunt asa cum sunt si nu în functie de criteriul pe care îl impun eu prin prejudecatã?

Sau

2) De ce Dumnezeu manifestat nu-si pãstreazã conditia obiectivã si în cadrul subiectiv general? Altfel spus: de ce are bunãvointa de a se adapta capacitãtii noastre reduse de receptare?

Sau

3) De ce Dumnezeu îmi cere mie un efort ca sã pricep despre ce este vorba, si nu vine pur si simplu ca un imens papagal rosu, sã vadã tot omul negru pe alb (sau rosu pe alb, în fine)? Altfel spus: de ce lucrurile sunt complicate si nu simple?

La aceste întrebãri cred cã am rãspuns deja.

(R.I.)

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 21 Apr 2009, 04:56 PM

Ce nu inteleg eu foarte bine e termenul de avatar. Ce rol au acesti avatari? Ne aduc cunoasterea? Pina la urma de cunoastere avem nevoie sau de o relatie vie cu divinitatea?
Dupa umila mea parere relatia face mai mult decit cunoasterea...

dacă ai fi citit ce am scris ai fi înţeles ce un avatar şi ce e aceea o avatarana...


deci la tine se exluc reciproc... am înţeles...

Avatara
Avatara „încarnează” Dumnezeu, dar îl şi personifică, deoarece el este în lume – Creaţie, Spirit Universal, Om şi Intelect; dacă el încarnează Dumnezeu, el nu poate fi decât perfect, şi dacă el este perfect – şi este prin definiţie – el nu poate decât să încarneze cosmosul total, manifestarea primară a Principiului, cu manifestările ulterioare pe care aceasta le implică. În Avatara există o separare evidentă între om şi divin – sau între accident şi Substanţă – apoi există un amestec nu de accident uman şi Substanţă divină, ci de reflectare directă şi umană a Substanţei în accidentul cosmic; relativ la om această reflectare poate fi numită divină, cu condiţia: Cauza nu este în nici un fel redusă la efect. Pentru unii, Avatara e Dumnezeu „descins”; pentru alţii, este o „deschidere” care permite lui Dumnezeu imuabil „din înălţimi” să fie văzut. Avatara este Om Divin şi Dumnezeu uman. Avatara nu convinge doar prin cuvintele şi minunile sale, el transmite certitudine în egală măsură prin armonia vizibilă a fiinţei sale, care ne permite o privire fugară asupra „ţărmurilor” Infinitului şi reînvie în noi cele mai adânci doruri potolindu-le în acelaşi timp.

Infinitul este dimensiunea intrinsecă a plenitudinii inerentă Absolutului, a spune Absolut înseamnă de fapt a spune Infinit, unul fiind inconceptibil fără celălalt. Această „relaţie” între aceste 2 aspecte ale Realităţii Supreme poate fi simbolizată prin următoarele imagini:

Absolutul este un punct, şi Infinitul este extensia.

În timp, Absolutul este momentul, şi Infinitul este durata.

În plan material, Absolutul este eterul – adică substanţa primordială omniprezentă de fundal – pe când Infinitul este seriile indefinite de substanţe;

La nivelul planului formei, Absolutul este sfera – forma primordială perfectă şi simplă – şi Infinitul este seriile indefinite de forme mai mult sau mai puţin complexe;

în cele din urmă,

în planul numărului, Absolutul va fi Unitatea sau Unicitatea şi Infinitul va fi seriile nelimitate de numere sau cantităţi posibile, sau totalitate.

Distincţia dintre Absolut şi Infinit exprimă cele 2 aspecte fundamentale ale Realului:
- cel al esenţialităţii şi
- cel al potenţialităţii.

Aceasta este cea mai înaltă prefigurare a polilor masculin şi feminin. Radiaţia Universală, adică Maya care e divină şi cosmică, se iveşte din cel de-al doilea aspect, Infinitul, care coincide cu Posibilitatea Totală.

Atma
Atma – corespondentul cel mai apropiat este cel de „ESENŢA”. Atma este dincolo de opoziţia subiect-obiect; se poate numi totuşi Subiect pur, atunci când se începe considerarea „obiectelor”, care sunt tot atâtea superimpoziţii în relaţie cu Atma. Atma este Lumină pură şi Beatitudine, Conştiinţă pură, Subiect pur. Nu există nimic care să nu aibă legătură cu această Realitate, chiar „obiectul” care este cel mai puţin în confomitate cu El este încă El, dar „obiectivat” de către Maya, puterea iluziei croită pe infinitatea Sinelui. Maya există doar prin conţinuturile sale, care prelungesc Atma, adică Atma este conceptibil fără Maya, pe când Maya este inteligibilă doar prin noţiunea de Atma.


Fiinţa şi Intelectul
Fiinţa nu coincide cu „Absolutul pur”, este o ”caracteristică” a Ordinii Divine pe cât este o reflectare directă a Absolutului în Relativ, şi în consecinţă poate fi numită „absolut relativ”. Dacă Dumnezeu personal ar fi fost Absolutul ca atare, El nu ar fi putut fi un interlocutor pentru om. Fiinţa este Absolutul relativ, sau Dumnezeu ca „absolut relativ”, adică El creează. Absolutul pur nu creează.
Fiinţa e „ambiguă” deoarece este în acelaşi timp absolut şi relativ, sau pentru că este absolutul situat în relativitate, sau altfel spus, deoarece este „Absolutul relativ”. Într-un mod analog, Intelectul este „ambiguu” deoarece este în acelaşi timp divin şi uman, necreat şi creat, principial şi manifestat, ceea ce nu poate fi spus niciodată despre Fiinţă, Intelectul este „Principiul manifestat”, pe când Fiinţa este „Principiul determinat” sau „făcut relativ”, dar întotdeauna nemanifestat.


Dincolo-de-Fiinţă (SupraFiinţă) şi Fiinţă
Dumnezeu ca Dincolo-de-Fiinţă, adică Sine suprapersonal, este absolut într-un sens intrinsec, pe când Fiinţa sau Persoana divină este absolut în sens extrinsec, adică, în relaţie cu manifestarea Sa sau cu creaturile, dar nu în El Însuşi, nici în ceea ce priveşte Intelectul care „penetrează adîncurile lui Dumnezeu”. Distincţia esenţială între Dumnezeu ca Esenţă sau Dincolo-de-Fiinţă, şi Dumnezeu ca şi Creator sau Fiinţă, este aceea că Dincolo-de-Fiinţă este Necesitate absolută în ea însăşi, pe când Fiinţa este Necesitate absolută în ceea ce priveşte lumea, dar nu în ceea ce priveşte Dincolo-de-Fiinţă. Dincolo-de-Fiinţă, sau Sinele, posedă posibilul ca dimensiune internă şi virtute a infinitudinii sale; la acest nivel, posibilul este chiar Fiinţa, sau Relativitate, Maya. În consecinţă, Fiinţa nu este alta decât Posibilitatea; posibilitate necesară în ea însăşi, dar contingentă în conţinuturile relative în număr tot mai mare; şi prin definiţie non-absolută, în sensul paradoxal, acela de „absolutitudine inferioară” (apara Brahma=non-supremul Brahma). Pentru a distinge Dincolo-de-Fiinţă de Fiinţă, se poate spune că prima este „absolut infinită” pe când a doua este relativ „absolut infinită”, deşi este tautologic şi chiar contradictoriu, este totuşi o expresie în limbaj eliptic necesar, discrepanţa dintre logică şi adevărurile transcendente permite celor din urmă să se suprapună primeia, deşi inversa este exclusă. Dacă ne situăm la o parte de Dincolo-de-Fiinţă, atunci trebuie să atribuim Infinitudine Fiinţei, dar, dacă este Dincolo-de-Fiinţă ceea ce luăm în considerare, atunci trebuie să spunem că Infinitul este în adevăr Dincolo-de-Fiinţă, şi că Fiinţa îşi realizează infinitudinea în mod relativ, astfel deschizând uşa către revărsarea posibilităţilor fără sfărşit variate, adică inexhaustibilă.


Absolutul
Dacă se pune întrebarea ce este Absolutul, trebuie să se răspundă mai întâi că este Realitate necesară şi nu doar posibilă; Realitate absolută, deci infinită şi perfectă, iar apoi conform nivelului întrebării puse în legătură cu ce este Absolutul: Absolutul este ceea ce, în lume, este reflectat ca existenţă a lucrurilor. Fără Absolut nu există nicio existenţă, aspectul absolitudinii unui lucru este cel care îl distinge de inexistenţă. În comparaţie cu spaţiul gol, fiecare fir de nisip este un miracol.
Absolutul, sau Esenţa, intrinsec cuprinde Infinitudine, e ca şi Infinitul pe care-l radiază. Radiaţia divină proiectează Esenţa în „vid”, dar fără a fi acolo nicio „ieşire”, deoarece Principul este imutabil şi indivizibil, nimic nu poate fi luat de la el, prin această proiecţie pe suprafaţa neantului care în el însuşi este inexistent, Esenţa se reflectă în modul „formelor” sau „accidentelor”. Dar „viaţa” Infinitului nu este doar centrifugală, ci şi centripetă, depinde alternativ sau simultan – de relaţiile considerate – Radiaţia şi Reintegrarea; aceasta din urmă este „întoarcerea” apocatastatică a formelor şi accidentelor în Esenţă, fără ca totuşi să existe nimic adăugat celei din urmă, deoarece este Plenitudine absolută. Pe lângă asta, şi chiar mai presus de tot, Infinitudinea – asemeni Perfecţiunii – este o caracteristică intrinsecă a Absolutului: este ca şi cum ar fi viaţa sa interioară, sau iubirea sa care, prin revărsare, se prelungeşte ea însăşi şi creează lumea. Doar o asemenea definiţie a Absolutului este absolută, şi fiecare descriere explicativă aparţine relativităţii tocmai din cauza naturii diferenţiate a conţinutului său, care nu este din acest motiv incorectă, ci mai degrabă, este limitată şi de aceea înlocuibilă, astfel încât dacă cineva vrea să dea o definiţie a Absolutului, acela trebuie să spună că Dumnezeu este Unu. „Mărturia Unităţii este una” – prin aceasta înţelegându-se o expresie, în limitele posibilităţii sale, care trebuie să fie una cu conţinutul său şi cu cauza sa.
Absolutul, imperceptibil ca atare, se face el însuşi vizibil prin existenţa lucrurilor, de-o manieră analoagă, Infinitul se revelează pe el însuşi prin diversitatea sa inepuizabilă, şi în mod similar, Perfectiunea se manifestă ea însăşi prin calităţile lucrurilor, comunicând rigoarea Absolutului şi radianţa Infinitului, deoarece lucrurile au propria muzicalitate precum şi propria geometrie.


Abstract/Obiectiv
Termenul „abstract” desemnează ceea ce scapă experienţei noastre directe, rămânând de fapt mai mult sau mai puţin noţional. Nimeni nu poate experimenta spaţiul pur, deşi în practică va fi abstract referitor la conţinuturile care-l măsoară, de-o manieră statică sau dinamică. În contrast, obiectivul este cel care, abstract sau concret, este exterior în relaţie cu conştiinţa noastră observatoare, un lucru este obiectiv deoarece există independent de conştiinţa noastră individuală sau colectivă, fiind în acelaşi timp subiectiv deoarece este un conţinut posibil al acelei conştiinţe.


Contingent/relativ
Contingenţa este întotdeauna relativă, dar relativitatea nu este întotdeauna contingentă, relativ este ce este ori „mai mult” ori „mai puţin” în relaţie cu altă realitate. De aceea Creatorul – Fiinţa este „mai mult” decât creaţia şi creaturile, dar „mai puţin” decât Absolutul pur – Dincolo-de-Fiinţă, care nu are nici un interlocutor. Contingent este ce poate sau nu fi, adică ce e doar posibil.

Creaţie
Creaţia este marea „obiectificare” a Subiectului Divin, este manifestarea divină prin excelenţă. Creaţia are un început şi un sfârşit dacă se are în vedere un ciclu particular, dar este în ea insăşi o posibilitatea divină permanentă, o obiectificare necesară metafizic a infinităţii divine. A nega necesitatea creaţiei ar însemna să atribuim arbitrariu Divinităţii. Creaţia este perfectă datorită tocmai unicităţii şi totalităţii sale, şi reabsoarbe în perfecţiunile sale toate dezechilibrele parţiale.


Intelectul Divin
Intelectul Divin cunoaşte lucrurile şi în succesiunea lor dar şi în simultaneitatea lor: priveşte desfăşurarea logică a lucrurilor precum şi posibilitatea lor globală, ştiind substanţele, ştie în acelaşi timp accidentele, la nivelul realităţii – sau nerealităţii – adică al lor.


„Eul” divin/Revelaţia
Greşeala caracteristică exoterismului este de a atribui subiectivitate umană lui Dumnezeu şi în consecinţă de a crede că orice manifestare divină se referă la acelaşi „Eu” divin, şi deci la aceeaşi limitare. Este greşeala de a nu realiza că eul care vorbeşte şi legiferează în Revelaţie nu e decât o manifestare a Subiectului Divin şi nu Subiectul însuşi, cu alte cuvinte, trebuie făcută o distincţie între Dumnezeu – întotdeauna dpdv al Revelaţiei – în primul rând unul şi esenţialul Cuvânt, şi apoi manifestările sau actualizările acestui Cuvânt cu privire la receptaculii umani particulari. „Eul” divin care vorbeşte omului – şi din necesitate unei „colectivităţi particulare de oameni” – nu poate fi niciodată Subiectul Divin în sens absolut şi direct, este o adaptare a acestui „Eu” divin la vasul uman şi, ca rezultat, ia ceva din natura vasului, fără de care orice contact între Dumnezeu şi om ar fi imposibil şi fără de care ar fi absurd de admis că orice Revelaţie, ebraică, arabă sau oricare alta, ar putea fi cuvânt cu cuvânt de origine divină. Dumnezeu nu se poate contrazice pe El Însuşi, dar acest adevăr axiomatic are în vedere Adevărul fără formă, nelimitat şi esenţial, singurul care contează in divinis; enunţurile relative se pot contrazice pe ele însele de la o Revelaţie la alta – la fel cum subiecţii umani sau formele materiale se exclud reciproc şi se contrazic una pe alta – atâta timp cât Adevărul esenţial este păzit şi făcut eficace pe cât posibil. „Eul” divin particular al unei Revelaţii nu este situat în Principiul Divin Însuşi, el este proiecţia, sau emanaţia, Subiectului Absolut şi este identificat cu „Spiritul lui Dumnezeu”, adică, cu Centrul cosmic despre care se poate spune că este „nici divin nici non-divin”, acest „Eu” ce dă revelaţia „este Dumnezeu” în virtutea razei ataşându-se în mod direct Sursei, dar nu este Dumnezeu în sens absolut, deoarece este imposibil ca Absolutul ca atare să înceapă a vorbi într-un limbaj uman şi să spună lucruri omeneşti.


Nume Divin
Fiecare Nume Divin atunci când este pronunţat ritualic, este în mod misterios identificat cu Divinitatea. În Numele Divin are loc întâlnirea misterioasă a creatului şi a Increatului, a contingentului şi a Absolutului, a finitului şi a Infinitului. Numele Divin este o manifestare a Principiului Suprem, sau altfel spus, este Principiul Suprem manifestându-se pe El Însuşi, nu este deci în primul rând o manifestare, ci Principiul Însuşi.


Natura divină
Infinitul, Perfecţiunea: acestea sunt primele definiţii ale Naturii divine. Dpdv geometric, Absolutul este asemeni punctului, care exclude tot ce nu este El; Infinitul este asemeni unei cruci, sau unei stele, sau spirale, care prelungeşte punctul şi-l interpretează ca şi cum ar fi cuprinzător; Perfecţiunea e asemeni unui cerc, sau unui sistem de cercuri concentrice, care reflectă, ca şi cum ar fi, punctul în spaţiu. Absolutul este Realitatea supremă ca atare; Infinitul este Posibilitatea sa, de aici de asemenea Omnipotenţa sa; Perfecţiunea este Posibilitate deoarece aceasta din urmă realizează o potenţialitate dată a Realului absolut.

Nirvana/Parinirvana
Nirvana este extincţie în relaţie cu cosmosul, Parinirvana este extincţie în relaţie cu Fiinţa. Nirvana este identificată cu Fiinţa, conform legăturii care e mai mult de tip iniţiator decât cu adevărat metafizic, un „principiu” este aici ca o „stare”, şi Parinirvana este identificată cu Ne-Fiinţa, adică cu divina „quiditate” care, conform teologiei greceşti, „înfăşoară” Fiinţa, şi care, conform sufismului, „şterge toate predicatele” (munqat al-isharat).

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 22 Apr 2009, 12:00 PM

De unde concluzia asta? Una este sa cunosti un om alta, si mult mai mult este sa ai o relatie buna cu el. Cam asta era ideea.
In crestinism avem relatii personale, vii, cu Iisus si cu sfintii. Acesta e un lucru rau sau inutil? Dpdv crestin fara ele nu ai cum sa intri in imparatia sfintilor. Vad ca pe calea ta nu pare a fi nevoie de ele... Nici avatarii nu le incurajeaza ca Iisus Hristos... Mahomed chiar condamna ceea ce a pretins Iisus in acest sens...

Pai ideea e ca nu poti avea o relatie cu un necunoscut.

Deci nu este relatia mai mult decit cunoasterea? Poti cunoaste fara relatie, de ex. studiind biografia, opera etc, dar daca ai o relatie deja este mai mult, ai astfel si o altfel de cunoastere... Pina cind nu aio relatie Celalalt nu devine un Tu (M.Buber).

Da, poti cunoaste fara relatie, dar poti avea relatie fara cunoastere? Eu zic ca nu. Din ceea ce ai scris tu mai sus asa se intelege, ca relatia este mai importanta decat cunoasterea, deci dintre cele doua ar fi de ales relatia in detrimentul cunoasterii. Asa a inteles shapeshifter si asa am inteles si eu...

Ca sa nu fie neintelegeri, putem asimila cunoasterea de care vorbeam cu cunoasterea obiectiva (detasata de subiect, valabila pt toti). Ori nici cunoasterea "obiectiva" metafizica nu ne ajuta cu nimic. A conduce fiinta in lumea relatiilor profunde e mult mai util decit a citi tone de metafizici explicative....
Parerea mea...

Ioane las-o aşa, că nu înţelegi...

Prophet
The Prophet is the human norm in respect both of his individual and of his collective functions, or again in respect of his spiritual and earthly functions. Essentially he is equilibrium and extinction: equilibrium from the human point of view
and extinction in relation to God. As a spiritual principle, the Prophet is not only the Totality of which we are separate parts
or fragments, he is also the Origin in relation to which we are so many deviations; in other words, the Prophet as Norm is not only the “Whole Man” (al-Insan al-Kamil) but also the “Ancient Man” (al-Insan al-Qadim).

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 31 Jul 2009, 12:27 AM