HanuAncutei.com - ARTA de a conversa!

Bine ati venit ca musafir! ( Logare | Inregistrare )

 
Reply to this topicStart new topic
> Poezie Alba, Poezie Neagra, de Rene Daumal
Gordin
mesaj 24 Jun 2009, 03:39 PM
Mesaj #1


Vornic
****

Grup: Membri
Mesaje: 374
Inscris: 22 September 06
Forumist Nr.: 8.699



Citeste, rabdatorule.

"Ca si magia, poezia e alba sau neagra, in functie de pesoana pe care o serveste, sub-omul sau supraomul. Aceleasi instincte innascute guverneaza ansamblul poetului alb ca si pe al celui negru. Unii considera ca aceste instincte reprezinta un dar misterios, amprenta unor puteri superioare, altii le considera o infirmitate sau un blestem.
Nu conteaza. Sau mai bine, ba da! – conteaza foarte mult, doar ca nu am atins inca punctul de intelegere a originii structurilor noastre esentiale. Acela ce le-ar intelege s-a putea elibera de aceastea.
Poetul alb pare sa isi inteleaga natura poetica, se elibereaza de aceasta si poate face sa ii serveasca. Poetul negru o foloseste si ii devine sclav.
Ce este acest „dar” pe care il au toti poetii? Este o conexiune speciala intre diferitele fete care ne alcatuiesc viata, in asa fel incat manifestarea fiecareia dintre ele nu mai este doar o reprezentarea exclusiva a sa, dar ar putea deveni, printr-o rezonanta interioara, un semn al emotiei ce, la un moment dat, reprezinta propria culoare, propriul sunet, propriul gust. Aceasta emotie centrala, ascunsa in adancul noastru vibreaza doar in rare momente. Pentru poet, aceste momente vor deveni momente poetice, atunci toate gandurile, miscarile si cuvintele lui vor semnifica aceasta emotie centrala.
Iar atunci cand unitatea tuturor intelesurilor se concretizeaza intr-o imagine de cuvinte, mai ales atunci, vom spune ca este poet. Acesta va fi ceea ce vom numi „darul poetic”, din dorinta de a sti mai multe despre el.
Poetul are o notiune oarecum neclara despre darul pe care il detine. Poetul negru il exploateaza pentru propria-i satisfactie, crede ca poate sa isi asume laudele pentru acest dar, crede ca el scrie poezie in mod voluntar. Sau lasandu-se in voia intelesurilor rezonante, se mandreste de a fi posedat de o constiinta superioara, ce l-a ales pe el ca medium. In ambele cazuri, darul poetic ii serveste numai ca mandrie si imaginatie ilusorie. Fie ca e un intrigant sau un vizionar, poetul negru se deziluzioneaza crezand ca este „cineva”. Pe langa mandrie si minciuna inca un al treilea atribut il caracterizeaza – lenea. Nu ca nu s-ar lupta sau nu ar actiona, dar totul ii se pare ca vine din exterior. Numai ca toata aceasta miscare se intampla de la sine; poetul negru se abtine din interventii personale – o, acest sarman fara de continut ce nu vrea nici sa fie vazut, nici sa vada ca e sarac si gol, pe care il ascundem cu totii cu atata indemanare sub masti. Este „darul” ce actioneaza in el, lucru care ii provoaca placere, e ca un voyeur. Se invesmanteaza asemenea solitarului crab ce se retrage pentru a se impodobi in carapacea murexului, destinata numai pentru a produce purpuriul roial nu pentru a ascunde vietati rusinoase.
Lenea de a se vedea si de a fi vazut, teama de a nu avea alte averi in afara de responsabilitatile asumate: asta este lenea de care vorbesc – oh, mama a tuturor viciilor mele!

Poezia neagra este fertila in minuni ca visul si opiumul. Poetul negru gusta fiecare placere, se impodobeste cu orice ornament, isi exercita toate puterile – in propria imaginatie. Poetul alb prefera realitatea, chiar si pe cea marunta, acestor minciuni rodnice. Munca sa este o lupta continua impotriva mandriei, a imaginatiei, a lenei. Acceptandu-si darul el sufera din cauza sa, si sufera de suferinta, cauta sa il faca sa ii serveasca devenind mai presus de dorinte egoiste: inca-necunoscutele cauze ale acestui dar.
Nu voi spune: cutare e poet alb, cutare e poet negru. Asta ar insemna sa decad de la idei la opinii, discutii, erori. Nici macar nu voi spune: cutare are darul poetic, altcutare nu il are.
Daca il am eu?
De multe ori ma indoiesc, uneori chiar cred ca il am. Nu ma pot decide o data pentru totdeauna. De fiecare data cand apare rasaritul il simt in deplinatatea sa. Dar daca vreodata voi fi fost poet, imi doresc sa fi fost alb.
De fapt tot amalgamul de poezie este o mixtura intre alb si negru: doar ca unele tind spre albeata, altele spre intunecare. Cele intunecate nu trebuie sa depuna niciun efort. Vor urma calea fireasca descendenta, sub-umana. Nu trebuie precupetit niciun efort pentru lauda, vis, minciuna sau lene, nici pentru calcule sau urzeli. Cand tesi urzeli o faci spre beneficiul vanitatii, al imaginatiei sau din inertie.
Dar poezia alba urca. Inoata in aval ca pastravul ce merge spre locul de inmultire, cel in care s-a nascut. E rapid, puternic si viclean, inoata impotriva curentului, printre obstacole. Nu se lasa distras de lucirile bulelor de apa ce trec pe langa el, nici nu se lasa tras de curenti catre mlastini.
Cum face poetul ce vrea sa devina alb sa isi atinga scopul? Va voi spune cum lupt eu, in rarele mele momente bune si sper ca intr-o zi, daca voi fi poet, poezia mea – asa gri cum e – va emite macar dorinta pentru alb.
Voi descrie trei momente ale evolutiei poetice: samanata luminoasa, invesmantarea in imagini si expresia verbala.

Fiecare poezie se naste dintr-o samanta, intunecata la inceput, pe care trebuie sa o facem sa straluceasca pentru a produce fructele luminii. La poetul negru, samanta ramane neagra si produce vegetatie oarba, subterana. Pentru a o ilumina, trebuie produsa linistea, pentru ca aceasta samanta este insasi Ceea-ce-trebuie-spus, emotia centrala ce cauta sa se exprime prin intreaga mea masinarie.
Masinaria in sine e intunecata, dar ii place sa se proclame luminoasa si chiar reuseste sa se faca credibila. Din momentul in care este pornita de germinatia semintei, pretinde ca actioneaza sub propria sa vointa, isi expune cu perversa placere toate parghiile si mecanismele.
Asa ca taci, masinarie! Taci si lucreaza!
Tacere jocurilor de cuvinte, versurilor memorate, amintirilor asociate involuntar, ambitiei, dorintei de a lumina, pentru ca doar lumina lumineaza singura. Tacere lingusirii si milei de sine, taci cocosule care crezi ca aduci soarele pe cer!
Si tacerea sfasie umbrele, samanta incepe sa straluceasca, lumineaza, nu este luminata. Asta trebuie sa faci. E foarte greu, dar fiecare efort primeste o scanteiere ca rasplata. Ceea-ce-trebuie-spus apare apoi in cea mai intima forma a sa, ca certitudinea eterna – un indicator al luminii ce contine dorinta de a Fi in toata deplinatatea ei.

Cea de-a doua faza este invesmantarea semintei luminoase ce releva dar nu este relevata, invizibila ca lumina si tacuta ca sunetul – se imbraca in imaginea ce ii va determina manifestarea. Si aici, prin analiza imaginilor, trebuie respinse cele ce ar servi doar usuratatii, minciunii si mandriei. Sunt atatea frumuseti cu care ne-am putea fali. Insa, odata ce ordinea e stabilita trebuie ca samanta sa aleaga singura planta sau animalul in care se va dezvolta, dandu-i viata.

Si a treia este expresia verbala, pentru care nu se mai pune doar problema de o munca interioara ci si de munca din afara, de stiinta si know-how. Samanta are propria viata. Respiratia sa intra in posesia mecanismului de exprimare prin comunicarea ritmului. Astfel, aceste mecanisme ar trebui in primul rand sa fie bine unse si suficient de relaxate incat sa nu inceapa propriile lor dansuri cu pasi incerti in metri nearmoniosi.
Si in timp ce prelucreaza sunetul limbajului, il modeleaza dupa propria-i respiratie, Ceea-ce-trebuie-spus isi imprima propria sa imagine.
Acum, cum reuseste sa faca acesta dubla operatie? Asta e un mister. Nu se foloseste de intrigi intelectuale care ar dura prea mult, nici de instinct pentru ca instinctul nu creaza.
Aceasta putere este exercitata datorita relatiilor speciale care exista intre diversele elemente ale masinariei poetice, si care poate unifica lucruri atat de diferite cum sunt emotiile, imaginile, conceptele si sunetele intr-o singura substanta vie. Viata acestui nou organism este ritmul poetului.
Poetul negru face aproape contrariul, chiar daca aceleasi operatiuni se desfasoara si in ineriorul lui. Si poezia lui ii deschide portile catre numeroase lumi, dar sunt lumi fara soare, aprinse de sute de luni fantastice, pline de fantome, decorate cu miraje si uneori pavate cu intentii bune. Poezia alba deschide usa unei singure lumi, cea a soarelui unic, fara miracole false, reala.

Am zis ce trebuie facut pentru a deveni poet alb. De parca ar fi atat de usor!
Chiar si in proza sau intr-o discutie/scriere obisnuita (ca si in toate aspectele vietii mele zilnice) tot ce produc e gri, fara sare si piper, un compot, o amestecatura de lumina si intuneric. Asa ca m-am apucat de lupta. M-am recitit. In propozitiile mele vad cuvinte, expresii, interferente ce nu ajuta la Ceea-ce-trebuie-spus: o imagine ce doream sa para ciudata, un joc de cuvinte ce mi se paruse amuzant, pedanteria multumitului de sine ce ar face mai bine sa stea jos la masa lui in loc sa incerce sa cante la fluier in quartetul meu de corzi.
Si destul de interesant, este simultan o greseala de gusturi, stil si chiar sintaxa. Limbajul in sine pare sa fie in asa fel programat incat poate sa surprinda intrusii si sa mi-i arate. Sunt rare gresilele pur tehnice. Aproape toate sunt greselile mele. Si tai, si corectez cu bucuria unuia care taie cangrenele din trupul cuiva."

Rene Daumal

Dupa care poti sa si spui ceva.


--------------------
Mergeam in zigzaguri anapoda, ma invarteam in loc, stiam ca oricat as fi ratacit aveam sa ajung la timp.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
factura
mesaj 12 Dec 2009, 12:12 AM
Mesaj #2


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 1.278
Inscris: 3 March 06
Forumist Nr.: 7.944



Am citit abia azi,prima oara,despre Rene Daumal.Probabil ca eram mai imbogatita daca l-as fi intalnit mai devreme.

PIELEA LUMII

Trăiesc şi merg întrebându-mă despre viaţă,
şi despre chipul ce nu mi-l pot cunoaşte,
lumea asta de aer, de stâncă, de case, de lumini,
de milioane de chipuri fără legi, fără voci,
arama asta, acest lemn lustruit, răsuflările, strigătele
astea
se-nvârt, culori atinse abia,
forme pipăite, mâncate, - unde-s eu?

(Nu, nu, nu-i o ghicitoare,
vai, nu-i o ghicitoare,
aici ori altundeva,
nu mă mai recunosc.)

Ordine-atât de firavă a geometriei
nu-mi mai dărui atâtea consolări din inima ta de fier.
În zilele astea, mă duc în culori şi sunete-amestecate,
şi văd noaptea în luminile cele mai vii,
lumea, monstruoasă fantomă,
ziua asta cea mai goală din nopţi.
Un glas spune: "unde sunt? cine sunt?"
Să fie vocea mea în pustiul ăsta?
Suprafaţa fiecărui lucru
e-ntinsă de noaptea care o umflă,
- oh, noaptea asta în văluri de soare! -
Da, acest cuvânt în clăbucii iluziei,
acest cuvânt pierdut,
nu-i niciodată decât al meu.

Go to the top of the page
 
+Quote Post

Reply to this topicStart new topic

 



RSS Versiune Text-Only Data este acum: 17 December 2017 - 06:24 AM
Ceaiuri Medicinale Informatii despre Certificat Energetic