Iată-mă şi pe acest forum, postând pentru prima oară o creaţie de-a mea pe un forum ca acesta. Nu e nou, eu lucrez destul de mult... In ciuda faptului ca am doar 13 ani ...

Prieteni buni pe viaţă

Zăpada cristalină învăluia oraşul într-o mantie pufoasă de un alb pur. Coborându-ţi privirea de la cerul cenuşiu, copacii împodobiţi cu omăt îşi mai mişcau crengile în ritmul melodiei asfinţite. Simfonia fulgilor delicaţi de nea care se jucau graţios prin aerul rece, îngheţat, era splendidă. Un fulg sfios cu câteva ramificaţii deosebite tremura sub adierea apăsătoare a vântului, neştiind care-i este soarta. După câteva clipe de zbor blând deasupra unui parc vechi, se aşeză în palma caldă, care l-a topit încet, a Klarei. Minunata atmosferă îi contura fetei imagini nuanţate şi frânturi din trecut.
Klara zâmbi delicat, simplu, fără vreo umbră tainică. În ochii ei ca de cristal, de un albastru-cenuşiu, se reflecta bucuria care-i creştea în suflet. Părul ei lung şi mătăsos, de un negru scânteietor, era acoperit de mantia cristalelor îngheţate. Trupul firav şi zvelt îi era ascuns de o pelerină rafinată, neagră.
Atenţia fetei se îndreptă spre un loc special şi imprimat în memoria sa. O alee vastă era împodobită cu oameni de zăpadă, aşa cum obşnuia şi ea să creeze cu mulţi ani în urmă. În acelaşi loc mulţimea jocurilor de iarnă se interpretau în fiecare zi de copii. Dar acum oamenii erau prea grăbiţi şi nu se mai opreau să privească măreţia colţului de natură, erau atât de nepăsători încât nici nu ştiau de existenţa lui, gând care i-a produs un fior Klarei. Doar copii inocenţi i-au rămas fideli micului colţ de natură.
Klara privi în urmă şi observă o singură pereche de paşi imprimată în nea. Ochii îi scânteiau mai tare ca oricând, în sufletul ei producându-se o furtună trecătoare. Vântul a cuprins-o în a lui îmbrăţişare îngheţată, făcând-o să respire mai greu. Deodată simţi cum două mâini s-au încolăcit în jurul taliei sale. Se întoarse şi observă un chip cunoscut, prietenul ei din copilărie. Mereu s-a pierdut în adâncimea verdelui pur din ochii lui, întotdeauna a adorat mireasma părului de un şaten lucitor.
- Hey. A trecut o vreme de când nu ne-am mai văzut. De unde ar trebui să încep... ? Mă mai ţii minte ? întrebă el afişând un zâmbet sincer. Poate că tu mă cunoşti din vise...
- Cum te-aş putea uita vreodată, Lars ? Nu doresc să mi se întâmple asta nici în cele mai groaznice coşmaruri pe care le am, răspunse Klara.
Cei doi se îmbrăţişară, încălzindu-se reciproc. Inimile lor băteau liniştit, corpurile lor vibrând sub atingerea caldă. Însă totul s-a sfârşit asemeni unui vis, brusc. Prinzând-o de mână, Lars o conduse pe Klara într-o casă veche, aproape dărmată de calamităţile naturale. Acoperişul de un roşu pal se îmbina pe deplin cu locuinţa veştejită. Au intrat înăuntru şi au remarcat o cameră mobilată frumos, în care se afla şi un pian.
Lars se aşeză şi mângâie clapele, creând o profundă vibraţie sonoră. Notele muzicale se contopeau sublim formând o melodie splendidă, celestă. Când aceasta s-a sfârşit, cei doi părcă ascultau ecoul răsfrâns al intrumentului divin într-o profundă reculegere. Ei au ieşit din locuinţă şi s-au aşezat pe o bancă rece, apropiindu-se unul de celălalt. Privirile lor s-au intersectat. Un zâmbet dulce s-a desenat pe buzele pline ale Klarei, însă Lars şi-a coborât ochii spre pământul acoperit de mantia albă.
- Klara... Eu te cunosc de când mă ştiu, suntem prieteni de o veşnicie. Mereu mi-ai fost alături când simţeam că totul este împotriva mea, şi eu de asemenea... Aş putea adăunga că suntem chiar nedespărţiţi. Doar tu ştii că marea mea iubire este pianul, fiind şi singura persoană care mă încurajează. Acum câteva zile profesorul meu de pian mi-a spus că doreşte să participe cu câţiva elevi la un concurs în Germania... spuse Lars cu vocea sa melodioasă pe un ton mai grav.
- Poţi pleca dacă asta simţi. Eşti liber şi ai o viaţă întreagă în faţa ta să faci ceea ce vrei. Mereu ţi-ai dorit o asemenea şansă care nu vine decât o dată în viaţă, poate. Nu te ţine nimic legat de acest loc, am dreptate ? întrebă Klara încetişor, sperând că nu va părea disperată să-i audă răspunsul.
- Într-adevăr. Nu mă leagă nimic de acest loc, spuse el în timp ce ochii lui au sclipit într-un fel necunoscut până acum de Klara. Mulţumesc că m-ai ajutat să realizez asta. Mâine dimineaţă o să plec şi mă voi întoarce peste câteva luni, răspunse entuziasmat Lars.
Dar Klara nu se aştepta la un asemenea răspuns, nu şi-ar fi închipuit niciodată că el ar pleca aşa, pur şi simplu. Să o lase precum tot ce s-a întâmplat în trecut ar fi fost istorie... Ea a zâmbit afectată şi şi-a şters lacrima caldă care se scurgea încet. Dorea ca Lars să fie fericit, indiferent dacă asta însemna să rămână sau să plece. Şi... ea nu a fost niciodată egoistă.



Noaptea se înfăţisa liniştită, paşnică şi... lungă. Clepsidra timpului părea că s-a oprit. Prin firele răcoroase de nisip peste care Klara a călcat au rămas urme adânci, care erau şterse de adierea vântului. În faţa ei, nesfârşita mare albastră era parcă mai posomorâtă ca înainte. Dominaţia neagră era înfrântă de razele pale a Lunii şi de micile cristale strălucitoare. Din când în când, valurile care oglindeau Luna mai dansau în ritmul tăcerii, iar gândurile fetei erau în armonie cu sclipirea stelelor.
„Primăvara îşi arată splendoarea, întreaga natură se bucură că prinde iar viaţă, toate se află în echilibru... Singurul lucru care îmi lipseşte este dragul meu Lars. Poate că am trăit din vise, din vise din care el a plecat, dar niciodată, niciodată n-am crezut că mă va lăsa aşa. Se pare că am fost naivă. Lucrurile nu se întâmplă ca în poveşti...”
Soarele ieşea încet din mare, orbind cu lumina lui. Norii erau presăraţi pe cer, părând pregătiţi să se joace întreaga zi cu globul de foc. Stelele şi Luna dispăruseră deja. Pe plajă, Klara picta fermecătorul peisaj, pe care l-a aşteptat întrega noapte. Răsăritul i-a adus mereu o nouă stare de spirit, un gând care surâdea. Pentru câteva clipe, mintea ei a proiectat o iluzie.
Pe firele de nisip ud înainta Lars. Cu fiecare pas, era mai aproape de ea. Atât de aproape încât a reuşit să o îmbrăţişeze... şi părea atât de... real. Nu s-a opus, deşi într-un fel ştia că este ireal. Inima ei încă îi bătea alert, chiar şi după ce el a dispărut, ca şi cum ar fi vrut să-şi hrănească sufletul cu iluzii.
„Se pare că nu-mi ajunge să ştiu că el există. Amintirile ar trebui să răsară din când în când, nu să fie vii. Am vrut ca viaţa lui să nu fie în zadar şi am aflat că a mea este. Mai am o sigunră dorinţă ; e una normală. Sper ca dorinţa lui să se împlinească ; a mea m-a înşelat...”
Adăugă o ultimă pată albastră de culoare pe tablou. Acum totul părea perfect ! Îşi mai privi încă o dată opera înainte să plece în căutarea altui loc demn de a fi pictat.

***

- Scoală-te, somnorosule ! Azi e ziua cea mare ! Dacă vei reuşi să îl învingi pe campion, vei câştiga premiul cel mare şi vei rămâne pentru totdeauna aici, spuse cuprins de entuziasm bătrânul, muşcându-şi buzele. Ai şanse mari, tinere.
Era o dimineaţă liniştită. În razele soarelui care răzbăteau printre perdelele trase dansau firele de praf. O rază jucăuşă îi lumină faţa lui Lars, sclipind pentru puţin timp în camera întunecată. Lars se ridică greu din pat, şi se îndreptă spre oglindă. Părul răvăşit, ochii spălăciţi şi pierduţi, aceste trăsături apărute recent nu îi plăceau deloc.
„Mă întreb cum am putut pleca, mă întreb de ce am plecat... Dar nu mă aştept să primesc ecoul răspunsului dat de conştientul meu, deoarece el ar fi oricum ilogic. Sunt foarte aproape de premiul cel mare, dar mă îndepărtez de cea mai preţiosă persoană ; Klara.”



Copacii acoperiţi de scoarţa aspră împodobeau colţul de natură cu ramurile lor bogate de un verde innocent. Miile de frunze unice, solitare, se legănau emoţionate la adierea vântului. Pământul brun-roşcat era acoperit de fire subţiri de iarbă fragedă colorate cu un verde ca de smarald. Pe cerul albastru, printre norii răsfiraţi şi pufoşi, o pasăre zbura liberă, fără prejudecăţi. Soarele cu mantia sa luminoasă învăluia natura întreagă într-un decor de vis.
Klara se plimba prin nemărginita pădure în căutarea unui locşor măreţ, sublim. Un râu curgea printre rădăcinile adânc înfipte în pământul umed ale copacilor tineri şi bătrâni. Fata observă printre crengile ramificate un tânăr singuratic. Corpul său firav era învelit de o pelerină lungă, de un albastru estompat. Părul lui şaten deshis era lung, strălucitor şi îi acoperea ochii albaştri care simţeau atingerea lacrimilor pure. Klara înainta spre el, dar făcând un pas greşit, a sfâşiat un ram fragil. Băiatul şi-a întors instantaneu privirea temătoare în acea direcţie, părând nedumerit. Ochii săi au devenit mai vigilenţi, mai plini de viaţă.
- Spune-mi, ce s-a întâmplat ? întrebă stins Klara.
- Chiar îţi pasă ? replică instantaneu băiatul. După câteva clipe de linişte adâncă, continuă. Am pierdut totul şi nu ştiu ce preţ ar trebui să plătesc pentru a readuce totul cum era înainte, şopti Marilyn.
- Nu trebuie să plăteşti un preţ anume, trebuie doar să ai încredere că undeva, cineva are un plan pentru tine. Tot ce trebuie să faci e să-l urmezi, să faci ceea ce crezi că e bine şi totul se va rezolva, încet.
Marilyn părea că reflectează asupra unei noi viziuni a vieţii pe care el nu a decoperit-o până atunci. Norii cenuşii acopereau întreg cerul, iar ecoul unui tunet s-a răspândit. Din vastul cer cădea legănându-se graţios un strop rece de apă. Picăturile veneau lin, ritmat pe pământ, sfărmându-se în cristale preţioase. Klara privea în sus cum fiecare picătură se apropia de faţa ei delicată şi o răcorea.
Marilyn i-a prins mâna Klarei, conducând-o într-o cabană din mijlocul pădurii, unde se adăpostiră. El aprinse focul din soba veche şi se aşeză pe canapea, lângă Klara. Fata părea vrăjită de jocul flăcărilor şi de mirosul lemnelor care ardeau. Marilyn şi-a îndreptat privirea către Klara şi i-a mulţumit zâmbindu-i sincer.



Klara se afla în acelaşi parc în care amintirie ei erau vii, acelaşi loc mirific. Soarele îşi răsfira ale sale raze peste întraga natură. Pe cerul albastru norii pufoşi erau risipiţi. Jos, pământul uscat era decorat cu bănci galbene din lemn şi copaci cu coroane impunătoare. Fiecare ram era acoperit cu zeci de frunze verzi, unice.
Pe o bancă decolorată sătea îngândurată Klara. Rochia ei de doc îi desena trupul zvelt şi gingaş, în timp ce ochii se pierdeau în depărtare. Din spatele ei, se auzeau ecourile unor paşi care se apropiau de ea. Şi-a întors privirea şi l-a văzut pe Lars. O lacrimă caldă i s-a scurs încet, iar un zâmbet i-a apărut pe buzele roşii.
- Îmi pare rău, şopti Lars. Ar fi trebuit să-ţi dau un telefon sau ceva. În tot timpul ăsta... ţi-am simţit lipsa. Dar acum sunt aici, totul poate redeveni la normal. Mi-am împlinit visul, am câştigat premiul cel mare. Profesorul a inventat partea cu „trăitul pe vecie în Germania” şi mă simt mai uşurat... Acum, tu eşti viaţa mea.
Lars se aşeză pe bancă, lângă Klara şi aşeptă reacţia prietenei lui.
- Mă bucur că ai câştigat, spuse Klara înăbuşit, întorcându-şi privirea către cerul acoperit de nori.
- Îmi pare rău, repetă Lars. Vino!
Lars o conduse pe Klara la casa veche şi se aşeză la pian, la fel ca în acea zi de iarnă în care totul s-a schimbat. Degetele sale delicate şi lungi atingeau ritmat clapele, cu o măiestrie înnăscută. Sunete divine, celeste inşeau din minunatul instrument. Orchestra Raiului s-ar fi minunat de splendoarea ce învăluia talentul băiatului.
- Şi aşa vom fi până vom muri, prieteni buni pe viaţă, şopti Lars.

13 anisori? Hmmm, mai copii, n-aveti si voi vreun geam de spart, o ţurcă de bătut, un scăldat, ceva? Nu de alta, da' imi distrugeti tot respectul pe care il am pentru mine!

Si, dupa ce am terminat cu invidia, sa iti spun ca imi place foarte mult curatenia limbajului si puterea de sugestionare a imaginilor. Sa stii ca vreau o carte cu autograf! Si sa nu care cumva sa indraznesti sa nu mai postezi si alte lucrari!

Acest topic a fost editat de Cucu Mucu: 17 Dec 2008, 10:57 PM

Thanks, Cucu Mucu [ ochii mei văd că ai un nick amuzant .. Hahah.. : > ]

Well, am un program foarte incărcat, mai ales că învăţ după-amiaza. Iar aceasă creaţie/compunere, cum vrei să-i spui mi-a luat câteva ore bune.
Invidie ? Pentru ce ? Şi sper că glumeai cu distrugerea respectului..
În legătură cu imaginile artistice ... mi s-a mai spus că le conturez foarte bine, dar şi că încurc prea mult totul. Însă eu nu apreciez o lucrare fără figuri de stil.
Cu siguranţă o să mai postez şi alte creaţii, deoarece observ că sunt destul de apreciate pe aici. Cât despre autograf ... mai vedem noi !

Thanks again. Hugs. C'ya.

Salut. Foarte frumos, randurile scrise de tine sunt impresionante, este o lectura de calitate, chiar si daca ar fi fost scrise de o persoana mult mai in varsta, la fel as fi apreciat, cu atat mai mult, cu cat marturisesti ca ai doar 13 ani. Se pare ca brailenii au un talent aparte catre natura si estetic.
De ce nu deschizi si tu un jurnal al tau, la "povestea mea", sa te cunoastem mai bine?
Iti urez succes la scris, si la multi ani!

[later edit]
Mi-am amintit ca vroiam sa te intreb, de unde te-ai inspirat cu numele personajelor?
Si inca un lucru... stii ca majoritatea oamenilor gandesc ca intre un barbat si o femeie nu poate fi o relatie de prietenie foarte buna, sau prietenie pe viata... intotdeauna se ajunge la "mai mult". Sa inteleg ca tu nu crezi asta?

Acest topic a fost editat de Marcus: 27 Dec 2008, 10:10 AM

Thanks, Marcus.

Chiar aveam de gând să-mi deschid un jurnal, de asta am şi cerut un topic.
Numele personajelor ? Lars (Ulrich) se numeşte toboşarul formaţiei Metallica. Pur şi simplu, mi-a plăcut numele şi l-am folosit. Iar Klara ... dacă îmi amintesc eu bine, mi l-a recomandat o prietenă virtuală.

Interesantă ultima intrebare ...
Nu cred aşa ceva. Un bărbat şi o femeie pot fi doi prieteni buni fără să se ajungă la mai mult. Cine nu crede asta, problema lui. Depinde însă şi de persoane, de circumstanţe şi de tot. Dar eu tot îmi susţin părerea. Chiar dacă într-un procent mic, există.
Plus că dacă s-ar fi ajuns la mai mult povestea mea s-ar fi transformat într-o mini - telenovelă. Această lucrare a fost creată pentru un concurs online, deci nu am dorit deloc să devină telenovelă. Poate că a părut ceva ireal, doi prieteni buni ... pe viaţă ? În vremurile astea, ar părea doar o iluzie ... Dar mi-a făcut plăcere să o scriu şi chiar dacă la jurizare am primit mai multe critici exagerate după a mea părere, acum observ că nu mi-am pierdut câteva ore degeaba. Dar asta este o alt[ poveste.

Mulţumesc încă o dată !
Hugs. C'ya.