Simularea Universului pe supercomputere va căuta materia lipsă

Mare parte din masa gazoasă a Universului este legată într-o reţea împletită de filamente cosmice care se întind pe sute de milioane de ani lumină, conform unui nou studiu pe supercomputer, realizat de o echipă condusă de Universitatea Statului Colorado din Boulder. Studiul arată că o parte semnificativă din gaz se află în filamente care conectează clusterele de galaxii, ascunsă observaţiei directe, în nori enormi de gaz în spaţiul intergalactic, cunoscut ca Mediul Intergalactic Cald-Fierbinte, spune profesorul Jack Burns de la departamentul de astrofizică şi ştiinţe planetare de la Universitatea Colorado.

Echipa a realizat una din cele mai mari simulări cosmologice din lume, întroducând date despre 2,5% din Universul vizibil într-un computer pentru a modela o regiune cu un diametru mai mare de 1,5 miliarde de ani lumină.

Un articol despre subiect va fi publicat în numărul din 10 decembrie al Astrophysical Journal. Împreună cu Burns au colaborat la articol Eric Hallman de la APS, Brian O'Shea de la Los Alamos National Laboratory, Michael Norman şi Rick Wagner de la Univ.din California, San Diego şi Robert Harkness de la Centrul de supercomputere San Diego.

Pentru a dezvolta programul extraordinar de complex, cercetătorilor le-a luat aproape 10 ani, căci incorporează virtual toate condiţiile fizice cunoscute ale Universului, apropiindu-se în trecut de Big Bang, spune Burns. Simularea, care utilizează tehnici numerice avansate pentru a mări zonele cu structuri interesante, modelează mişcarea materiei aşa cum colapsează datorită gravitaţiei şi devine suficient de densă ca să formeze filamentele cosmice şi structurile galactice.

„Noi vedem în asta o realizare extraordinară în termeni de tehnologie şi avans ştiinţific [...]Credem că acest efort ne va aduce cu un pas mai aproape de înţelegerea constituenţilor fundamentali ai Universului.[...]În acord cu modelul cosmologic standard, universul constă în aproximativ 25% materie neagră, 70% energie neagră şi aproximativ 5% materie normală. Materia normală constă în principal din barioni – hidrogen, heliu şi elemente mai grele – iar observaţiile arată că 40% din barioni sunt acum necontorizaţi. Mulţi astrofizicieni cred că barionii lipsă se găsesc în mediul intergalactic cald-fierbinte.[...] În anii ce urmează cred că aceste filamente vor fi detectabile utilizând noi telescoape ultraperformante, (în acord cu Hallman). Ne gândim că odată ce vom putea observa aceste filamente şi înţelege natura lor, vom învăţa mai multe despre barionii lipsă din Univers.” – declară Burns.

Două din telescoapele esenţiale pe care astrofizicienii le vor utiliza în căutarea filamentelor materiei intergalactice sunt telescopul de 10 m de la polul sud din Antarctica şi telescopul de 25 m Cornell-Caltech din Atacama, care este construit în Chile. Cercetătorii din Boulder, Colorado, sunt parteneri în ambele observatoare.

Telescopul din Chile va capta radiaţie în domeniul lungimilor de undă sub-milimetrice, care sunt mai lungi decât radiaţia infraroşie dar mai scurte decât undele radio. Acesta va permite astronomilor să observe înapoi în timp când primele galaxii s-au format, în jur de un miliard de ani după Big-Bang, permiţându-le să verifice faza de dezvoltare a obiectelor şi procesele prin care s-au format.

Telescopul de la polul sud va observa radiaţii de microunde de ordinul lungimilor de undă milimetrice şi sub-milimetrice şi este utilizat pentru observarea, printre altele, a fondului de radiaţie de microunde, radiaţia relicvă de la Big Bang. Cercetătorii speră ca vor putea utiliza telescoapele pentru a estima încălzirea radiaţiei de fond de microunde aşa cum traversează mediul intergalactic, folosind schimbările de temperatură ca un indicator al unor filamente masive.

Echipa din Boulder, Colorado a rulat codul de simulare pentru un total de 500.000 ore procesor la două centre de supercomputere: San Diego Supercomputer Center şi National Center for Supercomputing Applications la Univ.din Illinois Urbana-Champaingn. S-au generat aproximativ 60 terabytes de date în cursul calculelor. Burns afirmă că programul sofisticat utilizat în simulare este similar în unele privinţe cu codul utilizat pentru simulările pe supercomputere a atmosferei Pământului şi schimbărilor climaterice, câtă vreme ambele investigaţii se bazează pe dinamica fluidelor.

articolul original apărut pe Spacedaily.com

Misiunea Planck a fost proiectată ca să observe anizotropia radiaţiei de fond pe tot cerul, cu o sensibilitate si rezoluţie unghiulară nemaiîntâlnită. Va culege o serie de informaţii relevante pentru câteva probleme cosmologice şi astrofizice, ca testarea teoriilor despre universul timpuriu şi originea structurilor cosmice.

Planck ESA satelite



Acest topic a fost editat de Erwin: 9 Dec 2007, 10:27 PM

As vrea sa te intreb ceva, doar ca sa te provoc si sa dam nastere poate la anumite reactii si din partea altora!

Erwin draga, ce te face sa crezi ca teoria Big-Bang-ului este una valida? Ce argumente sustin aceasta teorie? Sunt ele suficiente?

Probabil ca la prima intrebare imi vei raspunde ca radiatia de fond si redshift-ul nu? Sau poate ca o sa-mi raspunzi ca si faptul ca este o teorie simetrica nu? Nu neg ca asta este o caracteristica importanta a unei teorii!!! La primele 2 argumente pe care ti le-am dar as vrea sa te intreb ceva: presupunand ca fotonii pe care ii observ (cand ma refer la redshift) vin de la milioane de ani lumina... si presupunand ca este posibil ca ei sa interactioneze cu diverse gaze sau alte particile sau medii interstelare... putem presupune ca viteza fotonilor ar putea sa se micsoreze chiar si putin??? Si daca asta este adevarat... avem un fel de redshift??

In ce priveste radiata de fond... ce te face sa crezi ca este radiatia relicva a Big-Bang-ului si nu cumva o radiatie care exista in univers constant adica o radiatie... de echilibru sa spunem, care este emisa de toate corpurile din univers iar suma lor se mentine la acea valoare de 3K?

Spor la succese si sper sa avem mai mult pareri si din partea altora!

V.

Pana acum da, dar daca gasesti ceva care sa invalideze teoria, esti invitat sa prezinti.



Cam multe presupuneri. Nu s-a observat asa ceva.


Simplul fapt ca nu e o radiatie emisa de toate corpurile?

chestia e simpla: S-a emis o teorie si s-au gasit dovezi care se potrivesc cu teoria. Acuma, pana nu s-o gasi ceva care sa invalideze teoria, ea sta in picioare. Cu presupuneri poti sa spui orice...

mulţumesc, Blakut, pentru intervenţie.

vladanea, dragă, ce te face să crezi că aş fi un susţinător al teoriei Big-Bang? Am tradus articole, astea sunt teoriile valabile astăzi, cum spune Blakut, până nu avem alte dovezi, putem face doar presupuneri...

despre teoria Big Bang şi radiaţia de fond de microunde s-a discutat intens pe topicul dedicat, te invit să-l consulţi mai întâi.

gradul foarte mare de precizie cu care se potrivesc predicţiile teoriei cosmologice fundamentate pe Teoria Relativităţii şi mecanica cuantică cu realitatea observată prin telescoape şi alte instrumente sunt argumente destul de clare, probleme apar la limită, în ceea ce priveşte materia neagră, energia neagră, singularităţile şi inflaţia, acele lucruri controversate aflate în afara domeniului accesibil instrumentelor actuale, imposibil de verificat azi. Din acest motiv se construiesc şi se lansează aceste misiuni spaţiale, pentru verificarea teoriilor noi, mai cuprinzătoare, prin măsurarea mai exactă a unor constante cosmologice, a distribuţiei şi anizotropiei radiaţiei de fond, evaluarea indirectă a masei şi proprietăţilor materiei întunecate etc. O teorie nouă nu va demola complet teoria expansiunii, nici nu va elimina din ecuaţie temperatura radiaţiei de fond, ea trebuie să le explice mai bine şi să releve necunoscutele actuale.

Blakut draga,



aceste asa-zise presupuneri nu au fost facut doar presupuneri ci prin anii 50 a fost scris un articol, intr-o revista renumita, de fapt au fost scrie mai multe articole pe tema asta si chiar si de autori romani, in care era prezentat si un model matematic al acestor "presupuneri". Ca nu s-a observat asa ceva pana acum dupa cum spui asta nu este o masura a faptului ca "presupunerile" facute au fost gresite. Dar oricum... nu este cazul sa mai insist pe subiectul asta.

Sper sa gasesc din articolele de care iti spun pe CD-uri si atunci o sa ti le trimit! O sa consult acel topic dedicat si o sa revin cat de curand cu o alta interventie!


Spor la succese!

V.

De acum 50 de ani pana azi, s-au mai schimbat multe...astept cu interes articolele...

Anul 2009 a fost desemnat ca Anul internaţional al astronomiei spre a comemora 400 de ani de când Galileo Galilei a făcut primele observaţii astronomice folosind luneta sa, descoperind patru sateliţi ai planetei Jupiter, munţii şi craterele de pe Lună şi, poate cel mai important lucru, dovezi pentru susţinerea sistemului heliocentric propus de Copernic, pavând calea către ştiinţa modernă şi pentru 400 de ani de descoperiri surprinzătoare în astronomie.

A fost descoperită prima planetă într-un sistem extrasolar tânăr, aflat încă în formare, în jurul stelei înconjurate de un disc de materie, fapt ce pe de o parte confirmă teoria formării planetelor din discul iniţial din care s-a format şi steaua, iar pe de altă parte restrânge intervalul de timp în care formarea planetelor are loc de la 10-30 miloane de ani la 8-10 milioane de ani. Sistemul descoperit, TW Hydrae b, permite cercetătorilor să testeze modelul numeric al teoriei formării planetelor.

detalii aici: spacedaily.com

A fost descoperită cea mai mare gaură neagră din Universul cunoscut



Quasarul OJ287 conţine două găuri negre (ilustraţia arată precedenta estimare a masei găurii negre la 17 miliarde de mase solare, dar cercetătorii au reestimat-o recent la 18 miliarde de mase solare). Mica gaură neagră străpunge un disc de acreţie de materie care orbitează gaura neagră mare de două ori la fiecare orbită, producând un puls strălucitor de lumină. Perioada orbitei este de 12 ani. Quasarul se află la circa 3,5 miliarde de ani lumină depărtare şi se presupune că în cca 10000 ani cele două găuri negre vor coliziona şi se vor contopi într-un singur obiect masiv.

Precesia obiectului mic pe orbită, de cca 39 grade, este corelată cu predicţiile teoriei relativităţii generale a lui Einstein.

Acest topic a fost editat de Erwin: 11 Jan 2008, 10:36 PM

Gravity's secret
11 November 2006
NewScientist.com news service
Stuart Clark

Gravity has a secret side. As well as the brute force that holds us to the ground, large masses should also exert a subtle swirling influence when they rotate, a force called gravitomagnetism. It's so faint that a NASA spacecraft called Gravity Probe B has been orbiting the Earth for over two years to accrue enough evidence to have a chance of confirming this force.
Yet in a lab in Austria, Martin Tajmar and his team have already succeeded in detecting a faint signal that seems to be due to this elusive component of gravity. A reason for celebration? Not quite. Puzzlingly, the force they seem to have generated is vastly more powerful than anyone else expected.
Despite its name, gravitomagnetism has nothing to do with magnetic fields as we think of them. According to Einstein's general theory of relativity, a rotating mass such as a planet should twist the fabric of space-time, and any object nearby should be dragged around by the vortex. It is really just another case of matter telling space-time how to curve and space-time telling matter how to move. Just as a stationary mass creates a "dip" in space-time that we perceive as gravity, a rotating mass creates a twist in space-time.
“A rotating mass is expected to twist space-time - but not by this much”
This gravitomagnetism is a feeble phenomenon: an object orbiting close to the Earth should be shifted just a few nanometres per year. In contrast, the gravitomagnetic force Tajmar's team have seen is trillions of times stronger, which is why they are treating the results so cautiously. What's more, their force is only generated by a spinning superconductor, not any other kind of matter. "We cannot find a mechanism to explain this in either general relativity or quantum mechanics," says Clovis de Matos, who works at the European Space Agency in Paris and helped establish the theory behind the experiment.
Their startling measurement might point towards a new quantum theory of gravity. It might even herald a futuristic technology that could be used to pull, push or levitate any object, regardless of its composition, electrical charge or shape. With so much at stake, it's no wonder Tajmar and his collaborators are treading carefully. "We tried everything we could think of to make this reading go away," says Tajmar. And yet after three years and more than 250 experimental runs at the Austrian Research Centers facility in Seibersdorf, near Vienna, the gravitomagnetic signal remains.
By sheer coincidence, their experiment was originally designed to investigate an old mystery about the innards of Gravity Probe B. NASA launched this spacecraft on 20 April 2004 to directly measure the effects of this long-sought-after component of gravity. The spacecraft finished collecting data in August 2005, and the science team is on course to announce its results in April next year.
Gravitomagnetic fields affect spinning objects more strongly than non-spinning objects, so Gravity Probe B's detector is based around four gyroscopes. The Earth's gravitomagnetism should tilt them by 11 millionths of a degree per year. To register this minuscule shift, the gyroscopes must run as smoothly as possible, and each one contains a rotating quartz sphere so perfectly crafted that if it were blown up to the size of the Earth, the tallest mountain would be less than 3 metres high. At the size of the gyroscopes, about the diameter of a ping-pong ball, that's an accuracy of just 40 atoms' thickness.
Having made something so flawless, the Gravity Probe B team realised that they had painted themselves into a corner. "How do you measure a spinning, perfectly uniform sphere that has no marks on it?" asks the spacecraft's principal investigator, Francis Everitt of Stanford University in California.
The trick was to coat each quartz sphere in a layer of niobium. When cooled to the point where it superconducts, the niobium generates a magnetic field as it spins, whose axis is exactly the same as the sphere's axis of rotation. The team then adapted sensitive magnetometers called SQUIDs (superconducting quantum interference devices) to measure the axis of this field and so track the motion of the sphere. The result is a gyroscope 30 million times more accurate than any previously constructed.
In the mid-1980s, Blas Cabrera, also of Stanford University, saw Everitt's work on these gyroscopes and realised that they offered a way to test the theory of superconductors proposed in 1957 by John Bardeen, Leon Cooper and Robert Schrieffer, known as BCS theory. It says that when the temperature of the material falls below the critical temperature for superconductivity, pairs of electrons overcome their normal repulsion and join into bound systems known as Cooper pairs. Cabrera realised that since the gyroscope's magnetic field is due to the motion of electrons inside the superconductor, the field could reveal whether those electrons were indeed pairing up.
Janet Tate, now of the University of Oregon in Eugene, ran the experiments. She took one of the gyroscopes and spun it at different speeds to measure the resulting field produced by an accelerating superconductor. That's when the trouble started. Tate found that the magnetic field she measured was stronger than BCS theory predicted.
As the anomaly didn't affect the performance of the gyroscopes, finding the cause wasn't essential to the workings of the NASA spacecraft. So, after an initial flurry of interest by physicists, the problem was quietly dropped. "The measurement has remained unexplained for the last 20 years," says Tate.
Enter de Matos and Tajmar. Intrigued by this puzzle, they began to dig around the theory of superconductors looking for clues. They found one in a 1997 paper by John Argyris and Corneliu Ciubotariu of the University of Stuttgart in Germany. Argyris proposed that the hypothesised gravity particle, the graviton, might have mass, rather than being massless as traditional theories of quantum gravity had assumed.
Argyris's idea piqued de Matos and Tajmar's interest because of the parallel with the normally massless photon, which inside a superconductor develops a mass when the temperature drops below the critical temperature and the substance becomes superconducting. Tajmar and de Matos wondered what would happen if the gravitons inside a superconductor behaved like photons and gained mass as well.
Their calculations showed that the more massive the graviton becomes in a superconductor, the stronger the gravitomagnetic field becomes when the material's rotation speeds up. In turn, that should increase the magnetic field by altering the movement of the Cooper pairs. Could that explain Tate's measurement? To fit her findings, de Matos and Tajmar found they had to set the graviton mass to be 10-54 kilograms (Physica C, vol 432, p 167). By comparison, an electron's mass is about 10-30 kilograms. Although that makes the graviton sound like a lightweight, it would give superconductors a gravitomagnetic force 17 orders of magnitude greater than that produced by normal matter.
At that level, they realised, it should be possible to measure the field in a laboratory. So they designed an experiment to test the idea, and built it with funding from the US air force and the European Space Agency. Last year Tajmar's team began to look for evidence of their extraordinary prediction - not really expecting to find it. They set a ring of superconducting niobium spinning, and positioned accelerometers around the ring. Any gravitomagnetic field produced by the spinning superconductor should tug on these sensors.
Initially, they ran tests at room temperature, where niobium is not superconducting, and saw no anomalous readings. That was expected, consistent with the immeasurably tiny field predicted by general relativity. Then as they dropped the temperature, Cooper pairs formed in the niobium and it lost its electrical resistance. Suddenly the accelerometers produced a signal. It was exactly as they hoped: as soon as the niobium became superconducting, the instruments appeared to feel a strong gravitomagnetic field pulling on them (www.arxiv.org/abs/gr-qc/0603033).
It seemed too good to be true. Tajmar's team knew how heretical such a large gravitomagnetic field would seem to other physicists (see "The attraction of gravity"). So they began running their experiment time and time again, looking for any hint of instrumental problems that might be fooling them. Next, they swapped the niobium for other superconducting materials, making predictions about the gravitomagnetic field they expected from each. They included extra sensors to improve the accuracy of their results and added two laser gyroscopes to their set-up to best measure the twist (www.arxiv.org/abs/gr-qc/0610015). Every time, the experiment gave them the right answers.
After 250 runs, they began to believe that perhaps the signals were real after all. It seemed they had found a way to generate a large gravitomagnetic field unanticipated by Einstein or anyone else. They have submitted a paper to the journal Physica C and have been attending conferences to talk about their work - and met a sceptical response.
James Overduin, a theorist from Stanford University is doubtful about the claims. He points to the remarkable strength of the supposed gravitomagnetic field. "Seventeen orders of magnitude is not to be sniffed at." At that strength, says Overduin, we would expect to see gravitomagnetic effects throughout the cosmos. To make the graviton massive would limit the distance it can travel, and since all astronomical observations suggest that gravity travels the entire breadth of the universe, there is a big conflict to resolve.
De Matos counters that the gravitons only gain mass and enhance the gravitomagnetic effect inside superconductors, which in the universe would only occur in certain highly compressed dead stars called neutron stars. "Some models suggest that neutron stars have a superconducting layer inside them. This would lead to enhanced gravitomagnetism, but at the moment the observational effects are not clear because no one has yet done the calculation," he says.
More fundamentally, Overduin points out that introducing massive gravitons into physics could cause more problems than it solves. "A massive graviton would mean that you had to rewrite the entire standard model of particle physics," he says.
Tajmar agrees that it is no trivial thing to do. He points out that other theorists have proposed that massive gravitons could explain why the expansion of the universe is accelerating. If confirmed, their discovery would fundamentally change the way we think about gravity. It would mean that superconductors generate gravitational effects differently from normal matter, which would in turn be an unambiguous pointer towards some quantum theory of gravity, because until now only an object's total mass has been assumed to determine its gravitational field. If Tajmar and his collaborators are right, the arrangement of particles inside a superconductor also matters.
Such a departure from mainstream theory does not impress Overduin. "A massive graviton gives you huge problems. I wouldn't bet on this work as a breakthrough," he says.
The best hope for Tajmar and de Matos is that another team will reproduce their experiment and confirm the anomalous gravitomagnetic signal. According to Tajmar, several teams have pledged to recreate the experiments to refute or verify the puzzling signals, but he won't reveal the identities of these teams for fear of putting them under undue pressure. "I am very happy with their interest. It shows that others take us seriously and are willing to spend time on this."
The results could be out in a year or so. If they are positive, it puts the technology of science fiction on the horizon. Levitating cars, zero-g playgrounds, tractor beams to pull objects towards you, glassless windows that use repulsive fields to prevent things passing through. Let your imagination run riot: a gravitomagnetic device that works by changing the acceleration and orientation of a superconductor would be the basis for a general-purpose force field.
The suggestion that gravitomagnetism might one day form the basis of some new technology evokes a quick reaction from Everitt: "Absolutely, unquestionably no!" Then, after a pause, he adds, "But I suppose Simon Newcomb was just as certain in 1900 when he said that humans would never build a heavier-than-air flying machine."
Stuart Clark is a science journalist based in the UK
From issue 2577 of New Scientist magazine, 11 November 2006, page 36-39
The attraction of gravity
Any talk of superconductors producing weird gravitational effects makes physicists uneasy. A decade ago, Russian scientist Eugene Podkletnov of Tampere University of Technology in Finland claimed that a rotating superconductor would partially shield objects from the Earth's gravitational pull. Before his results were published, the story of the "anti-gravity device" leaked to the press. In the ensuing melee, Podkletnov withdrew the paper and returned to Russia.
Other researchers have also run aground after being drawn by the siren song of superconductors and gravity. In 1989, Huei Peng of the Institute of Applied Mathematics in Beijing and Douglas Torr of the University of Alabama in Huntsville published a paper claiming that gravitational waves in the fabric of space-time should affect superconductors. This could lead to a new kind of laboratory-based gravitational wave detector, they said. Raymond Chiao of the University of California, Merced, has also claimed that such a "gravity radio" is possible.
No one has succeeded in realising these predictions. "The enthusiasm for an antigravity device is so great that sometimes people see what they want to see. You have to exercise a lot of caution," says James Overduin, a theorist from Stanford University in California.
So in claiming that superconductors have a powerful effect on gravity, Martin Tajmar of the Austrian Research Centers near Vienna and Clovis de Matos of the European Space Agency in Paris have entered a scientific minefield. However, they point out that their effect is completely unrelated to all the earlier ideas.
Space-time drags
Gravity might already have given scientists a hint of its twisted side by playing with the orbits of two space probes. The LAGEOS I and II satellites were designed and launched in the 1980s by NASA and the Italian Space Agency to map the Earth's gravitational field in detail, simply by orbiting the planet and being closely tracked by laser ranging from the ground.
In 1998, after a painstaking analysis of 11 years of data, the tracking team found that each satellite's highly tilted orbit was moving around in the direction of Earth's rotation by about 2 metres per year.
Almost all of that could be accounted for by undulations in Earth's gravitational field, caused by the uneven distribution of oceans and mountain ranges. However, after calculating that effect and subtracting it from the measured movement, there was a little left over. The extra shift was microscopic, no more than a few nanometres a year, but it agrees to within 10 per cent of what is predicted by general relativity. It seems to be evidence that the rotating bulk of the Earth slowly drags space-time around with it.
The result remain controversial, however, with some scientists questioning whether the shift from the oceans and mountains can really be calculated so precisely.

Imagini ale galaxiilor văzute de Hubble




Acest topic a fost editat de Erwin: 28 Apr 2008, 01:25 AM

Noi toţi am putea fi extratereştrii

A fost confirmată originea extraterestră a nucleotidelor descoperite într-un meteorit australian căzut acum 40 de ani pe Terra.

Meh, sunt doar doua molecule, nimic complex. Astept sa vad ce au de zis si colegii lor.

Spitzer Space Telescope a descoperit în infraroşu un nou inel în jurul planetei Saturn, invizibil în lumina obişnuită, format din gheaţă şi praf, pe o orbită de cca 300 ori diametrul planetei. În imagine este reprezentarea artistică. În cerc Saturn este arătat aşa cum se vede printr-un telescop în infraroşu.

A fost descoperita o stea calatoare si nu este cometa sau meteorit este o stea de 90 de ori mai mare ca soarele. Sper ca orbita ei sa nu treaca prin galaxia noastra.

Cei ce vor sa vada "stele cazatoare" au azi ocazia sa urmareasca aceste stele sau Perseidele, meteori ce vin din constelatia Perseu. In aceasta noapte incepand cu ora 2:00 pana spre dimineata daca priviti cerul in directia opusa Lunii puteti vedea acesti meteori.

O stea care ar fi explodat acum 21 de milioane de ani o sa fie vizibila zilele urmatoare.


L.E. Se pare ca este pe bune, vom avea parte de un eveniment astronomic de exceptie daca totul va decurge conform estimarilor astronomilor.

" PTF 11kly occurred in the Pinwheel Galaxy, located in the Ursa Major constellation, better known as the Big Dipper.

It is expected to reach its peak sometime between September 9 and 12, when it will become visible to stargazers using a good pair of binoculars or small telescope.

It will appear, blueish-white, just above and to the left of the last two stars in the Big Dipper handle.
"



Acest topic a fost editat de Marduk: 8 Sep 2011, 04:16 PM

Deja a fost fotografiată de un coleg de la Astroclubul Antares Timişoara:


© Flavius Gligor

A fotografiat steaua, rezultatele exploziei sale, a transformarii intr-o supernova, urmeaza sa le vedem, dupa spusele astronomilor in urmatoarele zile.

Acest topic a fost editat de Marduk: 9 Sep 2011, 09:03 AM

Marduk, prietene, nu ai înţeles prea bine, ce apare în poză este supernova. O stea pitică albă din galaxia M101 nu are cum să fie vizibilă astfel decât atunci când explodează. Ce este zilele astea e doar maximul de strălucire. Deja a crescut, a atins 9,7mv (magnitudine vizuală). O astfel de supernovă tip I-A este foarte utilă astronomilor şi astrofizicienilor pentru determinarea distanţelor şi a constantei lui Hubble. În mod particular, această supernovă a fost detectată foarte devreme, furnizând astfel mai multe informaţii utile despre evoluţia ei. Durata unei supernove poate atinge luni de zile şi dacă este în galaxia noastră poate fi vizibilă şi ziua, atât este de strălucitoare. Dacă se întâmplă să fie undeva în proximitatea sistemului solar radiaţiile pot distruge viaţa pe Pământ, una din extincţiile majore care au avut loc în istoria geologică ar fi putut fi cauzată de o astfel de supernovă. Nu este cazul acum, distanţa fiind suficient de mare ca radiaţia care ajunge la noi să fie abia vizibilă prin telescoape.

Eu am crezut ca vom avea parte de o explozie puternica, vizibila si cu ochiul liber. Aseara m-am uitat prin telescop, tot asteptand explozia, dar nu am sesizat nimic interesant. O fi fost ceva dar eu sunt amator incepator, in ale astronomiei, ma asteptam la ceva maret, o explozie puternica, dar ai dreptate la distanta asta nu cred ca se vede mare lucru.

Care sunt sursele tale de informare? Îţi recomand unele mai bune!
Iată ce scrie pe scurt Sky&Telescope:

"— As of the evening of September 7th, the supernova seemed to be finally peaking out at about magnitude 10.0.

— The supernova was up to magnitude 13.8 on the American evening of August 25th (one day after discovery) and 12.4 on the evening of the 27th. By the evening of the 29th it was up to 11.5 and easier to spot than the galaxy itself in moderately light-polluted skies. On the evening of the 30th, S&T's Tony Flanders put it at 11.2. By the evening of September 5th it was magnitude 10.2 and almost ceasing to brighten."

Zice aşa:

" - În seara zilei de 7 septembrie supernova a atins un maxim de aproximativ 10.0 (magnitudine aparentă).
- Supernova a avut până la 13.8 magnitudine în seara zilei de 25 august (o zi după descoperire) şi 12.4 în seara de 27. În seara zilei de 29 a crescut la 11.5 şi mai uşor de observat decât galaxia însuşi pe un cer moderat poluat cu lumină. În seara de 30, Tony Flanders de la Sky&Telescope a stabilit la 11.2(magnitudinea). În seara de 5 septembrie a ajuns la 10.2 şi aproape a încetat să crească."

Da m-am entuziasmat degeaba, asta este cat traiesti inveti.

Îţi recomand călduros să citeşti câteva cărţi pe care le poţi descărca de aici:

Biblioteca online de astronomie

"Omul cât trăieşte învaţă!" şi "Nimeni nu s-a născut învăţat!"

Nu avea cum să se vadă pe lumina zilei o supernovă aflată în altă galaxie. Nu demult a fost observată o supernovă similară aflată în Whirpool Galaxy (M51) aflată în Câinii de Vânătoare (de sub Ursa Mare).

Acest topic a fost editat de Erwin: 11 Sep 2011, 01:33 PM

Nu vroiam sa o vad ziua, vroiam sa o vad noapte, ma asteptam sa descopar acolo o stea stralucitoare ca Venus.

Aşa ceva e foarte rar, odată la 500-1000 ani.

Cum l-i se spune acestor stiri ?! ... HOAX parca...

Cele mai tari au fost alea cu planeta Marte care se va vedea mai mare decat Luna ... uitand sa precizeze prin care telescop ...
SAU Cometa cu nume chinezesc a carei coada este formata din cianuri, iar Pamantul va trece prin urma acesteia si toate vietatile vor muriiiiiiiiiiiiii !!!!!!!!!!!!!!! ... "o pilula/ inhalare cu cianura pt. fiecare "...

Din 8 Octombrie putem observa DRACONIDELE, nu stiam ca exista un astfel de fenomen. Dupa cum este prezentat pare ca va fi ceva foarte spectaculos si se va putea observa cel mai bine de pe teritoriul Romaniei.

Iarăşi o ştire care conţine dezinformări: se va putea vedea bine din diferite zone ale globului, nicidecum "cel mai bine se va vedea din România"!

Draconide şi expediţia organizată pentru observarea lor din aer prezentată de J.Vaubaillon personal în acest weekend la Sibiu la Conferinţa Internaţională de Meteori

Pana la urma vom vedea ceva sau nu? Ok depinde si de vreme, dar din stirile respective asa reiesea, ca de la noi se vor observa cel mai bine! Sti care este problema mea, am un telescop 105, care mie mi se pare imens, de fiecare data cand apare cate o stire din asta, ma gandesc sa-l montez (il tin demontat in cutie) sau nu?

Eu repet: să te bazezi pe alte surse, nu pe ziarele sau tembeliziunile româneşti care caută senzaţionalul cu orice preţ. S-au zerotevizat toate!

Maximul este seara în Europa aşa că se vor vedea bine, însă Luna va fi pe cer aşa cum a fost în august la Perseide şi nu s-au prea văzut din cauza asta. Ploaia de meteori de regulă se întinde pe mai mult de 24h. Se estimează un maxim de peste 600 meteori pe oră ceea ce este rar. Acest curent de meteori va mai intersecta orbita terestră abia peste 40 de ani, de aceea este o ocazie unică să-l vedem acum.

Meteorii NU se pot observa prin telescop decat printr-un mare noroc, să treacă unul chiar prin zona la care te uiţi. Se observă cu ochiul liber cel mai bine culcat pe o saltea, într-un sac de dormit pentru că temperaturile scad noaptea destul de mult. Trebuie să alegi un loc deschis să poţi cuprinde tot cerul. E bine să fie o echipă care să acopere cerul pe porţiuni, altfel poţi rata numărătoarea. Este util un reportofon pe care să înregistrezi verbal zona, magnitudinea şi direcţia aparentă a meteorilor.

Pentru fotografiere se folosesc obiective super-angulare, wide sau mai multe camere dispuse în evantai pe un cerc. Camerele trebuie să filmeze continuu iar asta necesită ceva investiţii... O soluţie mai ieftină, nu neapărat accesibilă este folosirea unei singure camere montată la 1m deasupra unei oglinzi convexe care va cuprinde astfel în imagine tot cerul.

Draga Erwin!

Stii ceva de cometa Elenin care alimenteaza o noua serie de speculatii conspirationiste?

Se zice ca ar ajunge destul de aproape de Terra si va produce ceva in jurul datei de 27/28 septembrie 2011 si ca va avea punctul maxim pe 16 octombrie.

Plus de asta fix pe 27 septembrie in USA se efectueaza un Drill Defcon 1 intitulat "Cocked Pistol" in cel mai important bunker din Denver (sub aeroport) unde se asteapta vizita presedintelui Obama si a multor oficialii NASA.
Asta ca sa alimentam un pic Conspiratia...

Salut, Cocoşel! Aici nu discutăm conspiraţii ci ştiinţă. Eventual la "Dincolo de raţiune" dacă doreşti!

Pentru informare corectă, câteva link-uri despre cometa ELENIN care se pare că nu va rezista trecerii la periheliu (punctul cel mai apropiat de Soare) şi se va fragmenta. Nici pomeneală de vreo ameninţare asupra Terrei.

Spaceweather.com

C/2010 X1 (Elenin)

C/2010 X1 Elenin

Dar nava aia extraterestra care este ascunsa in coada ei? O sa vedem Draconidele sau nu?

P.S. Ce filtru, filtre, ar trebui sa folosesc pentru a privi soarele? Trebuie sa fac vreo modificare si la oculare? Am inteles ca activitatea solara chiar merita urmarita.

Acest topic a fost editat de Marduk: 22 Sep 2011, 04:27 PM