Ce este de fapt minciuna? Ocolirea sau deformarea adevarului,
in diverse scopuri printre care: obtinerea de avantaje personale,
( imbunatatirea imaginii proprii, avansarea in post, salvarea unei relatii, etc)
deterioarea relatiilor intre anumite persoane, protejarea celor
dragi, creearea unei situatii incerte( in plan politic, economic).
Sofocle spunea ca "Minciuna nu imbatraneste niciodata", iar folclorul autohton
ca "Minciuna are picioare scurte' .
Cum se impaca minciuna cu etica? Justificarile de genul "a fost necesar'
dau unda verde acestui mod de manipulare?
Este minciuna contagioasa in plan social?
Suntem constienti de ea, sau a devenit deja o obisnuinta?
Poate impreuna reusim sa gasim cateva raspunsuri sau , din contra sa dam nastere
la noi intrebari.

Minciuna Cate forme si nuante Cele mai adanci secrete se tin tot cu "ajutorul" minciunii!... Uneori se afla, pentru ca probabil nu se poate altfel. Iar tu, cel care ai fost pus in fata unei dezvaluiri, ce-ai putea sa faci? Un moment pari uimit, apoi incepi sa faci niste legaturi si pana la urma totul intra in firescul vietii, fiindca nimeni pe lume nu e perfect. Cu totii avem uneori contact cu minciuna, fie ca suntem victime, fie ca suntem nevoiti sa gasim o "iesire" cand adevarul ne-ar putea costa extrem de mult. O perioada imi placea sa spun ca "eu NU MINT!" Dar mi s-a-ntamplat sa fiu sunat si sa nu recunosc ca sunt in acel loc sau ca nu am terminat de facut o activitate, tocmai fiindca m-ar fi costat nu neaparat "o zi de munca" ci seriozitatea pe care persoana respectiva conta. Iar asta fiindca adevarul in anumite conjuncturi, cere atatea explicatii incat este de preferat sa spui o minciuna.
Totusi, minciuna ca mod de viata, nu mi-a placut niciodata. Una este sa fii pus in postura de "a scapa" o minciuna, si alta este sa te ridici cu ajutorul minciunii pe naivitatea celor care te cred. Aceasta forma a minciunii, mie mi se pare destul de grava, desi la drept vorbind, tocmai acest gen ii face pe oameni mai intelepti!...
A spune un adevar dur, este iarasi o forma de agresiune, si sincer vorbind, victima ar prefera sa i se spuna o minciuna frumos ambalata, decat sa i se spuna verde-n fata lucruri care-l pot darama psihic. Cate femei nu mimeaza orgasmul, numai pentru a-i creea partenerului iluzia ca e...OK? Sau nu apeleaza la strategii mai mult sau mai putin originale, pentru a avea sau a evita o relatie cu cineva anume? Dar, ceea ce este deosebit de interesant, desi partenerul isi da seama, el nu se supara, ci zambeste in sufletul lui si uneori chiar apreciaza efortul partenerei. Asta-i ceea ce se cheama o diplomatie bine stapanita si cine se pricepe la asa ceva cel mai bine?...
In plan politic, minciuna este elementul cel mai important. Fara minciuna, ar insemna numai dispute si razboaie. De altfel, politica in sine, este un mod de a invalui minciuna in nuante plauzibile, iar daca mai esti si dotat cu putere de convingere de Mama Natura, poti ajunge pentru o perioada undeva intr-un top de interese. Mai greu este sa te mentii acolo! Dar, asta implica si destul curaj, sau uneori prostie. Cine constientizeaza riscul, dar se stie destul de stapan pe sine, nici nu prea are ce risca. Problema este cand te arunci intr-un joc din care habar n-ai cum vei iesi, fiindca nu esti deloc obisnuit cu regulile (aici as aminti pe Emil Constantinescu sau Victor Ciorbea) Ciudat este ca apar altii din urma care sunt cel putin la fel de naivi, iar asta inseamna ca lectia politica se invata tare greu in Romania!
Punctul meu de vedere ar fi acela ca, orice minciuna, cat de justifiacata ar fi, sa nu aduca suferinta celor din jur, si in momentul in care este spusa, macar sa existe intentia ca acea minciuna sa se transforme in curand in adevar. Altfel, notiunea de om nu-si prea mai are sensul!

Propun inchiderea topicului.
Exista un topic "Cat de des mintiti?" . Inscrieti-va acolo ideile!!!

Poate in cazul in care realizeaza ca nu prin minciuna se ating scopurile propuse.
Si mai este ceva: o minciuna naste o alta minciuna creindu-se un adevarat lant al
slabiciunilor din care greu se iese.
Daca cineva recunoaste ca a folosit aceasta modalitate frecvent cred ca cei din jur isi
pierd increderea in el. Desigur exista posibilitatea acordarii celei de a doua sanse, insa
indoiala in privinta credibilitatii persoanei va persista mereu.

In plan politic, dupa cum spui tu, diplomatia s-ar confunda cu minciuna, ceea ce ar fi grav.

halcyon_lll, aici nu suntem intrebati cat de des mintim, aici se discuta psihologia minciunii.

Sunt multe forme de a minti, unele minciuni nefiind constientizate. "Minciuni" prin omisiune facem frecvent. Ca orice alta "problema" umana, variantele "patologice" (duse dincolo de limitele bunului simt, caracterizate de lipsa oricarui control) sunt cu adevarat de evitat. Restul ... e uneori inevitabil.

Pentru ca omul incearca sa "alinieze" experientele noi cu ceea ce stie deja, mai mult decat cu realitatea, s-ar putea spune ca ne mintim permanent.

Acest topic a fost editat de calfa: 11 May 2004, 12:08 PM

Ceea ce ma nelamureste este: de ce desi uneori apare sentimentul de vinovatie, continuam sa mintim? De ce desi stim ca facem ceva rau, ce poate avea o influenta negativa asupra noastra continuam sa mintim? Comoditate, rusinea de a fi prins?

Uite acum mi-a venit in minte un citat si imi cer scuze ca il scriu aici, desi locul lui ar fi in alta parte, dar se potriveste cu ce se dezbate aici. Nu mai stiu cui apartine dar suna asa: "Ce usor e sa-i faci pe oameni sa creada o minciuna si ce greu e sa le-o scoti din cap"

Corect! Si pe langa sentimentul de rusine, mai apare si necesitatea explicatiilor.
Si, asa cum spun copiii prinsi cu mita in sac "Mai bine sa ma bata decat sa imi faca
morala"asa fac deseori si adultii.
E vorba si de consecventa in respectarea pricipiilor. Poti spune "e, am mintit doar
o data", dar daca vezi ca e mai bine asa, nu cumva renunti la principii?

Zic si eu...

Interesant topic... De-a lungul timpului am observat ceva destul de ciudat la anumiti adulti, au tendinta sa creada mai usor o minciuna decat adevarul. Poate ca prezentarea nuantata a versiunii reale le convine mai mult decat purul adevar, nu stiu... Din experienta proprie stiu ca o data ca ai inselat increderea cuiva mintindu-l va trece foarte mult timp pana cand acel cineva te va crede din nou... In ceea ce ma priveste stiu ca minciuna are picioare scurte si stiu ca e mizerabil sa recurg la ea, dar uneori chiar nu pot altfel, uneori pentru a proteja pe cineva, alteori pentru a ma proteja pe mine de efectele mai putin placute ale adevarului. Este o gandire imatura stiu, si mai stiu ca ar trebui sa-mi asum responsabillitatea pentru faptele mele, dar... Sunt constienta de imbecilitatea de care dau dovada cand mint, cand eram mai mica simteam ca explodez cand ascundeam ceva, ma macina inselatoria, acum incerc sa nu ma mai ascund in fata celor in care am incredere, dar nu reusesc mereu sa spun adevarul... Asa e firea mea...

Sau poate asa considera ca nu au obligatia morala de a spune adevarul.
Adevarul e ca un copil orfan. Uneori reuseste sa razbeasca, dar de cele mai multe ori e coborat in mocirla .

Preferata mea este, de departe, minciuna prin omisiune. Mi se pare cea mai perversa dintre minciuni, dar si cea mai... inteligenta, sa zicem. Iti trebuie o anumita "elegantza" ca sa minti fara sa te tradezi. Insa in caul minciunii prin omisiune, este suficient sa treci foarte usor peste un mic detaliu (semnificativ, in realitate).

Ati vazut, la tribunal se cere "adevarul, tot adevarul si numai adevarul".

Motivul pt care mi se pare asa greu de dibuit acest tip de minciuna este ca, practic, poti sa faci numai afirmatii perfect adevarate. Cel din fata ta le percepe ca atare si are senzatia ca i se comunica adevarul. Partial, asa si este. In realitate, este privat exact de partile esentiale.

Corect. Ceea ce nu sti, nu te afecteaza, si asa toata lumea e impacata .
In plus, fiecare, intelege prin sintagma "tot adevarul' altceva.

În legătură cu minţirea aş vea să aduc în atenţie şi un aspect foarte grav al problemei: auto-minţirea, dacă mă pot exprima aşa. Adică, pe nişte baze false îmi fac o părere falsă despre persoana mea şi există riscul ca să-mi trăiesc întreaga viaţă considerînd că am făcut bine, că am gîndit bine, că am fost aşa şi pe dincolo, iar în realitate totul să nu fie decît o mare minciună!

Din păcate exemplele abundă şi mă rog permanent la Dumnezeu să mă ajute în această direcţie!

Hihihi. Atunci, poate ca fiecare intelege prin "adevar" orice vrea. Deci n-ar exista minciuna...
Sau... asa incep delirurile?

Minciuna se defineste in raport cu realitatea. Valoarea de adevar a unei afirmatii se defineste in raport cu concordanta cu realitatea a afirmatiei. Aici este intr-adevar o problema spinoasa: cine defineste ADEVARUL? (in raport cu care sa putem defini minciuna).

Particularizare: daca tu traiesti cu impresia ca un lucru s-a intamplat intr-un fel anume (impresie gresita) si pretinzi aceasta, se cheama ca minti? Ca nu esti in concordanta cu realitatea, dar esti concordant cu perceptia ta despre realitate.

Tehnic, se cheama ca minti cand faci o afirmatie despre ceva care contrazice cunostintele tale despre acel ceva.
Se poate sa fii in cazul in care te inseli, nu minti.

Grea intrebare, pentru ca nu exista o singura instanta, persoana care stabileste adevarul, si atunci
un lucru care intr-un spatiu/ context/ epoca este considerat adevarat poate fi privit ca fals, in alta zona.

nu exista o singura instanta, persoana care stabileste adevarul

Dacă vorbim la modul general s-ar putea să existe, totuşi, acea instanţă sau persoană. De obicei numele ei se scrie cu majusculă...

Mie-mi place mult sintagma " Ceea ce nu stii nu poate sa te supere". Nu-mi place sa mint de obicei, dar sunt momente in care adevarul poate supara foarte tare. De aceea, evit cu buna stiinta sa spun anumite lucruri, "uit". De exemplu, sotul meu este fooaaarte gelos, prin urmare nu-i spun niciodata ca un anume cineva mi-a facut un compliment, sau ca a facut o gluma. Zic eu, ca pentru linistea noastra a amandurora este o "minciuna" necesara.
Deasemenea nu i-as spune unei femei daca m-ar intreba cum ii sta cu noua bluza, sau coafura, etc., ca-i vine ca dracu, chiar daca asta as gandi.
Sunt adevaruri care nu trebuie spuse, la fel cum sunt si minciuni care nu trebuie spuse.

Ma uimesc totusi multe persoane, care desi adevarul e evident incearca sa te convinga de contrariu...si unii chiar sunt foarte convingatori.
Ma uimesc cei care se straduiesc sa salveze aparentele cu orice pret: soti care stau impreuna de ochii lumii sau de dragul copiilor, "prieteni" care nu se inghit, dar continua sa se viziteze si sa fie "draguti" unii cu ceilalti din varii motive, cei care n-au ce manca da-si cumpara ultimul tip de mobil( sau orice altceva) pentru a "salva" aparentele...si exemplele pot continua.

Minciuna aduce numai neajunsuri, si totusi se practica...

La mine cred ca e exact invers. Urasc momentele in care mi se ascunde ceva pentru a ma proteja. Poate si pentru ca beneficiez de o anumita doza de paranoia si atunci cand am impresia ca nu mi se spune tot, intru la cele mai diverse banuieli. Pentru mine adevarul a fost intotdeauna mai bun decat orice minciuna nevinovata. Acestea din urma m-au incurcat mereu si m-au dus pe diverse "araturi".
Si totusi, in ceea ce-i priveste pe ceilalti, vad ca multi prefera sa creada cele mai mari stupizenii decat sa accepte realitatea . Le ascund celor din jur lucruri sau "cosmetizez" adevarul pentru a-i vedea linistiti. Ceea ce implica o oarece doza de ipocrizie din partea mea: urasc sa fiu mintita si totusi mint.

Conventiile sociale is cele care de multe ori imping spre minciuna. Cel ce incearca
sa le " sparga" e privit ca un deviant, inadaptat si decretat " pericol public".
Referitor la automintire, cred ca se leaga si de indolenta sau pur si simplu de lehamite.
La ce bun sa incerc sa schimb ceva, cand toti in jurul meu mint si se mint? Am intalnit
deseori atitudinea asta, care mai are si " calitatea " de a fi molipsitoare.

@flower
Nici eu nu as spune oricui ca o haina sau o coafura ii sta ca naiba. Dar, spre norocul
meu am cateva persoane carora le pot spune intodeauna ce gandesc, atunci cand imi cer
parerea.

Hai ca s-a ajuns la o chestie chiar interesanta.
Cu alte cuvinte, minciuna ar fi un fel de conventie sociala pana la urma. Sau o urmare a spiritului de turma, cum sugereaza mogaldeatza.
Dar partea legata de tine insuti, asta inca imi incita curiozitatea. Nu mi-e clara o faza. Ca sa poti zice ca te auto-minti, ar trebui sa te cunosti, nu? Dar daca eu, sa zicem, poate nu ma cunosc inca foarte bine sub un anumit aspect. Si am o parere despre ce-mi place, dar ea nu concorda cu realitatea (pt ca inca nu ma cunosc). Ei, atunci, se poate spune ca ma auto-mint? Pt ca eu pot pretinde, de pilda, ca-mi place la nebunie muzica simfonica, daca vad la cei din jur ca le place. O perioada, poate sa mi se para ca intr-adevar o ador, si sa gasesc argumente in acest sens care sa ma satisfaca. Dar in final, pot sa descopar ca de fapt imi place rock-ul. Se cheama ca m-am mintit tot timpul in care am crezut ca imi place simfonica?

Nu cred! Ar fi asa, daca ai descoperi ca nu iti place, dar ai continua sa pretinzi lucrul
asta din diverse motive, mai mult sau mai putin legate de nevoia de a fi acceptata intr-un anume
grup.
Da, minciuna poate fi privita si ca o conventie sociala.Si cred ca putini sunt cei care nu s-au lovit
de acest aspect.

Totusi, daca eu nu constientizez inca faptul ca-mi place rock-ul, DESI ASTA ESTE REALITATEA, nu inseamna ca mint? Nu este o forma de minciuna si asta?

Of! Minciuna aceasta! Nu moira, faptul ca nu te cunosti pe tine insati, aceasta nu este o minciuna! Speculativ, da, ar putea fi! Cine vrea sa cante pe aceasta coarda, o face, dar, acela practica adevarata minciuna!

Buna ziua tuturor!

Am întâlnit aici, pe lângă multe alte opinii interesante şi profunde, două care mi-au atras atenţia în mod deosebit şi cred că trebuie comentate:

Asta este şi părerea mea. A minţi nu înseamnă doar a spune falsul, ci a spune falsul ştiind (crezând) că este fals. Altfel, cele două noţiuni s-ar suprapune perfect şi n-am avea nevoie de două cuvinte diferite în limbă.

"Evidenţa" este un lucru foarte... tricky. În principiu, nu ar trebui să ne încredem în ea. Pentru că se bazează pe intuiţie şi intuiţia ne poate înşela. Un exemplu: Încercaţi să vă imaginaţi că nu vi s-ar fi spus la şcoală că Pământul este rotund (sau că se învârte în jurul Soarelui). Faceţi un efort şi "cufundaţi-vă" temporar în această lume imaginară. Ei bine, ce părere aveţi despre afirmaţia "Pământul e plat" (sau "Soarele se învârte în jurul Pământului"?). Nu simţiţi că exprimă un "adevăr evident"? Flower, dac-ai fi trăit acum 500 de ani şi Copernic ţi-ar fi spus "Pământul se învârte în jurul Soarelui", i-ai fi putut aplica exact "Ma uimesc totusi multe persoane, care desi adevarul e evident incearca sa te convinga de contrariu...". Aşa-i? Concluzia: mare atenţie la descalificarea unor afirmaţii pe temeiul că "E evident că nu-i aşa!".

a

@ Amenohtep
Ai un stil de a-i provoca pe ceilalti la discutii...
Cred ca daca as fi trait acum 500 de ani as fi considerat "evidentul" ca fiind altul, adica evidentul ar fi fost ceea ce se stia la momentul respectiv despre forma Pamantului.
Omul considera morale sau corecte lucrurile( sau ideile) cu care a fost obisnuit si invatat sa le considere asa, de catre parinti, profesori, propria experienta. Daca extrapolam, nimic din ceea ce este evident azi nu ne confera o imagine clara asupra adevarului, la un moment dat in timp s-ar putea sa se faca descoperiri care sa ateste faptul ca ne-am inselat, noi si ceilalti , in tot acest rastimp.
Daca ne raportam strict la prezent lucrurile se schimba.

Acum, iată ceva extrem de interesant ce-aş vrea să vă supun atenţiei. E legat de "dilema prizonierului" şi este extrem de on-topic (chiar dacă la început nu pare).

[Pentru cei care n-o ştiu, iată "dilema prizonierului" pe scurt: Doi suspecţi sunt arestaţi de poliţie. Nu există suficiente dovezi pentru condamnare, aşa că poliţiştii îi separă şi oferă fiecăruia dintre ei următoarea înţelegere: "Dacă mărturiseşti şi complicele tace, el se-alege cu 10 ani de închisoare şi tu eşti eliberat; dacă el mărturiseşte şi tu taci, intri la închisoare pentru 10 ani şi el scapă; dacă amândoi tăceţi, nu putem decât să vă dăm câte 6 luni la fiecare (pentru port ilegal de armă); dacă amândoi mărturisiţi, luaţi câte 5 ani." Problema este: care-i strategia raţională pentru prizonieri? Unul dintre ei gândeşte aşa: "Dacă-mi trădez partenerul, fie iau 5 ani, fie scap cu totul; dacă încerc să-l acopăr şi tac, iau fie 10 ani, fie 6 luni. E clar că e optim să vorbesc, că riscurile sunt mai mici." Raţionamentul este (nu doar pare!) corect. Ca urmare, ambii vor vorbi şi vor lua câte 5 ani fiecare. Şi totuşi, dacă ar avea încredere unul în altul şi-ar tăcea amândoi, ar lua doar câte 6 luni fiecare. Deci unul judecă "Pare că ar fi raţional să tăcem amândoi. Dar dacă eu mă bazez pe încredere şi celălalt mă trădează, iau 10 ani şi el scapă. De unde ştiu eu că el va rezista tentaţiei?" Mă rog, dilema e clară, nu trebuie să mai continui cu raţionamentele...]

Pentru dilema prizonierului nu există soluţie.

În general putem gândi că cei doi au la dispoziţie două "conduite" (să le numim T şi V, de la "tac" respectiv "vorbesc") care se pot combina astfel:

- dacă ambii adoptă conduita T, numim asta cooperare
- dacă ambii adoptă conduita V, numim asta trădare
- dacă unul adoptă T şi altul V, atunci spunem că primul cooperează şi al doilea trădează

Dacă "jocul" se joacă în mod repetat, avem de-a face cu "dilema prizonierului iterată" (aşa se cheamă ea în literatura de specialitate). Aceasta înseamnă că la fiecare "rundă" cei doi câştigă puncte ("ani de puşcărie") în funcţie de ce conduită au adoptat, iar după un număr de runde se totalizează punctele şi se vede cine are mai puţine. Seamănă oarecum cu jocul "piatră, foarfecă, hârtie", pentru că fiecare jucător trebuie să ia o decizie independent de celălalt, iar punctajul său depinde de conduita amândurora. Acesta este un model pentru tot felul de situaţii din sociologie, economie, politică, biologie etc. De exemplu, doi mafioţi care schimbă între ei genţile -- una cu bani, alta cu droguri (fiecare este tentat să dea o geantă goală, pentru că astfel ar ieşi în câştig; totuşi, pentru amândoi e mai bine să se încreadă unul în altul). Exemplele sunt mai multe, vedeţi aici.

În dilema prozonierului iterată sunt posibile tot felul de strategii. De exemplu:

- Nu coopera niciodată.

- Cooperează întotdeauna, chiar dacă partenerul te-a trădat în rundele trecute.

- Începe cu cooperare şi ţine-o aşa până încasezi prima trădare; din acel moment, trădează mereu.

- Cooperează sau trădează la întâmplare.

- Trădează până când ai parte de cooperare; apoi, cooperează mereu.

- Începe cu cooperare, apoi copiază conduita adversarului de la runda precedentă.

- Alternează 10 cooperări şi 10 trădări.

- Etc.

Care strategie e mai bună? Nu e clar. Pentru a afla răspunsul, Robert Axelrod a făcut în 1984 un experiment: A invitat programatori să scrie strategii cât mai bune, pe care le-a adunat în computer şi le-a pus să interacţioneze una cu alta într-un fel de campionat (fiecare cu toate celelalte). La sfârşit a făcut totalul punctelor şi-a observat că:

- strategiile "agresive" (care presupuneau trădări frecvente) n-au totalizat puncte prea multe

- cele mai bune au fost strategiile "cooperante"

- pe locul întâi s-a clasat strategia "copiază conduita celuilalt".

Ulterior, s-au făcut studii care plasau diversele strategii într-un fel de "viermuială", astfel încât ele formau perechi aleatorii pentru a interacţiona. După fiecare sesiune de "împerecheri", strategiile din coada clasamentului erau "omorâte" şi erau înlocuite cu copii ale strategiilor din fruntea clasamentului. Astfel s-a studiat cum acţionează selecţia naturală asupra strategiilor din dilema prizonierului iterată.

Şi s-a constatat un lucru surprinzător: în mod constant, deşi nimeni nu a "programat" asta, strategiile cooperante aveau tendinţa să se situeze mai în fruntea clasamentului şi, ca urmare, încet-încet ajungeau să domine întreaga populaţie. Este aproape de necrezut faptul că procesul tinde să selecteze strategii cât mai apropiate de "cooperează întotdeauna". Din selecţia naturală, oarbă şi egoistă (şansele fiecărei strategii de a se "înmulţi" erau strict proporţionale cu cât de "bună" era strategia pentru ea însăşi, nu pentru oponenţi), din acest proces nedirijat iată că reiese cooperarea! Puteţi testa on-line diverse simulări aici.

Acum, de ce v-am spus toată această poveste? Pentru că am putea asocia actul de a minţi cu strategia "trădează" şi actul de a spune adevărul cu strategia "cooperează" (adică "ai încredere că celălalt nu te va trăda şi acţionează spre binele comun"). Rezultatele experimentelor lui Axelrod sugerează faptul că dacă într-o populaţie există gene care influenţează aceste tipuri de comportament, selecţia naturală va tinde să favorizeze răspândirea genelor care influenţează comportamentul de tip cooperant -- adică spunerea adevărului, nu minciuna. Aceasta ar putea fi o explicaţie a faptului că reprezentantul mediu al populaţiei umane actuale simte un disconfort vizavi de minciună şi e înclinat să spună adevărul.

Atenţie, e vorba de tendinţe statistice aici -- deci argumente de genul "Da, dar eu ştiu destui oameni care..." nu-şi au rostul.

Mai mult, cele două tendinţe pot coexista (şi probabil chiar coexistă) în fiecare om, ele manifestându-se alternativ. Experimentele lui Axelrod spun însă că în medie, în cei mai mulţi indivizi, în majoritatea situaţiilor va domina strategia "adevăr" ("cooperare"). Aceasta nu înseamnă că nu vor exista indivizi înclinaţi să mintă în majoritatea timpului. Dar ei vor fi excepţii, ceilalţi vor fi majoritari.

Dacă toate aceste consideraţii stau în picioare, concluzia este: s-ar putea să avem o înclinaţie genetică spre cooperare, spre adevăr. Altfel spus, o repulsie genetică (statistică!) faţă de trădare şi minciună.

a

Te rog f. mult să nu te superi pe mine Amenhotep (fac şi eu o glumă, sper că nevinovată...) dar la concluzia din finalul excursului (!) tău se poate ajunge mult mai simplu, stînd cu un prieten la o halbă de bere, de exemplu.

s-ar putea să avem o înclinaţie genetică spre cooperare, spre adevăr. Altfel spus, o repulsie genetică (statistică!) faţă de trădare şi minciună.

Problema e: ce distanţe sînt de la înclinaţie pînă la suprapunere şi, respectiv de la repulsie pînă la dezlipire... Mici sau mari? Aici e chichirezul, îmi pare mie...

In afara de influenta genetica nu trebuie neglijat nici rolul mediului ( geografic, social, politic, cultural).

Xcross, aşa impresie de supărăcios ai tu despre mine? (Dacă e să mă supere ceva, aia e banuiala că m-aş putea supăra... )

Halbă de bere zici? Heehhh... da, bună metodă de-a verifica practic înclinaţia genetică spre... bere. Sau, dacă luăm un vin în loc de bere şi ne-amintim că "In vino veritas", le verificăm pe-amândouă deodată! )Una peste alta, ar fi grozavă o bere acum...)

Recunosc că nu prea am înţeles întrebarea. E vorba de suprapunerea cu adevărul (şi dezlipirea de el)? Păi... nu ştiu, e ca şi cum ai observa că omul în medie are o înclinaţie genetică spre sex şi te-ai întreba care-i distanţa de la această înclinaţie statistică până la suprapunerea totală cu sexul. Nu ştiu care-i distanţa. Am înţeles corect întrebarea?

Mogâldeatză, da, desigur că are importanţă şi mediul. Viziunea obişnuită cred însă că este că numai mediul contează şi pe aceasta am vrut eu s-o combat aici, arătând că există şi o influenţă genetică. Eu unul cred că influenţa genetică are putere la fel de mare ca şi aceea a mediului. Iar voinţa proprie... o văd ca pe o rezultantă a acestora două, nu ca pe un al treilea factor distinct.

a

... era vorba de suprapunerea înclinaţiei cu cooperarea propriu-zisă şi de repulsia faţă de minciună pînă la dezlipirea faţă de această... practică (!). Cu alte cuvinte, distanţele de la teorie la practică. Cred că ai înţeles ce am vrut să spun.

ps. Îmi pare bine că nu te-ai supărat; din nefericire mi s-a întîmplat aici, la han, să spun o vorbă nevinovată (în concepţia mea) şi să mă trezesc apoi, cu stupoare, că am făcut lucruri... nepermise de bunul simţ. Asta e...!