HanuAncutei.com - ARTA de a conversa!

Bine ati venit ca musafir! ( Logare | Inregistrare )

 
Reply to this topicStart new topic
> Valea Oltului 1, astept orice fel de comantarii
vvv@li
mesaj 29 Mar 2008, 01:01 PM
Mesaj #1


Vataf
***

Grup: Membri
Mesaje: 160
Inscris: 9 March 08
Din: Bucureti
Forumist Nr.: 11.368



VALEA OLTULUI. – Marius Tevanian Daniel

De când a venit Flori la noi, să aibă grijă de mine, şi mai ales în ultima vreme, de când mama a trecut în ţinutul eternelor lumini, această fată m-a obişnuit să iau masa de seara pe la ora şapte. Eu fiind la televizor, deodată mă simţeam luat din spate cu că-ruciorul şi dus la bucătărie.
- Hai să-ţi dau să mânânci... Acum îi văd pe prietenii tăi că vin.
- La ora asta poate vine Florin. – am spus eu. Într-adevăr, cum se lăsa seara, parcă aşteptam să vină cineva...
Cum se lăsa seara, în special de când m-a părăsit mama, simţeam nevoia de a veni cineva. De obicei aşteptam să vină unul din cei doi prieteni ai mei, Florin sau Augustin cu Mihaela. Este adevărat că, în ultima vreme, de când eram cu Flori nu m-am mai simţit aşa singur. Aveam senzaţia că trăiesc un fel de menaj în doi.
- Te rog Flori, după ce mănânc pot să mai stau la geam? Este de-abia şapte.
- Bine, te mai pun la fereastră, dar o să pierzi filmul..
În general, Flori mă punea la fereastră după masa de prânz, pe la trei, şi stăteam până la şapte seara. Dar în perioada aceasta de vară, după ce mâncam seara, ea mă mai punea o jumătate de oră sau o oră, la fereastră. Dacă venea Florin, stăteam până aproape de zece seara la taifas. În seara aceea, după ce Flori m-a pus a doua oară la fereastră, l-am văzut, spre surprinderea mea, pe Mihai Kropacs cum a venit cu maşina. În acele clipe am simţit dintr-odată întregul parfum al anilor trecuţi cum capătă viaţă în faţa mea.
- Hai să te scot afară Dănuţ... Împreună cu Ady să mergem aici, la terasa asta, să bem câte-o bere. Vrei?
Eu eram bucuros... Dar în acelaş timp m-am uitat cu sfială în cameră, la Flori. Am simţit un gol în suflet, în stomac. Deşi ea era mulţumită când se găseşte cineva s-o ajute să mă scoate afară, totuşi nu ştiam cum va reacţiona în cazul de faţă.
- Vreau să ies puţin cu băieţii afară, la terasă... Aş putea?
Flori m-a pus în cărucior, şi împreună cu băieţii ne-am dus la terasa magazinului de lângă noi.
- Vine şi... doamna cu noi? – s-au mirat timizi atât Ady cât şi Mihai.
Eu eram mândru... Cu adevărat mândru de Flori care ne însoţea. Ne-am aşezat la o masă aici, la „Miandra”. Deodată, în timp ce vorbeam cu băieţii, m-am simţit luat din spate de după gât.
- Dănuţ!... Ce faci aici?
M-am uitat imediat în spate...
- Hepa...! Lume nouă! – am exclamat eu, când am văzut-o pe Cristina. Era aceeaşi Cristină, şi totuşi alta. Nu ştiu cum să spun. – Este de-ajuns să ies şi eu odată în lume, şi dau numai de cunoscuţi.
Acum câţiva ani, Augustin mi-a făcut cunoştinţă cu Cristina, prietena lui din copilărie, şi vecină de bloc. Flori, înaltă, blondă, cu părul acela bogat, care forma o coroană în jurul ei, avea o carizmă care domina. Pe lângă ea, Cristina, creola aceea care mă fermecase cândva, mai mică de statură, se pierdea, se estompa.
- Ce mai faci Dănuţ?... Am auzit de mama ta... Îmi pare rău. Tu ce faci, cum eşti?
Flori se uita la noi să vadă cum ne înţelegem, cum mă descurc în asemenea situaţii.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
vvv@li
mesaj 29 Mar 2008, 01:03 PM
Mesaj #2


Vataf
***

Grup: Membri
Mesaje: 160
Inscris: 9 March 08
Din: Bucureti
Forumist Nr.: 11.368



- Ce să fac... Mă descurc şi eu cum pot... Acum mi-am mai revenit. Flori m-a ajutat foarte mult. – am spus eu. – Astă iarnă a fost foarte greu...
- Ei, mai are el câţiva colţişori, dar... am grijă să i le tai eu. – a râs ea, şi din pieptul ei se desprindea o căldură inefabilă.
Mihai şi Ady, care au asistat şi ei la această discuţie, s-au uitat l ceas.
- Dacă plecaţi, vă rog să m-ajutaţi să-l urcăm pe Dănuţ pe scară. – a spus Flori care se pregătea să se ridice de pe scaun...
- Nu plecaţi nicăieri deocamdată - am auzit în spatele meu vocea lui Augustin.
Am văzut-o pe Flori cum zâmbea, râdea. Se lăsase deja seara, întunericul.
- Este de-ajuns să te scot afară, că te întâlneşti cu toţi cunoscuţii tăi. – mi-a spus Flori, după care a început să vorbească cu Mihaela. – Nu ştiam de ce Dany îmi tot spune să-l aduc aici, la terasa aceasta... Este adevărat că este şi aproape.
M-am uitat la Augustin care stătea în picioare în spatele meu, m-am uitat la Cristina care reprezenta o parte din viaţa mea, m-am uitat la Mihaela care era aranjată, îmbrăcată cochet. De altfel, întotdeauna ea are o ţinută distinsă. M-am uitat apoi la Flori, care în ciuda faptului că s-a îmbrăcat în fugă într-un tricou şi pantaloni gri, în ţinuta ei se vedea o anumită distincţie, o nobleţe conferită de universul mănăstiresc din care a venit. De altfel, în acele momente îmi puneam problema dacă Flori nu se întreabă ce caută ea între noi. Ea care era obişnuită să se învârtească într-o societate înaltă şi prin restaurante de lux, se vedea acum într-o terasă amărâtă de cartier, împreună cu un invalit ca mine, a cărui îngrijire îi închidea orice orizont.
- De ce nu staţi puţin la masă?
- Ne grăbim... – a spus Augustin privind la ceas. –Dane, eşti dispus să facem o plimbare prin oraş?...
- Sigur că da!... Când? – am sărit, crezând că prietenii mei vor să mă plimbe cu maşina mâine sau poimâine.
- Acum... Facem o mică plimbare prin parc, în „Polivalentă”...
Flori a luat cana mea în mănă, şi împreună am urcat în maşina lui Augustin. În cinci minute am fost în parc învăluiţi de vraja acelei seri de vară. De 30 de ani, de când s-a făcut acest parc, pot să spun că am fost aici, cu tata, aproape la orice oră din zi şi din noapte. Spun la orice oră din noapte, pentru că am fost cu tata aici în sala „Polivalentă” la cenaclul „Flacăra”, de unde am venit acasă la patru dimineaţa... Mă rog, asta a fost altă problemă... Acum seara era frumoasă, senină, luminile din parc păreau că sunt o mulţime de licurici care coboară sclipind, la vale.
- Ei, cum te simţi? – m-a întrebat Augustin când am coborât din maşină să stăm puţin în faţă, la Polivalentă.
Flori s-a uitat la mine şi a râs.
- Nu-l mai întrebaţi. Voi nu-l vedeţi că este într-al noulea cer?
- Am zis şi noi să mai ieşim la aer, - a zis Mihaiela – Astăzi am lucrat toată ziua, şi am zis să ieşim afară.
Am stat atunci puţin pe bordura aceea, devenită legendară, din faţa Polivalentei.
- Flori, aici am vrut să vin cu tine, pentru că aici am venit cu aproape toţi prietenii mei, în afară de tata.
- De câte ori ieşim cu Dănuţ afară – a spus Augustin – venim aici şi stăm.
- Bine, dar nu pot să-l aduc singură aici. – se „plângea” Flori – El vrea să venim aici, în parc, însă nu pot să-l traversez singură soseaua... Mi-este frică...
Go to the top of the page
 
+Quote Post
vvv@li
mesaj 29 Mar 2008, 01:04 PM
Mesaj #3


Vataf
***

Grup: Membri
Mesaje: 160
Inscris: 9 March 08
Din: Bucureti
Forumist Nr.: 11.368



- Poate în vara asta te duc undeva... – mi-a spus Augustin căzând pe gânduri.
- Unde? – am întrebat eu, tresărind de emoţie.
- Poate ieşim din Bucureşti într-o mică plimbare. – a spus Mihaela privind-o pe Flori.
Eu n-am mai spus nimic. Ştiam foarte bine că Augustin este ocupat, iar dacă va avea câteva zile libere, va pleca cu Mihaela undeva, într-un mic concediu. Cum este şi normal. În vremea asta toţi patru am coborât încet, încet, jos, unde ne-am plimbat pe malul lacului. „La luminaţie”, cum ar spune Caragiale. Relativ imobilizat pe scaunul meu cu rotile, priveam în sus, spre prietenii mei, cu un sentiment de libertate, dornic să merg în orice parte a oraşului, a ţării, dacă se poate. Mă uitam la Flori şi mă rugam la Dum-nezeu să mi-o ţină lângă mine cât se poate de mult timp. În acelaşi timp, în căruciorul meu de invalid mă bucuram de viaţă, de Augustin pe care-l cunoşteam că-mi face din cănd în când surprize. Şi încă surprize din acestea mari, pe care este imposibil să le mai uit. Totodată, în acea seară am avut cu adevărat impresia că mă aflu într-o poveste, unde Flori este o zână înaltă, aurie, pe care am găsit-o după multe căutări. Iar lângă noi Augustin şi Mihaela sunt doi vrăjitori fermecaţi, care îmi fac visele să devină realitate. Atunci, pe acele alei luminate de pe marginea lacului, am simţit ceva magic. O magie provenită atât din atmosfera nopţilor de vară, cât şi din plăcerea cu care bunii noştrii prieteni ne-au scos afară. Pentru mine cel puţin, care tot timpul stau imobilizat în căru-cior, această plimbare a însemnat o evadare în lume. Totodată a fost o ocazie binevenită în care am gustat o părticică foarte mică din viaţă. Viitorul apropiat avea însă să-mi arate că acesta a fost doar începutul.
- Niciodată n-am mai fost la o oră ca asta pe-aici, jos, pe la lac...
Lacul era liniştit, calm, ca o oglindă. Aproape nici o adiere de vânt nu deranja suprafaţa lui. Admosfera acea nocturnă, parcul luminat de sus până jos, ca sub un voal de mireasă, faptul că eram însoţit de prietenii mei, faptul că o vedeam pe Flori lângă noi, toate acestea îmi dădeau un sentiment de euforie pe care nu l-am mai simţit niciodată pâ-nă atunci. În acea clipă am simţit o emoţie, vecină cu un început de dragoste... Nu! Nu se poate! Nu ştiu ce vorbesc. Parcul acela pe care-l ştiam de-atâţia ani, se transforma sub paşii noştrii într-o pădure vrăjită, în care Augustin şi cele două fete m-au dus să văd şi altă faţă a lumii.
- Hai să urcăm sus, la maşină. – a spus Augustin, urcându-mă la deal cu căruţul.
- Da, s-a făcut târziu. – a remarcat Flori.
- Ce, vă grăbiţi? – a întrebat Mihaela, care probabil că ştia intenţiile lui Augustin
- Nu... Dany ar fi în stare să se plimbe şi toată noaptea. – a râs Flori în timp ce am ajuns la maşina lor.
În sfârşit, Augustin m-a pus în maşină, însă în loc să mergerm acasă, la ora aceea am pornit pe magistrală în jos. Era o seară magnifică, splendită, de vară. Luminile din oraş îmi produceau o stare de euforie, conjugată cu bucuria de a ieşi cu Flori şi cu prietenii mei afară.
- Hai să vezi Bucureştiul seara. – a spus Mihaela. – Să-ţi arătăm unde lucrăm noi...
- Am mai văzut eu oraşul noaptea, dar...
- Dar acum are mai mult farmec... Ce ştiţi voi? – a surâs Flori. Apoi ea mi-a spus mie.- Uite, ei doi sunt nişte îngeri... Îngerii tăi.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
Promo Contextual
mesaj 29 Mar 2008, 01:04 PM
Mesaj #


ContextuALL









Go to the top of the page
 
Quote Post
vvv@li
mesaj 29 Mar 2008, 01:06 PM
Mesaj #4


Vataf
***

Grup: Membri
Mesaje: 160
Inscris: 9 March 08
Din: Bucureti
Forumist Nr.: 11.368



Într-adevăr, toată această plimbare nocturnă avea un farmec deosebit, care la ora aceea, căpăta nişte conotaţii magice. De altfel, perioada aceea de vară avea să reprezinte pentru mine viaţa adevărată pe care n-am apucat s-o trăiesc. Deocamdată, în maşina lui Augustin trăiam din plin fiecare clipă alturi de ei şi de Flori. La ora aceea prin centru, şo-seaua era destul de liberă. Când am ajuns în dreptul Casei Poprului, toată clădirea era scăldată într-o baie de lumini. De-abia am apucat să mă uit la această clădire grandioasă, că am şi ajuns în dreptul Arcului de triumf, care era tot aşa de luminat, conferind oraşului o linie de eleganţă, aşa cum era pe vremea copilăriei mele.
- Cât s-a schimbat Bucureştiul de când am plecat eu! – a exclamat Flori.
- Întodeauna mi-a plăcut să mă plimb seara prin Bucureşti. – am spus eu, căzând în visare. – Mai ales prin zona aceasta...
- Lasă Dănuţ, că o să mai avem ocazia să ieşim undeva. – a spus Mihaela care se dovedea a fi o fată minunată.
În vremea aceasta Augustin conducea înapoi spre casă. Deşi era destul de târziu, noi eram veseli, binedispuşi. Prin parbriz vedeam şoseaua ca pe un şarpe lung care este înghiţit tot mai mult de un monstru metalic. Maşina noastră.
- Ţi-a plăcut Dani plimbarea nostră? – m-a înrebat Augustin.
- Aşa de mult încât mă gândesc să scriu o mică nuvelă.
- Poate mai facem o plimbare undeva... Să vedem. – a spus Mihaela cu un aer enigmatic. În clipa aceea nu mi-am dat seama de nimic.
Am ajuns acasă seara târziu. Ne-am culcat direct, fără să mai mâncăm nimic. Flori m-a dezbrăcat şi m-a culcat... În fiecare seară, după ce mă culca pe mine, în camera de lângă bucătărie unde dormea, ea avea obiceiul să-şi facă rugăciunea. Niciodată n-am văzut-o cum se roagă, dar întodeauna mi-am imaginat-o ca pe o vioară lungă, sensibilă, în aproprierea căreia toată fiinţa ta vibrează. Uneori îmi doream să fiu în camera ei seara, dimineaţa când se roagă, atunci când fiinţa ei se strânge în ea însăşi, revelând adevărul despre femeie, pe care nu l-am văzut niciodată. Cu toate că Flori mi-a impus un program destul de sever, cu care n-am fost obişnuit înainte, am încercat să învăţ felul ei de a fi. În ea vedeam o îmbinare de rigoare precisă, de o anumită duritate, cu o tandreţe de felină, de o dulce feminitate care ieşea din profunzimi nebănuite. Parcă o văd cum venea seara din oraş cu părul ei tapat, cea ce îi dădea un aspect de lady venită din occident. Când intra pe uşă îmi aruncam repede o privire asupra ei, să văd în ce dispoziţie se găseşte. Întotdea-una, în asemenea cazuri, o vedeam prospătă, parfumată, ceea ce mă făcea să-i ies cu căruciorul în faţă.
- Iartă-mă c-am întârziat. – când vorbea, ea avea un accent dulce, ardelenesc, în care prelungea ultima silabă. - Ţi-am adus un pachet de ciocolată. Hai la bucătărie să-ţi dau să mănânci. Vedem un film pe PRO TV. Sunt cam obosită... N-a venit nimeni pe la tine?..
Am privit-o cum vorbeşte. Era veselă, binedispusă, proaspătă, parfumată, strălucitoare. Arăta ca o bijuterie abia scoasă de la bijutier.
- Mi-e cam foame mami. Ce avem de mâncare?...- îi spuneam eu. De câte ori o vedeam că vene acasă proapătă, aranjată, ieşeam din monotonia mea.
- Să vedem ce-avem în frigider. – a mai spus Flori după ce şi-a pus halatul ei albastru, înflorat. Halat care, în ochii mei, exprima toată personalitatea ei.
- Nu vrei să mâncăm aici, în cameră? – Am întrebat eu timid. – Ne uităm şi la televzor.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
vvv@li
mesaj 29 Mar 2008, 01:07 PM
Mesaj #5


Vataf
***

Grup: Membri
Mesaje: 160
Inscris: 9 March 08
Din: Bucureti
Forumist Nr.: 11.368



- Nu pisoi. – mi-a spus ea blândă, dar hotărâtă.. – Îţi dau să mănânci repede la bucătărie, şi-apoi ne uităm la televizor. Sunt cam obosită.
Flori mă punea în faţa mesei din bucătărie şi-mi dădea să mănânc. Eu de-abia mâncam, de-abia mestecam.
- De ce te uiţi aşa la mine?.... – mă întreba ea în vreme ce îmi dădea câte-o lingură cu salată de cartofi. - Mâine, dacă este frumos, te scot afară pe la prânz.
- Adevărat mami? – am sărit eu în sus. Parcă eram un copil. În ultima vreme îmi luasem obiceiul să-i spun „mami”, ceea ce am observat că-i face plăcere. – Tu eşti „mami”, iar mama este totdeauna mama, care este cu mine, aici.
- Numai să găsim pe cineva să m-ajute să te cobor pe scară... Eu te-aş scoate în fiecare zi cu căruciorul afară. Însă nu pot să te caobor pe scările astea.
- Nimeni nu se gândeşte să facă o pantă aici, pe scară... Ce film avem mami în astă-seară? – am întrebat-o eu, privind-o cum caută cu telecomanda un canal la televizor.
În fiecare seară, aici, în camera cea mare, eu cu Flori duceam o viaţă liniştită, calmă. Era o admosferă aşa de dulce, aşa de intimă, încât de la o vreme mi-a fost teamă că se sfârşeşte. Parcă aveam o presimţire... Această perioadă a fost una dintre cele mai dulci etape, care a încercat să-mi arate cum ar fi fost viaţa mea alături de un suflet de femeie. Până să vină Flori la mine ca îngrijitoare, am mai avut două femei care m-au îngrijit. Însă pe ea am considerat-o ca pe o prietenă de suflet, cu care puteam să discut orice problemă.
- Nu mai vin băieţii tăi? – mă întreba Flori. – Florin al tău este ca un bondar mai puturos, mai leneş...
- Pe el îl cunosc de mai mult timp.
- Augustin în schimb, parcă este o fetiţă, un bibelou pe care să-l pui în vitrină.
- Auleu mami! – am râs eu. – Dacă te-ar auzi Florin şi Gusti cum îi caracerizezi!
Apoi, din bucătărie Flori mă aducea cu căruciorul aici, în camera cea mare, unde obişnuiam să ne uităm la câte un film care se dădea pe Pro TV sau pe Antena 1. Atât de mult m-am deprins cu acest program, încât îl consideram ca pe un mit, ca pe un ritual.
Mai târziu, peste câteva luni, aveam să caut mult, foarte mult, acest program care mă învăluia în personalitatea ei... Parcă o văd pe Flori, seara, după ce termina de spălat vasele, cum venea la televizor şi se lungea pe canapea, alături de căruciorul pe care stau eu. Îmbrăcată în halatul ei, acela gros, albastru, cu flori mari, o vedeam ca pe o domniţă fină, provenită din casele vechi, boiereşti. Din cărucior, de unde mă uitam la televizor, îi simţeam căldura fiinţei ei. În acele clipe mi se părea că Flori este învăluită într-o aură dulce, tantră, în apropierea căreia am simţit întodeauna o linişte, o pace, o relaxare sufle-tească.
- Ia să vedem noi la ce film ne uităm astă-seară.- îmi spunea spus ea, citind în programul pe care-l cumpăra în fiecare săptămână. În general, seara, în asemenea mo-mente, era o admoferă caldă, care îmi dădea un sentiment de intimitate. – Ce te uiţi aşa la mine? Ce mă examinezi?
- N-am voie nici măcar atât? – am întrebat-o eu amuzat.
Ea şi-a aruncat ochii spre mine, şi a luat telecomanda de la televzor în mână. În clipa aceea, avea acea dististincţie pe care o aveau cândva fetele ieşite de le pension.
- Îţi dau voie să te uiţi la mine cât vrei. Numai să nu cazi în sminteală.
- Cum?... În ce să cad? – am pufnit în râs. - Aşa se spune la voi, la mănăstire?
Go to the top of the page
 
+Quote Post
vvv@li
mesaj 29 Mar 2008, 01:08 PM
Mesaj #6


Vataf
***

Grup: Membri
Mesaje: 160
Inscris: 9 March 08
Din: Bucureti
Forumist Nr.: 11.368



- Da... Un călugăr n-are voie să se uite prea mult la o femeie, pentru că se sminteşte... Uite că începe un film pe Antena I... O, este triler!... Astăzi n-a venit nici unul din prietenii tăi.
M-am uitat la ceas. Era vreo şapte seara. Câteodată, seara,. după ce mâncam, îna-inte să înceapă un film la televizor, îmbrăcată în halatul ei albastru, Flori avea obiceiul să-şi facă unghiile. Sigur că am mai văzut-o şi pe sora mea cum îşi făcea unghiile, însă acum, de câte ori o vedeam pe ea cum îşi face manechiura, mi se părea că este o advărată bijuterie. Cu un ochi la televizor şi c-un ochi la ea, râdeam.
- Nici nu ştii cât m-am obişnuit cu tine, Flori.
- Da?... Peste o lună, două, n-ai să mă m-ai vezi. Plec în Ardeal unde mi-e locul... Stai c-a sunat... Sper că nu este Lili, pentru că n-am chef de ea.
- Bună seara!... – am auzit eu glasul calm al lui Augustin.
- Ne primiţi? – a întrebat veselă Mihaela.
De câte ori veneau Augustin şi Mihaela, Flori se mai înviora. O înţelegeam per-fect. Era ca un crin imperial care se deschide. Şi ca întotdeauna, de câte ori îl vedeam pe Augustin, eu mă bucuram. Mă simţeam bine şi când o vedeam pe Flori că-i face plăcere compania lor.
- Sperăm că nu v-am deranjat. – A spus delicat, Mihaela.
- Nu păpuşă! - A râs Flori. – Voi puteţi să veniţi oricând. Îl mai scoateţi pe Dany din plictiseală...
- Nu vă deranjaţi cu nimic. – a spus Mihaela. – Nu putem să stăm mult.
L-am văzut pe Augustin cum se grăbeşte... Nu ştiu... Parcă avea ceva... Era preocupat de ceva. În fond este sfârşit de săptămână, mă gândeam eu. Poate aveau şi ei un program pentru astă seară sau mâine. Însă, când plecau i-am văzut pe Mihaela şi pe Augstin cum şuşotesc cu Flori. N-am prea dat importanţă.
- Mai staţi puţin... vă rog.
- Lasă mamă, că au şi ei treburile lor. – a spus Flori care se purta cu mine cum te-ai purta cu un copil.
După ce au plecat ei, a început un film la televizor... Dar ce face Flori? O auzeam cum tot aranjează ceva... Tot mergea din camera ei în dormitor... La ora asta? Ce-a apu-cat-o? Ea care se uită la filmele de seară împreună cu mine?... Este adevărat că de cele mai multe ori, cănd se întinde pe canapea, aici, lângă mine, o apucă somnul.
- Nu vii mami să vezi filmul? – o strigam eu.
- Dar ce? Fără mine nu poţi să te uiţi la film? – am văzut-o eu cum stătea în pragul uşii. – Uite-te şi tu la film. Ne culcăm mai devreme astă seară...
M-am uitat atunci la ea. N-am zis nimic. Mă obişnuisem s-o ascult fără să mă opun. Nu atât pentru că n-aveam ce face, dar această dependenţă faţă de ea îmi dădea un sentiment cald de prietenie, de siguranţă, că împart şi eu viaţa cu cineva. De obicei seara îşi făcea baie, şi mie îmi plăcea tare mult când venea după aceea în cameră, în halatul ei albastru, legată cu un prosop la cap. Atunci o vedeam proaspătă, îmbujorată. Avea o faţă. albă, puţin roză, şi netedă, aproape fără nici un rid. În acele momente simţeam în casă o admosferă caldă, plăcută, alimentată şi de persoana ei care avea o anumită distincţie.
- Tu nu eşti făcută pentru a fi călugăriţă aşa cum eu nu sunt făcut pentru popă.
Flori care îşi făcea unghiile, s-a oprit cu forfecuţa în aer, şi s-a uitat la mine.
- De ce... de ce spui asta?
Go to the top of the page
 
+Quote Post
vvv@li
mesaj 29 Mar 2008, 01:10 PM
Mesaj #7


Vataf
***

Grup: Membri
Mesaje: 160
Inscris: 9 March 08
Din: Bucureti
Forumist Nr.: 11.368



-Tu eşti o fată aşa de drăguţă... Pe de-asupra eşti foarte capabilă, foarte activă.
- Ce ştii tu pisoi!- a oftat ea, în timp ce făcea televizorul mai încet. - Hai să te culc... Mâine dimineaţă trebuie să te scoli devreme.
- De ce?... Vine cineva?..,
Nu mi-a răspuns... Învăţasem deja că nu-i place să-i pun întrebări despre viaţa ei, sau des-pre programul pe care-l avea zilnic.
- Somn uşor pisoi. Îngerii să te sărute. – Mi-a spus ea, aşa cum avea obiceiul atunci când era mai binedispusă.
Dimineaţa m-am sculat mai devreme, cu vocea ei în urechi. Era într-o sâmbătă.
- Hai pisoi, scoală-te... – mi-a spus ea încet - Trebuie să te-mbrac, să-ţi dau să mă-nânci, că vine cineva la mine...
- La tine?!... – am exclamat eu surprins, privind-o din cap până-n picioare. – Cine vine la tine la ora asta!
Acest lucru m-a mirat mult... Foarte mult. N-am s-o uit niciodată pe Flori cum a fost în ziua aceea. Când trebuia să facă treabă era iute, era foarte expecditivă. M-a spălat repede, m-a dus la baie... Apoi a aranjat prin casă, m-a îmbrăcat pe mine curat, frumos. La masa de dimineaţă mi-a dat să mănânc mai mult ca de-obicei. Ceea ce m-a cam mirat. M-au apucat şi pe mine emoţiile... Am simţit cum mi se pune un gol în stomac.
- Nu-mi faci cafeaua? Deschide calculatorul, te rog Flori. – am rugat-o eu.
Încercam să corectez o nuvelă de-a mea mai veche
- Mai ai puţină răbdare. Ai să cunoşti un băiat frumos...- a râs Flori după ce s-a îmbrăcat şi ea.
- Să nu se sperie băiatul de mine când m-o vedea aşa cum sunt.
Am văzut-o pe Flori cum m-a privit dintrodată din cadru uşii dinspre baie..
- Să nu te mai prind că vorbeşti aşa!
- Ţi-ai aranjat părul aşa cum imi place mie... – am spus eu măsurând-o din cap până-n picioare. – Aşa cum te-am văzut când ai venit la mine prima oară.
- Da?... Ce ţi-ai spus atunci?
- Că o fată ca asta n-o să stea cu mine.
- Ei, uite că te-ai gândit greşit...
În timpul acesta a sunat interfonul.
- A venit băiatul! – am spus tresărind.
Eu eram mai emoţionat decât ea. De fapt, dacă mă gândesc bine, în afara unor greutăţi mai mari sau mai mici, pe care le întămpinam amândoi zi de zi, viaţa mea cu Flori a fost pentru mine o adevărată mulţumire sufletească. Ei îi plăcea ordinea, o anu-mită disciplină din care nu ieşea... În sfârşit, când mami a deschis uşa, spre marea mea surpriză au intrat în casă... Augustin şi Mihaela.
- Ei, ei, ei...! Uite cine era băiatul pe care-l aştepta Flori! – am exclamat eu sur-prins. – Ce-i cu voi dragilor la această oră matinală?
- Este un timp aşa de frumos afară!. – a spus Mihaela. – Ne-am gândit să facem o plimbare... Mergem şi noi la o terasă. Poate până la Băneasa...
- La Băneasa? – am sărit eu, în timp ce Augustin mă ducea cu căruciorul la maşină.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
vvv@li
mesaj 29 Mar 2008, 01:12 PM
Mesaj #8


Vataf
***

Grup: Membri
Mesaje: 160
Inscris: 9 March 08
Din: Bucureti
Forumist Nr.: 11.368



Afară... Eram deja afară... Augustin m-a coborât pe trepte cu căruciorul în două roţi, aşa cum făcea odinoară tata, apoi m-a luat în braţe şi m-a pus în maşină. Eu eram fericit, bucuros că merg la plimbare, undeva la o terasă, poate la Băneasa,
- Ultima dată la Băneasa am fost cu tine, Gusti. – am spus eu
În vremea aceasta am văzut-o pe Flori încărcată cu o sacoşă mare. „Ce Dumnezeu?”, mi-am spus eu. „Doar mergem pentru câteva ore la pădurea Băneasa!”. Însă n-am dat importanţă.
- Hai, sunteţi gata? – a întrbat Augustin de la volan, în timp ce a pornit motorul.
Când a pornit, el a dat drumul la casetofonul din maşină care ne-a învăluit într-o muzică liniştiotare, calmă... Această muzică exprima parcă drumul pe care-l aveam de făcut.
- Doamne ajută! – a spus în momentul acela Flori. Pentru ca să se întoarcă înspre mine. – Să nu spui că nu ieşi afară. Ai văzut ce prieteni ai?
- Am vrut să mai ieşim puţin afară. – a spus Mihaela care stătea în faţă, lângă Augusti. – Nu ştiu de ce m-a luat o mică durere de cap...
- Şti că şi pe mine m-a cam luat niţel capul? – a spus Augustin de la volan. - Mihaela, dă-mi şi mie sticla aceea de apă minerală.
Eu stăteam lângă Flori şi nu spuneam nimic, însă de câteva minute am simţit cum mi se ridică din coşul pieptului o senzaţie de rău, împreună cu o mică ameţeală şi un val de câldură. Între timp am ieşit afară din Bucureşti... Însă eu nu recunoşteam drumul ce ducea spre Băneasa. Doar îl cunoşteam destul de bine. Până să mă dezmeticesc eu, noi am intrat în Piteşti, un oraş care mie mi sa părut destul de mic. Şi acest lucru m-a mirat.... Ce căutăm noi în Piteşti? Doar n-am venit aci într-o simplă plimbare!
- Ai mai fost vreodată prin Piteşti? – m-a întrebat Augustin zâmbind, de la volan.
Mihaela şi Flori râdeau... Se distrau pe seama mea. Le vedeam pe amândouă cum se străduiau să rămână serioase.
- Eu?... Niciodată n-am mai fost prin locurile astea. Dar... unde mergem?.. – am întrebat eu, privindu-i nedumerit. – Pot să ştiu şi eu?
Cele mai importante locuri ale acestui mic oraş, mi se pare că au fost câteva cădiri, unele mai înalte, şi căteva magazine. Ceea ce mi-a atras atenţia a fost că oraşul este de destul de curat şi bine amenajat.
- Păi... ne-am gândit să mergem puţin pe Valea Oltului... Nu vrei Dănuţ? – L-am auzit pe Augustin cum râdea.
- Unde??!!... – am strigat eu, privindu-i pe toţi trei. – Voi vorbiţi serios?... Şi... şi când ne întoarcem acasă?
- Ee...! Mâine. – a râs Augustin. – Ce, nu-ţi convine?
- Ba îmi convine! Cum să nu-mi placă! – M-am bucurat eu. Însă tot mai mult simţeam cum mi se face rău. – N-am mai fost la munte... de când eram mic... de prin 67, mi se pare...
- Aşa de mult? –s-a mirat Flori – Este-o viaţă de om de-atunci...
- Păi atunci am fost cu tata la Poiana Ţapului. – Mi-am adus eu aminte. – Tata a luat cu noi, în tren, triciclul pe care-l aveam, şi apoi, ne-am plimbat cu el toată Valea Prahovei...
În timpul acesta maşina mergea... A traversat Piteştiul în vre-o zece minute. Iar mie nu-mi trecea senzaţia aceasta de greaţă.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
vvv@li
mesaj 29 Mar 2008, 01:15 PM
Mesaj #9


Vataf
***

Grup: Membri
Mesaje: 160
Inscris: 9 March 08
Din: Bucureti
Forumist Nr.: 11.368



- Încă mă mai doare puţin capul, şti Miheala? – a spus Augusti de volan. – Mai dă-mi sticla aceea cu apă minerală.
- Văd că şi Dănuţ s-a cam albit la faţă. – a observat Flori.
- Gusti, te rog, dacă vrei, deschide puţin geamul din dreptul meu. – l-am rugat eu pe Augustin.
Flori s-a uitat atunci la mine.
-Vrei să deschidem fereastra? Niciodată nu te-am văzut aşa...
„Of, de m-ar lăsa senzaţia asta de greaţă”, mă gândeam eu, în timp ce încetul cu încetul am simţit burboane de sudoare cum îmi acoperă fruntea. În vremea aceasta maşina aluneca pe sosea cu 80-90 de kilometri pe oră. De multă vreme oraşul rămăsese în urmă...De-acum, am început să văd soseaua cum urca încet, încet, într-o pantă care devenea tot mai mare. Pe marginea soselei, la un nivel mai jos decât drumul principal, casele cu acoperişuri de paie, ţuguiate, mă făceau să alunec într-o admosferă blagiană. Mie, care n-am mai fost deloc prin aceste locuri, tot ce vedeam mi se părea ceva făcut de o mână divină. Peisajul cu căpiţe de fân, casele cu prispele lor, câmpurile întinse cu recol-te de grâu, toate acestea pentru mine formau un tărâm ameţitor, în care nu ştiu cum am ajuns... Şi în sfârşit, ca prin farmec, apariţia munţilor în zare, acoperiţi de o pâclă de ceaţă. Închipuiţi-vă un deţinut care a stat o viaţă întreagă într-o celulă, de unde a văzut o fărâmă de lume doar printr-o fereastră... Dintr-odată, acest deţinut se trezeşte într-un ţinut liber, nelimitat. Aşa eram eu. Efectiv. M-am simţit ca un orb căruia i s-au deschis ochii, însă nu poate să suporte lumina zilei. Numai că, în toată această vreme, nu-mi trecea senzaţia de greaţă. Flori s-a uitat din nou la mine.
- Ce alb eşti la faţă!... – a mai spus Flori, care s-a uitat la mine. - Hai să vă spun un „Tatăl nostru”, dacă vreţi. Poate ne trece la toţi starea aceasta.
- N-ar fi rău. – a spus Mihaela întorcându-se spre noi de pe locul ei din faţă.
În maşină s-a făcut o linişte deplină. Augustin a oprit şi casetofonul. Motorul se auzea cum torcea lin pe sosea. Eu m-am lăsat uşor pe spatele canapelei. Simţind-o pe Flori lângă mine, eu eram din ce în ce mai relaxat. Şi-n liniştea ce s-a lăsat peste noi, interiorul maşinii a început să vibreze de glasul îngrijitoarei mele, care parcă ne unea într-un singur fior.
- „Tatăl nostru, Care ne eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău... Vie împărăţia Ta. Facă-se voia Ta, precum în ceruri aşa şi pe Pământ... Pânea noastră, cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi... Şi ne iartă nouă greşelele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştrii...”
O auzeam pe Flori ca prin vis cum spunea „Tatăl nostru” cu o voce calmă, liniştitoare. Voce care vibra în cercuri concentrce învelind maşina noastră într-o pace binefăcătoare. În acelaşi timp, noi am devenit dintrodată foarte linştiţi, foarte binedispuşi, ca şi cum a venit Cineva şi, cu o pală de vânt, ne-a luat toată starea noastră de indis-poziţie. Da!... Pentru prima dată, acolo, în maşină, am simţit cu adevărat forţa Duhului. Acest Duh care ne unea pe noi, toţi patru, într-un farmec fără precedent. De fapt, peste toată această plim-bare, peste toată această excursie a noastră, plutea o Vrajă, un fel de mister care se re-vărsa peste noi într-o comuniune de spirite, ceea ce aprofunda fiecare clipă, fiecare metru parcurs în mirifica regiune a Oltului. Deodată, în timp ce maşina parcurgea soseaua care continua să urce, o vedem pe Mihaela cum despacheta ceva.
- Uitaţi, m-am gândit ca până ajungem în Căciulata să mai luăm ceva.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
vvv@li
mesaj 29 Mar 2008, 01:17 PM
Mesaj #10


Vataf
***

Grup: Membri
Mesaje: 160
Inscris: 9 March 08
Din: Bucureti
Forumist Nr.: 11.368



Şi în fuga maşinii pe sosea, Mihaela de pe locul din faţă, a despachetat câteva prăjiturele mici.
- Vai Mihela!... – a spus Flori emoţionată.- V-aţi deranjat prea mult...
- Astea sunt făcute de mine... Încearcă să-i dai şi lui Dănuţ.
- Ei, asta-i acum! – a spus Flori întorcându-se spre mine. Se ivise încă un moment de încercare pentru amândoi. – Să vedem cum o să-ţi dau să mănânci... Fii atent pisoi, să nu-ţi să nu-ţi cadă din gură... Ajută-mă şi tu pe mine... Nu te mişca... Să ştii Mihaela că sunt bune...
- Flori, dă-mi şi mie batista, sau un şerveţel dacă-l ai la tine. – am spus eu, în timp ce căutam batista pe banncheta maşinii.
Maşina rula pe soseaua care a început să urce în serpentine, pe de altă parte eu mă srijineam cu mâinile pe canapeaua ei ca să nu-mi pierd echilibrul... Iar Flori?... Flori trebuia să-mi dea în gură bucăţele din prăjitură...
- Am spus eu că este greu să-ţi dau să mănânci aici, în maşină.. – a spus ea, şter-gându-mă cu un şerveţel la gură. – Aşteaptă mai întâi să găsim o terasă...
- Dă-i totuşi şi lui, Flori, o bucăţică, două. – a spus Mihaela care stătea în faţă-
- Eu zic să căutăm mai întâi camere la un hotel... – a intervenit Augustin care conducea, fiind atent şi la drum. - Să vedem dacă o să găsim un hotel care să aibe şi o pantă pentru căruciorul lui Dănuţ...
Cu greu, Flori mi-a dat câte-o bucăţică de prăjitură în gură. În plin mers al maşinii eu trebuia să mănânc cât mai bine, fără să-mi cadă din gură. Erau de altfel nişte prăji-turele bune... foarte bune! Dulci, gustoase, fragede, veneau exact bine pe stomacurile goale, înainte de o eventuală masă. Masă, unde? Rămânea de văzut... De fapt în acele momente totul mi se părea frumos, bun, excelent, ieşit din comun. Aerul acela de munte, tare, purificat, drumul acesta împădurit printre brazii verzi, ne învăluia pe noi toţi, cei din maşină, într-o admoferă de basm, ceva care făcea ca toate momentele să rămână săpate adânc în sufletele noastre. Când Flori mi-a dat bucăţi mici din prăjiturele făcute de Mihaela, acolo, în maşină, gustul lor a avut pentru mine un efect exact invers de cum aveau acele celebre „madilene” ale lui Proust. De câte ori mânca anumite prăjituri, denu-mite „madilene”, celebrului scriitor francez îi veneau în faţa ochilor momente din trecutul lui, pe care le trăia la maximum. Ei bine, atunci când, în mersul maşinii, Flori mi-a dat bucăţi mici din aceste prăjituri făcute de Mihaela, prin gustul lor, prin dulceaţa lor, toate locurile prin care treceam, drumurile acestea împădurite, aprofundau în mine prezentul la o intensitate maximă. Prezent pe care vroiam să-l opresc cu orce preţ pe loc.
- Vă place muzica pe care o avem? – a întrebat la un moment dat Augutin dând drumul la o bucată mai lentă.
- Da – am spus eu. - Este o muzică aşa cum ştii tu.
- Ce mai vrei pisoi? – am auzit-o pe Flori. – Avem şi muzică... Drumul acesta este aşa de plăcut, încât cu voi nici nu ştiu cum a trecut vremea.
Într-adevăr, muzica aceasta, frumoasă, din maşină, care ne desfăşura sufletele la poalele munţilor, îmi dădea convingerea că mă aflu sub mâna lui Dumnezeu. În acelaş timp, pietrele de pe marginea drumului care fugeau cu viteză în urmă, mă purtau parcă în basmele vechi, populare, unde printr-un cuvânt, printr-un gest, dorinţele ţi se îndeplinesc pe loc. La un moment dat, munţii aceştia care ne înconjurau, mi-au dat impresia că Tim-pul este o bucată de Stâncă aplecată peste apele Oltului. Nici mult nu-mi trebuia să mă
Go to the top of the page
 
+Quote Post
vvv@li
mesaj 29 Mar 2008, 01:18 PM
Mesaj #11


Vataf
***

Grup: Membri
Mesaje: 160
Inscris: 9 March 08
Din: Bucureti
Forumist Nr.: 11.368



rog acestor munţi, ca prin magia lor să facă în aşa fel, încât să rămân cu Flori, Mihaela şi Augustin, aici, în mijlocul lor. Nu! Nu sunt eu cel care trece prin aceste locuri ma-gice. Este un vis... Categoric!
- Nu vrei Augusto să mai oprim puţin aci, pe sosea? – a întrebat Mihaela deodată
Chiar atunci treceam pe un drum linişitit. Pe de-o parte şi de alta a şoselei se ri-dicau munţii care ne făceau să respirăm un aer tare, puternic, încărcat de ozon. Când Augustin a oprit la marginea soselei, m-am întrebat ce minune m-a adus aici, prin aceste miraculoase locuri... Puţin mai încolo era o mică terasă, pierdută undeva, pe drum. De-acolo Augustin a cumpărat atunci nişte mici şi patru cutii cu bere.
- Vino Dănuţ să te pun în cărucior. – Mi-a spus el, gata să facă orice pentru mine.
Acolo, la maginea drumului, Flori mi-a dat în gură câte-o bucăţică de mititel cu puţin muştar.
- Uite-te unde-am ajuns să-ţi dau să mănânci. – a râs Flori când îmi dădea să mă-nânc un mic cu muştar.
- Să mai vadă şi el cum este în natură.
- Mihaela, - am spus eu, după ce am înghiţit ultima bucăţică de mic. – Crede-mă te rog, că aşa ceva n-am trăit niciodată.
Era o linişte în care foşnetul copacilor şi ciripitul păsărilor făcea să ne simţim o parte din natură. Acolo, la marginea drumului, în afara oraşului, în afara lumii prăfuite, m-am simţit de parcă aş fi eliberat dintr-un cadru mic, îngust, în care am fost închis atâta vreme. Am avut impresia că lumea de care aparţin, se dilată, se dilată mereu, iar pe mine mă-nconjoară cu iubire, cu un fel de dragoste, în care Augustin şi Mihaela, completaţi de Flori, mă refăceau pe mine ca persoană. O persoană nouă, în faţa căruia se deschid alte orizonturi, cu alte speranţe de viaţă. În acele clipe am simţit cum natura mă împărtăşeşte.
- Trebuie să ne cam grăbim. – a spus Augustin privind la ceas. – Mai trebuie să căutăm camere la hotel...
Augustin conducea maşna prin toată Căciulata cu viteză redusă, în vreme ce Mi-haela era atentă la toate hotelurile apărute în calea noastră.
- Trebuie să găsim un hotel care să aibe şi o pantă.... Uite, am să opresc la hotelul ăsta... Cum se numeşte?...
Atât Mihaela, cât şi Flori, s-au uitat prin geamul maşinii.
Uite Augusto... Traian se numeşte... – s-a uitat Mhaela. - Mie mi se pare destul de curat...
- Dacă vreţi, viu şi eu cu voi. – a spus Flori
Pe mine m-au lăsat în maşină şi ei au plecat... Au plecat în hotel. Au plecat să caute civlizaţia, confortul. Pentru mine!... Aici!... La munte!... Noi am venit la munte ca să găsim confort! Ce să-i faci dacă porneşti la drum cu un invalid ca mine!... Din maşină mă uitam la peisajul acesta îmbelşugat, cu brazi înalţi şi proaspeţi, care îţi renprospătau sângele, oasele, carnea de pe tine, toată fiinţa. Pe mine, unul, mă înebunea! În cele câteva minute cât am rămas singur în maşină, am admirat verdeaţa, copacii din împrejur, şi mai ales... mai ales bordura acea din faţa hotelului înaltă de jumătate de metru. Făcută din bucăţi mari de piatră, această bordură dădea peisajului un caracter rustic, o admosferă specifică de munte. N-a durat nici câteva minute, că i-am şi văzut pe toţi trei prieteni cum vin înapoi. Mihaela şi Augustin erau pe gânduri. Flori se uita la ei. Aştepta verdictul lor.
- Ce ziceţi?. – a întrebat cam nehotărât Augustin. – Nu ştiu ce să spun...
Go to the top of the page
 
+Quote Post
vvv@li
mesaj 29 Mar 2008, 01:20 PM
Mesaj #12


Vataf
***

Grup: Membri
Mesaje: 160
Inscris: 9 March 08
Din: Bucureti
Forumist Nr.: 11.368



- Mie nu-mi prea place – o auzeam pe Mihaela cum spune –
- Totul este să-l pot duce pe Dănuţ la baie. – a spus Flori, pe capul cărăia cădea de fapt toată îngrijirea mea. – Însă pentr-o noapte ne descurcăm noi...
- Hai să mai încercăm să vedem un hotel. - A mai spus Mihaela.
- Hotelul acesta mi-ar fi convenit
- Totuşi, n-ai văzut Augusto, ce camere mici şi înguste avea? – se gândea Mihaela la felul cum arăta hotelul.
Augustin a pornit astfel maşina şi am colindat tot centru, trecând de la un hotel la altul...
- Ne apucă noaptea tot căutând.... – a oftat el. Era deja obosit.
- Opreşte aici, Augusto... – A spus deodată Mihaela. – Acest holtel mi se pare mai bun...
Flori era tot timpul atentă şi ea. O vedeam cum de-abia aşteaptă să ne cazăm la unul dintre hoteluri. Şi avea dreptate. Era obosită. Noi toţi eram obosiţi.
- Eu zic să ne-ntoarcem la hotelul pe care l-am văzut prima dată.
- Dacă nici hotelul acesta n-are pantă, - a spus Augustin obosit. – eu mă întorc la „Traian”.. Am văzut că are camere destul de curate...
Pe mine mă treceau toate emoţiile acumulate în ultimii 10, 15, 20 de ani. Şi ne-am oprit în faţa unui hotel. „Olt”, mi se pare că se numea. Dar după ce au vizitat camerele, Augustin şi Mihaela s-au întors la maşină. Se vedea că nu prea erau mulţumiţi.
- Parcă tot primul hotel era mai bun.... – spunea Augustin dus pe gânduri – Came-rele erau şi mai ieftine...
- Aţi văzut şi voi ce camere mici aveau...
- Pe mine nu mă deranjează nici dacă ar avea toaleta afară. - spunea Flori care avea o grrijă în plus.. – Însă cum o să-l duc pe Dănuţ la baie?...
Şi aşa am trecut pe lăngă hotelurile”Olt”, „Jiu”, şi alte vreo câteva. Augustin era dus pe gânduri.. Se gândea... O vedeam pe Mihaela cum se uită la el. Avea încredere în prietenul ei... În talentul lui de improvizaţie, în imaginaţia lui. De altfel, toţi trei aveau o problemă mare în toată excursia asta... Grija mea... Însă, aşa cum îl cunoşteam eu, am fost sigur că Augustin va găsi o soluţie. Poate cea mai bună dintre toate.
- Lasă... Dacă vom găsi două camere libere, o să găsim noi o soluţie...
Dacă Flori avea grijă în mod direct de mine, odată ce am venit în această excursie, eram sigur că Augustin ajutat de Mihaela, vor face ca toate problemele cu care ne con-fruntăm, să iasă cât se poate de bine. Aşa se face că ne-am întors de unde-am plecat. Cu alte cuvinte la hotelul „Traian”.
- Eu zic să mă duc la recepţie, să văd dacă au camere. - A spus Augustin.
- Viu şi eu cu tine, Augusto. – a spus Mihaela..
- Sunt obosită... Sunt frântă. – A spus Filori privindu-mă pe mine. – Cred că şi tu eşti frânt. Ar fi bine dacă scumpii noştrii ar găsi camre la parter.
Da, eram obosit. Dar mai mult decât obosit, eram emoţionat... curios... Curios să văd unde vom sta... ce fel de camere sunt... Ce fel de paturi au... Încă de când eram mic, eu aveam o... „chichiţă”, ca să spun aşa. Nu-mi plăcea să mă culc pe o saltea moale. Nu mă simţeam bine… Simţeam un disconfort. În sfârşit, când au venit, Augustin m-a şi pus în cărucior.
- Ce-aţi făcut? – a întrebat imediat Flori cu acea speranţă a omului obosit.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
vvv@li
mesaj 29 Mar 2008, 01:21 PM
Mesaj #13


Vataf
***

Grup: Membri
Mesaje: 160
Inscris: 9 March 08
Din: Bucureti
Forumist Nr.: 11.368



- Am luat două garsoniere la etajul III. – A spus repede Augustin, în timp ce mă lua pe mine din maşină. - Hai Dănuţ, în spatele hotelului este o intrare cu o pantă pe unde se aduc căru-cioarele cu mărfuri… Am vorbit cu hoteliera…Trebuie să ne grăbim, pentru că liftul ăsta nu funcţionează decât două ore…
- Cum nu funcţionează decât două ore?! – m-am mirat eu. Am crezut că n-am înţeles bine. – Tu vorbeşti serios?
- Da, aşa mi-a spus hoteliera. – a spus Augustin fără nici o urmă de glumă – Acum, hai Mihaela, şi tu Flori, ajutaţi-mă...Eu îl duc pe Dănuţ la intrarea din spate, şi voi veniţi şi-mi ţine-ţi liftul.
Flori s-a uitat odată la mine şi a început să râdă. Priiveliştea mea purtat în cărucior, acolo, departe de casă, era de un amuzament inedit.
- Dănuţ a plecat la plimbare!... Ce fericit eşti pisoi!
- Lasă-l şi tu Flori! – a spus Augustin ducându-mă către intrare. – Pentru el acum totul este nou.
- Parcă aerul, locurile acestea l-au schimpat complet. – s-a mirat şi Mihaela.
Între timp, cu Augustin am trecut prin faţa hotelului, unde era o pajişte verde cu flori de diferite culori. Acolo, pe pajişte, prin iarba aceea proaspătă, pe unde circulă o sevă sănătoasă, de munte, la toţi patru ne-a atras atenţia un rond de lăstuni care erau ca nişte copii cu capetele ridicate în căutarea Energiei unice din care izvoreşte Viaţa. Am văzut-o pe Mihaela cum s-a oprit o clipă în faţa lor. Se vedea că a impresioant-o.
- Mă uitam la florile astea.. Ce drăguţe sunt!... Un buchet de flori în aceste locuri de munte!... Nu ştiu Augusto, dar mie mi se pare drăguţ, impresionant.
- Da, într-adevăr, - a observat Augustin – Aici se încadrează perfect.
Am avut atunci impresia că şi natura, această natură în miniatură din faţa ho-telului, lua parte la fericirea prin care treceam în acele momente.
- Nu ştiu dacă observaţi – a spus Mihaela – Dar aici, la munte vegetaţia are altă culoare, altă prospeţime...
Flori, cu geanta aia neagră şi mare pe umeri, s-a oprit şi ea o clipă.
- Ce vă zic eu de-atâta vreme?... N-aş da un oraş sau un sat de munte, ca să stau în Bucureşti, pentru nimic în lume... Nu ştiu... aici şi oamenii sunt altfel.
După ce ne-am oprit o clipă şi noi, Augustin a pornit împreună cu mine către in-trarea din spatele hotelului. Acolo era panta aceea pe care Augustin m-a împins încet.
- Ţin’te bine, Dănuţ. Fi atent că acum urcăm...
Şi încet, încet, am urcat cu căruciorul pe panta aceea mică, de unde am intrat într-un hol destul de mare. Nu pot să spun că hotelul era cine ştie ce luxos¸ însă ceea ce m-a impresionat, a fost că acest hol era acoperit cu o mochetă mare şi trei sau patru fotolii aşezate pe cele două laturi ale lui. Între timp, Flori s-a dus la lift.
- Voi doi urcaţi cu liftul, şi eu cu Mihaela venim pe scări.
- Dar încape cătruciorul în lift? – a întrebat Mihaela puţin îngrijorată.
- Trebuie să încapă!... Nu există! – a spus Augustin sigur pe sine. – Îi scot şi pedalele de la căruţ... Am să-i scot şi cercurile astea de la roţi ca să încapă în lift... Uiaţi, ţineţi-le voi...
Am urcat, în fine, cu liftul până la etajul III. Pe palier era o linişte desăvârşită, iar noi am intrat într-o garsonieră mică, confort II. De la intrare ne-a întâmpinat un mic ves-tibul. Când am intrat cu căruciorul în cameră, inima îmi bătea tare... foarte tare. Cu două
Go to the top of the page
 
+Quote Post
vvv@li
mesaj 29 Mar 2008, 01:23 PM
Mesaj #14


Vataf
***

Grup: Membri
Mesaje: 160
Inscris: 9 March 08
Din: Bucureti
Forumist Nr.: 11.368



paturi aşezate în mijloc, această cameră părea destul de mică, dar curată. Imediat lângă uşă se afla un dulap în perete, în care Augustin a pus pedalele căruciorului, împreună cu cercurile pe care le-a scos de la roţi. Pe jos camera avea o mochetă albastră, ceea ce îi dădea o admosferă liniştită, de pace sufletească... Prima dată când am intrat cu Augustin, la primul contact, mi s-a părut că este o cameră rece, în care îţi vine greu să te acomodez. Însă n-a fost... n-a fost de loc aşa.
- Uite Dănuţ, aceasta este camera. – mi-a spus Augustin. – Ce zici? Îţi place? Căruciorul nu prea încape aici.
După ce-a intrat, Flori s-a uitat în cameră, în jurul ei... dar înainte să spună ea ceva, Mihaela a observat cu multă prespicacitate.
- Spaţiul ăsta este prea mic...
- Întradevăr, - a intervenit şi Flori – Cum o să-l ducem pe Dănuţ cu căruţul la pat, să-l dezbrac?.. Spaţiul este aşa de îngust..!.
Imediat Augustin şi-a făcut ochii roată prin cameră. Spiritul său inventiv a şi început să funcţioneze. Chiar lângă uşă era un dulap în perete.
- Să vedem dacă scaunele astea încap în dulap. – a spus el deodată. Şi până să ne dezmeticim noi dacă vorbeşte serios, Augustin a şi deschis uşa dulapului. – Aşa... perfect!... Tot aici punem şi cercurile roţilor pe care le-am scos de la căruţ. Fiindcă şi astea ţin loc.
Flori s-a uitat la mine şi a oftat.
- De-aia părinţii nu te duceau nicăieri...! Cine ştie cât s-au canonit tine...
- Da!... E-adevărat... – am recunoscut eu. - Nimeni n-a avut părinţi cum am avut eu. Numai tata m-a dus odată la munte... Şi acum am venit cu Gusti.
- Vezi Flori, dacă mai ai probleme, chemaţi-ne.
Am aşteptat-o pe îngrijitoarea mea să mă dezbrace şi pe mine. De atâta drum mă simţeam obosit., moleşit... Plus că, din cauza vitezei maşinii, combinată cu zgomotul surd al motorului, aveam o stare de greaţă. Când Flori sa apropriat de mine, m-am relaxat, pentru că ştiam că are să mă dezbrace şi să mă întindă în pat.
- Hai să te dezbrac şi pe tine pisoi... Însă nu ştiu cum să fac să te duc la baie...? Simţi nevoia... nu-i aşa?
- Mmm...da.
- Normal...! După atâta timp...- a spus Flori în timp ce-mi scotea pulovărul de pe mine.
Eu am rămas atunci doar în cămaşă... În timpul acesta prietenii noştrii s-au întors la noi în cameră.
- Ce-ai făcut, Flori? – a întrebat Mihaela – Cum te-ai descurcat?
- Nu ştiu cum să-l duc pe Dănuţ la baie... - s-a plâns Flori.
Între timp Augstin se şi uita la uşa de la baie, de parcă ar fi vrut să facă ceva... Îl vedeam cum caută să-i vină vre-o idee.
- Zici că nu încape căruţul lui Dănuţ în baie?...
-Trebuie să-l duc şi pe el la baie... Însă nu ştiu cum să fac. – a spus din nou Flori.
- Scot uşa... Care este problema?
Nici n-a durat cinci minute, şi-l vedem pe Augustin că vine bine dispus.
- Gata!.. – a venit el în cameră. – S-a aranjat... Am scos uşa... Acum, Flori, poţi să-l duci pe Dănuţ la baie.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
vvv@li
mesaj 29 Mar 2008, 01:24 PM
Mesaj #15


Vataf
***

Grup: Membri
Mesaje: 160
Inscris: 9 March 08
Din: Bucureti
Forumist Nr.: 11.368



- Doamne! – făcu Flori. – Vezi Pisoi? Pentru tine demontăm hotelul...
- Dacă mai este nevoi de ceva, chemaţi-ne...
- Ah, îngerilor!... – a luat-o Flori pe Mihaela pe după umeri. – Nici nu ştiu cum să vă mulţumesc...
După ce-au plecat prietenii noştrii, îmbrăcată în treningul ei verde cu grena, Flori m-a dus cu cărucioru până în pragul uşii de la baie.
- Acum vino încet aici.... - M-a luat ea în braţe şi m-a aşezat.... – Fi atent să nu cazi...
Mai cu frică, mai cu un efort să mă ţin să nu cad... am stat... cu o mână prinsă de chiuvetă...
- Flori!... Ia-mă de-aici te rog.
-Vino... stai... ajută-mă şi tu. Locul este mic... Of!.. Nici să te ţii nu poţi...
Trebuia să mă obişnuiesc, însă nu puteam. Eram un băiat neputincios în mâinile unei fete frumoase. O fată care mă îngrijea destul de bine pe atunci. În plus, această fată este o fire sensibilă, o femeie care, în ciuda staturii sale înalte, nu este obişnuită să aibe grijă de o persoană lipsită de orice posibilitate de a se mişca. De aceea trebuia să dau dovadă de înţelegere faţă ea. Aceasta cu atât mai mult, cu cât aici nu eram acasă. N-aveam condiţiile pe care le aveam în casa mea. În timpul acesta, Flori a observat că mă uit la ea.
- Iar te uiţi la mine? Trebuie să-nţelegi că nu sunt obişnuită să îngrijesc un băiat aşa, ca tine.... Acum stai să duc pe pat.
- Ştiu mami, îmi dau seama. – m-am uitat la ea înţelegător. – Dar te rog, ai răb-dare cu mine.
Flori m-a luat iar în braţe şi m-a pus pe marginea patului. S-a uitat odată la mine.
- Of!...tu n-ai nici o vină. Ştiu asta... Acum stai să te-mbrac cu pijamaua... Am luat cu mine pijamaua ta, aia albastră, că este mai groasă...
În timp ce-mi scotea cămaşa, eu mă uitam la ea.
- Eşti genială, admirabilă!... Te rog, ai răbdare cu mine.
- Nu te mai uita la mine... Hai, vino să te culc... Stăm şi noi în pat o oră, două. Poate vin Mihaela şi Augustin să mergem la o terasă, să mâncăm ceva.
Nu-mi venea să cred, nu puteam să realizez că eu, un invalid motoric, cel care toată viaţa am stat în casă, cel pe care doar tata l-a plimbat cu un tricilu, acum m-am trezit deodată la munte cu doi prieteni apropiaţi şi cu o fată frumoasă, împreună cu care împart o cameră de hotel. Era senzaţional! Magnific!. Ceva nesperat.. Am adormit cu acest vis frumos câteva ore. Poate şi datorită acestui aer tare, de munte, am avut un somn adânc, liniştit. Deodată m-am trezit. Afară se făcuse întuneric. Eu însă puteam să disting tot ce este în jurul meu... Miracolul de-abia acum începea. Când mi-am deschis ochii, dincolo de cele două noptiere, am văzut silueta lungă a lui Flori care dormea liniştită în patul ei. Am avut impresia că un înger a vrut să-mi arate cum este să te trezeşti lângă o femeie frumoasă. Cele două paturi erau aşezate paralel, în aşa fel, încât dacă întindeam mâna, atingeam cu vârful degetelor mâinile lui Flori... Această fată cu nume de floare, îţi dădea, oriunde te-ai fi dus, acel sentiment de siguranţă care te face să te desprinzi liniştit de toa-te. Nu, nu era vis. Era realitate. O realitate filtrată prin zonele mele subconştiente care-mi dădea senzaţia spaţiului vast, liber. Într-o clipă mă eliberasem de angoasele mele înguste, închistate, închise într-un cadru de lemn. Nu puteam să realizezi câ cea ce ni se întâmplă,
Go to the top of the page
 
+Quote Post
vvv@li
mesaj 29 Mar 2008, 01:25 PM
Mesaj #16


Vataf
***

Grup: Membri
Mesaje: 160
Inscris: 9 March 08
Din: Bucureti
Forumist Nr.: 11.368



ni se întâmplă cu adevărat. La un moment dat am văzut-o pe îngrijitoarea mea cum se trezeşte, se întinde.
- Te-ai trezit pisoi? – m-a întrebat Flori, jumătate adormită. – Mai stăm câteva clipe, şi dup-aceea te îmbrac.
Mă uitam la ea şi râdeam. M-am simţit deodată odihnit, relaxat. Parcă pluteam.
- Oare ţi-ai fi închipuit că ai să ajungi cu mine la munte, într-o cameră de hotel? – am întrbat-o eu, privind-o satisfăcut, mulţumit, extaziat aproape, că mă aflu cu Flori la munte.
Flori s-a sculat din patul ei şi s-a dus să deschidă uşa de la balcon. În cameră a intrat un aer proaspăt, de munte. În faţa balconului, muntele se ridica în întuneric ca un zid viu, imens. Aerul acela proaspăt, tare, mă îmbăta, mă fascina, mă arunca undeva, dincolo de realitate. Era o minune. Ceva senzaţional. Nimic din ceea ce am trăit până atunci, n-ar fi putut egala clipa aceea de unică tandreţe, de care mă simţeam cuprins. Am văzut în Flori o prietenă adevărată, o prietenă care mi-a dat-o Dumnezeu. În toată această excursie a mea era un fel de Vrajă, un vis din care mi-era teamă să mă trezesc. O Vrajă provocată şi de data aceasta de Augustin, care dorea de mult timp să mă scoată din cercul îngust al camerii mele. Când în sfârşit Flori m-a sculat era ora nouă seara. Ora când, aici în sta-ţiune, începea viaţa de noapte.
- Hai se te îmbrac... – a spus ea. – Acum vin Augustin cu Mihaela şi mergem la o terasă să măncăm ceva.
Într-adevăr, simţeam că-mi este foame. Aerul acela tare, de munte, îmi dădea o poftă grozavă de mâncare. În clipa aceea aş fi mâncat orice. Mai ales o pereche de mici la grătar cu o halbă de bere.
- Unde suntem? – am întrebat senin.
Afară, deşi era întuneric, prin uşa balconului se putea distinge zidul compact, viu, al munţilor Meridionali, peste care plutea Duhul dulce al acestor locuri. Am admirat fas-cinat luminile aprinse ale acestui mic oraş. În acelaş timp, o priveam pe însoţitorea mea cum stătea în balcon şi admira împreună cu mine peisajul. Deşi la ora aceea de seară nu se putea distinge mare lucru, totuşi aerul acela de munte, luminile care se vedeau de-afară, silueta lui Flori de pe balcon, îmi dădeau admosfera unui basm. Era superb! Pei-sajul, vreau să zic.
- Acum înţelegi de ce vreau să stau în Ardeal, şi nu în Bucuresti? – mi-a spus Flori de la balustrada balconului. - La voi mă sufoc, mă simt constrânsă ca într-o cuşcă. Majoritatea cunoştinţelor mele sunt acolo, în Ardeal.
Eu eram ca vrăjit. Nu mă săturam să admir peisajul acesta montan. Parcă eram în acele basme, unde Pârslea a plecat peste munţi şi văi pentru a o găsi pe Ileana Cosân-zeana. Totodată îmi venea în minte teoria ondulatorie a lui Blaga cu acel „deal-vale” im-primat în conştiinţa poporului român... Peste puţin, în cameră au intrat Augustin care era gata de drum.
- Hai, sunteţi gata? Mihaela se îmbracă să ieşim la o terasă, să măncăm ceva.
-Păi nu e târziu? –am întrebat eu, privind-o în acelaş timp pe Flori, care devenise sfătuitoarea mea. Oare eram sub influienţa ei?
- De ce să fie târziu? Este de-abia... zece seara. – a spus Augustin prinvind la ceas. – Mergem cu maşina până aici, în colţ, să mâncăm ceva...
Go to the top of the page
 
+Quote Post
vvv@li
mesaj 29 Mar 2008, 01:27 PM
Mesaj #17


Vataf
***

Grup: Membri
Mesaje: 160
Inscris: 9 March 08
Din: Bucureti
Forumist Nr.: 11.368



În timpul acesta Mihaela a intrat în camera noastră cu un cozonac şi cu o sticlă de Pepsi.
¬ Înainte de a pleca, hai să luăm câte-un mic aperitiv.
M-am uitat atunci la prietenii noştrii. Ce prieteni minunati sunt ei, care m-au adus aici, la munte, şi acum fac tot posibilul să mă simt bine. Să mă simt bine! Ce sintagmă minoră folosesc faţă de cea ce trăiesc! În camera aceea mică, în faţa celor două paturi, pe o măsuţă joasă Mihaela a întins un şervet, peste care a pus o farfurie cu un cozonac tăiat felii.
- Să-ţi dau şi ţie pisoi... – îmi dădea Flori în gură câte-o bucăţică de cozonac. – Fi atent să nu faci frimituri pe tine... Nu te mişca... Mănâncă cum te-am învăţat... Cu gura închisă.
- Dă-mi şi un pic de Pepsi, mami.
Augustin ne-a turnat Pepsi în pahare, şi cu un pai am băut cât se poate de încet.
- Şterge-te la gură pisoi. – am văzut-o pe îngrijitoarea mea cum îmi dă un şervet.
Flori îmi dădea să mănc câte-o bucăţică din cozonac. O vedeam pe Mihaela cum se uită la noi. Deşi de-acum pot să spun că ea îmi cunoaşte situaţia, totuşi, oricât, mă jenam de ea. Acum, hai să spunem că suntem noi între noi. Însă cum peste puţin vom merge la o terasă, la un restaurant, trebuie neaparat, cu orice preţ, să fiu atent la modul în care mănânc, la carizma pe care trebuie s-o am. Augustin era deja cu cheile de la maşină în mână.
- Hai, sunteţi gata?... Eu îl duc pe Dănuţ la maşină.
În câteva minute prietenul meu m-a şi pus în maşină. Opelul n-a mers nici cinci minute de la hotelul în care stăteam, pentru că am şi ajuns la o terasă destul de frumoasă, aşezată undeva în centru oraşului. Această terasă era de fapt un adevărat restaurant unde se putea servi masa de prânz, sau cina. „La Trivale” se numea acest restaurant, care avea un stil naţional, ceea ce îi dădea o admosferă pitorească, învăluită în spiritul acestor locuri de munte. Chiar dacă noi am stat afară, pe trerasă, peste tot se putea observa cum pereţii acestui restaurant sunt căptuşiţi cu rogojini şi ştergare în motive naţionale. Fetele care serveau pe la mese, erau îmbrăcate în costume populare, specifice acestei zone, unde Oltul îşi depune amprentele sale într-o vale creeată de curgerea lui. Mie mi-a făcut plăcere să mă uit la toate aceste fete care serveau, că sunt oltence frumoase, tinere, ca nişte lujere sălbatice crescute din iarba săntoasă de munte. În iiile lor albe, prelungite cu acele hote colorate şi tivite în fire aurii, aceste fete păreau desprinse din eposul cel mai crud al basmelor româneşti.
- Te uiţi la fetiţe? – a râs Flori. – Da, de câte ori îl scot afara, îl văd cum ochii îi fug după fetiţe.
- Da!... Şi care-i problema? – am întrebat eu amuzat. –Întodeauna fetele frumoase m-au inspirat... Abia acuma pot să spun că am ieşit şi eu în lume.
- Lasă-l şi tu Flori. – a itervenit Augustin. – El este poet... Are nevoie de inspi-raţie.
- Lasă-l să se bucure şi el. – a adăugat Mihaela
Într-adevăr, aceste momente erau pentru mine ca nişte fleşuri de bliţ pe care aş fi vrut să le menţin cât mai mult aprinse. Însă mă temeam că lumina şi căldura lor nu vor ţine decât o fracţiune de secundă... Flori s-a uitat la mine cu un aer care vroia să spună că deja mă cunoaşte foarte bine.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
vvv@li
mesaj 29 Mar 2008, 01:28 PM
Mesaj #18


Vataf
***

Grup: Membri
Mesaje: 160
Inscris: 9 March 08
Din: Bucureti
Forumist Nr.: 11.368



- Şi mai vrea să se călugărească!... – a râs ea. Apoi s-a uitat la mine. - Tu n-ai să poţi fi niciodată călugăr... Îţi place prea mult lumea... Ce, nu te ştiu eu?
De-acolo, de pe terasă, se puteau vedea formele munţilor ca umbra unui uriaş care se ridică în noapte. Acolo, afară, era destul de răcoare. Chiar dacă se lăsase frigul, această seară avea pentru mine caracterul unui vis, învăluit într-o magie din care nu puteam să-mi revin. Mihaela s-a uitat pe meniu.
- Vă că are aici şi ciorbă de burtă... Cum o fi?... Să comant o porţie.
Eu am vrut o porţie de pizza care era destul de supţire, . Flor se uita după chel-neriţa care ne-a servit.
- Ce-ţi trebuie? – a întrebat imediat Mihaiela – Îţi trebuie ceva?.
- Aş avea nevoie de câteva serveţele pentru Dânuţ. – a spus încet Flori. Era oa-recum jenată. Ceea ce era normal. Să te duci la un restaurant cu un invalit ca mine nu este uşor.
- Nu Flori, n-o să-mi gurgă nimic din gură. Îţi promit.
Eram extaziat, emoţionat... bine-dispus... Mă străduiam să fiu în sfârşit un om normal, ieşit într-o societate care cerea un comportament mai civilizat. În vremea Augustin a şi rugat o chelneriţă să ne dea cuţit şi furculiţă. Flori era jenată..
- Pentru tine trebuie să-ţi tai bucăţele mici.
- Nu ţi face probleme Flori – a spus Mihaela, care se zgribulise puţin. – Dă-i încet să mănânce... Nu ne grăbim...
Flori se uita la mine în timp ce mi-a dat bucăţele mici.
- Fi şi tu atent, Pisoi... Să nu-ţi cadă din gură
- Ce vreţi să bem? – m-a întrebat Augustin. – Eu iau o bere.
- Dănuţ să nu mai bea cocacola acum, la ora asta. – a spus Flori privindu-mă într-un fel. Am ajuns deja s-o înţeleg din priviri.
-Bine... Atunci beau o sticlă de spray. – am adăugat eu privind-o la rândul meu pe Flori.
Augustin a comadat atunci o pizza pentru mine şi pentru Flori, iar Mihaela a luat, o porţie de ciorbă de burtă şi mici. Flori îmi dădea să mă-nânc cu atenţie.
- Te rog să fi atent cum mănânci. – mi-a spus ea cu o voce blândă, dar hotărâtă. -
De la început eu mi-am propus, pe cât se poate, să nu ies din cuvântul ei. În pri-mul rând pentru că doresc foarte mult să-mi schimb atituditunea de viaţă. Atunci când am ocazia să ies în lume, trebuie să ştiu cum să mănânc fără să-mi curgă mâncarea din gură. În al doilea rând, ţiu foarte mult ca îngrijitoarea mea s să fie muţumtă de mine, de felul în care mă străduiesc să întrept comportamentamentul. Întrucât, dacă sunt atent, aş putea să fac progrese mari în această privinţă. Atunci când a venit la mine, mi s-a părut că Flori este o fată plină de taine inexplicabile, şi m-am mirat că o asemenea fată venise să aibe grijă de un invalid ca mine. O fată în care dimensiunea religioasă lăsase amprente adânci. De altfel, avea alura unei doamne tinere, intelectuale. de un rafinament deosebit. Şi faptul că am ajuns acolo, la munte, cu ea, şi împreună cu pritenii mei mi se părea un miracol. Îmi plăcea să fiu mai supus faţă de ea, în special în timpul mesei. Toate aceste lucruri nu i-au scăpat ochiului Mihaielei, care mi-a spus mai mult în glumă. :
- Ei, acum ai intrat la stăpân!
- Nu-i chestia că am intrat la stăpân. – am spus eu, cu ochii la Flori. – Dar ea mă învaţă numai lucruri bune, de care o să am nevoie de-acum încolo. Şi fii sigură Flori, - am
Go to the top of the page
 
+Quote Post
vvv@li
mesaj 29 Mar 2008, 01:31 PM
Mesaj #19


Vataf
***

Grup: Membri
Mesaje: 160
Inscris: 9 March 08
Din: Bucureti
Forumist Nr.: 11.368



adăugat eu, cu ochii la îngriitoarea mea, - chiar dacă ai să pleci de la mine, am să te pomenesc mereu. În special de la tine am învăţat cum să mănânc.
- Cel puţin vreau să ştiu că ai învăţat ceva... Că vei rămâne cu ceva după plecarea mea.
- Of, Flori!... Ai început să mă obsedezi cu plecarea ta.
În tot acest timp, Augustin nu spunea nimic. Stătea la masă cu o ceaşcă de cafea şi analiza... Într-un târziu, i-a venit o idee pe cât de nouă, pe atât de surprinzătoare.
- Ce-ar fi, Flori, să-l iei pe Dănuţ acolo, la tine.
Am văzut-o pe îngrijitoarea mea cum a fost luată prin surprindere. Nu se aştepta. Nici nu se gândise la o asemenea variantă.
- Bine, dar... acolo am numai băbuţe, bunicuţe... Este imposibil... El este bărbat. În primul rând nu permite Episcopia.
- Ei, parcă nu se poate să se obţină o dispensă! – a spus Augustin, privind-o pe Flori analitic. – Cu puţină bunăvoinţă se poate obţine orice.
Flori s-a uitat la mine cu o îndoială destul de mare. În primul rând îi era destul de greu sâ-şi ia o responsabilitate aşa de mare cu unul ca mine.
- Cel puţin dacă Dănuţ s-ar fi descurcat singur... Lui îi trebuie un personal special. – o vedeam pe Flori cum este cam nehotărâtă. -
- Şi nu se poate pune o soră, o călugătiţă de pe-acolo să aibe grijă de el? – a întrebat Augustin, care judeca situaţia în mod logic. – Am înţeles că tu eşti într-un post de conducere.
Flori se uita la mine... Eu eram în culmea fericirii.
- Aş veni la tine, la mănăstire, din mai multe motive.
- Şi care sunt alea? – m-a întrebat Flori.
- Îm primul rând aş vrea să rămân cu tine... M-am săturat să tot umblu din femeie în femeie care să mă îngrijească. În al doilea rând... nu ştiu... dar simt că a sosit momentul să fac o schimbare. O mare schimbare în viaţa mea... Iar în al treilea rând, aş face orice, numai să scap de Lili... Femeia aceasta mă stresează, mă omoară... mă bagă în spital. La propriu!
- Adevărul este că femeia asta îl enervează pe Dani. – vorbea Flori cu prietenii noştri. – Nu ştiu, dar există persoane care prin simpla lor prezenţă excită, enervează,
- Dar de ce are grijă această vecină de casă? – a întrebat şi Mihaiela care n-avea de unde să ştie situaţia mea... Marea mea problemă.
- Aici Aida are dreptate. – a explicat Augustin. – Cea mai apropiată este Lili.
- Dar dă-o dracului! – am exclamat eu. – Cel. puţin aici nu vreau să aud de ea. Aşa m-am săturat de persoana ei, încât sunt dispus să plec oriunde. Chiar şi la azil...
- Tu nu ştii ce vorbeşti. – m-a întrerupt Flori. – Tu ai o situaţie foarte bună. În primul rând ai o casă a ta, proprie. Din care nu te dă nimeni afară.
- Pe cuvântul meu Flori – am accentuat eu – Dacă tu pleci, am să fac orice, numai să scap de Lili. De influienţa ei... Şi apoi trebuie să fac ceva, să... să plec din casa mea... Această casă mă apasă, mă sufocă...
- Nu vorbi aşa! – mi-a spus Flori care a cunoscut-o e sora mea. – Tu ai o soră foarte bună, care are grijă de toate. În situaţia ta, tu ai un mare noroc cu ea.
- Da, aşa este. Aida are grijă să nu-mi lipsească nimic.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
vvv@li
mesaj 29 Mar 2008, 01:33 PM
Mesaj #20


Vataf
***

Grup: Membri
Mesaje: 160
Inscris: 9 March 08
Din: Bucureti
Forumist Nr.: 11.368



Afară, acolo pe terasa unde stăteam, la ora aceea destul de târzie, era aşa de plăcut, aşa de relaxant!... Terasa aceasta într-o staţiune de munte, în răcoarea serii, îmi producea o asemenea stare de euforie, o bucurie mută, încât am simţit o comunicare deplină cu prietnii mei, cu munţii care se ridicau într-o masă compactă în faţa noastră. În acele clipe am avut impresia că bucăţi din mine fac parte integrantă din natură. Parcă îmi regăseam adevărata conştienţă. O conştienţă mistică. Nu! Locul meu este aici... Şi cănd mă gândesc că aceste unice clipe le datorez prietenilor mei, Augustin şi Mihaela, îmi vine să-i îmbrăţişez pe amândoi. Ce fată minunată era Mihaiela! O prietenă desăvârşită pentru Augustin. Într-un târziu, prietenul meu s-a uitat la ceas. Se vedea că este obosit. În primul rând, m-a cărat pe mine. Ceea ce nu este deloc uşor cu o persoană ca mine, care se lasă cu toată greutatea în mâinile lui... Fără să vreau, bineînţeles.
- Ei, s-a cam făcut târziu... Mâine trebuie s-o luăm spre Bucureşti...
Era ora unu şi jumătate noaptea când am ajuns cu maşina la hotelul nostru. Ho-teliera, care ne cunoştea deja, a venit să ne deschidă uşa de la intrare.
- Vă rugăm să ne scuzaţi că venim la ora asta. – au spus în acelaş timp Mihaela şi Flori.
- Nu face nimic. – a spus hoteliera.. – Staţi să chem liftul.
Augustin m-a dus pănă la lift.
- Hai să scoatem pedalele de la căruţ.
- Dănuţ este obosit, este fleaşcă. – A spus Flori cu pedalele de la căruţ în mână. – Noi urcăm sus să deschidem uşa.
În hotel era linişte... era noapte... Lumea venise aici, la munte, în căutarea liniştii, în căutarea odihnii. Cea mai mare parte din această lume era aici pentru tratament, să bea din apele termale care se găsesc în această staţiune. Numai noi căutam puţină distracţe, o mică evadare către altceva. Sau mai bine zis, Augustin a vrut să mă scoată pentru puţină vreme din camera mea în natură. Într-o natură în care piciorul meu de invalid n-a călcat niciodată... De-abia, de-abia, Augustin a încăput cu căruciorul meu în liftul care ne-a dus într-o secundă la etajul III, unde aveam noi camerele. Acolo tot etajul dormea... Prin culuarul lung, curat, mocheta aceea verde ne înghiţea paşii într-o linişte deplină. Numai noi patru violam această linişte profundă, care se făcuse stăpână peste hotel. În sfârşit, când am ajuns în garsoniera noastră, Flori m-a luat din mâinile lui Augustin.
- Vai, vă muţumim la amândoi... Dănuţ este într-al noulea cer...
- Odihniţi-vă bine, că mâine o pornim înapoi, spre casă. – a spus Mihaela.
La ora aceea, deşi era târziu, noi toţi patru eram binedispuşi. Obosiţi, dar bine-dispuşi.
- Hai, vino Pisoi, să-ţi pun pijamaua...-mi-a spus Flori apropiindu-se obosită de mine ca să-mi scoată cămaşa.. – Aşa mi-e somn, că de-abia aştept să mă culc.
Din camera noastră mică, Flori m-a dus mai întâi la baie... La baia aceea îngustă în care de-abia îmi ţineam echilibru.
- Hai mai repede... Să te culc... Nu mai pot de somn... Şi mâine ne-aşteaptă o zi grea... Ne-ntoarcem acasă.
Apoi, în camera aceea dulce, care devenise lăcaşul viselor mele, Flori m-a pus din căruţ pe marginea patului. O clipă am încercat să-mi păstrez echilibrul ca să nu mă las prea greu în mâinile ei. Atunci, în fracţiunea aceea de secundă, căldura şi parfumul ei mă îmbătau, îmi dădeau o stare euforică, sau mai degrabă, o moleşeală plăcută, însoţită de
Go to the top of the page
 
+Quote Post
vvv@li
mesaj 29 Mar 2008, 01:34 PM
Mesaj #21


Vataf
***

Grup: Membri
Mesaje: 160
Inscris: 9 March 08
Din: Bucureti
Forumist Nr.: 11.368



sentimentul că aparţin şi eu cuiva. Aproprierea unei persoane cum era Flori, mă împlinea, îmi dădea siguranţa că nu sunt singur.
- Nu te lăsa greu... Să te culc.
- Acoperă-mă, mami.
- Hai culcă-te Pisoi... Mâine mergem spre casă.
În sfâşit, când ne-am culcat, eu m-am uitat spre patul în care era Flori, mulţumit, satisfăcut că mă găsesc la munte. Şi încă cu o fată, sau mai degrabă cu o femeie de patru-zeci de ani, atât de rafinată, atât de drăguţă. Cu toate că ea nu era lipsită de o uşoară duritate, sau mai bine zis, o indolenţă, totuşi avea în ea o sensibilitate deosebită, o dulceaţă care te făcea să te simţ bine sub influenţa ei. De altfel, se poate spune că era o fată chiar rece, care îşi face numai datoria. Însă dacă stăteai o perioadă cu ea, simţeai o anumită tandreţe, o dragoste du-hovnicească faţă de natură, o încredere în puterea lui Dumnezeu. Atunci, în acea seară, am fost sigur că ceea ce mi se înâmplă acum, trăiesc o singură dată în viaţă. Deşi aş vrea foarte mult ca întâmplarea ce m-a adus aici să se repete, am fost aproape convins că nu voi mai putea prinde o asemenea ocazie. În sfârşit, obosit, am căzut într-un somn greu, adânc.
Dimineaţa, când m-am trezit, Flori dormea în patul de-alături. Cele două noptiere ne despărţeau paturile noastre ca două hotare ale castităţii. Peste câteva momente o văd pe Flori cum se mişcă, se întoarce cu faţa spre patul în care eram eu. Era ca o floare de colţ crescută singuratică, sălbatică, pe o stâncă.
- Eşti aici? – m-a întrebat ea în timp ce se întindea. – De n-aş mai pleca de-aici... Când mă gândesc că iar o să dau cu ochii de Lili a ta...
- A mea? Pardon!... M-am săturat de ea până peste cap! Nu ştiu unde să plec, numai să scap de această vecină.
Înbrăcată în blugi şi cu o bluză gri, Flori s-a dus în micul balcon pe care îl avea camera. O vedeam cum îi place să mediteze. Silueta ei se profila pe munţii din faţa noas-tră, unde se încadra perfect. Ziceai că este o ielă înaltă ruptă din munte. După câteva mi-nute m-a îmbrăcat şi pe mine într-o bluză mai curată, în vreme ce Augustin a intrat în ca-meră.
- Sunteţi gata de plecare? Ce părere ai? – m-a întrebat Augustin când m-a văzut că mă uit pe uşa balconului. - Vino mai bine să te scot puţin pe balcon, să priveşti peisajul... munţii aceştia.
- Ce părere să am? Numai tu şi cu Mihaela puteaţi să-mi faceţi o asemenea sur-priză. Când mă uit la munţii aceştia, mi se pare că trăiesc în imaginaţie...
Şi deşi uşa era îngustă, Augustin m-a scos cu căruţul afară pe balcon. Căruciorul abia a încăput pe această uşă a balconului.
- Stai bine aici? – m-a întrebat prietenul meu în timp ce şi-a aprins o ţigare. – Stai şi priveşte cât poţi de mult... Cu peisajul acesta n-ai să te mai întâlneşti.
Şi avea dreptate... Prietenul meu avea foarte mare dreptate... Viitorul avea să-mi arate peste puţină vreme, că pentru aceste unice clipe, anumiţi îngeri se vor răzbuna cum-plit pe soarta mea. A fost ca şi cum, pentru o clipă de fericire, aceşti îngeri aveau să mă arunce mai târziu într-o realitate groaznică. Deocamdată însă, mă bucuram din plin de aceşti munţi, în faţa cărora aveam senzaţia că trăiesc, în mod real, file dintr-un basm.
- Gusti, uite, acum, când mă uit la munţii aceştia, mi se pare... mi se se pare sunt într-un vis... Unde este mama să mă vadă?
Go to the top of the page
 
+Quote Post
vvv@li
mesaj 29 Mar 2008, 01:36 PM
Mesaj #22


Vataf
***

Grup: Membri
Mesaje: 160
Inscris: 9 March 08
Din: Bucureti
Forumist Nr.: 11.368



- Fii sigur că te vede de-acolo, de unde este. – mi-a spus Augustin din uşa bal-conului.
- Da, într-adevăr, acum, peste tot pe unde umblăm, am impresia că mama este cu noi... Simt prezenţa ei...
- Să ştii că mama ta te urmăreşte, te veghează. – am auzit-o pe Flori din cameră. Ea stătea de vorbă cu Mihaela. - Eu n-am cunoscut-o pe bunii în toată putera ei.
- În 98, când am cunoscut-o, - şi-a amintit Augustin - doamna Tevanian era o femeie micuţă, şi de câte ori mă vedea, mă punea să dau jos câte-un borcan de sus, din nişă.
- Da… Şi aşa mama nu era înaltă… Dar în ultima vreme se micşorase prea mult.
În vremea aceasta, eu nu mă săturam să privesc siluetele voluminoase ale mun-ţilor din faţa mea. Parcă erau nişte babe uriaşe, gârbovite, sprijinind cerul pe umerii lor. Şi cu cât mă uitam vizavi, cu atât mi se întărea convingerea că pe vremuri imemoriabile, aceşti munţi trebuiau să fi fost nişte fete tinere, pe care Dumnezeu le-a pietrificat, trans-formându-le în aceste stânci pleşuve... Aceasta este o legendă care mi-a venit pe moment în minte. Din această reverie, din această clipă de rătăcire a mea, m-au trezit Augustin şi vocile vesele ale fetelor pe care le-am auzit din balcon.
- Adu-l pe Dănuţ în cameră. – am auzit-o pe Mihaela în cameră.
- Mihaela iar s-a deranjat pentru noi. – a spus Flori. – Pune-l aici, lângă măsuţa asta... Încet... să nu dea cu piciorul...
Pe măsuţa aceea joasă din faţa paturilor, Mihaela aşezase pe un şervet câteva felii de cozonac, alături de care Augustin a deschis o sticlă mare de Pepsi.
- Văd că mă răsfăţaţi prea mult. – am spus eu. În clipa aceea m-am uitat cu o nespusă bucurie la Augustin şi la Mihaela.
Flori mi-a dat atunci două felii de cozonac, după care am sorbit încet, cu paiul, Pepsi din paharul în care prietenul meu a avut grijă să-mi toarne din nou.
- Fii atent Pisoi, să nu faci frimituri pe tine. – m-a făcut atent Flori.
Eu cu căruciorul în faţa acelei măsuţe joase mă străduiam să nu fac vre-o mişcare, de frică să n-o lovesc cu piciorul. În acelaşi timp, mestecam cu grijă bucţile de cozonac, atent să nu fac frimituri pe mine.
- Dă-mi Flori puţin să beau Pepsi...
- Păi ai acolo, în pahar... Uite, ia cu paiul... – a spus ea, şi apoi a vorbit cu Mihaela – Of, fără mine nu poate să facă nimic...Vreau să-l învăţ să se descurce atât cât se poate. Dacă te găseşti undeva în societate, ce faci? – a mai adăugat Flori privind spre mine.
Cu paharul în faţă am sorbit cu paiul puţin câte puţin din Pepsi, băutură care îmi place în mod deosebit. Eram atunci fericit, mă simţeam plecat departe de casă, singur, fără tata, doar cu prietenii mei şi cu o fată care mă îngrijea. În acea clipă, pentru o fracţiune de secundă, am simţit o lumină şi o căldură cum îmi acoperă întreaga faţă. Aerul acela purificat, de munte, compania prietenilor mei, camera curată de hotel, plimbarea care mă mai aştepta pe Valea aceasta a Olului, locurile pe care le văd pentru prima dată, toate acestea îmi dădeau o stare de fericire în care aş fi vrut să cuprind în-treaga lume.
- Eu zic că ar fi timpul să plecăm, fetelor. - A spus prietenul meu.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
vvv@li
mesaj 29 Mar 2008, 01:41 PM
Mesaj #23


Vataf
***

Grup: Membri
Mesaje: 160
Inscris: 9 March 08
Din: Bucureti
Forumist Nr.: 11.368



- Uită-te bine la ei. Ei sunt îngerii tăi. – Am auzit-o pe Flori. Apoi, prvindu-l pe Augustin, a adăugat. – Nu putem să ne abatem şi pe la Cozia? Cine ştie dacă el va mai avea ocazia să vadă o mănăstire.
- Da, este foarte simplu. – a spus Agustin cu harta în mână. – Când plecăm spre Bucureşti ne abatem puţin pe autostradă, şi la câţiva kilometrii dăm de mănăstire. Cu această ocazie mai vizităm şi noi o mănăstire.
După această mică gustare, pe care am luat-o, să spunem, la botul calului, Augus-tin m-a şi luat cu căruciorul... Însă înainte să ieşim pe uşă, am mai privit odată această cameră a fericirii mele.
- Uită-te bine prin cameră – mi-a spus Augustin întorcând căruciorul de la uşă.
-Da... o să-mi amintesc mereu de ea. – am oftat eu adânc, în timp ce am privit cu regret la mocheta aceea albastră de pe jos, la paturile de o singură persoană, despărţite de cele două noptiere („hotarele castităţii”, cum le-am spus eu) la aplicele de pe pereţi, sau la televizorul cocoţat în colţul de păianjen. Am mai privit odată, cu un nespus regret, uşa balconului, prin care se vedeau siluetele munţilor. - Gusti... este o cameră dintr-o poveste... În camera asta am fost fericit... Într-adevăr fericit...
În sfârşit, cu greu am ieşit din cameră. Parcă mi s-a rupt ceva din mine. În cele din urmă am coborât în holul hotelului de unde Augustin m-a pus în maşină.
- Hoteliera m-a întrebat dacă eşti fratele meu. – mi-a spus Flori, după ce s-a aşezat în maşină lângă mine.
Şi prietenul meu a demerat atunci maşina pe drumul spre Cozia.
- Ai mai fost la vre-o mănăstire până acum? – m-a întrebat Mihaela.
- Numai o singură dată, prin optzeci şi ceva... Împreună cu Aida, şi Traian, soţul ei, am fost la Căldăruşani, unde am vizitat şi mănăstirea.
- Vreau să-l duc acum la Cozia, pentru că nu cred că va mai avea ocazia să intre într-o mănăstire. – a spus Flori, privindu-mă într-un anumit fel.
- Eh, nu se ştie niciodată! – a exclamat Augustin de la volan, oarecum enigmatic.
Eu m-am uitat nedumerit la Augustin. Nu stiam ce vrea sa spună. În sfârşit, cu o casetă pusă la casetofonul maşinii, am demarat spre mănăstirea Cozia. Acolo, în maşină, pe locul meu din spate, lângă Flori, eu eram fericit, entuziasmat, curios... Curios de ceea ce voi vedea, de locurile noi în care voi ajunge. Îmi bătea inima... Despărţit de mama, despărţit de tata, călătoream prin ţară, cu pritenii mei şi cu femeia care mă îngrijeşte. Niciodată nu mi s-a întâmplat aşa ceva... M-am uitat în jurul meu... Din maşina noastră care mergea cu vreo 70-80 la oră, am putut vedea aceste locuri de legendă cu spiritul lor liniştit care se mula perfect pe starea noastră de bună-dispoziţie. Într-adevăr, eu mă uitam senin, vesel, la aceste case, clădiri, care ne dezvăluia psihologia specifică oamenilor născuţi la poalele munţilor. Toate acele case cu cerdac în bătătură, stâlpii de lemn sculptaţi în motive olteneşti, sau puţurile acelea rotunde, cilindrice, daţi cu var alb, îmi dădeau impresia că înaintez într-un ţinut de legendă. Şi dacă mai adaug liniştea, pacea lo-cului în care se ridicau zidurile mănăstirii, mă voi apropia poate de înţelegerea misterului care cuprinde această Vale a Oltului. Într-adevăr, când am ajuns în faţa unei porţi mari, de lemn, am avut impresia că o aură de lumină doreşte să-mi arate Voia lui Dumnezeu, cea care prin ajutorul prietenilor mei, m-a adus aici.. Mihaela şi Flori au ieşit din maşină. Augustin a scos căruciorul din portbagaj.
- Să te ajutăm cu ceva? – l-au întrebat fetele pe Augustin.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
vvv@li
mesaj 29 Mar 2008, 01:46 PM
Mesaj #24


Vataf
***

Grup: Membri
Mesaje: 160
Inscris: 9 March 08
Din: Bucureti
Forumist Nr.: 11.368



- Ţine-ţi voi pedalele până-l scot pe Dănuţ.
Afară era cald. Soarele poleia pe toată lumea care venise în aceste sfinte locuri unde Duhul Istoriei se făcea simţit. Eu eram fericit, senin. M-am uitat în jur fără să pot crede că eu am ajuns în această parte a lumii. „Unde este mama?” M-am gândit eu, fericit că sunt prin nişte locuri unde nici nu mi-aş fi imaginat că voi ajunge. Cum am trecut pragul unei porţi mari de lemn, o pace, o linişte, o relaxare totală a pus stăpănire pe mine. Curtea mănăstirii era mare, şi plină de vizitatori veniţi din toate părţile ţării. Drept în faţă se ridica biserica mănăstirtii, care deşi nu era prea mare, se impunea prin vechimea ei. În dreapta biseiicii, mai în spate, se întindea un corp lung de clădiri cu ziduri albe.
- Acolo trebuie să fie chiliile călugărilor... Vezi Dănuţ? – mi-a spus prietenul meu în timp ce mă ducea cu căruciorul spre biserică.
Imediat în urma noastră veneau fetele.
- Dacă poţi Augustin, să-l urcăm pe Dănuţ în biserică. Cum să facem?
Încet, încet, prietenul meu m-a urcat cu căruţul pe două roţi treptele acestei bise-rici care păstra nealterat aerul veacurilor trecute. Pe măsură ce înaitam în acest lăcaş sfânt, o linşte tot mai mare punea stăpănire pe mine. Într-adevăr, am avut senzaţia că intru într-o pâlnie care mă absoarbe undeva, în negura timpului. Acele icoane bizantine, lite-rele chirilice, slavone, de pe zidurile decojite de vreme, vitraliile lungi prin care intra o lumină difuză, toate acestea parcă mă trăgeau undeva în sus, într-un horn, dincolo de catapeteasma bisericii. Peste tot, se puteau vedea picturi murale încadrate de mici texte scrise în litere slavone. Cadrele acelea lungi, ovale, pictate în culori, mai degrabă închise, reci, mă făceau să aud zgomotul paşilor grei, impozanţi, ai domnitorului, împreună cu boierii lui pământeni. Mircea cel Bătrân, cel care a ctitorit această mănăstirea, se ridica imozant, somptuos, desupra capetelor noastre, ca un duh ocrotitor al acestor locuri. Eu priveam toate aceste lucruri cu un sentiment de teamă, să nu deranjez sacralitatea ce mai dăinuie între aceste ziduri.
- Să mergem puţin în faţa altarului. – mi-a şoptit Augustin din spatele meu.
În biserica aceea învechită de secole, paşii noştrii trezea colbul veacurilor. În acele momente m-am lăsat cuprins în mod real de un spirit al liniştii, de un Duh calm, rece, care îmi dădea o relaxare, o desprindere de întreaga mea viaţă. Parcă nu eram eu. A fost ca şi cum mă aflu undeva, departe, şi-l văd pe Augustin cum împinge un invalid într-a cărucior prin nişte locuri unde nu sunt eu. Nu pot să fiu.
- Unde sunt fetele? – m-am trezit eu că întreb.
- Uite-le că vin în spatele nostru.
Da, într-adevăr, fetele, Mihaela şi Flori, veneau în urma noastră. Flori era în elementul ei. Eu eram ca vrăjit. Mă uitam senin, fermecat. în jur, pe zidurile acelea decojite de fantomele veacurilor... În acele momente am avut impresia ca fiinţa duhov-nicească a voivodului Mircea cel Bătrân era printre noi, ne vorbea, ne făcea să intrăm întru totul în tainele timpului, în spiritul acelor veacuri. Abia mai simteam prezenţa lui Augustin care mă ducea cu căruciorul.
- Vezi, fii atent, priveşte cu atenţie la toate acestea... – mi-a şoptit el.
Da, avea dreptate. Cine ştie dacă voi mai avea ocazia să vin prin asceste locuri, sau în general să vizitez vre-o mănăstire. În dreapta, de-a lungul zidului, pe nişte ban-chete, într-un colţ mai obscur, şedea un călugăr care părea mai tânâr, în jur de 40-50 de ani. Avea o barbă neagră, care era mică şi deasă. La un moment dat, am văzut-o pe Flori
Go to the top of the page
 
+Quote Post
vvv@li
mesaj 29 Mar 2008, 01:48 PM
Mesaj #25


Vataf
***

Grup: Membri
Mesaje: 160
Inscris: 9 March 08
Din: Bucureti
Forumist Nr.: 11.368



Acum vorbeşte ceva în şoaptă cu el. Peste câteva clipe, ea i-a făcut un semn lui Augustin să se aproprie împreună cu mine.
- Adu-l mai aproape pe Dănuţ... Vreau ca părintele să-i facă o mică slujbă. – i-a spus Flori în şoaptă lui Augustin.
Călugărul s-a uitat atunci la mine. S-ar fi spus că nu se mira de nimic. Dar în acelaş timp, parcă se temea de mine, de situaţia în care sunt.
- Aş vrea, dacă se poate, să-i faceţi o mică slujbă.
După ce Augustin m-a dus în faţa călugărului, el s-a retras, lăsându-mă singur, doar cu el. Acest fiu al lui Dumnezeu mi-a acoperit capul cu patrafirul lui, şi din cartea de rugăciuni mi-a citit un mic paragraf făcut pentru bolnavi şi neajutoraţi. În momentul a-cela, inegalabil în viaţa mea, sub patrafir am simţit cum mi se depune pe frunte o pală de răcoare, în vreme ce m-am lăsat cuprins de o totală relaxare, cum n-am avut de multă vre-me. Pentru o clipă, pentru o clipă doar, în faţa mea s-a făcut întuneric. Acea răcoare pe care am simţit-o devenea din ce în ce mai mare… Îndată m-am cutremurat. Am simţit un fison rece cum trece prin mine. Mi-a acoperit toată fruntea… Mi-am simţit palmele ume-de, reci, în timp ce frisonul a început să-mi cuprindă tot trupul. Parcă mă apăsa, devenea tot mai greu. Am avut atunci senzaţia că un aer rece mă trage undeva în jos, într-un adânc necunoscut... Înaintea mea n-am mai văzut decât un punct luminos. Un punct luminos care se mărea, devenea o lumină albă, orbitoare. Această lumină m-a înconjuarat, mi-a cuprins întreg corpul, întreaga fiinţă… N-am mai simţit altceva decât o senzaţie plăcută de căldură… O căldură dulce, moale, cu un parfum pe care-l cunoşteam atât de bine…Parcă era mama. Fiinţa ei… Am vrut s-o strig… dar n-am putut… N-o vedeam propriu-zis pe mama, însă o simţeam. Îi simţeam prezenţa... Eram sigur că este ea… Ceva care îmi dădea un sentiment cald, plăcut, familiar… Nu era nimeni, absolut nimeni… Dar…
- Mama! Tu eşti?…- mi-a şoptit atunci găndul.
Nu mi-a răspuns nimeni, dar am simţit pentru un moment prezenţa mamei care mi-a atins capul cu mâna ei… Parcă a fost ceva ca o pală de vânt moale, dulce, drag…. Toate acestea n-au durat decât o fracţiune de secundă. Dar această secundă mie mi s-a părut că a fost cât o zi întreagă. Şi totuşi mă simţeam aşa de bine, încât n-aş fi vrut să se sfârşească… În clipa următoare am auzit clasul călugărului care îmi citea în şoaptă versete din Blibie.. Iar când părintele-călugăr mi-a scos patrafirul de pe cap, şi Augustin s-a apropiat să mă ia cu câruciorul, m-am şimţit de parcă mă trezeam dintr-un somn adânc.
- De cât timp băiatul este aşa? – a întrebat-o călugărul pe Flori, care s-a apropiat.
- De când s-a născut, după câte ştiu. – a spus cu glas scăzut Flori – Eu am grijă de el.
- Ei, cum a fost? – m-au întrebat apoi, Augustin şi Mihaela.
- Nu-l mai întrebaţi acuma. – a spus Flori privindu-mă.- Încă nu ştie ce este cu el
-A fost ceva ca un vis care mi s-a arătat real în faţa mea. – am confirmat eu.
Eu m-am jenat să menţionez momentul acela în care am simţit prezenţa mamei. Totuş sunt convins că viziunea pe care am avut-o cu mama, a fost reală. În tot cazul momentul acesta a constituit o experienţă unică în viaţa mea. De altfel totul era nou. Niciodată n-am simţit aşa ceva… Imediat după acest moment de excepţie, Augustin m-a plimbat prin tot acest sfânt lăcaş. Astfel, am admirat toată biserica aceea veche, unde
Go to the top of the page
 
+Quote Post
vvv@li
mesaj 29 Mar 2008, 01:49 PM
Mesaj #26


Vataf
***

Grup: Membri
Mesaje: 160
Inscris: 9 March 08
Din: Bucureti
Forumist Nr.: 11.368



timpul clocotea sub fiecare lespede, în fiecare colţişor al ei. Icoanele vechi, de sute de ani, parcă lăsau suferinţele lui Cristos să cadă asupra noastră. Am avut impresia că Isus ne veghează, ne priveşte de undeva, de dincolo de timp… Sau, când am ajuns în faţa potre-tului decojit al Maicii Domnului, mi s-a părut deodată că Fecioara vrea să-mi vorbească. Cu Pruncul ei în braţe, se uita la mine de parcă avea să-mi spună ceva… O clipă mi s-a părut că privirea ei ar fi vrut să mă prevină de ceva… Să mă prevină de un lucru ce avea să mi se întâmple… În tot cazul, atunci, în biserica aceea, m-am simţit fericit, m-am simţit ca acei excursionşti, care mergând hai-hui prin ţară, îşi îmbogăţesc fiinţa cu fiecare petec de natură pe unde trec. . În momentele acelea am avut un sentiment de împlinire… Am avut impresia că harul lui Dumnezeu se revarsă o clipă asupra mea. Atunci când i-am văzut pe Augustin şi Mihaela, şi puţin mai departe pe Flori, sufletul meu era aşa de senin, aşa de uşor, încât am închis o clipă ochii, şi m-am rugat în sinea mea ca prezentul pe care-l trăiesc, să-mi schimbe puţin viaţa. Între timp fetele au cumpărat câteva lumănări pe care tot încercau să le aprindă… Am văzut-o atunci pe Mihaela, cum se uita destul de miratâ la lumănarea care s-a stins în mâna ei în timp ce o aprindea.
- Uitaţi-vă şi voi. – ne-a spus ea mirată. Nu ştia ce se întâmplă. – De-abia am a-prins lumănarea, şi mi se stinge… De fapt nici n-am apucat bine s-o aprind…
- O fi un semn. – a râs Flori. – Sau vreo ispită.
- Hai Dănuţ, că aici este un loc plin de ispite. – râdea Augustin, în timp ce am ieşit afară. – Cine ştie cu ce ispită ne mai întâlnim.
Din biserică am ieşit apoi în curtea mănăstirii. Acolo, în partea dreaptă a bisericii, puţin mai în spate, se vedea un zid lung şi alb cu mai multe ferestre.
- Acolo sunt chiliile călugărilor. – ne-a spus Flori.
- Şi ce fac ei toată ziua? – am întrebat eu.
- Să nu crezi că n-au ce face. Au slujbe de trei, patru ori pe zi. După care se ocupă şi ei de propria lor gospodărie. În plus, au nenumărate ore în care îşi fac rugăciunile dimi-neaţa, la prânz şi seara. Astea sunt canoane pe care trebuie să le îndeplineasscă.
M-am uitat atunci la Flori şi am zâmbit. Nici nu ne trebuia un ghid mai potrivit ca ea. O vedeam cum se mişca liberă, vioaie, ca într-un mediu familiar, binecunoscut. Parcă era o floare de colţ care şi-a găsit stâncile în natură, acolo unde îşi are locul.
- Hai să vizităm şi muzeul mănăstirii. – a spus Augustin.
Într-un corp al acestei mănăstiri era un muzeu mic, unde se putea veni în contact direct cu acele vestigii particulare ale Basarabilor. După ce eu cu Augustin le-am aşteptat pe fete, am intrat şi noi în micul muzeu. Acolo se găseau vechi obiecte cu valolare isto-rică, care au aparţinut chiar lui Mircea cel Bătrân. Am văzut astfel pocalul de argint al domnitorului. Am avut atunci o senzaţie ciudată, care a durat însă numai o clipă. Pocalul acela de argint, cu patina vremurilor istorice, mi-a dat deodată sentimentul unei comu-nicări directe cu perioada Basarabilor… Tot acolo se găsea şi un mic ştand unde se vindeau cruci, biblii, mătănii, şi alte obicte religioase. Am văzut-o atunci pe Flori cum se uita la acest ştant care parcă o fermeca, o acapara. Se afla în universul ei.
- Vrei să-ţi cumpăr o metanie mică, s-o porţi la mână? – m-a întrebat ea în şoaptă.
- Sigur că da! – am sărit eu entuzeasmat. – Am s-o port mereu, ca amintire de la tine. Nicidată n-am purtat o asemenea brăţară.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
vvv@li
mesaj 29 Mar 2008, 01:51 PM
Mesaj #27


Vataf
***

Grup: Membri
Mesaje: 160
Inscris: 9 March 08
Din: Bucureti
Forumist Nr.: 11.368



- Asta nu este o brăţară. – mi-a spus Flori când îmi punea metania la mână. – Asta se numeşte metanie… Călugării, ei singuri, împletesc din astea…
Această metanie este împltită dintr-un fel de şunur mic, gros, şi negru. Tot de la Flori am aflat că, în general, călugării îşi fac rugăciunile numărând de zeci de ori fiecare înpletitură în parte. Ceea ce înseamnă, în limbajul lor, să îndeplineşti un Canon. În mănăstirea aceea, departe de casă, micul nostru grup de patru persoane era vesel, voios, plin de viaţă. Augustin făcea tot ce putea să mă simt bine, să rămân cu nişte amintiri întipărite în suflet. Într-adevăr, trăiam nişte momente unice, din care mă voi hrăni mult mai târziu, când aveam să cad într-o groapă mizerabilă. Parcă eram cu totul pe altă lume. Tot ce vedeam acolo, tot ce trăiam în acele momente, mă fermeca, mă arunca într-o lume de vis, o lume de Duh, de dragoste spirituală. M-am simţit cuprins de o adevărată magie. Parcă spiritul meu devenea din în ce mai complet. Se recreea alături de prietenii mei. Alături de Flori, care nu ştiam cât o să rămână cu mine. Totodată, am văzut odată mai mult, cum Augustin şi Mihaela îmi dădeau posibilitatea să văd lumea cu alţi ochi. Cu ochii spiritului. Nimeni n-a mai făcut pentru mine aşa ceva! Afară de tata. Am simţit atunci o dragoste pentru acele locuri, o profundă dragoste pentru îndumnezeire. Atunci a fost poate, momentul în care am avut pentru a doua oară, după camera de hotel, un senti-ment tandru, duios, faţă de Flori. O clipă mai târziu, am văzut-o pe Mihaela cum se uita la mine cât de schmbat sunt.
- Uite-l pe Dănuţ ce schimbat este! – se mira Mihaela - Aerul de munte îi prieşte.
- Mă aşteptam la acest lucru. – a spus Augustin, în vreme ce m-a privit cu un ochi de psiholog experimentat. – Chiar pe asta am şi mizat. I-am promis de mult că-l duc la munte.
- Da, de când ne-am cunoscut, Gust mi-a promis că mă duce cu mama la munte. – am spus eu, privindu-l pe Augustin cu recunoştiinţă. - Pe atunci eram sigur că este un vis imposibil de împlinit... De m-ar vedea mama pe unde am ajuns!...
În timpul acesta, în curtea mănăstirii Augustin a scos clapele de la cărucior... Eu le-am văzut pe fete cum se uitau la un copil mic care era pe-acolo, prin curte. La început n-am dat importanţă. Însă, o clipă mai târziu, când m-am întrebat ce-au găsit fetele aşa de curios, m-am uitat şi eu la copil. La distanţa la care eram eu, nu se putea distinge mare lucru. Însă, cu toate astea, am putut observa cum acel copil se uita la lume cu nişte ochi vii, profunzi, ciudaţi de vii. Aproape stranii. Avea o privire care parcă te oprea în loc. Ai fi zis că doreşte să rămână ceva din tine acolo, ca orfandă adusă dumnezeirii. Îţi dădea impresia că băieţaşul a fost pus acolo de o mână divină. Când au venit fetele la maşină, ele încă mai vorbeau despre felul cum arăta micul băieţaş.
- Ai văzut Flori ce drăgălaş era copilul acela? – a spus Mihaela entuziamată.
- Da… Privire ca aceea n-am văzut niciodată la un copil. – a spus gânditoare Flori. – Mie îmi plac copii mici, grăsuni, cum era acesta...
În vremea în care fetele vorbeau între ele, oarecum impresionate de copilul întâl-nit în curtea mănăstirii, Augustin m-a pus în maşină. Adâncite în propria lor discuţie, nici Mihaela, nici Flori nu s-au uitat la prietenul nostru care se pregătea să pună căruciorul în port-bagaj. Astfel că, după ce a scos clapele de la căruţ, el le-a sprijinit pentru un moment de gard.
- Aveţi şi voi grijă de clapele astea până îl pun pe Dănuţ în maşină. – le-a spus el fetelor.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
vvv@li
mesaj 29 Mar 2008, 01:53 PM
Mesaj #28


Vataf
***

Grup: Membri
Mesaje: 160
Inscris: 9 March 08
Din: Bucureti
Forumist Nr.: 11.368



În sfârşit, Augustin m-a aşezat în locul din spate al maşinii alături de Flori, după care a demarat.
- Şi acum, mergem spre Bucduresti. – a spus acest prieten bun al meu, demarând maşina, în vreme ce a pus o casetă să cânte. – Recunoşti caseta?
Într-adevăr, caseta era a mea. Aceeaşi casetă care încă mai păstra, pentru Augus-tin şi pentru mine, amintiri vii, de neuitat. La un moment dat l-am auzit pe John Lennon cum cânta „O darling!”. În timp ce maşina a mergea prin Piteşti, o auzim pe Mihaela cum spune.
- Nu putem opri la o terasă pe-aici, să mâncăm câte-un mic?
Chiar atunci maşina noastră trecea printr-un cartier din Piteşti, căruia i se spunea Trivale. Augustin de la volan s-a uitat la ceas. Deja era ora cinci după masa.
- O să ajungem în Bucureşti pe la 7 sau 8 seara. Ziceam să nu ne apuce întune-ricul... Dar dacă tu vrei... Poate este mai bine. Mă mai odihnesc şi eu.
De multe ori, de când Augustin mi-a prezentat-o, am fost convins că Mihaela este prietena ideală pentru el. Şi aşa este. El este un tip contemplativ, analzator, mai visător, dar totodată pătrunzător, un băiat care îşi poate face o părere aproape totală despre o per-soană la prima vedere. Gusti, aşa cum îi spun eu, are nevoie de o fată grijulie, atentă faţă de el, şi totodată o prietenă cu care să împartă problemele vieţii în mod egal. După cum am văzut, Mihaiela este o fată blândă.. La ideea ei, în drum spre casă, Augustin a oprit maşina în faţa unui restaurant..
- Hai să ne oprim puţin aici. – a oprit prietenul meu maşina. – Văd că este un restaurant mai rustic.
- Mai întâi să-l scoatem pe Dănuţ din maşină.-
- Mihaela, vino să scoatem căruţul din port-bagaj.
- Văd că pare un restaurtant frumos. Uite, “Corul Vânătorilor” – a spus Mihaela care ieşise odată cu Flori din maşină. – Da ce face Augustin la port-bagaj?
- Parcă s-a întâmplat ceva! – a observat şi Flori – Ar fi şi păcat. Până acuma totul a mers aşa de bine…
Într-adevăr, l-am văzut pe Gusti cum stătea în faţa port-bagajului cu mâna pe frunte. Arăta îngrijorat, supărat. Mihaela, a coborât şi ea din maşină să vadă ce se în-tâmplă. Flori, ca şi mine, se înteba ce s-a întâmplat. S-a dat jos din maşină.
- Ştiţi c-am pierdut clapele de la căruciorul lui Dănuţ? Dar unde? Stau şi mă gân-desc – a spus Augustin, care arăta îngrijorat peste măsură. Supărat chiar. – Nici voi nu mi-aţi aras atenţia.
În sfârşit, aşa posomorâţi, ne-am dus la o mică terasă, unde am luat mititei, şi eu am băut o mică sticlă de spray. Era un restaurant cu o terasă care avea un aspect rustic, unde pulsa o sevă pură, cu un aer filtrat, de început de toamnă. În tot timpul cât am stat la masă, la acea terasa, Augustin n-avea astâmpăr. Îl vedeam muncit de nişte gânduri.
- Nu te mai gândi la pedalele alea, Gusti. – am spus resemnat. - Le-am pierdut, le-am pierdut. Asta e! Acum nu are are rost să stricăm această frumoasă plimbare pentru nişte pedale. Totul a fost aşa de minunat… Ar fi păcat.
- Dar mi-este necaz! – a spus Augustin şi s-a ridicat în picioare. – Când totul mergea aşa de bine!… M-am bucurat şi eu că te scot şi pe tine undeva la munte…
- Nu poţi să faci tu ceva, Augusto? – l-a întrebat Mihaela.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
vvv@li
mesaj 29 Mar 2008, 01:54 PM
Mesaj #29


Vataf
***

Grup: Membri
Mesaje: 160
Inscris: 9 March 08
Din: Bucureti
Forumist Nr.: 11.368



Augustin se uita mereu la mine, la căruciorul meu… Mă examina… Nu pe mine, ci se uita cu atenţie la cărucior.
- Să vedem ce putem face… - a spus el dus pe gânduri. Ca întodeauna, eu aveam încredere foarte mare în puterea de invenţie a prietenului meu. – Şi fără clape la picioare nu poţi. Nu-i aşa?
- Nu pot. – am spus eu cu inima strânsă. – Să zicem că în casă stau fără clape, dar când ies afară, imediat simt lipsa lor.
- Şi nu se poate improviza ceva? – a întrebat Mihaela.
- La asta mă gândeam şi eu… Aş putea să fac ceva din două curele…
Flori nu spunea nimic. La fel ca şi mine, aştepta.... Se uita La Augustin. La Mihaela… Totul depindea de ei. Aşa cum am mai spus, peste toată această plimbare a noastră plutea un farmec deosebit, un fel de vrajă de care mă lăsam dus, gustând din plin fiecare moment, fiecare fază a ei, cadru cu cadru. Şi acum, această întâmplare de care ne împiedicam!… Aveam impresia că citesc un roman de aventuri în care toate aceste lu-cruri i se întâmplă altcuiva.
- Eu zic că Dany se poate descurca şi fără clape. – a spus în cele din urmă Flori. – Şi-aşa, când îl scot afară, ele atârnă greu.
- Totuşi… nu se poate să-l scoţi afară fără să aibe unde să-şi pună picioarele… Cel puţin să ştim dacă le-am lăsat acolo, la mănăstire. – a spus Augustin privind la ceas. – Unde am făcut ultimul popas? La mănăstire.
- Acolo le aveam. – Am spus eu categoric. – Vă spun sigur.
- Eu m-aş întoarce. – Ne-a spus Augustin, căruia gândul la pedale nu-i dădea pace.
Flori s-a uitat într-un fel la mine şi a oftat.
- Eşti un copil-problemă! Ştiai asta? – După care ea s-a uitat într-o carte cu toate mănăstirile din ţară. – Staţi, să văd dacă am aici numărul de telefon de la mănăstiri... Nu, nu le am…
- Mă duc să dau telefon la informaţii... Poate ne dă numărul de de la Cozia. Flori, vino cu mine, că tu te descurci mai bine cu călugării.
Augustin împreună cu Flori s-au dus să dea un telefon acolo, la mănăstire. Era mai bine ca ea să vorbească, pentru că ştia cum să se descurce cu călugării. Eu şi Mihaela am rămas la masă aşteptând… Ateptând, ce?
- Îmi pare rău Mihela, că v-am creeat atâtea probleme.
- Nu-ţi face probleme. Important este că ai venit aici, a munte. Ai schimbat şi tu puţin aerul... Nu ţi-a plăcut? – Mi-a spus Mihaela, şi eu am fost convins că în mare parte, această frumoasă şi aventuroasă plimbare îi datorez şi ei.
- O, ba da!… Şi încă cum! – am exclamat eu entuziasmat. – Plimbarea asta n-o voi uita n-o uita mult timp….
- Păi vezi?… Cu toţii ne-am simţit bine… A fost o mică vacanţă. Dup-aceea, pe mine şi pe Augustin ne-aşteaptă muncă… Foarte multă muncă.
Eram nerăpdător să văd dacă Augustin şi Flori rezolvă ceva. Mi-am dat seama atunci că într-adevăr trăiesc nişte clipe absolut inedite în viaţa mea… Eu aici, stau fără tata, pierdut undeva într-un colţ ţară, prin nişte locuri de munte prin care n-am mat trecut. A trebuit să treacă 50 de ani ca să ajung să trăiesc asemenea clipe. Nu ştiam, nu eram
Go to the top of the page
 
+Quote Post
vvv@li
mesaj 29 Mar 2008, 01:56 PM
Mesaj #30


Vataf
***

Grup: Membri
Mesaje: 160
Inscris: 9 March 08
Din: Bucureti
Forumist Nr.: 11.368



sigur dacă într-adevăr se vor găsi clapele. Iar când, în sfârşit i-am văzut pe Augustin şi pe Flori că vin, inima îmi bătea din ce în ce mai tare.
- Ce-aţi făcut? – am întrebat eu, cu inima îndoită cât un purice. Am simţit, ca în-totdeauna în asemenea ocazii, un gol în stomac.
- Am dat telefon şi mi-a răspuns chiar stareţul mănăstirii. – a spus Flori, şi pe faţa ei se vedea o emoţie înrudită cu o anumită stânjeneală. – I-am spus că am fost la mănă-stire acum o oră, şi am pierdut nişte pedale de la un cărucior de invalit. La care, cu o voce sobră, mi-a spus să revin peste o jumătate de oră.
Această jumătate de oră căutam s-o lungesc cât mai mult, ca un gumelastic, ca pe un univers ce se dilată. Îmi dădeam seama că nu voi mai avea o asemenea ocazie, că nu mă voi mai întâlnii cu aceste unice împrejurări. L-am văzut pe Augustin cum aştepta să treacă timpul. Stăteam acolo ca personajele lui Caragiale care socoteau localităţile şi timpul pe unde trebuia să treacă Miţa. La fel ca ele, Augustin făcea scoteala cât timp îi trebuia călugărului să ajungă la poartă.
- Aşa mi fost ruşine când am vorbit cu Stareţul! – ne spunea Flori. – S-a arătat amabil, dar avea o voce sobră, serioasă.
Şi după o jumătate de oră, când Augustin a dat din nou telefon, cu aceeaşi ama-bilitate sobră, rece, stareţul a spus că s-au găsit clapele la poartă, şi putem să mergem să le luăm. Eu eram bucuros, fericit. De fapt toţi patru arătam o euforie, o bună-dispoziţe rar întâlnită. Cu vocea mea groasă, alambicată, greoaie, vorbeam, râdeam, încât toată lumea care se găsea pe acea terasă se uita la noi.
- Mai încet Pisoi. – îmi spunea Flori. – Se uită lumea la noi.
-Da mami, ai dreptate. – am devenit eu serios.
M-am uitat pe rând la fete şi apoi la Agustin, şi mi-a fost runşine. Ruşine de mine, de felul cum nu ştiu să mă comport în cazul în care am ocazia să ies undeva, în societate. Un invalid ca mine, care a stat atâta timp departe de societate, odată ce s-a văzut ieşit în lume, era ca pasârea aceea pe care o îmbăta cerul liber, necuprins. Aveam o senzaţie inversă ca aceea pe care o are Albatrosul din poezia lui Baudelaire. Obişnuită cu cerul liber, când se vede jos, această pasăre se simte închistată, sufocată. Iar eu aveam un sentiment invers. Acum, când am şi eu ocazia să fiu într-un gup cu două fete aşa de stilate, aşa de frumoase, undeva la un restaurant, la o terasă, nu ştiam cum să mă port, ce reacţii să am. Am norocul că prietenii mei dau dovadă de înţelegere şi fac tot ce pot ei ca să mă simt bine. Pe de altă parte însă, îi sunt recunoscător îngrijitoarei mele care îmi atrage atenţia ori de câte ori este necesar.
- Lasă-l Flori, - a spus Mihaela, pe care o amuza veselia mea. – Uite ce bucuros, ce relaxat arată…
- Hai să ne grăbim puţin. – a spus Augustin, care m-a luat de la terasă spre maşină. - O să ajungem acasă pe la zece seara… Totul este să prindem soseaua liberă.
Flori s-a ridicat pentru a doua oară de la masă. Era îngrijorată ca şi mine. După ce că prietenii noştrii s-au deranjat pentru noi, acum avem probleme şi cu hangarele mele.
- Tu ai nişte prieteni minunaţi... Ţi-am spus de-atâtea ori Dany, că Dumnezeu te veghează. Eşti copilul Lui.
Şi după ce ne-am urcat în maşină, Augustin a demarat, refăcând drumul înapoi spre mănăstire, să regăsim harul acela ce ne-a umplut pentru moment sufletul.
- Poate Dumnezeu n-a mai vrut să plec de-acolo. - Am gândit eu cu glas tare.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
vvv@li
mesaj 29 Mar 2008, 02:01 PM
Mesaj #31


Vataf
***

Grup: Membri
Mesaje: 160
Inscris: 9 March 08
Din: Bucureti
Forumist Nr.: 11.368



Şi într-un curat amurg de munte, maşina a început să urce drumul înapoi, pe soseaua aceea în serpentine, care îmi purifica toate clipele vieţii, adunate într-un singur punct. Împreună cu prietenii mei, eu mă simţeam exact ca într-o poveste în care întâm-plările mi se perindă într-o oglindă, eu fiind în acelaş timp eroul direct, dar şi un cititor ce-şi imaginează episoadele citite. Şoseaua şerpuia la poalele muntelui, iar eu aveam impresia că mă poartă undeva, pe târâmul romanelor, unde trebuia să găsesc Sensul Vieţii. Prin faţa ochilor mi se perindau din nou aceleaşi case în stilul moale, oltenesc, din care unele se pierdeau în farmecul munţilor. Am fost curios să văd cum se desfăşoară viaţa aici, prin regiunile astea, şi mai ales cum se poate trăi zi şi noapte acolo, la mă-năstire. Îmi închipuiam că locuitorii din aceste regiuni duceau o viaţă dură dar sănătoasă. Acele case gen vilă care se pierdeau pe dealuri, dădeau o atmosferă de legendă, întreţinută de amurgul ce se lăsa puţin căte puţin peste munţii de o rară frumuseţe. De-odată am putut vedea din nou terenul destul de întins care aparţinea mănăstirii. La ora aceea, în faţa sfântului lăcaş nu era aproape nimeni. Să lăsase un început de amurg. Încercam să-mi închipui viaţa călugărilor după ce se retrăgea fiecare în chilia lui. După cum ştiam de la Flori, călugării se rugau, citeau diferite cărţi sfinte, aveau rugăciuni spe-ciale pentru fiecare etapă a zilei. Asta bineînţeles în afara posturilor din ajunul diferitelor sărbători, care sunt săptămânale sau lunare, şi pe care aceşti copii ai lui Dumnezeu le ţin cu cea mai mare stricteţe. Augustin a oprit maşina undeva, jos, la poalele mănăstirii. Era deja ora cinci dup-amiaza.
- Dănuţ să rămână în maşină, că ne-ntoarcem repede. – a spus Augustin care, după ce m-a închis în Opel, a intrat împreună cu fetele în mănăstire.
- Venim şi noi cu cu tine. – a spus atunci Mihaela.
- Da…! Să-mi cer mii de scuze părintelui. – a spus Flori care era puţin stânjenită. – Of!… Din cauza ta, Pisoi! Uite ce mă pui să fac.
Am stat atunci cam vreo zece minute cu ochii la curtea aceasta a apostolatului, în care cel ce intră devine fiul lui Dumnezeu. “Probabil că Dumnezeu nu vrea să mai plec de-aici”, mi-am spus eu amuzat. După cinci minute îi văd pe toţi trei cum vin. Augustin avea pedalele de la căruţ în mână.
- Să sperăm că până acasă nu mai avem nimic care să ne oprească din drum. – a mai spus Augustin punând maşina pe drumul spre Bucureşti. - Trebuie să le preţuieşti Dănuţ… Astea sunt pedale umblate.
- Aţi văzut cât de modeşti sunt aceşti călugări? – a spus Flori.
Într-o linişte plină de acea mulţumire sufletească pe care ne-o dădea această unică plimbare, din locul lui din faţă, priertenul meu a demarat maşina pe autostradă.
- Mă tem c-o să trebuiască să mai oprim undeva, să iau benzină… - a spus Augus-tin atent la şoseaua peste care începuse să se lase amurgul.
Maşina noastră înainta într-un amurg din acela subţire, elegant, care de fiecarea dată când mă prindea undeva, pe drum, îmi dădea o stare euforică, alături de sentimentul că trăiesc viaţa din plin. Eu m-am uitat cu coada ochiului la Flori care tăcea, adâncită în gânduri. La rându ei, Mihaela stătea pe scaunul din faţă, lângă prietenul nostru, fiind atentă şi ea la drum. La ora aceea târzie şoseaua era aproape liberă. Pe de o parte şi de alta a şoselei era câmp liber, pe care se vedeau din când în când luminile unor fabrici, care mai degrabă mi-aduceau aminte de perioada comunismului.. La noi în maşină cânta
Go to the top of the page
 
+Quote Post
vvv@li
mesaj 29 Mar 2008, 02:03 PM
Mesaj #32


Vataf
***

Grup: Membri
Mesaje: 160
Inscris: 9 March 08
Din: Bucureti
Forumist Nr.: 11.368



muzica de pe o casetă pusă de Augustin. La câţiva kilometrii mai încolo, ne-a ieşit în cale platoul unei benzinării.
- Să oprim aici puţin ca să iau benzină
- Atunci să luăm şi noi un suc. Mai am şi câteva prăjiturele. – a spus Mihaela.
- Vrei şi tu Pisoi ceva? - M-a întrebat atunci Flori – Cum mergem acasă, te pun direct în pat. Uită-te şi tu, Mihaela, Dănuţ este făcut fleaşcă…
Augustin a venit cu suc şi Mihaela a desfăcut atunci şi cele câteva prăjiturele care i-a mai rămas.
- Ei, Pisoi, acum vine partea cea mai grea pentru mine…- a spus Flori care era deja obişnuită cu felul meu de a fi. – Stai uşor şi ţie.
Încet, cu greu, pe scaunul din spate, Flori mi-a dat câte-o bucăţică de prăjitură. Eu am căutat să mănânc acolo în maşină, cât mai bine, fără să-mi cadă din gură. Am avut noroc că Augustin a oprit maşina la această staţie de Peco. Pe platoul acela al benzi-nărirei, seara care se lăsa peste noi ne dădea o linişte armonioasă. Parcă ne învelea pe toţi patru într-o pătură netedă, de catifea. Am mâncat atunci încet, atent, cu o deosebită sa-voare, din micile bucăţi de prăjitură pe mi le dădea Flori în gură. Eram bucuros, mul-ţumit, cu sufletul senin… Aveam acea seninătate care mă făcea să mă simt în faţa porţilor de rai. Mi-am dorit să păstrez adânc în mine, aceste clipe învăluite în glazura serii. M-am simţit deodată atât de fericit, încât o teamă nelămurită parcă mi s-a strecurat în suflet. Între timp, după ce a pus benzină în maşină, Augustin s-a urcat în maşină.
- Hadeţi să mergem spre casă… Bine c-am luat benzină, că mai aveam puţin în rezervor.
Mihaela a început să râdă.
- Tot eu trebuie să-ţi aduc aminte.
Flori se uita cu plăcere la amândoi. Îi vedea cum se potrivesc. Cum se comple-tează unul pe altul.
- Uite Pisoi – mi-a şoptit ea mie. – Aşa doream să găsesc şi eu pe cineva… Însă n-am avut noroc. De-aceea mă duc la mănăstire…
Şi avea dreaptate… În afara faptului că mi-ar fi plăcut ca Flori să rămână cât mai mult timp cu mine, m-aş fi bucurat sincer dacă ea ar fi găsit un băiat cu o situaţie bună, intelectual, să fie rafinat, cu un nivel ridicat de viaţă. Începusem să ţin la această fată. Am mai spus undeva, şi o repet. Eu m-am bucurat (ca să spunem aşa) de două “categorii” de fete. Pe de o parte, au fost cele câteva prietene ale mele (începând cu prietena mea Roxana). Acestea au fost prietenele sufletului meu, cum le denumesc eu. Iar pe de altă parte, în ultimul timp, au apărut femeile (angajate de sora mea) care mâ îngrijesc pe mine. Iar acum, de când a venit Flori la mine, această fată acumulează perfect cele două categorii de care am vorbit. Pe lângă o îngrijitoare de care am nevoie, ea a devenit şi o prietenă sinceră a mea. Sigur că şi ea are anumite obiceuri mai… severe. Însă nu trebuie să nu uităm că această fată a venit de la mănăstire unde obiceurile sunt foarte riguroase. Sau, cum spunea chiar Flori, la mănăstire este o, cu totul, altă concepţie a vieţii. Un alt mod de a trăi. Iar acum, de când a venit la mine, am început să mă obişnuiesc tot mai mult cu această fată.. Cu modul ei de a mă îngriji… În urma acestor gânduri fugitive care mi-au venit în maşină, m-am uitat la Mihaela şi la Augustin. Am avut atunci impresia că eu şi cu Flori suntem o mică familie, care a plecat într-o excursie cu prietenii. De altfel, în ultima vreme, de câte ori ne lua Augustin şi Mihaela la plimbare, aveam sentimentul că suntem două familii care mai ies împreună din când în când. Aşa ceva eu n-am avut şi nu
Go to the top of the page
 
+Quote Post
vvv@li
mesaj 29 Mar 2008, 02:05 PM
Mesaj #33


Vataf
***

Grup: Membri
Mesaje: 160
Inscris: 9 March 08
Din: Bucureti
Forumist Nr.: 11.368



şi nu voi avea niciodată. În timpul în care aceste gânduri mi-au venit în fracţiuni de secundă, maşina noastră înghiţea kilometrii întregi spre Bucureşti. Ne îndreptam cu roţile în viteză spre casă. Pe soseaua învelită în catifeaua nopţii, maşina aluneca pe asfalt, împreună cu toate amintirile pe care le-am adunat în aceste zile. Întâmplările din ultimul timp începuse să facă parte din carnea mea, din sângele meu. M-am simţit îmbogăţit, refăcut, aproape că mă renăşteam. Aveam impresia că de-a doua zi, fiinţa mea îşi va căpăta un alt sens, o altă viziune a vieţii. Şi într-o măsură, într-o foarte mică măsură, aşa a fost. Am crezut atunci că pot să-mi fac o viaţă proprie, o viaţă liniştită în care Flori să rămână alături de mine. Asta în cazul în care ea nu se va căsătorii. Ştiam, binînţeles, că trebuia să se ducă la mănăstire, undeva, prin Ardeal. Însă în ultimul timp îmi spunea că s-ar putea să rămână la mine, cel puţin până în primăvară. Când am trecut prin Bucureştiul acoperit de întunericul serii, maşina înainta fără zgomot pe bulevardul pe care luminile fosforescente îi punea o haină strălicitoare. Eu eram deja obosit, moleşit de atâta drum. Alături de mine, Flori (eram să spun Flori a mea) tăcută, obosită, puţin distantă, priviea afară, în noapte. Deşi la ora aceea eram obosit, moleşit de drum, am simţit-o pe îngrijitoarea mea rece, puţin distantă, pierdută într-un univers al ei tainic, profund misterios, în care duhul mă-năstiresc o închidea într-o carapace de nepătruns.
- Ce-i cu liniştea aceasta? – l-am auzit pe Augustin. – Vorbiţi, cântaţi, spuneţi ceva… Eu adorm aici la volan.
Eu am început deja să mă simt oboist. Totuş nu mă săturam să privesc centru oraşului care era scăldat de lumini albe, verzi, gălbui, provenite de la firmele diferitelor magazine, hoteluri şi bănci particulare ori de stat. De pe locul meu, pe canapeaua din spate, eu tăceam. Nu spunea nimic. Deşi era şi ea obosită, Flori s-a uitat la mine, în acelaşi timp când şi Augustin m-a observat prin oglinda retrovizoare.
- Lui Dănuţ i s-a tăiat filmul. – a spus Augustin de la volan, privindu-mă prin oglinda retrovizoare.
- A cântat, a vorbit şi acum nu mai spune nimic. – a spus şi Mihaela.
- Este obosit ca noi toţi. – a râs Flori. – Pentru el a fost un eveniment.
- Curat eveniment! – m-am trezit eu din moleşeala care m-a cuprins. – Fiţi sigur că această plimbare o s-o pomenesc mult timp… Foarte mult timp.
În sfârşit, era ora unu noaptea când am ajuns acasă… Maşina a oprit în faţa blo-cului şi noi toţi, deşi eram extrem de obosiţi, ne găseam cuprinşi de un fel de vrajă eufo-rică. Cel puţin aşa mi se părea mie. Câte-un vecin întârziat, mă întreba de unde vin la ora aceea. În sfârşit, Augustin şi Mihaela m-au dus în holul blocului, de unde m-a preluat Flori.
- Mulţumim… Aţi fost nişte scumpi amandoi. – a spus Flori, sărutând-o pe Mi-haela. – Să nu ne vadă nebuna aia de Lili.
- Şi dacă ne vede, ce este? Nu mai pot eu de cucuveaua aia! – am spus eu, fără să-mi pese de nimic la ora aceea, târzie din noapte.
După o plimbare aşa de minunată m-am simţit obosit, dar pe deplin fericit. Gustam o fericire în care se revărsau atâţia ani de aşteptări, de refulări, de regretele pe care le-am simţit de câte ori prietenii mei vineau la mine să-mi povestească cum s-au dus în vacanţă la munte sau la mare. Iar acum, după atâţia ani de aşteptări, de renunţări, am ajuns să mi se întâmplă mie acest lucru. Să plec eu, în situaţia mea, cu prietenii mei şi cu o fată frumoasă, undeva, la munte. Era ceva minunat, de-a dreptul miraculos. În vremea aceasta, Flori, care abia se ţinea şi ea pe picioare, se pegătea să mă culce. Fapt pentru care nu-mi păsa de nimic altceva.
- Hai Pisoi, să te dezbrac… - mi-a spus ea, – Mâine ne sculăm şi noi mai tzârziu..,. Numai să nu vină “Cuvioasa”… Mai trebuie să-ţi fac şi-o baie…
Într-adevăr, când m-a îmbrăcat în pijama, mi-am simţit corpul obosit, strâns, murdar de drum, dar fericit… Fericit că am ajus să fac această plimbare nevisată. În cele din urmă, aşa somnoros cum mă găseam, pe pragul între vis şi veghe, mi-am dorit un singur lucru. Mi-am dorit cu orice preţ să păstrez în mine clipele vii ale acestor unice zile care au trecut. Am avut odată mai mult dovada că Augustin este prieten adevărat, de neînlocuit. Un prieten pe care-l întâlneşti odată în viaţă. În acelaş timp am admirat-o pe Mihaela care s-a dovedit a fi o fată minunată, excepţională, din moment ce a fost de-acord şi ea să-mi facă această bucurie de neuitat. În puţinele momente care mă despărţeau de un somn adânc, odihnitor, mi-am dorit, m-am rugat pur şi simplu, ca Flori, împreună cu vraja acestei mici vacanţe, să rămână cu mine cât mai mult cu putinţă. De un singur lucru sunt sigur. Pe lângă întreaga mea recunoştinţă faţă de Augustin şi Mihhaela, fără care această plimbare n-ar fi existat, Valea Oltului va mai reprezenta pentru mine imaginea lui Flori, personalitatea ei, cu tot ce a însemnat ea pentru mine.

Go to the top of the page
 
+Quote Post
Danescu Eugen
mesaj 25 Apr 2008, 04:24 PM
Mesaj #34


Musteriu
*

Grup: Musterii
Mesaje: 31
Inscris: 2 January 06
Forumist Nr.: 7.572



Calităţile literare native, ca şi unghiul specific din care scrii, au condus la o realizare de calitate literară apreciabilă, după părerea mea.
Balansul între observaţiile de situaţie, ca şi cele asupra caracterului personajelor, între ale unui copil şi ale unui matur, dau un relief aparte şi originalitate.
Îţi sugerez să continui şi cu aprofundarea celorlalte personaje (persoane) despre care pomeneşti mai mult în treacăt.
Desigur aici ai avut ca material excursia, dar pt continuare probabil că va trebui să te bazezi mai mult pe introspecţie şi pe analiza psihologică rezultată din relaţionarea cu ceilalţi.
De asemenea o altă variantă ar fi să părăseşti descrierea strict autentică şi să faci şi ficţiune.
De exemplu personajul Flori l-ai putea descrie separat de realitate, dându-i o viaţă proprie, mai ales că se intuieşte un oarecare mister în viaţa ei.

Eu îţi doresc succes şi Paşte Fericit.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
vvv@li
mesaj 26 Apr 2008, 04:20 PM
Mesaj #35


Vataf
***

Grup: Membri
Mesaje: 160
Inscris: 9 March 08
Din: Bucureti
Forumist Nr.: 11.368



Marius Daniel Tevanian : ( citez)

Ma bucur foate mult ca ai citit opera mea si ti-a placut cat de cat, multumesc pt. aprecierile tale - conteaza mult pentru mine. Iti doresc si eu un Paste Fericit.
Cat priveste parte cu fictiunea sa stii ca am mai multe lucrari bazate si pe acest aspect.
Iar Flori apare in mai multe dintre lucrarile mele.
Voi tine cont de sfatul tau cu privire la analiza psihologica in urmatoarele opere.

Probabil dupa Paste voi mai posta.Doar ca de data aceasta va trebui sa am grija sa apara pe site cu alineate. Eu am dat copy / paste si nu sunt multumit de modul de afisare. Sper ca data viitoare sa fie mai bine.

In incheiere doresc tuturor celor de pe " Hanul Ancutei" Paste Fericit!




Go to the top of the page
 
+Quote Post

Reply to this topicStart new topic

 



RSS Versiune Text-Only Data este acum: 14 December 2017 - 04:43 PM
Ceaiuri Medicinale Informatii despre Certificat Energetic