Un topic pe care postati povestiri scurte care v-au placut. Subiectul acestora nu conteaza.
Ceva dragut:
Toti oamenii de stiinta si savantii din lume s-au adunat sa construiasca un super-calculator, cu inteligenta artificiala, tot ce se poate. Super- fonduri stranse de la toate guvernele lumii, cel mai mare proiect lansat vreodata. Il construiesc ei, inglobeaza toate datele si cunostintele pe care le detinea omenirea in momentul acela. Entuziasmati, se aduna... prima intrebare:
-Exista Dumnezeu?
Raspunsul nu se lasa asteptat:
-Acum, da!

Eu o stiam ceva mai lunga, insa nu are importanta...
Pot posta povestiri de-ale mele?Chiar daca mai sunt pe undeva pe han...
Si, s-ar putea sa apara moderatori care sa-ti spuna ca un topic asemanator mai exista pe Han... oricum, keep up the good job!

MOLIMA

Focul mai palpai odata in incercarea de a invinge timpul,apoi se stinse...
Ramasesem singur; molima secerase in stanga si-n dreapta timp de trei saptamani nelasand nimic viu in calea sa.Preotul spusese ca e o pedeapsa divina insa cand boala l-a atins si pe el s-a lepadat de Dumnezeu. Cum se schimba oamenii...!
Au inceput sa moara... asa... din senin.La inceput,putini,apoi din ce in ce mai multi.Ii vedeai pe starda cum se impleticesc,se poticnesc si se prabusesc ca niste carpe iar, dupa cateva minute, cadavrele intrau in descompunere. Am incercat, la inceput, sa-i ingrop,insa era prea greu; uneori se rupeau in bucati in timp ce-i taram spre mormant...Oribil!
Am gasit o solutie mai viabila: ii stropeam cu benzina si le dadeam foc; uimitor cat de repede arde un cadavru!
Cand pe strada nu mai ramasese decat cenusa, am inceput sa intru in case si, unde gaseam un cadavru, dadeam foc. In unele case duhoarea era de nesuportat insa imi faceam treaba ca un robot: intram, stropeam cu benzina si aruncam chibritul aprins. La un moment dat mi-a fost frica ca o sa raman fara chibrituri, dar oraselul nostru este foarte mic; putine case au ramas in picioare.
Ieri a murit ultimul om: mergeam pe strada fumand o ultima - poate - tigare, cand a iesit dintr-o curte rugandu-ma sa-l izbavesc. Se prinsese de mine cu putere cand, deodata, vocea i-a inghetat; murise agatat de mine... De-abia l-am desprins de pe reverul hainei. L-am tarat pana la locul in care imi tineam canistrele cu benzina si i-am dat foc acolo,stand pana noaptea tarziu sa privesc focul. Mi-am dat seama cat de nevolnici suntem in fata naturii... Niste nimicuri!...
O usa s-a deschis, scartaind sinistru. A fost ca un tipat in noapte... Ce frig s-a facut dintr-o data! O simt! Doamna cu coasa! Se apropie de mine cu un ranjet pe fata-i hada...
Nu o sa ma iei! Ti-am rezistat pana acum, n-o sa cedez in clipa victoriei! Stiloul imi alearga neobosit pe hartie; nu trebuie sa ma opresc din scris, orice-ar fi! A devenit ceva vital pentru mine... dar... ce se intampla?! Stiloul imi aluneca din mana si cade pe podea... O,nu! S-a spart,imprastiind cerneala peste tot... Parca mi-a luat cineva scaunul de sub mine... Ma prabusesc langa masa de scris; mana mea incearca sa apuce marginea mesei insa nu prinde decat aerul. Capul mi se izbeste cu un zgomot infundat de podea; totul se intuneca in jur...
Incep sa aud voci; la inceput amestecate,nedeslusite, apoi din ce in ce mai clare:"... O sa mori!" imi spune una;"Credeai ca ai scapat!" imi zice alta. O voce baritonala se aude hohotind: "Nimeni nu scapa de EA!" si chipul had imi apare inainte!... Incerc sa strig,insa nici un sunet nu-mi razbate din gatul amortit. "O sa mor!" gandesc, iar vocile din jurul meu confirma: "Da!Da! O sa mori!Da!Da!". Coasa se apropie si...
O voce se aude cu putere:" Liniste!", iar celelalte voci amutesc; coasa dispare. In locul ei se iveste o lumina alba, ce emana caldura. In lumina... zaresc un chip... un inger! Chipul feminin al ingerului ce-mi zambeste inseamna viata pentru mine! Izbavire! O mana mi se intinde iar o voce calda, intima, imi spune: " Nu trebuie sa mori! Avem nevoie de tine pe Pamant! Stii asta!".
Brusc, deschid ochii; focul arde vesel in semineu. Langa mine, stiloul... este intreg! Ma ridic cu greu si ma asez la masa. Foaia alba a caietului parca ma cheama; mana mea zvacni iar stiloul scrise pe primul rand: " Imn inchinat vietii".
Afara a inceput sa ninga. In linistea noptii aud cum lumea renaste. Nu mai sunt singur!...

Aha! Bun! Atunci uite inca una:

Întâlnire cu Dumnezeu

Bună! Numele meu este Alex, am 93 de ani şi tocmai am murit.
Nu ştiu dacă este bine spunând că am murit; adevărul este că acum un minut eram la masa de lucru, cu pumnii strânşi de furie şi strigând provocator spre cer: „Dumnezeule, Te urăsc!”, iar în momentul următor am simţit o durere ascuţită în piept şi m-am trezit privindu-mi de undeva de sus propriul corp prăbuşit peste masă. Iar eu nu mai eram eu…
M-am privit uimit; nu mai aveam corp şi eram alcătuit dintr-un fel de energie solidă care pulsa uşor, schimbându-şi culoarea de la alb la roşu închis, aproape sângeriu. Ciudat! Nu mă aşteptam să fie aşa!
Deodată, totul în jurul meu a început să se întunece; ce …?! Eram înconjurat de întuneric total şi parcă pluteam uşor, suspendat în spaţiu şi timp. Ceva urma să se întâmple; ceva interesant, în mod sigur!…
Începeam să mă întreb dacă asta-i tot când, undeva în faţa mea, o uşă apăru; din direcţia pe care eu o consideram jos începu să urce un abur dens şi, fără să-mi dau seama, m-am trezit păşind pe ceva – pe ce oare? – îndreptându-mă spre uşă. Era o uşă imensă, sculptată parcă în lemn şi – ce interesant! – având doua culori:jumătate era albă iar jumătate era roşie. Hm! Parcă am mai văzut asta undeva! Ajuns în faţa uşii, am avut un moment de ezitare după care, cu hotărâre, am apucat mânerul rotund situat la limita dintre zona albă şi zona roşie şi am
împins. Uşa s-a deschis fără zgomot; dincolo de ea… acelaşi întuneric. Am ridicat din umeri şi am trecut pragul. Şi am căzut…
Nu ştiu cât a durat căderea; zile, luni, ani… Aici, timpul nu mai avea importanţă.Cădeam drept, ca o statuie. Cădeam şi mă întrebam când aveam să mă opresc; şi, ca şi când nici n-ar fi început, căderea a încetat. Iar eu eram Universul, priveam Universul; eram înger şi eram demon, eram Dumnezeu şi eram Satan, eram tot şi eram nimic!… Într-o străfulgerare cât o eternitate am înţeles toate acestea apoi…
conştiinţa mi-a murit. M-am privit din nou: jumătatea mea stângă aparţinea Raiului, iar jumătatea dreaptă Iadului. Jumătatea stângă era albă, jumătatea dreaptă era roşie; din spatele jumătăţii stângi îmi creştea o imensă aripă albă,strălucitoare, de înger; aripa jumătăţii drepte era întunecată, ca a unui liliac, brăzdată de vine sângerii şi terminată cu gheare. Mâna stângă era lumină, mâna dreaptă era sânge. Nu eram Dumnezeu, nici Satan; eram altceva…
- De ce mă urăşti?
Vocea apăru brusc în mintea mea, se răsfrânse în mine apoi ieşi din mine şi întreg Universul se cutremură. Dumnezeu vorbise! Eram înmărmurit! Ceva ce contestasem o mare parte a vieţii mele, se dovedise a fi adevărat! ŞI îmi vorbea! Şi avea îndrăzneala de a avea vocea cuiva foarte drag! Jumătatea mea dreaptă începu să se închidă la culoare şi să pulseze din ce în ce mai puternic, în timp ce jumătatea stângă părea să emită o lumină albă din ce în ce mai intensă. Ceva nu era în regulă. Iar eu eram cauza!
- De ce mă urăşti? Întrebarea părea să vină de peste tot din jurul meu, ca şi cum cineva s-ar fi rotit pe lângă mine cu o viteză superluminică. Dar, hei! Dumnezeu e un tip amuzant. Asta nu însemna că o să şi râd!…
Ştiam că trebuie să răspund, însă ceva părea să mă oprească; iar asta nu-mi convenea! Aşa că, într-un efort suprem de a învinge şi ultima barieră care separa omul de Dumnezeu, mi-am apropiat cele două mâini, am lăsat lumina şi întunericul să se contopească şi, în timp ce Universul se clătina din temelii, am erupt:
- De ce?! De ce?! Chiar nu ştii?! Tu, Cel care pretinzi că le ştii pe toate? Tu, Cel fără început şi fără sfârşit?! Chiar vrei să ştii de ce? PENTRU CĂ AM CREZUT ÎN TINE, TICĂLOS FĂRĂ INIMĂ CE EŞTI!! D’-aia! Fiindcă am crezut în poveştile copilăriei, poveşti despre un Dumnezeu bun şi iubitor la care poţi să apelezi cu încredere, ştiind că într-un fel sau altul te va ajuta! Poveşti de care Tu Ţi-ai bătut joc! Fără milă! Ai ucis copilul din mine şi, pentru asta, n-o să Te iert în veci! Mi-ai luat visele, fir’-ai Tu să fii!… Te dispreţuiesc! O, şi de-ar fi doar atât! E mult mai mult! Într-un moment de umor sadic, ai decis că cel mai bine este ca în familia mea fericirea să se cuprindă într-o lacrimă! Până şi asta Ţi s-a părut prea mult şi i-ai trimis pe ai mei în Valea Plângerii atunci când aveau mai multă nevoie de Tine! Dar Marele Şef era prea preocupat ca să audă plângerile unor bieţi muritori! Ah! Mi-e silă de Tine! Eşti un nimic în comparaţie cu oamenii!! Ai creat ceva, ceva cu conştiinţă şi cu suflet!… Şi apoi ai lăsat creaţia de izbelişte. Frumos, n-am ce zice! Însă vei plăti! Scump! Se zice că fiecare fiinţă eternă îşi caută sfârşitul; eu voi încerca să Ţi-l aduc pe al Tău. Ţi-o promit!
Începusem să mă încing, iar palmele mi se strângeau spasmodic, parcă ar fi vrut să-L apuce pe acel Dumnezeu invizibil de gâtul Lui nevăzut şi să-L strângă până ar fi auzit oasele trosnindu-I ( în ipoteza că ar fi avut aşa ceva). În jurul meu, Universul continua să se mişte, să se clatine, iar energiile cosmice începuseră să se adune, să se condenseze, culminând către un punct final pe care, destul de ciudat ( şi nu prea…), îl simţeam aproape. Poate chiar prea aproape…
Furia ce o simţeam în mine mi se părea perfect îndreptăţită; rostisem numai adevărul, iar de adevăr nu mi-a fost niciodată ruşine. Aşteptam replica lui Dumnezeu… Însă răspunsul se lăsa aşteptat. Iar aşteptarea se prelungea cam mult; şi uram să fiu lăsat să aştept… Poate Dumnezeu plecase şi mă lăsase singur, să urlu de nebun, zguduind Universul din temelii.
- Să nu crezi că a plecat!
Vocea venise de undeva din spatele meu şi, mirat, m-am răsucit să văd cine este. Însă n-am văzut pe nimeni.
- Nu pot fi văzut, la fel ca şi El. Dacă m-aş arăta, s-ar petrece unele lucruri mai puţin plăcute; înţelegi tu…
Era o voce interesantă: plăcută, caldă, apropiată întocmai ca vocea unui bun prieten; în acelaşi timp, era o voce puternică, cu o rezonanţă impresionantă, vocea unui comandant suprem de oşti obişnuit să i se dea ascultare. Şi mai era ceva… Ceva care-mi făcea jumătatea întunecată să pâlpâie din ce in ce mai tare, iradiind o energie uriaşă, ce încerca parcă să înlăture partea mea luminoasă. Eram
contrariat dar, în acelaşi timp, simţeam cum o bucurie nefirească se strecura încet, încet în mine.
- N-a plecat; stă doar şi se gândeşte la ce-ai spus. Cam ai dreptate si Lui nu-I place să piardă disputele cu nou-veniţii.
- Lucifer, Lucifer!... Vocea lui Dumnezeu se făcu din nou auzită, cu o nuanţă de dojeneală în ea. De ce minţi din nou?
- Dar cum adică mint, Doamne? Din câte ştiu eu, am spus întotdeauna adevărul, numai că ceea ce spun eu nu corespunde mereu cu ceea ce ai afirmat Tu; ori asta ne poate duce cu gândul la: oare cine dintre noi are dreptate?
- Eu am întotdeauna dreptate! tună vocea celui ce, se spune, a făcut totul. Eu sunt Dumnezeu! Eu am creat totul şi nimic nu mi se poate împotrivi! Eu reprezint Adevărul în tot ceea ce există!
Un uşor tremur al energiilor îşi făcu simţită prezenţa în jurul meu, iar componentele mele începură să vibreze într-o frecvenţă indefinită. Devenisem parcă un observator, însă un observator care lua parte cu însufleţire la evenimentele observate. Începeam deja să fac alegeri...Şi simţeam că ceva nu era în regulă cu Dumnezeu...
- Bine, bine! Nu trebuie să Te enervezi! Vocea împăciuitoare a lui Lucifer mă făcea să mă simt bine; un tremor plăcut îmi străbătea fiinţa şi mă făcea să mă întreb dacă nu cumva era un semn al celor ce aveau să urmeze. Deocamdată aşteptam. Speram să nu aştept prea mult.
- Ştii… n-am fost întotdeauna aşa; odată, înainte de facerea lumii cunoscute de voi Îl adoram şi eram recunoscător pentru că mă aflam în preajma Lui. Eram cel mai de seamă dintre slujitorii Lui şi cel mai înţelept; eu decideam ce-i bine şi ce-i rău. Acum însă…răul mi-este bine iar binele duşman!
Ura ce-o resimţeam în vocea lui Satan mă îngrozea; era o ură crudă şi sinceră, ura celui ce pierduse ceva pe vecie, ceva ce cândva fusese dreptul lui înnăscut iar acum îi fusese luat şi dat altcuiva.
- Pentru mine şi cei ce mi se alătură nu mai există milă şi iertare; altă cale decât lupta nu avem. Ştiu că nu prea avem cum să învingem…
- Dar cine spune că nu puteţi învinge?!
Mirarea şi încrederea mea părură să liniştească totul în jur; deodată, ca şi cum ochii mi s-ar fi deschis brusc, o uşoară vălurire a spaţiului de lângă mine îmi indică poziţia lui Lucifer. Oare ce se întâmpla?
- Oricâte speranţe am avea, Atotputernicul ne-a învins data trecută doar prin puterea vocii Sale cea de tunet; nu ştiu ce vrei să spui, dar cred că te înşeli.
- Şi Eu cred la fel; vocea de neconfundat a celui ce-L renegasem toată viaţa se auzi din nou, puternică şi încrezătoare. Iar asta m-a enervat!…Eram mai hotărât ca niciodată să pun capăt acestei mascarade şi să ştiu cu certitudine pe ce poziţie stau.
- În fond şi la urma urmei, care-i rostul acestei discuţii fără sens? M-am cam săturat să ghicesc ce va urma!
Învolburarea de lângă mine se accentuă şi mai mult iar nu departe de ea, o alta, strălucind uşor, îşi făcu apariţia.
- Trebuie să alegi!…Vocea lui Dumnezeu tună peste întinderile Universului şi acesta încremeni. Dacă treci de partea Mea vei avea slavă şi mărire; dacă alegi partea lui Satan… va fi război!
- Aşa să fie! strigă din partea-i de Univers cel Întunecat.
- Am timp de gândire?
- Cât este necesar să ajungi la o concluzie.
Am început să mă gândesc; perspectiva slavei şi măririi părea atrăgătoare, însă plictiseala ce o implica în compensaţie nu mă gâdila prea plăcut; pe de altă parte, varianta Satan suna mai interesant însă viziunea înfrângerii şi a dispariţiei în neant mă speria un pic. Dar… oamenii aveau tot dreptul să cunoască
adevărul, în toate formele lui, iar prima variantă nu cred că le oferă prea multe speranţe. Aşa că…
- Satan…ştii ce-i aia o sferă? Şi mi-am deschis mintea spre învolburarea de lângă mine.
Un hohot de râs plin de răutate începu să răsune în nemărginirile spaţiului; era un râs al cuiva satisfăcut şi încrezător în reuşita planului lui. Concomitent cu râsul noului meu stăpân, jumătatea mea întunecată se aprinse tot mai tare iar cea luminoasă păli şi, uşor şi pe nesimţite, începu să se întunece, să se metamorfozeze până când deveni identică cu cealaltă parte a mea. Eram acum un demon deplin şi, plin de satisfacţie, îmi întinsei aripile pregătit de zbor, când…
un sunet prelung şi sfâşietor umplu timpul şi spaţiul iar Eternitatea se cutremură: sunase trâmbiţa de pe urmă! Urma războiul!
Planetele şi stelele îşi opriră mişcarea; totul în jur încremeni, în aşteptarea momentului eliberator, cel care va descătuşa energiile universale şi va consemna începutul sfârşitului. Şi acel moment veni…
- A sosit clipa Apocalipsei! urlă Satan şi, într-o învolburare de forţe şi puteri, armata demonilor îşi făcu apariţia într-o maiestuoasă înaintare. O bucurie fără margini îmi umplu fiinţa când, ca o mângâiere, ca un tunet, vocea lui Satan se făcu auzită în mine şi zise:
- Ţi-ai câştigat dreptul de a conduce una din armatele mele şi de a hotărâ momentul începerii luptei. Ţine!
O sabie uriaşă îmi apăru atunci în mâna dreaptă în timp ce mâna stângă mi se încleştă pe un scut negru, cu încrustaţii de aur şi diamante.
Am ridicat sabia deasupra capului şi am aşteptat; în faţa mea, ca într-un vis, stelele începură să cadă una câte una şi transformându-se în cădere în câte un luptător din armata Domnului. Raze de lumină începură să brăzdeze timpul şi spaţiul, energiile începură să clocotească, arme fură scoase la iveală, îngerii strângeau rândurile în timp ce avansau spre noi, cântece de luptă umplură fiinţa universală. Nicicând nu mai văzuse Universul asemenea bătălie şi nicicând nu avea să mai vadă!
Am strâns scutul mai bine în pumn; aşteptam. Sfera demonică se concentra tot mai mult când, în fruntea armatei îngereşti i-am văzut pe Mihail şi Gavril, cu spadele lor de energie şi flăcări arzându-le ameninţător în pumni. Am ştiut că sosise clipa! Mi-am întins aripile şi…
- La ataaaac!
Sfera demonilor explodă într-o infinitate de bucăţi care pătrunseră ca nişte ghiulele în armata îngerească făcând largi cărări în puritatea blestemată! Cu o ură neîmpăcată m-am repezit drept în faţa lui Gabriel şi nici o urmă de remuşcare nu mi-a traversat fiinţa în timp ce-mi înfigeam sabia în chipul acela mândru şi strălucitor, trimiţându-i energia în neantul întunecat. Un urlet de groază se
ridică din armata celestă şi valuri de îngeri cu feţe lucitoare se porniră să curgă spre mine; am rânjit fericit şi strângând la piept scutul începui să tai cu sabia în stânga şi dreapta, făcând prăpăd.
Nici Satan şi ceilalţi demoni nu stătuseră degeaba; într-un efort suprem de forţe reuşiseră să spargă blocada îngerească ce păzea porţile Raiului iar acum Belzebut, urlând de fericire, zdrobea cu un buzdugan uriaş şi ultimele rămăşiţe ale mândrelor porţi, în timp ce hoarde de îngeri decăzuţi năvăleau în grădina miraculoasă, pârjolind totul în cale.
Am început să râd în hohote; nimic nu ne mai putea opri din marşul triumfal!
Simţeam victoria tot mai aproape iar mirosul ambroziei începuse deja să-mi încânte fiinţa. M-am întors să înfrunt un nou asalt îngeresc când… Ce-i asta? Nu se poa… Nuu!
Venind spre mine, cu braţele deschise şi cu tristeţea întipărită pe chip, erau… soţia mea, copii mei, toate fiinţele dragi mie din timpul existenţei mele terestre; nu! Înapoi!
Ezitam; sabia îmi scăpă din mână iar scutul îmi tremura. Nu mă simţeam în stare să fac nimic şi ştiam că pierdusem; crezusem că voi fi în stare să uit totul şi să îmi îndeplinesc destinul cu seninătate dar se vedea că mă înşelam…
Spectrele luminoase ce veneau sa-mi aducă sfârşitul (O! Cat de bine o ştiam!) ajunseră lângă mine si mă înconjurară. Apoi, ca intr-un vis hipnotic, incepura sa se rotească in jurul meu, din ce in ce mai repede, ca un carusel al destinului scăpat de sub control.
Eram derutat; nu ştiam ce va urma, când… Ca la o comanda invizibilă, rotaţia se opri iar eu mă trezii prins într-o menghină celestă, cu aripile, mâinile si picioarele imobilizate, fiecare ţinute de cate 2-3 îngeri. Eram pierdut!
Din zgomotul infernal al luptei, un vuiet se auzi, cu o intensitate tot mai mare, tot mai aproape; mi-am ridicat privirile şi… am zâmbit! Într-o mişcare maiestuoasa a celui ce ştia ca victoria e a lui, Arhanghelul Mihail venea încet spre mine, pregătit cu sabia-i de foc să-mi pună capăt existenţei eterne.
Am avut timp să privesc in jur si, pentru ultima dată, să-mi pot deschide conştiinţa către totul universal, sa o las invadată de Bine şi Rău, de Aici şi Acum; am privit chipurile uimite ale demonilor, satisfacţia victoriei de pe feţele îngerilor şi, ca într-un vis al nefiinţei, într-o străfulgerare ce parcă nici n-a existat a conştiinţei, l-am văzut pe Satan şi am ştiut ce va urma…
Sabia lui Mihail îmi străpunse pieptul iar urletul meu umplu fiinţa universală; într-o fracţiune a clipei, esenţa mea energetică se eliberă şi ţâşni spre noua gazda, care nu înţelese ce se petrecea decât când era prea târziu.
Un hohot macabru răsună peste întinderile spaţiului şi timpului; ce simplu era totul acum!
Mi-am înfăşurat mantia în jurul corpului, am privit încruntat spre Pământul recreat şi m-am adresat Celui Preaînalt:
- Cândva Te-am iubit; poate Te voi iubi din nou. Dar acum, între noi nu poate fi dacat razboi!
De departe,dintr-o lume demult pierduta,sosi si replica mult asteptata:
- Aşa să fie… Lucifer!

PS. Astept pareri si propuneri prin PM sau Yahoo Messenger sau in jurnalul Tara Viselor.

Acest topic a fost editat de Ahriman: 31 Mar 2004, 12:12 PM

@Ahriman - Cred ca locul mai indicat pentru povestirile creatie personala este "Biblioteca Hanului", ca nu zice degeaba acolo Propune spre dezbatere materiale realizate de tine!...
Topicul asta merge aici pentru tot felul de povestiri, dar cele care sunt scrise de hangii, cred ca merg mai bine acolo

PS. In plus, daca povestirile mai sunt in alta parte pe Han, nu cred ca are rost sa fie duplicata informatia (de dragul scumpei noastre baze de date

Acest topic a fost editat de Ares: 31 Mar 2004, 12:16 PM

OK.Ma indrept spre zona aceea.Daca cineva vrea sa postez si aici, sa-mi spuna.Multumesc pentru sfat!

Doar p-asta o mai pun;restul le gasiti in Tara Viselor.

Scrie si tu ce vrei...

Autobuzul se apropia vijelios de penultima statie de pe traseu; Nicoleta se pregatea sa coboare, asa ca o intrebai din nou:
- Si tot nu te-ai gandit la un titlu?
- Ma,nu stiu... Scrie si tu ce vrei si iti spun eu dupa aia...
Autobuzul frana puternic si usile se deschisera; Nicoleta cobora, apoi imi arunca o ultima privire:
- Pa!Mai vorbim.
- Salut!
Usile se inchisera; ma asezai pe un scaun si imi lipii nasul de geam.Incepea sa se intunece."Scrie si tu ce vrei...";grozav titlu!
Coborai la ultima statie si pornii pe jos, parcurgand agale cei cativa zeci de metri pana acasa. Un vant se isca din senin sufland usor,obligandu-ma sa imi ridic gulerul la jacheta. Mi se parea mie sau se intunecase si mai rau?
Deodata, in jurul meu se produse o mare agitatie; din toate partile curgeau oameni, alergand, strigand. Un iz acru amestecat cu miros de fum imi izbi puternic simtul olfactiv. Imi ridicai privirile si ma oprii in loc,uimit;unde naiba eram?!
Orasul disparuse! In locul lui aparuse o zona deluroasa, acoperita cu iarba arsa pe alocuri, bolovani si maracini, dominata de o ridicatura mai proeminenta, in varful careia, pe un plan indepartat al unui cer sangeriu, se distingeau trei cruci...Trei cruci?!!! Ce...?
Mirat peste culme,am privit in jur; oamenii pareau desprinsi din alta lume, dintr-un timp biblic prea bine cunoscut, al nasterii crestinismului si al noii ordini mondiale. Oamenii stateau stransi in grupuri destul de mari si discutau cu insufletire, privind mereu spre cruci; o parte din ei,in special femei, plangeau.
Deodata, dinspre cruci se auzi un vaiet, o tanguire parca neumana, o expresie a unei dureri de neinchipuit. Am avansat spre sursa acelui sunet.
In fata mea aparura brusc niste oameni imbracati in niste costume care aduceau vag cu ceva ce vazusem in cartile de istorie. Soldati romani! Nu era nici o greseala: coiful cu pene, mantia rosie, scutul dreptunghiular, fusta de zale, sabia scurta... da,toate erau acolo!
Tremuram; ceva incepuse sa se agite in mine, sa se contorsioneze. Ma durea! Era ca si cum o constiinta ancestrala adormita, un ceva latent de milenii se destepta in mine si vroia sa erupa la suprafata!
Observai mirat ca nimeni nu parea sa ma bage in seama;m-am apropiat temator de soldati insa trecui de ei ca si cum nici n-ar fi fost.
Deodata, un strigat de durere si furie ma incremeni:
- Doamne, Dumnezeul Meu! De ce m-ai parasit?!
Era ceva in strigatul acela ce n-am reusit nici pana acum sa identific! Fara sa vreau, m-am trezit urland...
Concomitent,fara nici un avertisment, un traznet paru sa despice cerul iar un cutremur ma azvarli la pamant. Parea ca intreaga lume se zguduie si ma intrebam daca aveam sa scap de acolo cand, ca la un semn, cutremurul se opri.
Ma ridicai cu greutate de la sol si privii in jur:ceilalti oameni nu se ridicasera inca de pe pamant, iar unii dintre ei pareau incremeniti intr-o atemporalitate ciudata desprinsa de pe panza unui pictor nebun.
Cu pasi tematori, m-am apropiat de cruci; pe cea din centru, cu coroana de spini insangerandu-i fruntea si cu sangele curgand dintr-o rana de sulita din piept,era rastignit EL. Era sfarsit!
Nu semana deloc cu picturile bisericesti; destul de mic de statura, cu barba ravasita,pe alocuri smulsa, cu paru-i castaniu atarnandu-i neregulat in suvite ude de sange si sudoare, Fiul Omului nu parea deloc forta care inspaimantase imparati si preoti! Mi se facu mila. Fusese... iar acum nu mai era.
O adiere de vant ii misca pletele usor, iar capul i se inclina si mai mult si... Pe Jupiter! Ochii i se deschisera fixandu-ma, tintuindu-ma pe loc. Inima-mi inceta sa mai bata...
Priveam pierdut ochii aceia de un negru fara sfarsit, care parca ma inghiteau,ma absorbeau intr-o alta lume...
- Tu! Ce cauti aici?!
Vocea imi bubui in auz iar sufletul mi se cutremura. Deschisei gura sa zic ceva, insa nici un sunet nu-mi iesi din gatleju-mi amortit.
- Nici acum n-ai suportat sa stai deoparte? N-ai ce cauta aici! Pleaca!
Un foc mi se aprinse in suflet; parca tot trupul imi ardea! Teama disparu, iar un ranjet macabru mi se intipari pe fata. Ridicai mana dreapta si, ca intr-un vis, atinsei rana din piept apoi, cu degetele pline de sange, imi atinsei fruntea apoi buzele.
Sangele ma arse ca un fier inrosit iar un urlet animalic mi se inalta din piept.Fara nici o pauza, izbucnii apoi in ras.
Timpul disparu; in jurul meu secolele zburara, universuri se nascura si murira si... ma trezii in fata casei, cu o mana pe poarta de la intrare.Era intuneric si eram singur; ridicand din umeri, am impins poarta si am intrat in curte.
Niciodata nu am mai pus piciorul intr-o biserica.Poate intr-o zi indepartata o voi face din nou... Sau poate nu. Iar de cate ori privesc o cruce, vad acei ochi fara fund, mana dreapta mi se strange in pumn iar undeva in adancul sufletului meu, o voce macabra hohoteste mereu.


Am citit ce-i prin Biblioteca Hanului si povestirile mele nu au loc acolo.Cel putin eu nu am gasit un loc anume.Daca cineva stie mai bine, sa-mi spuna.Multumesc!

va rog postati mai departe...
nu conteaza subiectul povestilor, dar vad ca ne indreptam usor spre genul sf (genul meu preferat).
@Ahriman:SUPER!

Asta s-ar putea sa nu-ti placa la fel de mult, dar e povestirea mea de suflet,asa ca o postez:

Intr-o zi, pe cand dormeam...

Am visat cum Dumnezeu a coborat pe Pamant, chiar in fata mea. Arata ca un batranel simpatic, micut, cu o barba alba ca neaua, lunga pana la piept si cu ochii albastri ca marea.
Sprijinit intr-un toiag in forma unui sarpe incolacit pe un bat, a facut cativa pasi inspre mine, apoi s-a oprit. Parea ca ceva Il nedumereste. M-am apropiat de El si, cu teama, L-am intrebat:
- Ce s-a intamplat, Doamne?
M-a privit curios, ca si cum n-ar mai fi vazut un om nciodata.
- Ce este aici?
Avea o voce surprinzator de blanda si calda. I-am raspuns mirat:
- Pai... aici este Pamantul!
S-a incruntat iar privirea Lui m-a fixat patrunzator.
- Nu, nu! Ce este AICI?!!!
Eram derutat. Nu stiam ce vrea. Raspunsul mi L-a oferit tot El:
- Aici nu este Pamantul!
- Dar...
- Pamantul pe care L-am creat Eu nu arata asa. Era un Pamant pur, plin de bunatate si fericire. Asta nu e Pamantul! Sarmani nebuni, ce ati facut?
Cuvintele parca refuzau sa-mi iasa din gura. Stateam, privindu-L nelinistit si asteptand urmarea. S-a uitat in jur si a oftat. Doua lacrimi ii aparusera in colturile ochilor.
- Ati reusit sa transformati Raiul in Purgatoriu; iar a castigat Celalalt. Si cand te gandesti ca v-am dat o a doua sansa... Saracul Noe! Daca ar fi stiut...!
S-a intors si parea ca vrea sa plece. Cu un efort extraordinar am reusit sa articulez:
- Si acum...? Ce se va intampla?
A oftat din nou, apoi a zis:
- Iar trebuie sa o iau de la capat! Si a disparut.
M-am trezit brusc din somn si mi-am dat seama ca adormisem pe gazonul din fata casei. Am dat sa ma ridic de pe iarba si... am incremenit! In fata mea, sprijinit intr-un toiag avand forma unui sarpe incolacit pe un bat, cu barba alba lunga pana la piept si cu ochii albastri ca marea, un batranel simpatic ma cerceta curios.

Intrebare:pot sa postez si ceva mai lung,in serial?
Acum scriu o povestire care m-a destins intr-o zi mohorata; nu-i cine stie ce,dar mi-a facut placere sa o scriu:

Frigul Iadului

Ieri am avut o experienta interesanta: am facut o mica excursie pana in Iad. Cum s-a putut? Habar n-am! Mergeam linistit spre casa, dupa noua ore de facultate cand, dintr-o data, ridicand privirea sa ma uit la semafor, n-am mai vazut nici un semafor ci o poarta mare din fier, ruginita pe alocuri, cu niste lanturi grele inconjurand barele portii si legate cu trei lacate imense. M-am uitat mirat in jur si, prin intunericul ce ma inconjura am reusit sa disting in spatele meu un rau destul de lat, cu ape intunecate, iar in mijlocul raului, o barca...Goala.
Am fluierat a paguba:
- Mai sa fie! Ce naiba se intampla?!
Rasucindu-ma spre poarta, am inceput sa ma agit:
- Alo?! E cineva pe aici?! Hei!!!
Raspuns: nema! Am pasit spre poarta si am dat s-o imping. Cu un zgomot asurzitor, lacatele se desfacura si cazura impreuna cu lanturile la cativa pasi de mine. Poarta se deschise cu un scartait sinistru care ma zgarie pe creier. Asteptandu-ma sa iasa cineva in intampinare, ramasei cateva clipe pe loc, insa locurile pareau pustii.
- Hopa! Nu-mi miroase a bine!
Am pasit cu grija dincolo de pragul portii si m-am oprit; in fata mea se intindea un peisaj cel putin sinistru: stateam in varful unui deal ce strajuia la cativa pasi mai inainte o vale imensa, brazdata de la stanga la drapta de albia adanca a unui rau ce parea de mult secat, albie care dadea cateva colaterale ce duceau spre mici golfulete, foarte asemanatoare cu niste cazane. Incepeam sa-mi fac o idee despre locul in care ma aflam.
- Pe Jupiter! Asta-i Iadul? Nu prea cred!... Unde-s mortii? Unde-s demonii?
Asta chiar ca era o surpriza! Nu vedeam pe nicaieri vreo miscare. Nu vedeam un schelet, un cadavru, un drac...! Unde disparusera?
Brusc, am realizat ca mi-era frig; frig in Iad! Hai ca-i buna! M-am enervat:
- Hei! Care-i treaba pe aici?!!!!
Ecoul fu singurul raspuns; ridicand din umeri a lehamite, ma intorsei sa plec cand, cu coltul urechii, am prins un sunet slab, o voce ce inainta spre mine. Am deslusit chiar cateva vorbe, ce aduceau a cantecel:
- "... si baga Doamne carbuni in soba..."
Ma pufni rasul; cine canta treaba asta in Iad, chiar ca era ticnit! Am asteptat sa-si faca aparitia sursa vocii. Can a aparut, imbracat cu un cojoc urias de blana si cu coarnele tocite de-abia mijind de sub o caciula imensa tot de blana, Diavolul m-a facut sa ma tavalesc pe jos de ras! Ajuns langa mine, se opri si astepta sa termin de hohotit, apoi izbucni indignat:
- Ce razi, ma, asa... a prost?! Ce, crezi ca eu ma veselesc aici?! Cand te-oi altoi un pic...!!
A dat sa inainteze, insa un stranut puternic facu sa se cutremure valea.
- Noroc!
- Multam' frumos! Stai sa-mi scot batista...
La-m urmarit amuzat cum extrage din buzunarul cojocului o batista rosie pe care am distins fugar marca producatorului:" Dumnezeu & Co.".
Isi sufla zgomotos botul de taur, apoi spuse ragusit:
- A dracului situatie! N-am mai avut asa ceva pana acum!
- Dar ce s-a intamplat? Unde-i toata lumea?!
S-a incruntat:
- Cum ce s-a intamplat? Ne-a taiat sefu' energia si nu ne mai trimite recruti. S-a suparat pe noi ca ne-am blegit, ca nu mai actionam cum trebuie, ca ne-am dat pe castig fara munca si alte alea...!
- Dar cum se poate asa ceva? Ce...
- Io-te ca se poate! I-am trimis pe baieti sa taie niste lemne de pe Pamant si sa scoata ceva carbuni - petrol nu ne mai dau aia de la OPEC, cica platim prea putin - iar sufletele s-au dus sa picheteze la Poarta Raiului, sa ni se dea drumul la curent, ca sa poata ei sa joace Quake 3...
- Ha?!
- Da' ce, crezi ca noi nu avem tehnica?! Stai sa vezi ce calculatoare are Sefu'! Mama-mama!
In acel moment se apropie de noi un mic dracusor, dand vesel din coada-i ascutita.
- Sa traiti, Patroane!
- Ce-i, ma?
- A zis Sefu' ca ne da drumul la foc si energie cu conditia sa ne comportam cum trebuie la Apocalipsa! Altfel ne baga si penalizari...
- OK! Mergem dupa scenariu....
Eram incurcat; m-am scarpinat in crestet si zisei nehotarat:
- Apai, eu am sa plec... Daca nu va suparati...
Satan isi lepada cojocul si zise:
- Nici o problema... Auzi?...
M-am intors din drum:
- Ce-i?
- Daca mai treci pe aici, adu-ne si noua Star Craft-ul, ca m-au capiat astia cu cererile lor!....
- OK, Patroane! Salut!
- Hai, pa!
M-am trezit brusc in fata semaforului; era verde. In spatele meu, un batranel se agita nervos:
- Ce faci, tinere! Treci sau nu?
Am zambit:
- Nici o graba,tataie! N-avem de ca sa ne grabim; scenariul e stabilit! Intr-un fel sau altul ,tot acolo ajungem!
" Auzi: Quake 3! Bah!"

Epcoa de aur

“Hades inseamna Iad”, se gandea Satan; de aceea ii placea acolo. Se intinse peste biroul stralucitor si dadu un bobarnac interfonului.
-Da, Sire, se auzi vocea secretarului sau Lilith.
-Cati sunt azi?
-Patru. Sa va trimit pe vreunul?
-Da... stai! Exista vreunul care sa para altruist?
-Ar fi unul... cred. Dar ce conteaza, Sire? Probabilitatea este de unul la un milion ca tocmai el sa formuleze Dorinta Fundamentala.
In ciuda caldurii, pe Satan il apuca tremuratul numai auzind acele ultime cuvinte. Era grija lui cea mai obsedanta, aproape singura: ca, intr-o buna zi, cineva ar putea formula Dorinta Fundamentala- dorinta esentiala, altruista. Atunci s-ar fi intamplat nenorocirea: Satan s-ar fi trezit inlantuit vreme de o mie de ani, dupa care ar fi fost scos la pensie pentru tot restul eternitatii. Insa Lilith avea dreptate, isi spuse el.
Cu oarecare aproximatie, doar o persoana dintr-o mie si-ar fi vandut sufletul pentru indeplinirea unei dorinte cat de cat altruiste, si s-ar fi putut sa mai treaca un milion de ani, daca nu chiar o eternitate, pana sa fie exprimata Dorinta Fundamentala. Pana acum nimeni nici macar nu se apropiase de o asemenea dorinta.
-Bine, Lil. Trimite-l totusi pe el mai intai, sa scap de griji.
Inchise interfonul. Omuletul care patrunse prin usa imensa nu arata in nici un caz periculos; dimpotriva, era speriat de-a binelea. Satan se incrunta la el:
-Cunosti conditiile?
-Da, raspunse omuletul. Cel putin asa cred. In schimbul indeplinirii unei dorinte imi luati sufletul cand mor. Corect?
-Corect. Care-i dorinta ta?
-Pai, spuse omuletul, m-am gindit destul de mult si...
-Treci la subiect. Sunt ocupat. Dorinta?
-Ei bine... Doresc ca, fara sa ma schimb in vreun fel, sa devin cea mai afurisita, mai proasta si mai josnica fiinta de pe Pamant.
Satan incepu sa urle.

Tocmai am savurat o cafea buna alturi de o povestire si mai buna!
Keep up the good job!

A.S.:Aschiuta este un simplu nume.

A fost odata un papusar care n-avea nici un copil. Intr-o zi si-a facut o papusa atit de naturala incit parea un baietel adevarat, iar mesterul papusar il tinea pe baiatul de lemn in poala si ii vorbea, ca si cum i-ar fi vorbit propriului sau copil. Nu era nebun. Stia ca nu era decit o papusa dar i-a pus numele Aschiuta. Iata ca intr-o noapte a venit un zeu care, atingind papusa, a trezit-o la viata, si cind papusarul i-a vorbit, Aschiuta i-a raspuns. Mesterul papusar n-a spus nimanui nimic despre aceasta minune. Si-a tinut copilul de lemn acasa si i-a adus toate povestile pe care le-a putut aduna si vesti despre toate minunatiile de sub ceruri. Intr-o zi, papusarul se intorcea acasa din port, incarcat cu povesti despre un taram indepartat, care tocmai fusese descoperit, cind isi vazu casa cuprinsa in flacari. Fara sa stea pe ginduri, incerca sa alerge in casa, tipand: “Fiul meu! Fiul meu!” Vecinii l-au oprit, spunandu-i: “Ai innebunit? N-ai nici un fiu” A privit neputincios cum casa a ars pina in temelii si, cind flacarile s-au stins, s-a aruncat printre ruine, s-a acoperit cu cenusa fierbinte si a plins amarnic. A refuzat sa se lase linistit. A refuzat sa-si reconstruiasca atelierul. Cind oamenii l-au intrebat de ce, a raspuns ca fiul lui murise. A continuat sa traiasca, lucrand prin curtile oamenilor, care il compatimeau, caci erau siguri ca incendiul ii zdruncinase mintile. Pina cind, intr-o buna zi, trei ani mai tirziu, un baietel orfan a venit la el si, tragindu-l de mineca, i-a spus: “Tata! Tata, nu mai ai nici o poveste pentru mine?”

Natural


Henry Blodgett isi privi ceasul de la incheietura mainii si vazu ca era ora doua noaptea. Disperat, inchise manualul pe care-l studia, il trinti si-si lasa capul sa cada pe bratele intinse pe masa. Stia ca nu va absolvi examenul de a doua zi. Cu cat studia mai mult geometria, cu atat intelegea mai putin din ea. Matematica fusese intotdeauna dificila pentru el, iar acum constata ca-i era imposibil sa invete geometria.
Iar daca nu promova examenul, termina cu colegiul; in primii doi ani mai picase trei examene si inca un esec ar fi insemnat, conform regulamentului, eliminarea imediata.
Isi dorea teribil de mult sa absolve colegiul, deoarece diploma ii era absolut necesara meseriei pe care si-o alesese. Acum doar un miracol l-ar mai fi putut salva.
Se ridica, brusc, fulgerat de o idee. De ce n-ar fi incercat o vraja? Ocultismul il interesase intotdeauna. Avea cartile cuvenite si citise adesea instructiunile simple pentru a conjura un demon si a-l face sa-ti indeplineasca dorintele. I se paruse cam riscant si de aceea nu incercase niciodata, dar acum era un caz deosebit, care justifica orice risc. Numai folosind magia neagra ar fi putut deveni expert peste noapte intr-o materie care fusese intotdeauna dificila pentru el.
Apuca iute de pe raft cea mai renumita dintre cartile sale de magie neagra, gasi pagina cu pricina si-si reimprospata memoria asupra celor citeva lucruri simple de facut.
Plin de entuziasm, elibera podeaua, impingand mobilele langa perete. Desena pentagrama cu creta direct pe carpeta si pasi in interiorul ei. Apoi rosti incantatiile.
Demonul era mul