Scrieri, ganduri, amintiri din viata lui exergy33 veti putea citi in cadrul acestui Jurnal.

Lectura placuta!

Spor la amintit.

Cum se obişnuieşte, un dar de casă nouă:

Cred ca daca as fi scris pe un petec de hirtie cererea pentru un nou jurnal, si as fi pus biletul intr-o sticla, si apoi l-as fi lasat la voia intimplarii in apele Golfului Persic, ar fi ajuns mai repede in Marea Neagra ... si apoi la Mihai.
Nu stiu cit de la est de Eden sunt localizata eu in raport cu Hanul, insa unele lucruri, cum era si dorinta mea de a mi se sterge vechiul jurnal, se pare ca nu au fost citite, sau nu au fost luate in serios de Mihai.
Asa ca, dupa mai multe zile si nopti de asteptare, nu m-am mai mirat sa vad ca nu mi se deschide jurnalul solicitat.

Dar totul e bine cind se termina cu bine, vorba proverbului , desi nu sunt absolut convinsa de afirmatia asta.
Deci dupa ce ma obisnuisem cu gindul ca acest jurnal nu va exista niciodata ... m-am trezit cu el in brate.
Multumesc Mihai.

Intre timp mi s-a terminat si concediul, implicit si timpul liber pe care as fi dorit sa-l fi consumat (partial) scriind in acest jurnal, si nici inspiratie parca nu mai am ...

Dar jurnalul acesta mi-a oferit din start unele lucruri placute.
In primul rind am avut ocazia sa revad lume scumpa la vedere. TH ma bucur ca mai dai un semn de viata.

In al doilea rind am ris cu lacrimi din cauza cadoului lui Erwin.
Nu stiu daca va dati seama ce e de ris ...
Stau si ma intreb daca Erwin a postat aceasta imagine cu totul intimplator, sau in mod intentionat?

Dar sa explic logica lucrurilor.
Fotografia reprezinta una din frescele exterioare ale minastarii Voronet, mai exact pictura cu Judecata de Apoi, vezi celebrul riu de foc rosu in care urmeaza sa fie arsi pacatosii.
http://ro.wikipedia.org/wiki/M%C4%83n%C4%8...ea_Vorone%C5%A3

Tinind cont ca acest jurnal se numeste la est de Eden, si ca Eden inseamna Rai, Paradis, adica locul celor fara de pacate, e clar unde vrea sa ma trimita Erwin ...

Dar lasind gluma la o parte, vreau sa spun ca in acest jurnal nu va fi vorba despre religie. Cuvintul Eden din titlul jurnalului nu are legatura directa cu gradina Edenului.

In acest jurnal voi incerca sa povestesc frinturi dintr-o dubla si simultana calatorie, una pe axa trecutului, cealalta pe cea a prezentului. Voi vorbi despre doua lumi : una interioara mie - alta din exteriorul meu, una in care-mi cern amintirile, alta in care-mi port trupul.

... sper sa-mi revina inspiratia, caci in lipsa ei nu pot lega nici doua cuvinte intr-o propozitie.

Acest topic a fost editat de exergy33: 9 Sep 2008, 07:29 PM

umorul situaţiei este involuntar, dar imaginea cu Voroneţul am postat-o intenţionat, numai că intenţia nu era deloc aşa subtilă! M-am gândit că e un prilej de aduceri aminte, un mic stimulent pentru inspiraţie, cunoscând temele celuilalt jurnal al tău...

Intrebare - prima parte

De ce traiesc in Iran?
Nu cred ca altcineva inafara de mine poate raspunde la aceasta intrebare?

Raspunsul corect : pentru ca profesoara mea de limba si literatura romana din clasa a cincea mi-a zis ca nu e sanatos pentru o fata de virsta mea sa citeasca numai carti despre razboi.

In vacanta de vara de dupa clasa a patra am facut o adevarata pasiune pentru cartile ce aveau ca subiect al doilea razboi mondial.
Ma fascinau evenimentele de atunci si numele unor personaje ca Hitler, Himmler, Stalin, Goring, Churchill, Antonescu, Mussolini, Auschwitz, Dachau, operatiunea Barbarossa, Pearl Harbor, Horia Sima, Hiroshima, maresal Tito, sau cuvinte pe care nu le intelegeam in totalitate ... Garda de Fier, blocada (de la Stalingrad), blitzkrieg, Wermacht, Holocaust, Gestapo, Luftwaffe, SS, Fuhrer, puterile Axei, Antanta, Noaptea de Cristal, Komintern, frontul de est, Katyusha ...

Citeam la intimplare orice imi cadea in mina si orice avea legatura cu evenimente legate de razboi.

La inceputul clasei a cincea profesoara ne daduse o lista cu cartile de lectura obligatorie si o alta cu cartile pentru lectura facultativa.
Cea mai mare parte le citisem inainte. Restul le-am citit in primele saptamini de la inceputul trimestrului.

Intr-o zi coboram scarile cu bratele incarcate de carti. Mergeam sa le schimb la biblioteca. Biblioteca scolii era situata la parter.
Profesoara m-a vazut si a fost curioasa sa vad ce citesc.
Toate erau carti despre razboi sau despre lagarele de concentrare nazista.
Le-a rasfoit si s-a uitat la mine cu o privire patrunzatoare. Avea niste ochi caprui, foarte luminosi si o privire inteligenta, dar in acelasi timp foarte placuta.
M-a intrebat daca le-am citit fila cu fila.
I-am raspuns ca da.
Mi-a inapoiat cartile fara sa zica nimic.

La urmatoarea ora de limba romana mi-a pus citeva intrebari. Desi nu aveam decit zece ani mi-am dat seama ca intrebarile puse de ea au un singur scop: sa se convinga ca citisem cartile de pe lista de lectura obligatorie.

La vreo doua alte saptamini m-am intilnit cu dinsa chiar la biblioteca.
Luasem alte carti ... tot pe tema razboiului.
Profesoara i-a cerut bibliotecarei fisa mea si dupa ce a parcurs-o pe fata si pe spate m-a intrebat cu o voce mirata : chiar iti face placere sa citesti astfel de carti?

Foarte, i-am raspuns eu laconic.

S-a uitat din nou la mine, s-a gindit putin, apoi a continuat dialogul.
Ai incercat sa citesti poezie?

Incercasem, insa poeziile ma lasau rece. Mi se pareau ori prea lungi, ori fara sens, ori lacrimogene, ori patetice, ori patriotarde, ori pentru domnisoare pensionare.
I-am zis toate acestea.
Doamna profesoara ma asculta atenta.

Poti incerca sa citesti haiku sau catrene. Sunt poezii scurte si frumoase care nu plictisesc. Data viitoare sa iei si o carte de poezie.
Nu e bine ca o fata de virsta ta sa citeasca numai carti despre razboi.
Nu visezi noaptea urit din cauza lor?

Nu, i-am raspuns eu rizind. Nu mi se intimpla sa visez urit noaptea. De fapt dorm ca un lemn pina dimineata.
Profesoara a zimbit si s-a indepartat zicind : sa nu uiti de volumul cu poezii.

Saptamina urmatoare am rugat-o pe bibliotecara sa-mi aduca de la raft niste volume de poezie. Am pronuntat cuvintele haiku si catren cu jumatate de gura, nefiind convinsa ca le pronunt corect.

Dupa citeva minute s-a intors cu doua carti: o antologie de poezie japoneza si un volum de poezie persana.

Le-am luat acasa si am inceput sa le rasfoiesc.
Am citit pe sarite citeva haiku-uri avind sentimentul ca acei poeti japonezi cu nume ciudate nu sunt prea sanatosi la minte.
Totul mi se parea absurd in versurile lor.

Am lasat deoparte volumul cu poezie japoneza si am trecut la cel cu poezie persana.
Am citit citeva poezii, si desi mi s-au parut mai accesibile, totusi nu si-au gasit cine stie ce ecou in sufletul meu.

Am dus cartile inapoi la biblioteca si tocmai cind ma pregateam sa-i spun bibliotecarei ca as mai vrea niste volume cu catrene, am vazut ca profesorul de geografie a pus pe masa citeva carti.
Bibliotecara le-a bifat pe fisa.

Am intrebat-o daca pot sa ma uit si ea mi-a facut semn cu capul ca da.
Desoperisem doua carti, una ma atrasese prin numele autorului- Francois Villon, cealalta prin titlu - Privighetorile Persiei.

Am deschis la intimplare cea de a doua carte si ochii mi-au cazut pe niste versuri pe care le-am memorat instantaneu :

Fost, a fost un strop de apa - si pieri in mare stropul;
Fost, a fost un strop de tina - si se contopi cu globul.
Ce-i venirea ta pe lume? Ce-i plecarea ta? Raspunde!
Din Neunde vine-o giza si se duce in Neunde.

Acestea sunt versurile care m-au facut sa ma indragostesc de poezia lui Omar Khayyam.

Chiar traiesti in Persia?

Chiar urmeaza o partea a doua ?


Aminitiri placute !

@M&C
... chiar .

......................................................
Intrebare - partea a doua

De abia asteptam sa ajung acasa ca sa citesc in liniste restul versurilor.

Ambele carti mi-au placut. Coincidenta de a-i fi citit simultan pe Khayyam si Francois Villon a avut un efect straniu asupra mea. Simteam cum o forta nevazuta ma catapulteaza undeva departe in timp.
Aveam impresia ca o jumatate a creierului incearca sa reconstituie atmosfera oraselor medievale franceze in care a trait Villon in timp ce, cealalta, e preocupata cu larma bazarurilor si a caravanseraiurilor prin care isi plimbase pasii Khayyam.
Taverna reprezenta punctul comun din versurile celor doi poeti.
Locul acesta atit de hulit de clericii ambelor religii de care apartineau cei doi poeti, se transformase in versurile lor intr-un loc aproape sacru, loc in care putea fi gasit adevarul vietii si cel al mortii.

Inainte de a le da inapoi la biblioteca, in pauza mare, le-am zis colegilor mei ca am doua carti cu niste poezii interesante, si daca sunt amatori sa asculte versurile, sa raminem dupa ore in clasa ca sa le citim.

Orele s-au terminat. Unii au plecat acasa, altii, mai curiosi din fire, au ramas in clasa.
I-am dat volumul de poezie persana unei colege ce avea dictia foarte buna, ea recitind de obicei textele de la deschiderea festivitatilor scolare, si i-am aratat ce versuri sa ne citeasca.

Dinsa se asezase pe pervazul ferestrei, iar noi ne-am tras scaunele mai aproape, formind un semicerc in jurul ei.
Dupa fiecare catren citit facea pauza, nu atit ca sa-l comentam, cit sa ne oprim din ris.
Khayyam ii ridiculiza pe preotii islamici si prin versuri mestesugite arata cit de pacatosi sunt ei in raport cu 'pacatosul' de rind.
Dar el vorbea si despre neputinta de a sti ce e dincolo de moarte spunind ca fericirea e legata de placerile simple ale vietii, nu de avere, nici de stiinta nici de putere.

Aveam un coleg care facea tot timpul glume la ore. O data chiar a fost dat afara din clasa.
Se ridicase de pe scaun si se asezase pe pervaz linga colega noastra.
I-a luat cartea din mina si a inceput sa comenteze versurile.
Intradevar avea talent in a le rastalmaci.

Ca sa vezi! Cu o mie de ani in urma s-a nascut un tip destept care si-a dat seama ca viata inseamna 'guleai' nu numai 'au, vai de mine si vai, vai'.
Bravo lui! Dupa ce s-a timpit la cap cu calcule astronomice si si-a prins nasul in sinusuri si tangente, si-a dat seama cit de fraier a fost.
Noroc ca a intrat in taverna si dupa ce a dat pe git o bardaca de vin negru, ca ala de Buzau, i-a venit omului mintea la cap ... si s-a apucat sa-si traiasca viata.

Pe cuvint ca are dreptate.
Cu ce ma ajuta pe mine sa stiu ce vertebrate au trait in cernozoic, ce-i aia diateza pasiva sau ...?

Vorbele i-au fost intrerupte de profesoara de limba romana, care, nu stiu de cit timp statea in cadrul usii, fara sa o observam, pentru ca noi eram cu spatele la usa, iar usa era amplasata lateral de fereastra transformata ad-hoc in tribuna de colegii nostrii.
Ascultase toate comentariile noastre facute la misto .

... da, Razvane!
Ce-ti trebuie sa stii ce e diateza pasiva. Hai sa desfiintam gramatica, ca tot nu foloseste la nimeni. Nu?
Mamiferele traiau in cenozoic, nu in cernozoic ... nu are nici o legatura cu cuvintul cernoziom.
Dar de fapt de ce sa ne obosim materia cenusie cu astfel de informatii obositoare? Mai bine sa mergem la o tigara sau la o bere, nu-i asa?, a continuat ea ironic adresindu-i-se direct lui Razvan.

El se inrosise cu totul sub privirile profesoarei.
Avea dinsa un fel de a se uita, si fara nici un cuvint explicativ, te facea sa intelegi ca bati cu succes cimpii pe linga subiect.

El nu-i de vina, am intervenit in discutie.
Eu am adus cartile ca sa le citim in clasa.

Doamna profesoara nu se suparase pe noi. Al saselea simt imi spunea ca nu era suparata. Cel mult era mirata sa vada unde ne duce mintea.

Mi-a luat din mina cartea lui Francois Villon, s-a uitat sa vada despre ce e vorba, apoi cu un ton bine dispus a zis :

Vad ca ati pus de un cenaclu literar in toata regula, asa ca sa continuam. Continuam cu Villon.
Poftim, citeste ce-ti place, mi-a zis ea inapoindu-mi volumul

Ghinionul a facut ca am pus fisa de telefon, ca pe un semn de carte, intre paginile in care descoperisem un catren pe care doream sa-l copiez in caietul meu de compunere ...
Parca un magnet a tras coperta si a desfacut cartea exact acolo.
Am inceput sa citesc :

Patruvers

Eu sunt Francois - şi de-aia-s breaz! -
făt din Paris lângă Pontoise
În ştreang va şti bietu-mi grumaz
cât trage curul la necaz.

Toata clasa ridea cu lacrimi.
Intre timp profesoara se asezase pe scaun. Cind m-am uitat la ea am vazut ca-si ocoperise fata cu ambele palme ca sa nu o vedem cum ride.
Nu stiu ce-si inchipuia despre mine, nu stiu ce-si inchipuia despre noi in general.
Ne era profesoara doar de doua luni de zile si nu cred ca reusise sa ne cunoasca foarte bine.

In subsolul paginii era trecut textul original in franceza.
Sa citesc si catrenul in franceza?, am intrebat-o eu pe un ton extrem de serios.
Profesoara si-a desfacut larg bratele, in semn de : pe mine ma intrebi? ... sau : fa cum vrei ...

Am inceput sa citesc cu placere in franceza.

Quatrain

Je suis François, dont il me poise,
Né de Paris emprés Pontoise,
Et de la corde d'une toise
Saura mon col que mon cul poise.

Fetele chicoteau, baietii se straduiau sa para seriosi ... doamna profesoara se uita la noi zimbind.
Bine, a zis ea.
Am sa plec sa nu va incomodez cu prezenta. Continuati-va cenaclul improvizat. Nu e rau deloc.

S-a uitat din nou la mine si cu o voce cam nesigura mi-a zis : cred ca era mai bine sa te fi lasat sa citesti oribilitatile acelea despre lagarele de concentrare naziste si al doilea razboi mondial.

Mi se pare ca a trecut o vesnicie de cind mi-au fost spuse aceste vorbe.

Stiu ce m-a facut sa mi le amintesc.
Grupul de fete si baieti din fata mea. Probabil ca sunt studenti. Poate ca si ei pleaca in aceeasi directie cu mine.



Suntem la terminalul din Isfahan, capitala Persiei medievale. De acolo urmeaza sa plecam mai departe.
Unde ?
... la est de Eden. Asa am numit eu locul in care vreau sa ajung.

Acest topic a fost editat de exergy33: 18 Oct 2008, 06:21 PM

Trebuie sa fie ceva extraordinar sa traiesti in Iran. Acum 10 ani la mine in cartier un iranian a deschis un mic magazin cu produse agroalimentare din Iran. Produsele erau ca sa zic asa, exotice, curmale, gutui smochine, dulceturi, serbeturi, rahat, bauturi ciudate, tutun pentru narghilea. Patronul era un tanar jovial si plin de respect, incercand sa explice cat de naturale sunt produsele vandute in magazinul sau. Devenisem un client fidel, preocuparea sa fata de client imi aducea aminte cumva de Constantinopol, sau de Ada-Kaleh, insula pe care am vizitat-o cu tatal meu cand eram copil. Dupa un timp micul magazin a fost demolat de primar, ii duc si acum dorul, am gasit prin centrul orasului un magazin libanez, dar nu se compara cu produsele iraniene. Citind randurile tale imi inchipui ce piete trebuie sa existe in Iran, ce produse. Daca am considera veridica ideea ca Irakul este Edenul atunci putem afirma ca tu traiesti la est de Eden. Sa fi sanatoasa si fericita, sper ca intr-o zi comunitatea internationala sa accepte ca Iranul, istoria sa sunt tot atat de importante pentru umanitate pe cat au fost Grecia si poporul sau.

E departe, "la est de Eden"?

@TH
Daca vei avea suficienta rabdare sa urmaresti jurnalul, si daca nu te vei plictisi, vei afla cit de departe e la est de Eden.

Stateam pe un scaun din plastic si inox cu privirea atintita drept inainte si-i urmaream pe cei ce treceau prin fata mea. Intotdeauna am fost atrasa de figurile umane pentru ca ele imi dau un material de lucru inepuizabil.
Pot sa-mi pun neuronii in miscare si pot goni inevitabila plictiseala care pur si simplu ma ataca in aceste ore insuportabile de asteptare.
Nu-mi place sa astept sa decoleze avionul sau sa porneasca trenul. Nu-mi place sa astept pe cineva si nici nu-mi place sa astept ca sa se intimple ceva.
Viata e prea scurta si prea importanta ca sa ne pierdem timpul doar asteptind.
In paralel trebuie facut si altceva. Ceva care sa ne faca sa simtim ca traim, nu doar ca asteptam sa traim.

Stateam si ma gindeam in ce masura profesoara de limba romana mi-a influentat viitorul, caci sunt convinsa ca mi l-a influentat. Dar cit la suta?
... 1%, 25% ... mai mult? ... mai putin?
In ce masura mi-au fost influentate deciziile si alegerile ulterioare e un subiect tabu la care deocamdata nu indraznesc sa ma gindesc.

Intr-una din vacante, in timp ce eram in Romania, am avut surpriza sa vad ca sunt cautata la telefon de fosta mea profesoara.
Am dialogat citeva minute pe calea aerului.
Nu-i venea sa creada ca traiesc in Iran, dar totodata dorea sa-i povestesc mai mult despre mine si viata de pe acel meridian. M-a invitat la ea si mi-a zis ca ar dori sa auda cum suna in limba persana versurile unor poeti renumiti.

A doua zi, la ora stabilita, cu volumele de poezii in geanta, am sunat la usa ei.
Imbatrinise, insa ramasese la fel de distinsa si fermecatoare.
In tinerete semanase destul de bine cu Catherine Deneuve in anii ei de glorie ... mai ales forma si culoarea parului.

Dupa ce-am discutat tot felul de subiecte care o interesau am facut o pauza si am scos din geanta cartile pe care le adusesem cu mine.
A luat un volum si a privit la forma literelor persane. Alfabetul persan este de fapt un alfabet arab inbunatatit pentru ca i s-au adaugat niste litere suplimentare.
Cea mai importanta adaugire o reprezinta litera P, arabii neavind asa ceva in alfabetul lor.

Profesoara admira filele cu chenare colorate - adevarate bijuterii cu desene in arabescuri, miniaturile colorate ce insoteau strofele, calitatea hirtiei dar si felul in care au fost legate volumele si copertile din piele cu medalioane si insertii lucrate in argint-aurit filigranat.
Imi place sa cumpar carti in editii de lux, indiferent cit ar costa, caci simpla lor atingere inainte de a incepe lectura ma poarta in lumea magica zugravita de cuvinte.

Am citit versuri din Hafez si Sa'adi cu acea dictie specifica stilului de recitare impus de limba persana.
Ea ma asculta fara sa ma intrebe ce inseamna propozitiile citite. Asculta muzicalitatea cuvintelor si ritmul frazelor.
Apoi i-am citit din Ferdowsi/Firdowsi. Pasajele din Shah-Name/Cronica Regilor sunau ciudat in apartamentul ei. Mi se parea atit de extraordinar ca sa le citesc in acel spatiu pe care il vizitasem pentru prima oara pe la sfirsitul clasei a cincea.
Dupa atitia ani reveneam acolo.
Dar ce diferenta intre fata cu uniforma bleumarin, cu parul roscat si aspru prins intr-o coada in virful capului, cu ochelarii mereu alunecind spre virful nasului, si eu cea de azi.

Apoi am deschis volumul de rubayyate. Am inceput sa citesc alternativ versurile in persana si traducerea lor in romana.

De peste timp Omar Khayyam zimbea printre rinduri.
Zimbea intr-o casa straina ca si cum ar fi fost la el acasa.

... .

Imi place sa calatoresc, si indiferent de meridianul pe care imi plimb pasii, niciodata nu ma plictisesc.
In general urmaresc oamenii, analizez fizionomiile si modul in care gesticuleaza.
Foarte rar mi se intimpla sa citesc ceva.
Cind sala de asteptare, peronul sau terminalul se goleste de calatori, si nu mai am pe cine lua in colimator, deschid celularul si trec in revista imaginile mele preferate.
Le stiu pe de rost insa mi-am facut un obicei in a le urmari pe display-ul telefonului.
Fara nici o ordine anume am ingramadit tot felul de imagini : peisaje, instantanee din orase, monumente istorice, opere de arta, toate din Romania, alte opere de arta care imi plac si citeva imagini mai speciale de care ma leaga anumite ginduri.

Cu un simplu click o asez pe Doamna cu Hermina a lui Leonardo pe scarile cazinoului din Constanta, Terapeutul lui Magritte este trimis sa contemple albastrul de Voronet, Muza Adormita a lui Brancusi viseaza intr-un peisaj cu ceata pictat de Isaac Levitan, fata din Maramures, cu zgardan din margele colorate, priveste zapacita formele geometrice concepute de Vasarely, prin fata Ateneului se plimba van Gogh cu o palarie de pai pe cap, in curtea castelului Bran italianul Giorgione se simte ca la el acasa, Fata cu turban a lui Vermeer se odihneste pe o banca in Cismigiu, uratorii cu plugusor si zurgalai fac galagie in camera in care jucatorii de zaruri il asteapta pe Georges de La Tour, prin viile de la Cotnari se plimba indragostitii lui Gockel, obcinile par sa duca direct intr-un sat pictat de Chagall, Sofitelul e pregatit sa ii primeasca pe Dali si Picasso, prin Copou trece trasura printesei Lopukhina, Astronomul lui Gerard Dou priveste cerul instelat de la o fereastra a castelului Peles, sunetele contrastante ale lui Kandinsky se amortizeaza pe luciul Dunarii, ... iar Einstein-ul lui Andy Warhol ramine nedumerit in fata unei imagini in verde, pe care, desi o vede, nu o intelege ...
...
Cum a zburat timpul!
Ne-am asezat pe locurile noastre gata sa purcedem intr-o noua calatorie.
In citeva minute am parasit Isfahanul. Incet si sigur ne indreptam spre unul din orasele desertului.
Filmam cum se derula peisajul, fara sa mai fiu atenta la ce se intimpla in jur.
Zgomotele nu mai razbateau pina la urechea mea.
Intrasem parca sub un imens clopot de liniste. Acolo eram doar eu si gindurile mele ...

Acest topic a fost editat de exergy33: 1 Nov 2008, 05:21 AM

Imaginile se succedau prin fata ochilor ca si cum cineva ar fi tras un poster repetativ ce nu se mai sfirsea.
Stinci si peisaje aride, intrerupte din cind in cind de citeva pilcuri de copaci, semn ca acolo exista apa, alunecau prin fata ochilor, provocind o usoara stare de somn.
Insa copacii erau de un verde atit de vibrant ca pur si simplu iti perforau retina, trezindu-te imediat la realitate.

Aveam impresia ca nu eu eram cea care mergea inainte, ci ca lucrurile mergeau intr-o directie opusa mie.
Ca timpul nu se scurgea, si ca, de fapt, secundele si orele ramineau lipite undeva pe scaunele din autobuz, pe geamurile fumurii, pe instalatia de aer conditionat, pe mocheta de pe jos - ce imita un covor din Nain.
Dar ce reprezinta Timpul atunci cind lumea din interiorul tau pulseaza intr-un ritm ce nu se sincronizeaza cu lumea de dinafara? Atunci cind dialoghezi cu lucruri si fiinte ce nu exista in preajma, dar ramii indiferent la intrebarile puse de cei ce iti stau in fata?

Intram in universul desertului, univers atit de drag mie, pentru ca in imensitatea aceea de culoare nisipie, valurita de arsita vinturilor sfredelitoare, am inteles cindva lucruri uimitoare.
Am trait sentimentul ca intreaga viata mi se decanteaza in fata ochilor, ca mi se limpezeste prezentul si ca viitorul deja s-a intimplat.

Dar sa las la o parte filozofia si sa spun unde vreau sa ajung.
La Kashan - poarta de intrare a desertului de unde incepe drumul care duce la Yazd si mai departe, pina la Kerman.
In acelasi timp orasul se afla la rascrucea de drumuri comerciale dintre Isfahan si Qom.

Aici, in urma cu aproape noua mii de ani, au trait Kasienii, oamenii ale caror urme au fost descoperite pe dealurile aride de la Sialk.
Toata ceramica lumii persane poarta in ea simbolurile de la Sialk.
Dar nu numai vasele si statuetele descoperita in fostul imperiu persan.

Acelasi tip de reprezentare se poate vedea pe multe obiecte de ceramica descoperite in Romania.
Ma refer la ceramica veche, anterioara epocii metalelor. Stiu, in lipsa imaginilor vorbele mele sunt greu de crezut. La timpul potrivit voi incerca sa compar piese arheologice din Romania si Iran.

Dar despre toate astea, si inca multe altele pe care le-am vazut in Kashan, voi vorbi pe indelete in viitor.
Bineinteles ca vor fi si fotografii .
Sper sa fie si un dram de inspiratie ...

Acest topic a fost editat de exergy33: 7 Nov 2008, 07:17 PM