-Hei, ce faci? Te-ascunzi şi taci?
spune vântul când ea trece
fără glas prin umbra rece.

-Ce ştii tu! A fost o iarnă
lungă, grea... Veneau să-mi cearnă
fulgi pe geam. Am strâns în stoc
munţi de nea... şi nici un foc!

-Şi când vii să ne învii?
plâng pădurile pustii.
Primăvară, când soseşti?
Frunze nu mai spun poveşti!
Zâne dorm în vis cu flori
şi aşteaptă să-nfăşori
în liane verzi copaci...

-Taci, pădurea mea, doar taci!
Gerul încă mă mai ţine
sub zăvor, în lumi străine...

-Tu nu vezi? încep să fiarbă
vrăji, descântece în iarbă,
spune murmurând în barba azurie un pitic,
el singur ştie
de ce-i tristă.

-Bine, fie...
Curgi, izvor cu apă vie!
să uit că mi-au plâns pe umăr
ploi de noapte, fără număr
şi norii-mi aduc acuza
că de mult
nu-i mai ascult...
Soarele e azi la rând!
spune ea
şi-apoi râzând
de tristeţe-şi stoarce bluza.

Acest topic a fost editat de aniela barbu: 8 Mar 2008, 03:08 AM

Iubitul meu e-o vastă bibliotecă (rondel)


Iubitul meu e-o vastă bibliotecă
şi teorie multă m-a'nvătat:
toti zeii din religia aztecă
războaiele şi intrigi de palat.

De tot ce este nou pasionat
ajunge uneori la discotecă.
Iubitul meu e-o vastă bibliotecă
şi teorie multă m-a'nvăţat!


Imi spune cum se face-o ipotecă
dar n-am gasit oricât am căutat
tabelele de legi ce ni s-au dat.
M-ar rătăci, desigur, de potecă
de-aş studia imensa bibliotecă...

Ego


Poate-am murit de iarnă şi reînviu de floare
când pală trece luna prin magice livezi
sau când, visând lumina, dislocă trotuare
fragilul fir de iarbă pe care nici nu-l vezi.

Poate că sunt pe stradă păşind doar pe bordură
cu un rucsac de stele pe-un umăr agăţat.
Din el am scos lumină... dar nori au pus cenzură
pe-un vis dintotdeauna, neîmplinit vreodat'.

Poate că sunt actorul ce-n piese anonime,
la fel de alb şi tragic, îşi joacă propriul rol
de acrobat pe sârmă, la mare înălţime,
şi-n vuiet de aplauze se prăbuşeşte-n gol!

Atunci oare-am prins aripi ce-au învăţat să zboare
stângaci prin noapte, ceaţă, prin vânt şi ploaie grea?

Poate-am murit de iarnă şi reînviu de floare
fiindcă mereu mă cheama un zbor, pe undeva...

De n-aş avea în mine străina ce mă-mpinge
mereu spre mai departe, mereu spre altă lume,
aş tremura cănd plouă, aş îngheţa când ninge
pe caii mei sălbatici ce-şi strâng sudoarea-n spume.

Ea vrea să cerceteze Adâncul şi Înaltul
din suflete, să lupte cu bezna fără teamă.
În febră sare-n goană de pe un cal pe altul,
galop nebun spre marea ce-i murmură şi-o cheamă.

În cale răsar umbre ce nu pot înţelege
de ce în nici o lume nu poate să rămână...
dar lumile-s de beznă şi bezna n-are lege:
te muşcă lupii nopţii chiar de-i hrăneşti din mână!

Abia pe ţărmul mării ce leagănă în unde
furtunile trecute şi cele viitoare
se-opreste, intră-n ape şi valul nu-i ascunde
de ce se zbate veşnic şi-n apa lui e sare...