Da, ştiu că problema s-a pus demult şi de multe ori (s-au scris şi povestiri SF celebre...), dar totuşi: Ce este râsul? De ce ne amuzăm, ce este umorul, de ce ne vine să râdem? "De ce" în sensul de "Care-i cauza", dar şi în sensul de "Care sunt... chestiile de care râdem". Este adevărat că, dintre toate vieţuitoarele, numai omul se amuză? De ce? Cum a apărut râsul la Homo sapiens? La ce serveşte el?

Eu am reflectat puţin asupra subiectului şi am câteva observaţii:

1. Niciodată nu râdem de ceva inanimat. Ca să râdem sau să ne simţim amuzaţi trebuie ca obiectul amuzamentului nostru să fie ori o persoană (un om), ori ceva asupra căruia putem proiecta caracteristici psihice umane, ceva ce putem personifica. În afară de alţi oameni, putem râde de exemplu de un animal -- dar numai dacă îl personificăm (măcar momentan), înzestrându-l cu atribute psihice umane. De o piatră nu râdem. Nici de un nor, de un scaun sau de un pantof. Decât dacă ele intră într-o relaţie oarecare cu omul -- şi atunci eventual râdem de fapt de acea relaţie, nu de obiectul în sine.

Mai pe scurt, pentru a râde de ceva e nevoie de o relaţie empatică cu acel ceva: trebuie să mă pot pune în locul acelui ceva, trebuie să fie posibilă substituţia mentală "Dacă aş fi fost eu în locul lui..." (măcar la nivel metaforic). Cu o piatră e imposibilă relaţia empatică. Obiectul râsului este întotdeauna ceva compatibil cu noi înşine (la nivel psihic).

2. Obiectul râsului este un act sau o ipostază umană. Nu râdem de aspectul unei persoane, de diformităţile ei fizice -- decât dacă ne imaginăm o poveste, ne imaginăm nişte acţiuni sau măcar nişte relaţii cu altceva. Pe scurt spus, râdem de un verb, nu de un substantiv. Chiar dacă uneori nu este evident, întotdeauna putem descoperi o acţiune sau măcar o relaţie ca fiind "miezul" chestiunii de care râdem. Acţiunea/relaţia respectivă poate fi doar sugerată, poate fi implicită şi nu explicită, dar ea există cu siguranţă şi de fapt de ea râdem.

[Punctele 1 şi 2 nu sunt o banalitate. Ele nu sunt general valabile, nu se regăsesc neapărat la toate trăirile umane. De exemplu, plăcerea estetică: poae fi resimţită şi vizavi de ceva inanimat; şi poate fi resimţită vizavi de obiecte statice, nu e obligatoriu să existe o acţiune, nu trebuie ca un agent să facă/gândească ceva. O piatră poate fi frumoasă. Dar nu ne poate provoca râsul.]

3. Râsul este în general contagios. (De aceea la toate sitcom-urile scenele hazlii sunt punctate de râsete audibile...) Rezultă că râsul are o latură socială. Observaţia asta e importantă când începem să ne gândim la originile râsului la Homo sapiens.

4. Râsul este plăcut (pentru cel care râde). Cel ce râde doreşte să mai râdă, doreşte ca senzaţia să revină. În consecinţă, el îi apreciază pe cei hazlii, simpatici, hâtri, pe cei ce provoacă râsul. Aceştia au mare trecere socială, câştigă statut social.

5. Râsul este neplăcut (pentru cel de care se râde). Este ca un soi de sancţiune (blândă) -- când ceilalţi râd de tine e clar că ai făcut ceva inadecvat, o gafă sau ceva de care trebuie să-ţi fie (puţin) ruşine.

Nu ştiu cât ajută aceste observaţii... Şi nici nu sunt sigur că sunt corecte.

Păreri?

a

Pentru mine, rasul este descarcare si implinire in acelasi timp !

De la psihologie stiu ca rasul e un mecanism de aparare.

Acest topic a fost editat de DeeDee: 24 Jan 2005, 06:38 PM

Si impotriva pisalogiei e de-al

Intru si eu timid, pe varfuri, in tacere totala sa vad de ce radeti (poate iau si eu lectii)
Zambesc... uneori simplitatea unei zambet este mai buna decat ceva spus sa te afli in treaba...
Ce se intampla? Aud "hohote" de veselie...
Sunt invidiosa. Vreau sa rad cu voi. Fara ironie, fara nimic. Pur si simplu... vreau sa radem impreuna.
Nu puteam sa lipsesc tocmai eu... am o mare slabiciune pentru oamenii veseli.

Interesant. De apărare împotriva a ce? Şi cum ne apără râsul, prin ce mecanism, ce se întâmplă? Şi de ce nu au şi alte animale acest mecanism de apărare? (Sau au?)

a

Amenhotep, esti sigur ca n-au si animalele? eu cred ca am vazut maimute cu simt al umorului si care chiar radeau in hohote...

Catalin, ai dreptate, maimutele rad. Ce n-o sa uit insa cat traiesc va fi un caine pe care l-am vazut razand in timp ce il gadilam... nu mi-a venit sa cred, dar asa a fost... eu ma tavaleam pe langa el de ras din cauza asta

One_Last_Dance, hai si razi cu noi...

Se presupune ca razi numai cand te poti imagina in locul celui care pateste ceva in fata ta, sau intr-o situatie care iti este povestita(emaptie). De ce nu razi cand auzi ca unei persoane i s-a intamplat ceva bun?

Iubesc sa rad..consider ca rasul este unul dintre cele mai bine medicamente posibile. In general prietenii mei sunt oameni veseli..care rad si ei la fel de mult..si ne antrenam unul pe celalalt
Si sa nu uitam cat de bine..face o portie de ras..practic te umple de energie pozitiva si te face sa te simti mult mai bine asa ca.... hai sa radem oameni buni:)

Acest topic a fost editat de aryana^: 25 Jan 2005, 01:51 AM

Pt ca poate nu-i destul de hazliu. Dar se zambeste, nu? (daca-ti place de persoana respectiva)
Sau poate ca ne place noua daca cineva face o gafa, calca in strachina si ne bucuram ca nu am fost noi ala... si colac peste pupaza mai si facem misto, in speranta ca face o mutra hazlie si ne mai si bucuram de asta... are de-a face cu rautate? poate un pic, intre prieteni insa nu, se face doar haz pe chestia asta, pt ca stim ca nu o s-o uitam si la fiecare ocazie o s-o amintim.
La dusmani insa e altcumva: ne bucuram de orice esec, asa cum noi suntem oameni, de-al

De ce radam?
1. ne gadila careva acolo unde ne gadilim cand suntem gadilati
2. auzim un banc si ne buseste rasul datorita neobisnuit-ului din mica povestire
3. ne complacem in situatia data cand superiorul rade

De ce nu radam?
1. ne aflam intr-un loc sobru unde lumea plange
2. ne-am ars cu cafeaua, laptele, ciorba....
3. filmul e prea emotionant in sensul dramei

De ce a rade?
1. poate primul om a ras scotand sunete de genul: ra-ra-ra-dddd--heeeee..
2. asa incep verbele cu a
3. ca nu se mai scrie a ride

na...

Multumesc, Cla... am sa tin minte.
Daca intr-o zi ma voi trezi trista, tot ce va trebui sa fac, e sa vin aici la HAN... sa radem impreuna

Hmm... Foarte ciudat... Ciudat mi se pare nu atât faptul că alte specii au simţul umorului, cât faptul că vorbeşti de un mod de manifestare sonoră asemănător cu al nostru. Mie mecanismul fiziologic al râsului, felul concret în care omul îşi exteriorizează amuzamentul mi se pare... un accident, o întâmplare. O convenţie, oarecum. Cam cum e cu atracţia sexuală -- ceea ce nouă ni se pare "sexy" nu e deloc neapărat să fie aşa la modul absolut, general valabil. Nu e deloc obligatoriu ca ceea ce vede păianjenul "sexy" la păienjeniţa lui să ni se pară şi nouă atrăgător.

Şi cu simţul umorului mi se pare cam la fel -- dacă el a fost "descoperit" de mai multe specii, ce motiv ar exista ca ele să aibă aceeaşi manifestare externă a amuzamentului? În cazul particular al gorilelor, văd o singură explicaţie: ştim că avem un strămoş comun cu gorilele şi deci pare plauzibil că acel strămoş comun era capabil să râdă şi de la el am moştenit atât noi cât şi gorilele această capacitate. OK, dacă-i aşa, asta nu ne ajută prea mult... Ne ajută doar să găsim o limită superioară a datei apariţiei râsului la strămoşii noştri -- ea este sigur anterioară desprinderii gorilelor de hominizi.

a

Am si eu una. Ceea ce provoaca rasul este ceva inedit. Fara o anumita doza de surpriza continuta in "poanta", nimic nu provoaca rasul. Dar invers nu merge - nu orice lucru surprinzator este amuzant.

Nu stiu cat ajuta...

Legat de

.
Exista unele cluburi de ras in mai multe locuri pe glob, tocmai pentru a te relaxa psihologic.
Haideti sa infiintam unul si aici !

Da, ai dreptate. Dar e foarte dificil de formulat observaţia asta încât să fie utilă... pentru că într-adevăr nu orice e surprinzător e şi amuzant... Care este nota comună caracteristică acelor lucruri surprinzătoare care sunt amuzante?

Şi pe urmă, chiar e obligatoriu elementul surpriză? Mă gândesc la nişte şcolari/tineri/oameni care joacă o farsă cuiva şi apoi râd -- pentru ei, cei care râd, nu există surpriză, ei ştiau de la bun început că "victima" va cădea în plasă. Surpriza există doar pentru "victimă"... Oare de-aia râd ei, din empatie? Pentru că se pun momentan în pielea "victimei"? Nu sunt convins...

a

Hihihi...imi amintesc de o replica dintr'un film....("Omul din Luna") in care un comediant (in film Jim Carrie) merge la un sfant si il intreaba "Care este secretul rasului?". Inteleptul sta cateva secunde fara sa spuna nimic apoi ii spune "Tacerea!". Si incepe sa rada....

Eu, când mă gândesc la originea râsului, încerc să-mi imaginez o comunitate de antropoizi. Ceva de genul triburilor care (sper că) încă mai pot fi găsite prin jungla Amazoniană. Şi încerc să-mi imaginez care erau motivele de râs şi amuzament ale acelor indivizi. Exclud deci caricaturile din ziare, exclud bancurile... Pentru că mă gândesc că toate aceste chestii moderne pot fi deduse apoi uşor din "fundamentele rîsului" -- dacă reuşim să le identificăm.

Ba meg chiar mai departe în trecut şi încerc să-mi imaginez de ce puteau să râdă strămoşii noştri care încă nu comunicau prin vorbire articulată. Mă gândesc că râdeau de întâmplări. Sau amintiri/evocări ale unor întâmplări. Sau întâmplări imaginare care li se conturau cumva în minte. Evident, întâmplări care aveau ca actori semeni de-ai lor, sau alte entităţi pe care ei le investeau (măcar metaforic, temporar) cu "spirit".

Cam aşa am încercat să judec.

Putem merge oare mai departe pe linia asta de gândire?... Ne ajută la rezolvarea enigmei?

a

A, mi-a mai venit o idee:

Să analizăm râsul nu doar filogenetic, ci şi ontogenetic -- la copilul mic. De ce râde copilul foarte mic (sugarul)? Pe de-o parte, e un reflex declanşat de gâdilat. Pe de altă parte, cred că la copil el exprimă o stare de satisfacţie, de bine. E un feedback pe care-l dă mamei în privinţa stării lui (fizice şi psihice... sau mai ales psihice?). La animale în general, puiul dă doar feedback negativ -- răcnete, scâncete şi plânsete atunci când ceva nu-i în regulă. (Am dreptate?...) La om pare că există, pe lângă starea neutră de normalitate, două semnale: cel pentru "disconfort" şi cel pentru "mă simt deosebit de bine".

Bun, deci în lumina acestor consideraţii, râsul pare a fi modul de semnalizare către exterior a satisfacţiei, a senzaţiei de bine (mai ales psihic?).

Legătura cu consideraţiile anterioare ar putea fi: eşecul prostesc al altcuiva ne generează, prin comparaţie, senzaţia de auto-mulţumire "Mie nu mi s-ar fi întâmplat aşa ceva, pentru că eu sunt mai inteligent/abil/isteţ/etc." Iar semnul exterior al acestei satisfacţii este râsul.

Hmm... Cam şubredă toată treaba... ce ziceţi?

a

Nu pare subreda, dimpotriva. Cu o singura (si minora) observatie: daca animalele nu-si manifesta senzatia de multumire prin ras, au alte cai de a o transmite: torcand, de exemplu (felinele).

Eu cred că, dincolo de aspectele particulare, rîsul e la origine o manifestare... nervoasă, de fapt anti-nervoasă. Este o detensionare a organismului de care acesta are stringentă nevoie. Iar această manifestare (ca şi plînsul, eu văd o relaţie destul de apropiată între rîs şi plîns!) e "rodul" inteligenţei umane, a gîndirii. Spre deosebire de celelalte vieţuitoare, care iau viaţa într-un mod mult mai simplu, la nivel de instinct, omul pricepe, analizează, discerne... filozofează etc. Toate acestea, pe lîngă avantaje, îi aduc şi imensul dezavantaj de a înţelege cu luciditate cît de grea e viaţa, cît de complicată şi cîte probleme greu de surmontat apar. Intervin atunci frustrarea, dezamăgirea, panica, stresul şi altele de acest soi. Trebuie din cînd în cînd o "descărcare" pentru reactivarea funcţiilor vitale. De la caz la caz se optează pentru plîns sau pentru rîs...

Da, iată o altă posibilitate!

E, uite asta mi se pare că n-are cum să fie aşa. Sugarul râde, dar are o inteligenţă mult mai scăzută decât cea a unui câine adult. Orice facultate a omului care este "rodul" inteligenţei sale crescute se manifestă numai la adulţi, când inteligenţa devine efectiv mai mare decât a altor animale. Iată de exemplu capacitatea de a rezolva integrale -- e proprie doar omului şi se datorează inteligenţei sale crescute; dar ea se observă numai la oamenii adulţi, nu şi la sugari!

Înţeleg de ce. Ele par chestiuni... opuse, contrare, ca două feţe ale unei monede. Totuşi, mă gândesc la un lucru: plânsul există clar şi la animale -- scheunatul câinilor, răgetele ursoaicei dacă păţesc ceva puii ei etc. Motivele de bază pentru plâns sunt cam aceleaşi şi la om şi la animale. OK, omul a ajuns să plângă şi din motive de carieră, impozite etc., dar totuşi motivele de bază sunt aceleaşi ca la animale: pierderea perechii sau a copiilor sau a unei rude apropiate, durerea fizică... Pe când la râs lucrurile par a sta foarte diferit -- acolo nu mai identificăm cauze şi manifestări comune între om şi animale. Râsul pare a fi propriu doar oamenilor.

Păi e destul de simplu de verificat dacă în cadrul comunităţilor umane există sau nu o corelaţie între nivelul de stres/panică/dezamăgire/frustrare/etc. şi frecvenţa râsului. Nu cunosc studii, dar după intuiţia mea nişte băştinaşi necivilizaţi şi lipsiţi de griji din Hawaii râd mai mult decât nişte funcţionari/filozofi moderni, frustraţi, panicaţi şi dezamăgiţi...

a

Amenhotep, cred că nu m-am exprimat eu bine (dar de acum cred că te-ai obişnuit ), eu am privit lucrurile expuse dpdv evolutiv (dacă îmi e permis ). Cînd spun că rîsul e rodul gîndirii mă refer la rezultatul evoluţiei umane. Sugarul e posibil deci să "beneficieze" de "munca" înaintaşilor, pe cale genetică... La chestia pt care faci trimitere tocmai în Hawaii ( ), la fel: privirea mea era fixată asupra unui rezultat evolutiv nu al unei stări de moment.

În problema cu plînsul s-ar putea să ai dreptate... trebuie să mă mai gîndesc dacă scheunatul cîinelui înseamnă plîns... dar s-ar putea să fie!...

ps: mai sînt băştinaşi necivilizaţi în Hawaii?

Oare asa sa stea lucrurile si cu ateismul? Putem considera ateismul un produs al inteligentie?

Rasul in sine este un act reflex, insa poate fi sau nu un raspuns la o reactie inteligenta. Un om poate rade la o comedie, dar poate fi stimulat artificial sa rada. Tot la fel o maimuta poate rade, insa in nici un caz nu poate constientiza o situatie comica.

Ce te face sa spui asta?

www.koko.org

Koko? Nu e maimuta care a scris 18 romane care l-ar complexa pana si pe Dostoievski? E o maimuta deosebita. Scrie eseuri, poezii - a publicat 8 volume - canta la chitara si la pian. Din cate stiu a compus si o simfonie, cateva lieduri excelente, o sonata si ceva variatiuni pe o tema data.

Nu, dar glume a facut. Si de aceea te intrebam pe ce te bazezi cand spui ca nu poate constientiza o situatie comica.

Rasul cel mai sanatos vine de dincolo de minte...de ganduri. In functie de profunzimea acestei "pauze" rezulta si profunzimea rasului. Copiii mici au un ras sanatos tocmai pentru ca in cazul lor aceste pauze sunt mai "lungi" decat gandurile. Pauzele insa nu sunt rodul nimanui. Eventual se poate spune ca rasul unui intelept este mai profund decat cel al unui copil pentru ca primul si'a depasit mintea , pe cand al doilea inca nu a cunoscut'o.....

Radem cand unul se impiedica de ceva si cade de exemplu, pentur ca "e de-al nostru",pentru ca nu ne este superior, pentru ca suntem in aceasi oala cu el, si intr-un fel il iubim. Mai sunt si alte motive de ras cand unii prosti rad de necazul altuia, " hahaha ce credea el ca asa merge ? bine a patit !"

Am urmat sugestia lui Cătălin şi am vizitat www.koko.org. Şi am descoperit că într-adevăr gorilele pot să manifeste simţul umorului şi să râdă.

Nu, gorilele nu pot scrie romane mai bune decât Dostoievski, nu scriu eseuri sau poezii, nu cântă la chitară sau la pian şi nici nu compun muzică. Nu sunt lipsite de păr pe corp, nu au înălţimea omului şi nici nu au pielea deschisă la culoare. Între oameni şi gorile sunt multe diferenţe, în multe privinţe.

Dar noi aici vorbeam despre umor şi râs. Ce relevanţă au toate chestiunile pe care le înşiri tu, Figaro?

Oricum, Cătălin m-a convins că mai există şi alte specii (rude relativ apropiate cu Homo sapiens) care au umor şi pot râde. (Abis, în pagina la care-am făcut trimitere se spune ceva şi despre manifestarea amuzamentului prin tors -- ai avut dreptate!)

Foarte interesant mi se pare să vedem dacă manifestările relatate în acea pagină pot fi explicate prin teoria pe care-am enunţat-o mai devreme.

a

Umorul cred ca tine intotdeauna de doua aspecte: convingerea cu care este transmis un mesaj relativ comic - pe de o parte si cel care accepta in imaginatia sa acel mesaj ca fiind cu adevarat comic sau doar un pic amuzant, pe de alta parte. Am observat cu totii ca acelasi banc spus de persoane diferite poate atinge sau nu maximum de amuzament transmis de mesajul bancului. Pentru ca si aici este nevoie de un anumit har cu care omul este dotat de Mama Natura. Trist este faptul ca, avansand in varsta, radem din ce in ce mai putin, iar ceea ce ne amuza teribil candva, mai tarziu sa ni se para tragic. Oare omul nu-si mai poate imagina o situatie comica, sau trece inainte de toate informatia prin filtrul rational, iar concluzia... il lasa rece? Imi amintesc cum cu ani in urma, la chefuri, unde buna dispozitie era pe primul plan, rasul lua o asa amploare incat ni se parea ca ne sufocam. Incet-incet, aceste ocazii au devenit din ce in ce mai rare pana ce au disparut de tot. Si astazi mai rad cu pofta la un film sau la un banc, dar parca e altfel. Oricum nu mai sunt demult dispus sa ma manifest cu aceeasi detasare ca la 20 de ani, si parca mi-e rusine de bancurile, poeziile sau melodiile pentru care unii ajungeau sa iasa din incapere ca o solutie sa scape de ras. Pentru fiecare ciclu de viata exista momente propice: visarea deschide si inchide ochii fiecarui muritor. Diferenta este ca la nou nascuti se manifesta prin ceea ce mintea lor isi poate imagina in raport cu viata si mediul inconjurator, iar la batrani prin ceea ce mintea lor isi aminteste legat de viata sau mediul inconjurator. Celelalte se succed pe rand: acumularea de informatii, exuberanta, dragostea, egoismul/prietenia, respectul, necesitatea, durerea, neputinta, impacarea cu sine si cu cei din jur!...
De ce radem? Fiindca filmul care ni se deruleaza in minte ne creeaza situatii comice la care noi suntem doar spectatori. Ciudat este faptul ca se intampla destul de des sa radem de pataniile extrem de triste ale unora, care insa povestesc foarte degajati despre momente de groaza si panica prin care au trecut si cand ar fi putut foarte bine sa fi murit de cateva ori!... Cine nu l-a citit pe Sven Hassel? Rasul probabil are si ceva sadic la origini!...

Acest topic a fost editat de OMU'BUN: 30 Jan 2005, 03:11 AM

Sa luam de exemplu mai multe persoane la un loc si o situatie foarte comica.De ce nu pot rade cu totii la fel de bine ? Eu am descoperit de-a lungul timpului ca oricat ar fi un lucru de comic exista cu adevarat oameni la care aceasta situatie comica nu le aduce nici macar un zambet pe buze. Si mai cred ca tine de fantezia si imaginatia fiecaruia cat de mult poate sa rada.Daca cineva incepe sa-mi povesteasca ceva eu incep imediat sa-mi inchipui povestea.Personajele prind viata, au chipuri , chiar daca imi sunt necunoscute , totul are culoare .
Cand va citesc pe voi pe aici imi inchipui cum aratati si ce fel de oameni sunteti si ma bucur ca existati ca sa-i puteti inlocui pe cei care nu pot sa rada.

OMU'BUN, cred că a explica râsul prin "comic" este la fel cu a explica arderea prin "flacără". Întrebarea topicului se referă la râs, haz, umor, amuzament, comic etc. Dacă ştim dinainte ce-i aia "comic", nu mai avem nevoie să aflăm explicaţia râsului. Dacă nu ştim dinainte ce-ai aia "comic", atunci degeaba aflăm că "râdem datorită situaţiilor comice". În fond, ce înseamnă "comic"? Înseamnă "amuzant, care provoacă râsul", deci ne învârtim în cerc. Asta-i doar iluzia unei explicaţii...

Sau poate că n-am înţeles eu bine care-i propunerea ta de explicaţie pentru fenomenul râs (haz, umor, amuzament, comic etc.)...

a

Rasul poate fi si o perfecta deghizare. De exemplu daca razi ca prostu poti trece cu multa usurinta neobservat, nu esti luat in calcul si poti ramane linistit in carapacea ta. Cea mai inteligenta forma de a rade e sa razi ca prostu din orice si fara motiv. Ador sa rad in felul asta.
Pe langa situatiile comice care de cele mai multe ori sunt starnite de accidente, usoare dereglari si neconcordante, exista rasul artificial, cel starnit cu buna stiinta si urmarit ca scop. Astfel o sursa de bunadispozitie poate fi si modul in care saluti. De exemplu vine un prieten si te saluta: Ce mai faci ba handicapatule, drogatule, idiotule! Deja s-a creat un aer de familiaritate caruia nu i se poate raspunde decat la fel pe un ton vesel si relaxat: Bine ma nemernicule, tembelule, dobitocule! In felul asta se depaseste si orice urma de nedisponibilitate pentru prieteni si deja putem vorbi de un prim pas catre bucuria de a fi impreuna cu ei.

Acest topic a fost editat de alfa: 5 Nov 2005, 08:20 PM