Continuitatea ontologică a trecutului, prezentului şi viitorului în individual îşi are contrapartea în fiinţa colectivă a umanităţii. Asta înseamnă, printre altele, că misiunea redemptivă a religiei revelate poate pe această bază fi extinsă înapoi la umanitatea din timpurile pre-creştine şi pre-islamice. În vederea extensiei sale 4-dimensionale, fiinţa noastră psiho-corporală trebuie să fie în realitate un obiect extrem de extins, şi din acest motiv egiptenii l-au asimilat şarpelui Apophis, pe care l-au reprezentat unduindu-şi înfăşurările într-o regiune între Isis şi Osiris. Această imagine implică faptul că extensiunea sinelui real nu seamănă cu o linie dreaptă. Fiinţa individuală poate fi văzută drept un sistem de spirale care se dezvoltă şi pe orizontală şi pe verticală.
Deoarece a patra dimensiune este continuă asemeni celei spaţiale, toate selfurile momentare trecute ale noastre în stările lor mentale şi fizice formează un singur organism continuu cu ceea ce suntem acum. Acesta este motivul pentru care starea noastră psiho-corporală prezentă este în dialog cu tot ceea ce am fost înainte. Nu doar fiinţa noastră trecută ne afectează starea prezentă, această continuitate înseamnă că ceea ce facem şi alegem acum trebuie să-şi aibă efectele direct în semnificaţia tuturor stărilor noastre anterioare. Tot ceea ce putem şi facem alterează propriul nostru trecut pentru totdeauna.
Trecerea timpului este cea care trage în mod constant fiinţa noastră psiho-corporală dincolo de ea însăşi. Deşi asta permite a fi realizate noi posibilităţi fără legătură directă cu ceea ce s-a dus mai înainte, asta are loc cu preţul extinderii conştiinţei. Atunci când viaţa fizică ia sfârşit, aşa trebuie să să întâmple şi cu procesul de smulgere a timpului, astfel încât să nu mai fie nici un motiv pentru sine de a fi extins cantitativ. Toate stările aparent separate ale sinelui trebuie atunci să fie capabile de intercomuniune conştientă, fapt destul de diferit de viaţa în curs a sufletului dezîntrupat. Chiar dacă sufletul poate fi întrupat în consecinţă într-un fel diferit de materie decât celei a acestei vieţi, „corpul spiritual”, acesta trebuie să fie continuu cu corpul acestei vieţi prin medierea sufletului nemuritor. Identitatea sufletului este cea care este încă cauza formei corporale, fie ea într-un moment de timp ori de-alungul celei de-a patra dimensiuni.
Starea care urmează după sfârşitul vieţii naturale, nu mai este deloc un fel de extensie liniară, ci o restituţie a prezentului mod de fiinţă, de multe ori îmbogăţit. Presupusa memorie a întregii vieţi trecute pe care unii o experimentează înr-un moment de pericol mortal nu este astfel cu adevărat memoria, ci chiar viaţa însăşi care devine manifestă pentru un timp. Memoria devine irelevantă atunci când întreaga viaţă este toată prezentă dintr-o dată deoarece este necesar doar a lua în considerare trecerea timpului în timp ce acesta trece. Se poate spune că în Cer, memoria este înghiţită în realitate.
Totuşi, învăţătura ortodoxă este aceea în care Judecata vine după moarte, dar cum trebuie înţeles acest lucru în lumina a ceea ce s-a spus mai sus? Dacă viaţa muritoare se încheie cu un corp etern, şi se dezvoltă într-unul cu puteri supranaturale, poate părea că moartea ar fi câştig pur pentru toată lumea. Obiecţia la asta este aceea că extensia sinelui în a patra dimensiune în viaţa sa pământească nu este legată pentru a purcede în nicio direcţie particulară. Extensia implică în mod necesar direcţia în acelaşi timp. „Direcţia calitativă” depinde de voinţă, care în om este la un moment dat suma integrală a înclinaţiilor/preferinţelor fizice, emoţionale şi intelectuale. Pe de o parte, voinţa sa poate fi îndreptată către Dumnezeu, Cauza Primă a sa, aliniindu-se el însuşi Providenţei, care cuprinde voinţa revelată a lui Dumnezeu, împreună cu formele arhetipale ale indivizilor. Astfel, dezvoltarea sinelui va duce integrarea cu Forma arhetipală care a fost scopul său de realizat în această viaţă. Semnificaţia Formelor indivizilor este aceea că ele sunt doar puncte de intrare ale omului pe tărâmul realităţilor eterne. Când Platon spunea că cei care au trăit bine se reîntorc la propria stea, steaua aici corespunde de fapt Formei individuale.
Pe de altă parte, aceste posibilităţi implică inversul lor, din păcate, din cauza permanenţei persoanei în a patra dimensiune care rezultă chiar din condiţiile de existenţă, şi nu din relaţia lor cu Providenţa. Dacă sinele se dezvoltă într-o direcţie care este dictată doar de către condiţiile naturale, şi nu de Forma sa arhetipală, nu va avea baza necesară pentru nici o relaţie cu Dumnezeu. Asta ar duce la o nemurire care a fost deprivată de puterea de a se realiza pe sine pe tărâmul spiritului, aşa încât nu ar putea nici să fie cu adevărat nici să înceteze a fi. Voinţa ar rămâne fixată pe ceea ce este în cele din urmă revelat a fi o imposibilitate, în timp ce nu mai este capabilă de a schimba direcţia. Atâta timp cât suntem în timp, acest pericol poate fi ignorat, deoarece condiţia temporală învăluie atât de mult din luciditatea noastră.
Imposibilitatea schimbării voinţei de după moarte rezultă din faptul că doar în această lume viaţa naturală poate fi acumulată. Încetarea timpului pentru individual ar fi încă ceva diferit de ceea ce pare a fi moartea fizică. Asta ar însemna o însumare şi integrare a nenumăratelor stări ale fiinţei ale căror relaţii una cu cealaltă şi cu Dumnezeu s-ar putea să fi fost ignorate. Sinele ca întreg este invizibil, de aici posibilitatea credinţei eronate despre sine. Aşa cum moartea poate ocupa doar câteva asemenea momente, impactul său asupra întregii fiinţe poate fi doar mental şi moral, dar nu fizic. În timp ce nu există nimic ca să prevină continuarea acestei fiinţe în afara timpului, destinul său depinde de cât de mult însumarea sa finală corespunde propriului arhetip.
Gândeşte-te că nu eşti încă conceput, că eşti în pântec, ca eşti tânăr, că eşti bătrân, că ai murit, că eşti într-o lume dincolo de mormânt; apucă în gând toate astea dintr-odată, toate timpurile şi locurile, toate substanţele şi magnitudinile împreună...
Iluzia temporalităţii poate fi prevenită când percepem trecerea timpului drept o mişcare printr-o a patra dimensiune. În această dimensiune nu există distincţie între trecut, prezent şi viitor. Unul şi acelaşi obiect trece ca fiind viitor în fiind prezent, şi din fiind prezent către fiind trecut, atâta timp cât luciditatea noastră este menţinută în cele trei dimensiuni ale spaţiului în fiecare moment din timp. Totuşi, obiectul nu este schimbat în el însuşi, singura schimbare reală este aceea datorată mişcării conştiinţei noastre. Schimbarea absolută este în orice caz o contradicţie, deoarece schimbarea întotdeauna trebuie să fie relativă la ceva care nu se schimbă.
Să presupunem că un obiect se află într-o anumită poziţie spaţială la timpul T1. Poate înceta să existe în acea poziţie spaţială la timpul ulterior T2 deoarece orice negare a ceea ce l-a reţinut în acel loc la T1 ar implica o negare a legii non-contradicţiei; combinarea datelor spaţio-temporale, odată făcută, este imutabilă. Percepţia noastră a unui obiect pe care-l percepem a rămâne neschimbat este întotdeauna menţinută în ceea ce poate fi perceput despre el în unul sau alt moment dintr-o secvenţă de momente, ca şi cum am privi ceva mişcându-se printr-o fereastră îngustă. Asta ne dă falsa idee despre extensia reală a obiectului. Ceea ce luăm drept întreg la un moment dat nu este decât o mică secţiune din fiinţa sa reală, care se extinde de-alungul celei de-a patra dimensiuni, peste care conştiinţa călătoreşte asemeni unui creion îngust de lumină. Dacă vine un moment în care acest obiect este distrus, ceea ce este distrus sau încetează să fie este doar atât din acel obiect cât poate fi conţinut într-un moment. Acest fapt nu are nici un efect asupra acestui obiect în toate celelalte locuri ale sale de-alungul celei de-a patra dimensiuni, în care a fost cunoscut anterior. Identitatea personală este de aceea bazată pe o structură unică a combinaţiilor loc-timp, fiecare dintre acestea fiind în ea însăşi unică. Nu doar că suntem invizibili ca fiinţe spirituale, de departe partea cea mai mare a fiinţei noastre fizice este de asemenea invizibilă deoarece doar un element al ei poate fi vizibil la un anumit timp.
Aici este vorba despre principiul potrivit căruia combinaţia determinaţiilor spaţiale şi temporale fixează lucrurile pentru totdeauna. De aceea tot ceea ce am fost şi am făcut vreodată trebuie să rămână acolo unde era, până în cele mai mici detalii, şi nu doar ca o serie de stări separate, aşa cum memoria ni le redă. Corpul înviat cuprinde acelaşi material pe care-l are acum. Această restituire sau reintegrare nu necesită luarea a nici celei mai mici particule înapoi de oriunde, ci doar încetarea fluxului temporal care fragmentează propria noastră luciditate de sine. Moartea, sau ceea ce numim sfârşitul vieţii, poate astfel fi doar sfârşitul unei persoane în modul în care ultima pagină a unei cărţi este sfârşitul cărţii. Dacă vedem faptul că sinele este distrus la moarte, încă ar fi vorba doar despre distrugerea ultimului punct pe o linie compusă din nenumărate asemenea puncte.
Viaţa permanentă subzistentă şi persoana care a trăit-o sunt unul şi acelaşi lucru. Ceea ce numim viaţă încheiată este suma totală a tot ceea ce persoana este, ca un singur organism ce se extinde de la concepere la moarte. A vorbi despre persoană ca şi cum ar putea trăi aceeaşi viaţă din nou este la fel de absurd cu a sugera că ele ar putea trăi propriile vieţii derulate înapoi. Dacă ar fi un sine dezântrupat care ar putea trăi din nou, propria sa existenţă ar respinge ideea centrală că adevăratul sine este realizat într-o extensie 4-dimensională.
Ideea că întreaga noastră viaţă trecută fiind întotdeauna cu adevărat prezentă, şi aşteptându-ne după moarte, poate duce la reacţii diferite. Unii o vor găsi consolatoare, alţii îngrozitoare, deoarece este în mod necesar un test al felului în care viaţa cuiva a fost folosită. Dar indiferent cât de ameninţătoare poate părea unora, această concepţie implică de asemenea faptul că deşi datele fizice nu pot fi schimbate, semnificaţia lor întotdeauna poate fi. Semnificaţia trecutului lucrurilor este schimbată sau confirmată de felul în care trăim acum. Nimic nu e irevocabil, deoarece nu încetează a fi în contact cu activitatea sinelui în timpul prezent şi cu relaţia profundă cu Dumnezeu.
Dacă aşa stau lucrurile în ceaa ce priveşte Moartea, Învierea şi Judecata individualului, aceleaşi lucruri trebuie să se aplice întregului ordin cosmic de asemenea. Când lumea ia sfârşit, toate fiinţele animale, vegetale şi neanimate vor fi de asemenea eliberate din dezmembrarea lor temporală. Trecerea timpului, care era mediul dezvoltării lor, este în acelaşi timp cauza acestei aparente dezmembrări într-o serie de bucăţi similare deşi separate care toate par a dispărea, la fel ca viaţa umană. Din acest motv, Judecata Generală va însemna reintegrarea tuturor fiinţelor în naturile lor complet realizate. Pentru creaţia iraţională, adecvarea sa la propriul arhetip se va realiza fără nici un dubiu, deoarece doar fiinţele umane pot da greş sub acest aspect. Asta e pur şi simplu penalitatea pentru poziţia umană drept parte supremă a creaţiei, cu puterea sa de auto-determinare şi auto-creaţie pentru bine sau nu; a avea cel mai înalt loc înseamnă obligaţia de a te face să o meriţi.
Ce se va întâmpla cu creaţia non-umană în viaţa de apoi? Aceasta poate fi înţeleasă ca parte a „mobilei” Cerurilor. Puterea umană de auto-determinare are implicaţiile sale pentru întreaga creaţie, precum şi pentru individual, deoarece starea umană este în contact virtual cu orice altceva din creaţie. De aceea regenerarea spirituală a fiecărei persoane are un efect regenerativ asupra naturii ca întreg, în timp ce eşecul nostru sub acest aspect are un efect dizolvant asupra ei. Astfel ar fi logic ca sfârşitul lumii să se întâmple printr-o cantitate ajunsă la apogeu de înşelăciune şi păcat, aşa cum Cartea Revelaţiei indică. Mijloacele de a realiza această relaţionare cosmică în omenire stau în reprezentarea lumii în fiecare suflet raţional care este întotdeauna centrat pe corp, corpul fiind instanţierea unică a sufletului. Aici trebuie luate în considerare nu doar toate stările propriei vieţi a cuiva, ci stările lumii înainte şi după ea pentru a trezi această conştientizare a lumii individual-percepute ca un fel de extensie a sinelui:
Sunt în Ceruri, în pământ, în apă, în aer. Sunt printre animale, plante, în pântec, după pântec, oriunde. Menţin Universul şi pe mine însumi în Minte.
Aici se adaugă o uniune mai largă cu non-ego-ul celei a tuturor stărilor componente ale ego-ului. Această identificare universală înseamnă capacitatea minţii de a recunoaşte că natura sa este de a conţine o reprezentare a lumii. Alienarea cosmosului de sinele mai mare poate fi oprită. Despre acelaşi lucru vorbeşte şi Sf. Pavel în Epistola către Efeseni şi în altă parte.
Toate lucrurile care sunt determinaţii ale conştiinţei noastre au un drept egal de a fi constituenţi ai identităţii noastre, dar libertatea pe care o avem în felul cum relaţionăm cu ele trebuie să respecte scopurile pentru care ele au fost create. Penalitatea pentru această libertate este aceea că fiinţele umane singure în natură pot reprezenta realitatea ca alta decât cea care trebuie să fie. Păcatul ignoră diferenţa dintre sine şi non-sine, adică, dintre întreaga fiinţă a cuiva şi modalităţile acesteia. Felul cel mai comun în care se poate întâmpla asta este acolo unde mijloacele sunt făcute scopuri. În acest fel, pseudo-sfârşiturile umplu locul care ar trebui să aparţină sfârşiturilor reale ale vieţii. Capacitatea de a reperzenta greşit realitatea este o consecinţă a capacităţii de a o reprezenta, care este esenţială stării umane a fiinţei.
Lumea experimentată ca fiind interioară sinelui este contraponderea necesară a experienţei naturale şi comune a sinelui ca element conţinut în lumea exterioară.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 27 Dec 2022, 01:43 AM