Anul trecut la Paris. Toate bune si frumoase pana am ajuns in orasul asta.

Vremea: Ploaie, ploaie, ploaie.

Hotelul: Ajung la hotel, in centru. Trei stele. Primesc camera la ultimul etaj. Frig in camera ca draqu. Noaptea imi ingheata nasul. A doua zi de dimineata cobor si cer la receptie alta camera. Dupa negocieri nu tocmai usoare primesc alta. In camera cald, cald de tot, incat trebuie sa dorm cu geamul deschis.

Micul dejun: La ora 6.30 femeia care se ocupa de minusculul mic dejun frantuzesc nu este. Cica trebuie sa astept. Zic ca eu astept, da' trenu' meu nu. Alte negocieri. Nici un rezultat. Spun ca totusi am platit micul dejun. Receptionerul nu este impresionat deloc. Ma duc singur si imi iau tot ce imi trebuie. Apare receptionerul care tipa la mine pe limba lui. Noroc ca nu inteleg franceza. Ii zambesc politicos si ii spun multumesc la plecare.

Trenul: In gara astept TGV-ul la linia la care trebuia sa vina. Nici urma de TGV. Vine insa altul la linia vecina. Merge in aceiasi directie, dar are cateva vagoane mai putin. Cei de la gara nu se sinchisesc sa zica ceva. Lumea de pe peron devine agitata. Cativa se urca in celalalt tren. Toata lumea ii urmeaza. Si eu. In trenul de mare viteza se sta ca in tramvai in Bucuresti. Se face ora plecarii si ... trenul nu pleaca. Dupa vreo zece minute se anunta ca trenul e prea greu si nu poate pleca. La linia cealalta vine alt tren. Ma dau repede jos si ma urc in el. Unii vin dupa mine. Ma asez confortabil pe locul meu. Apar niste francezi care imi spun ca locurile sunt ale lor. Ne conversam putin pe marginea celor intamplate. Ii las sa se aseze pentru ca e trenul lor, nu al meu. Primesc de la nas alt loc la clasa a doua, Fac scandal. Eu am bilet la clasa intai. Imi scrie ceva pe bilet si imi spune ca primesc diferenta in gara cand ma dau jos. Ii spun ca astept scuze. Imi zice ca nu e vina lui.

Din nou hotelul: Astept pe cineva in hol. Apare o americanca cu doua valize mari si grele, E un pachet de nervi. Primeste camera la etajul 5. Taraste valizele pana la lift si ... liftul nu merge. Se duce la receptie si cere un bell boy. Receptionerul zice ca nu are. Femeia ii spune atunci sa puna mana pe valize si sa i le duca sus. Ala zice ca nu poate sa plece din receptie. Femeia este socata. Se uita la mine si zice: "You, there ! Help me please !" Ii zic ca sunt turist ca si ea. Spune ca nu-i nimic. Trag dupa mine valizele pe scari. Pana la etajul cinci ! Primesc spaga un Bud. Cobor la receptie si ii dau cu berea receptionerului pe la nas. Nu ma baga in seama. Ca sa-l enervez il intreb daca early birds pot servi micul dejun la ora 6. Ma bombane pe limba lui. Ma duc si imi vad de treaba mea. Abia astept sa ma intorc acasa.

Anul trecut la Bruxelles.

La sosire: Pe aeroport coada mare la pasapoarte Non EU. La EU un politist soma. Fac o smecherie si ma strecor la el. Ii dau pasaportul. Zice: "Banii." Scot portofelul. Vrea biletul de intoarcere. Cotrobai prin geanta. "Invitatia !" Scot hartia. Ma intreaba unde o sa stau. Ii spun ca scrie pe invitatie. Zice sa ma duc mai la dreapta si sa astept pentru ca trebuie sa verifice. Suna pe cineva la telefon. Astept cinci minute. Il intreb ce se intampla. Imi spune ca vine un coleg de al lui sa verifice. Mai astept cinci minute. Ii spun ca seful lui trebuie sa fie tare mandru de el. Imi zambeste acru. Il mai bomban de vreo doua ori pana vine colegul. Il urmez pe coleg la sectia de politie de pe aeroport. Aici se fac vreo alte cateva minute verificari. Alt coleg vine zambind cu pasaportul. Zice "Liber". Ma gandesc sa-i cer un suvenir. E prima data cand ma retine politia. Ma razgandesc in ultimul moment si zic multumesc ca am scapat de ei.

La intoarcere. Pe acelasi aeroport. La al doilea check suna alarma. Omul ma intreaba daca am chei, bricheta, bani, etc. Zic ca n-am nimic. Mai trec odata. Suna. E clar ! Incep sa caut prin buzunare. Nu gasesc nimic. Vine alt tip ca sa ma ia la perchezitionat. E prima data cand mi se intampla. Imi zic ca o sa ajung din nou la politie. Intru intr-o cabina cu tipul. Ma uit la el. Se uita la mine. Zice sa ma intorc. Ma scaneaza cu un bat care piuie tare. Ii zic ca am baut ieri o bautura olandeza cu foite de aur in ea. Se face ca nu aude. Ma descalt. Scot tot de prin buzunare, hartii, batista. El umbla pe la batul ala de zor. Ma scaneaza din nou si nu mai suna nimic. Repeta operatia. Nimic. Imi da drumul.

Acum cativa ani la Viena.

Uit acasa gelul pentru ras. Tot aveam toata ziua libera asa ca ma duc sa caut prin magazine. Mi se pusese pata pe Gillette Gel. Ia-l de unde nu-i. Umblu vreo doua ore. Ajung la magazinele de lux din centru. Intru in primul, nu vad nimic pe raft, dar intreb. Vanzatoarea zice: "Am ceva special pentru dvs. !" Si scoate dintr-un dulap mult doritul gel. Platesc o groaza de bani pe el, ca doar e magazin de lux, vanzatoarea draguta. Ajung acasa si cand sa trec la treaba constat ca gelul scos special pentru mine din dulapul magazinului de lux de catre vanzatoarea foarte amabila este: expirat. Din spray curge un fel de lichid albastru.

Ati avut peripetii pe unde ati fost ?

Peripetii? Mda ... acum cativa ani pe litoralul romanesc.
Aveam bilete de tabara pentru scolari, dar tot grupul era format din adolescenti cu varsta cuprinsa intre 17 si 21 de ani. Calatoria cu trenul a fost relativ buna, caci am devenit buni amici cu "nasul" care a jucat poker cu noi, cam 2/3 din calatorie. Ajungem, in cele din urma, in Constanta, dimineata pe la 5 si ceva. Toti cu bagajele dupa noi, iesim din gara ca sa luam autocarul care ne va duce intr-o clipita pana la Eforie. Zis si facut! Iesim din gara, autocarul nicaieri. Stam si asteptam, autocarul nu mai vine. Prima tzeapa! O luam pe jos, fiecare bombanind in felul lui. Luam dintr-o statie un tramvai care sa ne scoata din imbulzeala din oras. In tramvai, lume peste lume. Ne inghesuim si noi, primim cateva injuraturi si pornim. Caldura teribila, era deja 9! Dupa o calatorie infernala, ajungem la iesire, de unde urma sa facem autostopul. Cum? Cine dracu ia la autostop un grup de 20 de tineri? Ce ne vine in cap? Toti baietii sa stea cu bagajele intr-un tufis si 5 fete sa stea la autostop sa opreasca un microbuz sau ceva. Planul da roade, si fara sa-si dea seama, un nene are in microbuz 20 de tineri + bagajele lor, in drum spre Eforie. Ajungem si la Eforie! YAY!!! La tabara internationala de copii, o hruba uitata de lume si de OPC si alte autoritati. Ne intampina muma padurii, o tanti care ne zice ce cautam acolo? Eram noii musafiri. Se uita pe sub sprancene la noi si ne conduce la camere, sau mai bine zis camera aflata intr-o cladire cu 2 etaje gata sa se darame. Inauntru o mizerie de nedescris, paturi mici (deh erau de copii, nu depaseau 1,65), dulapuri rupte, etc. Un amic zice "Bah, aici sunt gandaci!" Noi radem, tanti de aude si riposteaza "Gandaci? Nu gasiti aici asa ceva!" "Nu sunt gandaci?
" NU!" La care tipu "Atunci noi plecam acasa, noi am vrut gandaci!" Rasete peste rasete! De atunci am intrat in conflict direct cu tanti aia. In rest totul super misto, distractie la maxim...am inundat hruba de vreo 4 ori, tanti aia a chemat politia la noi ca facusem un foc urias pe plaja, eu personal am fost atacat de o maimuta de aia cu care iti faci poze, era sa cadem de pe rollercoaster (daca se poate numi asa vechitura aia), am imbatat un artist care facea caricaturi turistilor (pt fiecare caricatura i-am dat o halba de bere) si mai multe chestii dar nu imi mai aduc acum aminte. A fost bine!

In weekend la niste prieteni la Rucar. Plecam in excursie intr-un Aro si eram vreo 10 oameni.
La dus a fost ok, am ajuns la o stana, am mancat numai bunatati, ne-am plimbat cu masina prin padure, frumos...

Ce nu am luat in calcul a fost faptul ca soferul nostru a cam baut si era "putin" turmentat, dar ce era sa facem, era masina lui si trebuia sa ne intoarcem. Era dupa ploaie si drumul forestier se stricase bine. Pe serpentine masina aluneca spre disperarea noastra. Il tot rugam pe sofer sa mearga mai incet, dar respectivul fiind baut mai mult se enerva si de cate ori noi ziceam ceva se tot intorcea spre noi iar noi incepeam sa tipam sa fie atent la drum, mai ales ca intr-o parte era prapastie. Cand credeam ca nu vom scapa cu viata (o prietena deja incepuse sa planga, toata lumea era incordata) m-am ridicat si am cerut sa cobor din masina.

A fost cred prima oara cand am fost la un pas de moarte.

Am coborat pe jos si am mers cativa km buni pana in localitate dar fericiti ca suntem vii.

Si eu am patit o faza oarecum asemanatoare doar ca pe atunci soferul eram eu si nu eram beat ... doar fara permis.
Am julit TV-ul facultatii si am urcat la schitul Pestera în Bucegi.
Partea super marfa a fost ca ne-am ratacit, ne-a prins noaptea si am intrat într-o ceata teribila. La un moment dat, când m-am saturat de condus (aveam toti ochii cât cepele) am oprit si am dormit toti în masina claie peste gramada.
Dimineata a dat trezirea o tipa. De fapt a tipat atât de tare încat un coleg a sarit în picioare si era sa treaca prin plafon . Offf .. Eram pe marginea unei vagauni teribile. Nu stiu daca va aduceti aminte de fazele din filme când deschide usa la masina sau la casa si paseste-n gol ... cam asa eram si noi.
Singura faza simpatica din toata "excursia" a fost rasaritul de soare în munti la care am asistat. Cred ca cel mai frumos pe care l-am vazut vreodata. În principiu mai am pozele ... le scanez sa vedeti ce gasca de nebuni.
Am pastrat faza cea mai marfa la sfârsit. Am ramas fara motorina chiar lânga schit . Deznodamântul îl pastrez pentru alta data ... trebuie sa ma duc la aeroport dupa cineva...
A! BTW, 'neatza buna!

In iarna lui '99 am luat-o prin Europa cu niste prieteni, cu InterRailul. Aveam cateva repere de atins, pe la prieteni, unde sa ne petrecem Craciulul si Revul spre 2000, in rest ne plimbam pe unde apucam, pentru ca marele avantaj al InterRail-ului e ca poti sa te urci seara in tren, si dimineata te dai jos, unde-o fi ajuns. Alt reper obligatoriu era insa masivul Hohe Touern in Austria, unde voiam sa facem o tura de alpinism adevarat (caram tot echipamentul dupa noi, asta e). Aveam traseul gandit de-acasa, facusem rost de harti... Asadar ajungem intr-o dimineata in oraselul Lienz, foarte pitoresc, flancat de-o parte de Alpii Austrieci si de cealalta de Dolomiti. In gara ne interesam de unde luam autobuz spre Heiligenblut, capatul soselei spre munte, de unde voiam sa sarim direct pe ghetar. Ne lamuresc niste cetateni ca in perioada asta, din cauza caderilor masive de zapada, drumul e inchis, nu urca nimic pana acolo asa ca hotaram sa o luam prin alta parte. Dupa o lunga asteptare pe culoarele garii aflam ca busul spre Kals nu merge azi (desi pe foaie scrie...) pt ca ... e duminica. Facem rost de-o foaie de hartie, scriem pe ea unde vrem sa mergem si iesim cu rucsacii in spate "la stop". Inghetam vreo ora, timp in care trec pe langa noi val-vartej masini si soferii se uita curiosi la noi, iar noi ii dracuim de mama focului pe magarii de austrieci, pana cand se opreste o masina. Alergam la ea, omul ne spune s-o lasam balta, ca la ora asta nu urca nimeni la Kals. Amaratzi si infrigurati, ne intoarcem pe culoarele garii. Deja oraselul asta (cam pustiu de fapt, desi impodobit tot cu crengute de brad, beculete si globulete) nu ni se mai pare fermecator. Aflam ca exista un bus luni la 9 dimineata, dar ce draq facem pana atunci ? Sa gasim o cazare ? Oraselul asta, cu aer de statiune, promite sa fie cam scump - dar pornim sa batem pe la porti, gasim dupa multa cautare ceva hotel si cand aflam pretul fugim repede inapoi pe culoarele garii sa ne rumegam amarul. Tot felul de prostii ne trec prin cap, s-o luam pana la iesirea din oras si sa dormim in sacii de bivuac... Pana la urma, cand eram gata-gata sa facem asta si eram deja echipati de drum, se anunta ca pleaca trenul spre Munchen- la dracu, hai in tren ! Decat sa dormim in frig, mai bine facem o excursie de noapte ("pe gratis", adica cu biletul InterRail) Pe la 12 noaptea ne hotaram sa coboram la Salzburg sa ... vizitam orasul. Zis si facut, cu rucsacii in spate coboram in gara orasului lui Mozart si o luam spre centru. Ninge linistit, orasul e pustiu, beculetze colorate lumineaza, e chiar frumos... Ne plimbam vreo 3 ceasuri si hotaram sa ne intoarcem, mai dardaim in gara o bucata pana vine urmatorul tren, ne urcam si... ajungem inapoi in Lienz, hotarati sa luam autobuzul si sa dam gata muntele.
In rezumat de-acum, vremea proasta si zapada mare ne-au obligat sa renuntam la atingerea celui mai inalt varf din Austria. Eram primii care incercau sa urce in 3 saptamani, ceea ce ne-a cam mirat, gandindu-ne noi ca sunt destui care urca pe Moldoveanu de exemplu la noi iarna.

*********
Nu traversati Turcia cu trenul !!!
Ce sa zic, eram tineri si nestiutori, si ne-am gandit ca e mai comod sa mergem cu trenul decat cu autocarul.
De la Stanbul la Erzurum trenul face 48 de ore, dar, ziceam noi, in tren te mai intinzi, mai iesi pe culoar, mai cobori intr-o gara... Urcam asadar in tren la Haydar-Pasa, gara din partea asiatica a Stanbulului, pe la 11 seara. Ne-am infipt noi, dar turcii se bulucisera deja ca nebunii si toate compartimentele de 6-8 locuri erau ocupate, asa ca am ajuns intr-un vagon comun, dar conditii bune, scaune moi... Ne trantim bagajele si trupurile obosite deja dupa o zi de plimbat prin Stambul si urmarim cu amuzament si curiozitate defilarea calatorilor printre sirurile de scaune - multe familii din Anatolia de est mergeau acasa, capul familiei, cu turban si mainile in buzunare, in fata, urmat de femeia invelita complet care se chinuia sa care pe cap un balot urias si tara un geamantan dupa ea, plus vreo 3 copilasi mici si chiraioshi agatati de fustele ei. Asta era familia-model din est. Trenul preaca, noi ne infundam multumiti in scaune, cand abia inchidem ochii ne trezeste un tuciuriu , arata spre locurile noastre si urla ceva in limba lui. Deslusim "bilit", "numer"... Ne arata biletul lui, mde, scrie pe el locurile noastre... ne facem ca nu pricepem, asta cheama controlorul, ne cere biletele, noi aveam niste EuroDomino care ne dadeau dreptul la 3 drumuri prin Turcia, dar cei de la gara ne-au spus ca n-avem nevoie de nici un supliment pt trenul asta. Ei, uite ca aveam... Ne ridicam si lasam familia turcului sa ne ia locurile, scoatem rucsacii pe culoar si noi ne agatam chinuiti de barile culoarului. In general trenurile de distanta lunga in Turcia sunt infernal de aglomerate, si asta nu facea exceptie, asa ca eram mereu izbiti de cate un balot carat pe cap, calcati pe picioare de catre un plod si toti turcii (evident, numai turci sadea care nu stiau o boaba de engleza) se uitau amuzati la noi, ba nu se sfiau chiar sa izbucneasca in ras. Unul din prietenii mei imi zice cu ingrijoprare - "Ba, zambeste-le, sa nu se uite urat la noi !" Si noi le zambim ca prostii, amuzati evident de situatia noastra nefericita ... Afla turcii de unde suntem si imediat tot vagonul se buluceste pe noi si toti incep sa urle - Romania, Hagiii, Ilie, Filipescu........(era in '99) , ne strangeau toti mana, ne dadeau tigari, bomboane, s-au deschis si niste cutii de prajituri... Toti ne strang mana si se prezinta, Ali, Hassan, Rahman,...... Pe la vreo 2 noaptea, cum-necum se elibereaza niste locuri si suntem invitati sa le ocupam. Doar 2, desi noi suntem 3, si de inghesuit nu se putea, asa ca atipim cu schimbul. Dimineata devreme, abia se crapa de ziua, si ne trezim sub privirile fixe si acuzatoare ale unei intregi familii (cel putin una, n-am reusit sa numaram toti copiii aferenti...). Cica ei au loc acolo unde stam noi tolaniti. Ok, in picioare din nou... Primim prajituri, tigari, Hagi, Ilie, Filipescu, Ali, Hasan, Rahman, ne-am cam saturat de toate astea, ne dor picioarele de atata stat pe culoare, ne e somn... Toata ziua asteptam in zadar sa se elibereze ceva, asa ca in toiul noptii urmatoare, cuprinsi de nervi, hotaram sa coboram in prima gara, care o fi ea, ne luam la revedere, hosgekal si gule-gule (noroc) de la prietenii turci si coboram in bezna si pustietatea garii din Sivas. Altminteri, pe lumina, oras cu multe vestigii, moschei selgiucide.... Facem o buna bucata pe jos pana la "otobus terminal", pustiu si acela in afara de tipii de la ghiseele companiilor de transport care cum ne vad intrand incep sa urle toti odata in limba lor. Fara s-o lungim prea mult, o ora intreaga facem scandal si incercam sa negociem niste bilete care ni se pareau prea scumpe (adica, ce dracu, talharii ne jupoaie ca ne vad straini...), cu injuraturi fiecare in limba lui si pumni in masa, pana la urma luam bilete si asteptam busul de ora 3. Stam afara, in noaptea plina de stele, si stam... pana la 4... vizita la ghiseu, iar urlete, suntem asigurati ca o sa vina busul, mai stam jumate de ora si vine dar... e plin ochi, pentru noi ... nu mai sunt locuri. Scandal, pai am platit pt bilete cu loc, avem chiar si locul scris pe bilet... Pana la urma soferul ridica un turc de pe loc (baiul e ca si ei platisera locurile !), si ramane ca unul din noi sa stea pe scaunul de autocar, altul pe un scaunel pus adhoc pe culoar si altul pe scaunul de langa sofer, urmand sa ne schimbam din timp in timp locurile, ca sa nu fie nimeni suparat. Soferul, baiat de treaba, rupe ceva cuvinte in engleza, ne pune la casetofonul masinii casetele noastre cu Metallica si Nirvana, ii explicam (mai mult prin semne) cum e cu Dracula... Se face dimineata, n-am mai dormit de 48 de ore... Vine randul meu sa stau pe scaunelul de pe culoar, imi pun walkmanul la maxim dar ochii tot mi se inchid... ma trezesc in rasetele turcilor, dupa ce am adormit instant si am tras un cap de bara de la urcarea pasagerilor. Imi frec cucuiul cu obida si-mi zic ca nu-i asa de rau, ca priteneul meu care m-a precedat pe scaunel se sprijinise de piciorul unui turc, ala si-a tras piciorul si baiatul a cazut pe spate in mijlocul culoarului. E deja amiaz... drumul pare ca nu se mai termina, am trecut peste muntii Taurus, a fost frumos dar vreau sa dorm ! Ajung din nou pe scaunul de langa sofer, nu mai raspund la provocari de discutie si Metallica imi urla la maxim in urechi fara folos... dupa ce dau de 2 ori cu capul de bord sunt rugat frumos sa eliberez scaunul....
Coboram in Agri, un orasel prafuit la capat de lume, noi il comparam cu o imagine din westul salbatic de prin filme. Imediat ne inconjoara o ceata numeroasa, mai ales copii desculti si "murdarei" care urla, intind mana si ne trag de haine... In sfarsit suntem inghesuiti intr-un microbuz, care ne va duce pana la Dogubeyazit. Inca o ora de mers. Trecem pe la poatele Araratului... minunat, dar mi-e somn, as da orice sa pot sa dorm. Masina opreste des, unii urca altii coboara, tarasc bagaje, un copil care da bilete se freaca mereu de mine si-mi vine sa-i dau una sa-l las lat doar s-o linisti odata. Prietenul de langa mine si-a pus, involuntar, capul pe umarul unui turc si a inceput instant sa sforaie... Turcii se amuza.
Coboram in sfarsit, in alt orasel de capat de lume, cu praful gros pana la genunchi... Ne uitam in jur unde am putea sa cerem informatii, si pana una-alta imi pun rucsacul pe un fel de platforma, pentru ca mi-e lene sa-l iau in spate direct de jos... Cum l-am pus pe platforma, un pusti tasneste de undeva, se inhama la "vehicol" si o ia la goana cu rucsacul meu... Noroc cu el, ca m-am trezit in felul asta cat de cat, alrgand dupa copil si "ricsa" lui. Am gasit un fel de hostel, adica niste camere cu saltele murdare aruncate pe jos, am mai avut puterea sa dam o tura prin imprejurimi ( este acolo un palat deosebit, din sec 17, a lui Ithzak Pasha, ziduri de cetate, moschei vechi, un cimitir medieval... si peste toate umbra Araratului. Pe la 4 hotaram "sa ne intindem putin" , hotarati sa ne trezim seara, cand se anunta ceva sarbatoare in orasel, chiar cu focuri de artificii - adica sarbatoare maaare, daca au ajuns artificiile pana aici. O fi dat cu artificii, n-avem cum sa stim, ca ne-am trezit a doua zi la 10...

super misto
ai talent la scris felicitari!

Sunt tare stresat din motive profesionale, asa ca in loc sa ies la o tigara si sa ma enervez mai tare prefer sa iau o pauza scriind aici inca o poveste... turceasca.
Aceleasi personaje calatoare, ajunse in gara la Ankara dupa 3 zile si 3 nopti de calatorit intr-una si dormit prin autocare. Nu ne era foarte somn, pt ca deja eram bine adaptati la conditii. Urcam in trenul spre Kayseri (mergeam spre muntele Ercyes, care e langa Kayseri -Cezareea Kappadociei din vechime), cautam loc si vedem un compartiment cu un mos cu barba si fes si babutza lui, in rest plin de bagaje pe banchete. Intrebam si noi politicosi -"Merhaba, lutfen, lok ?" adica punem impreuna 3 cuvinte de-ale lor, sperand sa fim intelesi, mosul insa, a dracului, se otaraste la noi "Yok lok !!" Yok pe ma-ta, zicem noi, ne lasam rucsacii nostri pe culoar, degajam 3 locuri de papornitele mosului si ne tolanim, iar turcu incepe sa urle si sa gesticuleze. Dupa un timp, vede ca n-are cu cine si iese sa-l caute pe "jandarma", il gaseste, tipu vine, se uita, da din umeri si pleaca. Ajungem asadar in Kayseri, intre timp pe tren ne-am inprietenit cu o spanioloaica plecata singura prin lume, e seara, "otobus yok", dam o raita pe la hosteluri, dar se pare ca oamenii prefera sa le tina goale decat sa scada din pret si ne hotaram sa dormim in parcul garii. Ne luam de mancare si ne intindem izolirele in parcul pustiu si intunecat, cand vedem ca se apropie un cetatean - omul nu stie engleza, dar ne vrea binele, ne spune ca in parc vin talhari, drogati si alte tipuri de baietzi de baietzi, asa ca ar fi bine sa nu stam acolo. Noua ne place parcul, nu vrem sa plecam. Atunci macar sa lasam bagajul la gara... Bine, mergem cu el la "Gar muduru", adica seful garii, sa vorbim sa punem bagajele la adap[ost peste noapte. Da, se poate, dar nu oricum, la ei la bagaj toate lucrurile trebuie impachetate in cutii de carton. Avem cutii de carton ? Cum, "yok" ?? Atunci "bagaj yasaktir" la gara !(interzis, de) Ne intoarcem in parc, ne facem de mancare la ceaun, mancam bine si fata ne aduce aminte ca n-ar fi rau sa ne spalam putin, mai ales dupa atatea zile de drum. Ea e foarte afectata ca n-a mai facut un dus de ieri seara, si pe caldura asta ingrozitoare nu se poate rezista fara dus. Noi ii spunem senini ca se poate. Suntem dovada vie a acestui fapt. Asa ca dupa 3 zile si 3 nopti de calatorit prin caldurile de iulie ne dam si noi jos bocancii (n-am indraznit sa ne descaltam in autocare, pentru ca suntem bine crescuti si nu voiam sa se faca gol in jurul nostru...), cu greu pt ca incepusera sa se lipeasca de picioare, si ajungem sa ne dam jos si sosetele (negre, indiferent de culoarea lor initiala) cu tot cu piele ! E groaznic, ne amuzam dar in acelasi timp ne speriem de halul in care arata picioarele noastre. Trec peste aceasta descriere... sunt plin de bun simt si acum .
Noaptea a trecut cu bine, mai ales pt unul dintre noi, pt ca spanioloaica nu avusese prevederea sa-si ia cu ea sac de dormit... Fara talhari, drogati si alte-cele, desi ream aranjati in "formatie de lupta", in triunghi cu rucsacii in mijloc, cu o mana legata de o chinga a rucsacului si cealalta mana inclestata pe piolet....

Peripetii din Sinai...atentie celor ce pleca la Sharem!!

Pt ca-mi place enorm la Sinaia am convins gasca sa facem o excursie in de origine al numelui...peninsula Sinai.

Ce legatura cu Romania???? Manastirea Santa Caterina sfost construita de "santieristi " din Valahia care au ramas acolo, sa-u
"amestecat " prin populatia beduina si au devenit stramosii tribului de beduini Geabelia ( de la geabel--munte pe arabeste ).

Auzind ca sant roman sa-i fi vazut pe cei ce mai rup putina engleza, cum se intrece-au sa-mi povesteasca istoria lor.

Dar nu istoria e o dovada ca au sange de romani.....ci faptul ca o mare parte dintre ei amintesc rasa noastra.

Persoane inchise la culoarea pielii dar cu par blond.....pielea neagra cu ochi albastrii, iar cea mai frumoasa creatura umana a fost ( sper ca mai si e ) o fetita de vreo zece ani care avea un ochi
maro si unul albastru deschis.

Si trasaturile fetei sant mai rotunde si mai putin aspre fata de ceilalti beduini ce se trag din partea Arabiei Saudite.


Pana aici totul frumos, dar in continuare sa vedeti distractie.

In Sharem ( "capitala") Sinaiului inchiriem o Toyota pentru a ne deplasa cu echipamentul de diving din loc in loc.

Dupa ce am tras o scufundare " ilegala " din punct de vedere a relatiei timp/adancime ( zona e renumita in toata lumea, asa ca pur si simplu am uitat de noi acolo la adancime) nu am mai riscat sa mai ne scufundam inca o data in acea zi.

Era pranzul si ca sa traca timpul am cumparat un gratar de tabla si carbuni sa facem un gratar pe malul marii.

Acum cu gratar si carbuni ne trebuie si carne....dam o tura prin orasel dupa o macelarie dar ioc macelarie si ioc carne. Peste tot numai peste, raci, caracatite si iar pesti.

Dar noi " ai dracu de cap si de foame " vream gratar si nu orice...
numai de oaie.

Dupa inca doua ture am aflat unde e piata localnicilor si sa fi vazut ce viteza am prins. Dupa mirosurile ce ieseau din frigaruiele
de la tarabele de haleu, era sa lesinam.

Dar de lesinat am "lesinat" cand in prima asa zisa macelarie, la intrare era agatat un cap de magar....da fratilor...magar.

Va dati seama ce repede ne-a trecut foamea, si toata saptamana cat am fost in Sinai am bagat numai pitze si tot felul de aluaturi pe care le scoteam cu lacrimi dupa aia.

Asta-i una cu MAGARU....

Dar noi viteji ce santem, nu ne lasam fraieri... mergem seara la cel mai bun restaurant de peste ( cel putin asa zice lumea ).

Parcarea ere plina de masini militare (MFO) si de masini de smecherasi egipteni insotiti de turiste agatate de capul lor.

La intrare pe scari full oameni ce asteptau la rand sa prinda o masa.

Inauntru o multime de soldati americani " ametiti de nici dracu nu se poate intelege cu ei " unise-ra cam jumatate din mesele localului si impartiti in tabere faceau concurs la construit piramide din cutii de bere.

Si noi stam afara la rand. Si asteptam, iar asteptam mai bagam capu-n local, mai tusim putin, poate atragem atentia cuiva....dar nimic.

David ( cel mai reusit si mai "diplomat" om din lume ) vorbeste cu patronu, il scoate afara sa vada cati asteptam si acesta ne promite ca rezolva treaba cat mai repede posibil.

Se indreapta spre americani, le sopteste ceva si sa fi vazut cu ce viteza a disparut din sala dupa cele schimbate cu americanii. Adevarul e ca dupa muschii de pe ei si capetele ce se balansau in toate directiile patronul a actionat ca la carte.

Dupa vreu 2 ore ( intepeniti de oftica si de foame ) am reusit si noi sa ptindem o masa. Vine un tip la noi, ne intreaba ce comandam, il intrebam ce recomanda si hotaram sa luam specealitatea casei.....locus pe gratar.

Tipul noteaza pe un fel de servetel si continua sa stea langa noi.

Bagand de seama ca nu are de gand s-o taie de langa noi il intrebam daca ceva nu e in regula....totul ok dar asteapta plata.

Am ramas paf.... e local sau berarie la colt??? Am asteptat atata si la sfarsit sa ne inecam ca tiganul la mal???

Platim si asteptam inca vreo 3 sferturi de ora ( probabil ca intre timp a dat cu undita pt. pestele nostru ) si de fiecare data cand ai facem semn ne raspundea cu" un moment ". De atatea momente ni s-a lipit burta de spate.

In sfarsit cand au venit portiile si am crezut ca sa terminat cu Via Dolorosa noastra personala, am bagat furculita in renumitul Locus de Marea Rosie........

Ce sa va zic fratilor?????????..............daca ati servit odata o talpa de elefant atunci puteti intelege cam cu ce semana friptura de Locus.
Alt fel explicatie pur si simplu nu am.

Al treilea din gasca e poreclit Copilul Mana...dece ? pt. ca la el vezi numai cap si maini ( pulpa piciorului meu e mai mica decat mana lui
si pe timpul facultatii pt. un ban de buzunar practica "absolut free
fighting" ).


Painea lui Dumnezeu Copilu mana. dar de la suturile luate-n cap,
cateva suruburi se clatina.

Cu americanii sa tinut bine copilul ( mai bine zis noi l-am tinut ) dar acuma nu mai era de joaca.....si trei ore stat ca prostii
( nu stiu de ce am scris " ca "...dar sa fie ) si cu plata inainte si cu Talpa-n farfurie, Copilu tremura ca javra la injectie.

Nu am suferit destul pana acum..... mai trebuie putin. Copilul vrea banii inapoi ( si noi stim ce-i poate pielea la draci ) patronul nu vrea, noi il tinem pe Copil cu tot pretul ( de coate-n coaste).

Mare taraboi a fost acolo si noroc ca nu au chemat politia ca altfel
mai terminam excursia dupa gratii si la tribunal.

Pana la urma David ia dat patronului 45$ sa ne dea inapoi si sa-si ceara scuze ( atat au costat 3 talpi ) fenta care la mai linistit pe Copil. Pana in ziua de azi Copilu Mana nu stie adevarul si daca o sa-l afle (ce fraieri am iesit ) vai de capul lui David ce altoiala prietenesca ia pe cocoasa.

Fratilor... am obosit dar cu Sinaiul n-am terminat.... mai sant doua faze si mai tari.....dar cand o sa am timp.

Salut

Acest topic a fost editat de Leon: 15 Jun 2004, 09:31 PM

O intamplare de anul trecut…

Ne hotaram noi si inca 2 familii de prieteni sa mergem impreuna in concediu si alegem Turcia. Cum unul dintre noi are obsesia organizarii riguroase a programului si umbla cu calculatorul in mana sa verifice ce varianta e mai « avantajoasa » se decide sa ne intalnim cu totii si sa discutam « serios » problema.

Deci, cum plecam cu ce mijloc de transport ? T. vrea neaparat cu masina ca e mare amator de sofat si maniac cu viteza (nu vreti sa stiti cum conduce, poti sa faci infarct), Dan zice « da, e o idee buna si ia uite cat economisim… cu avionul e mult mai scump ». Incerc si eu marea cu degetul « Nu vreti totusi cu avionul avand in vedere ca Marmarisul e la 1400 km de Bucuresti ? » Nu ca nu avem posibilitatea sa ne deplasam cand ajungem acolo, bla, bla…
Dupa ce ne facem vreo doua ore planuri, in care mai mult ne-am enervat pentru ca fiecare zicea altceva s-a votat…cu doua masini…oprire la mijlocul drumului la un hotelas si a doua zi cea de-a doua parte a drumului…

Vine ziua plecarii, tot D. stabileste si ora… 5 dimineata …ca sa jungem devreme.
Ne trezim noi la 4, suie-te in masina cu ochii lipiti de somn si pleca la drum de 900 de km (prima parte)…nici nu puteam sa adorm in masina dar nici treaza nu aveam cum sa fiu, la ce ma gandeam nu pot sa va spun…
Am trecut prin toate vamile (care nu-s putine) la care am stat la cozi kilometrice si am platit si mama taxelor, inclusiv acea stupida taxa de salubrizare la trecerea in Bulgaria plus amenzile, ca fara astea nu se poate... Ma rog, ne-am invartit pe drum pana am gasit hotelul la care trebuia sa stam o noapte si a doua zi, desi ni s-a pus groaznic rabdarea la incercare, am ajuns la destinatie.

Partea palpitanta vine la final, la intoarcere. Si mie si lui Dan ne vine ideea sa nu mai facem oprire la mijlocul drumului sa ajungem mai reprede acasa. Ca sa nu ma lungesc, va zic pe scurt…mi s-a facut rau in masina, prietena mea ma ruga cu lacrimi in ochi sa o las sa doarma putin cu capul in poala mea si facem apoi cu schimbul ca nu mai poate de oboseala, eu aveam senzatia ca miroase urat in masina spre disperarea celorlati care nu pricepeau de ce si zambeau cu subinteles ca as fi insarcinata...ne-a prins noaptea in Bulgaria. Nu vreti sa stiti cum era pe serpentine, ce pustiu era drumul pe acolo si cum ne-am ratacit din cauza indicatoarelor aiurea, ne-am enervat cumplit, am mai pierdut cel putin 1 ora din cauza asta. Pe cel care sofa (al meu), l-a apucat durerea de masea si a condus singur tot drumul, Dan se tot uita la el din cand in cand sa nu care cumva sa adoarma, eu am inceput sa aberez ca sa-l tin treaz... Nu mi-a disparut senzatia de miros urat tot drumul si eram epuizata dar incercam sa ma controlez.

Desi am plecat din Marmaris la ora 9 dimineata, am ajuns la destinatie la ora 7 a doua zi, in total 22 de ore fara sa ne oprim, fara sa dormim (eram rupti de somn), decat ca sa mancam ceva frugal si sa ne dezmortim putin. Cat despre bilantul cheltuielilor, concluzia a fost ca ne-ar fi costat cam tot atat cu avionul si ar fi fost mult mai lejer
Ne-am jurat ca nu vom mai merge in viata noastra atata cale cu masina si daca pana si si T., care e innebunit de condus, a recunoscut ca-i ajunge si ca nu mai vrea sa conduca o bucata buna de vreme, va dati seama cam ce a fost…
Acum ne aducem aminte si radem de cele intamplate, dar am fost inconstienti.

Vad ca am fost totusi mai bine dacat carpatic Super misto...

@Leon, astept continuarea...

Acest topic a fost editat de Nico: 15 Jun 2004, 11:20 PM

Citind pasajul de mai sus ma asteptam sa scrii ca ai spus ceva soapte consistente prietenei tale la ureche

@Tony, si eu care credeam ca mai povestesti ceva, iar tu te tii de glume

Exact ! Ai dreptate Ramasesem dator cu un deznodamânt.

Asadar ... în postul de mai sus m-am oprit la momentul tragico-comic în care nu mai aveam motorina la aproximativ 130 de km de Bukale. Precizez ca a doua zi (fiind luni), un angajat al facultatii se ducea dupa alimente cu masina ...
Nu stiu daca ati fost vreodata la schit dar pe atunci bisericuta de la gura pesterii era doar la fundatie (aruncând o privire pe net am ramas perplex .. nu mai recunosc locul ... http://www.infomontan.ro/Galerie/Turism%20.../Files/039.html ). O ultima precizare, este vorba de pestera Ialomicioarei.
Ca din senin, a venit un parinte la noi si ne-a întrebat daca ne poate ajuta cu ceva ... I-am explicat patania si mustacind ne-a întrebat daca mâncasem ceva. I-am raspus ca nu pentru ca nu prevazusem multa mâncare la noi ... Atunci ne-a dojenit parinteste spunându-ne ca astfel de excursii prost pregatite pot sa aiba o întorsatura nefericita. Am încasat-o fara sa crâcnim pentru ca ne stiam cu musca pe caciula ...
Ne-a invitat în sala de mese (am uitat cum îi spune ) si dupa ce am terminat de mâncat ne-a condus la masina spunându-ne ca aveam acum cu ce sa ne întoarcem pâna la acasa.
Am vrut sa-i platim dar refuzase categoric.
Ne-a binecuvântat si ne-a rugat sa avem grija la drum. Se pare ca a fost într-un ceas bun pentru ca pâna-n incinta facultatii nu ne-am oprit. Drumul pâna la Bukale a decurs perfect.
Cam atât ...

Acum cativa ani, de Pasti, ne-am hotarat (cu un prieten) sa dam o raita prin Bulgaria si sa urcam pe cel mai inalt varf din Peninsula Balcanica, adica pe Mussala (2925 m). Trecem pe la Vidin, luam un tren de Sofia, si ajungem in capitala bulgareasca dupa amiaza, pe la 4 - drumul de la Vidin la Sofia e destul de lung, dar extrem de pitoresc, urmeaza o buna bucata valea si defileul Iskarului, care strapunge Balcanii (Stara Planina), pe la Mezdra si Lakatnik, peisaj minunat (un alt drum foarte pitoresc cu trenul in Bulgaria este linia ingusta intre Samokov si Bansko, care trece printr-o zona muntoasa accidentata si sate predominant turcesti, spre granita de sud a Bulgariei). Gandul nostru, ajunsi in Sofia, era sa dam o raita prin oras, sa vedem slujba de inviere si sa dormim in gara pana a doua zi. Asadar, lasam rucsacii la bagaje in gara si o luam prin oras - Sofia nu-i deloc un oras urat. Pe la lasarea intunericului incepe ploaia. Deasa si perfida, ploaie de primavara care ameninta sa nu se opreasca prea curand, asa ca ne hotaram sa ne intoarcem la gara, cand colo gara centrala a Sofiei se inchide noaptea si prin sordidele pasaje din zona ar fi aberant sa stam, asa ca n-avem ce face si ne intoarcem spre centru. Ploaia a stat, stam putin sa ne uitam la filmul cu Iisus proiectat pe un ecran urias in fata parlamentului, evident dublat in bulgareste, ne zgaim la vitrina unui magazin unde se vindeau Harley-uri si ne alegem una din cele 2 catedrale mari si frumoase ca sa auzim slujba plasmodiata in bulgareste. Ne saturam repede, mai ales ca incepe iarasi ploaia (care nu s-a oprit decat pe la 4 dimineata) si ne oprim pe terasa unui birt sordid, sa bem niste beri pana dimineata si sa treaca timpul. Orasul e pustiu, si din cauza orei inaintate dar mai ales din cauza ploii, noi fumam intr-una Gittanes si Gauloise Caporal (acolo erau, la noi nu avusesem ocazia) si vorbim despre orice, de la fizica cuantica la fotbal. Bem Kamenitza dupa Kamenitza in fata birtului din care mai ies la rastimpuri impleticindu-se betzivii bulgari, si privim ploaia. La un moment dat, ies din birt 2 tipi solidutzi si vin direct la noi, ne intreaba ceva, noi cam intelegem ca ne intreaba de unde venim, noi zicem de unde suntem, si "discutia" continua - "Marki ? Marki ?" Noi nu intelegem, ne uitam uimiti... "Dolari, Dolari ?" deja zdrahonu e nervos, noi agitati, dam din cap(! mare prostie!) si zicem "no,no", prietenul meu ia un cap scurt de masa , eu sar (speriat bine si hotarat sa-mi vand pielea cat de bine pot...) in picioare, cei doi se mai uita o data urat la noi si ... pleaca. Ufff, era sa luam bataie in Bulgaria. Ne amuzam ca ne-am facut-o cu mana noastra, e drept ca omu probabil voia sa ne jefuiasca, dar noi ziceam ca n-avem si ne bateam joc de ei dand din cap afirmativ... dupa parerea lor . Modul lor de a da din cap pentru da si nu, invers decat al nostru (si al intregii lumi civilizate) ne-a dat de furca tot timpul. De exemplu cand intrebam pe cate unul daca spicaie inglish. Incurajati de semnul lui, ii dam inainte in fata privirii lui perplexate. Dar a doua zi de dimineata, dupa ce ne-am luat bagajele de la gara, tot de la semnele astea ni s-a tras un sir lung de plimbari bezmetice prin toata Sofia (am ajuns si la aeroport !) cu toate mijloacele de transport posibile, pentru ca noi aratam spre un bus, omu ne facea semn si noi saream in el, abia apoi dandu-ne seama ca iar ne-am inselat.
In rest, ne-a mers bine, desi era zapada serioasa pe munte si am dormit o noapte in bivuac in zapada la 2700 in fata refugiului inchis...

Una scurta:
Eram in Franta, in formatie de 3, ne hotaram sa ne facem de mancare si hotaram ca avem nevoie de carne tocata, asa ca intram in prima macelarie (era tinuta de un arab), nu inainte insa de a face o sedinta ca sa ne aducem aminte cum trebuie sa ne exprimam in franceza. Franceza, o limba frumoasa, cu care ne delectasem (si stresasem) in liceu, dar ne lipsea complet exercitiul. Asadar hotaram cine e reprezentantul nostru, ii zic ca "as vrea" se zice "je voudrai", omu e increzator si-i zice vanzatorului:
- Je voudrai du...a...a.. du... carne toke ! (puneti accentele pe e-urile finale )
Arabu a ramas perplex in timp ce noi ne tavaleam de ras si autorul perlei era complet debusolat....

O alta intamplare din Turcia.

Cum va ziceam mai devreme, eram in tara amicilor nostri turci impreuna cu alte doua familii de prieteni. La o zi dupa sosire am inceput sa ne facem planuri de excursie. Eu una, nu suport sa stau intr-un singur loc prea mult timp si ador sa ma plimb si vad cat mai mult cu putinta din tara sau locul respectiv.
Alegerea excursiilor n-a fost deloc simpla, pentru ca erau multe locuri ce meritau vizitate. M-am tot gandit si razgandit : sa merg in excursia din Rodos (fiind foarte aproape de Turcia aveai aceasta posibilitate sa ajugi in Grecia in aprox. 2 ore)…sau la scubadiving…??
Pt ca intrasera cu masinile doi dintre noi nu aveau cum sa paraseasca tara (decat tot cu masina, asa spune legea la ei), deci nu puteau merge in Grecia si au alest scuba, noi ceilalti am votat Rodos…adica Dan si noi cele 3 fete…si cum pe Dan atunci cand e in Turcia, nu-l crede nimeni ca e roman, toti zic de el ca arata ca un sirian (e un tip la 1.90 inchis la ten si cu par negru) ne-am amuzat de « haremul » cu care era obligat sa calatoreasca.
Pana la granita s-a mers cu autocarul si de acolo pe mare cu CATAMARANUL pana la greci. Catamaranul nostru era o ambarcatiune de mare viteza, cu o capacitate de vreo 100 de locuri care au fost toate ocupate si care trebuia sa ajunga la destinatie in aprox. 1 ora. Eu mi-am cautat un loc aproape de geam sa pot vedea marea si am pornit…La inceput a fost frumos, eu eram incantata, ma simteam excelent …nu-mi mai amintesc ce viteza avea exact dar mergea foarte repede si de aceea senzatiile erau placute…au fost placute in primele zece minute…Prietena mea A. s-a facut palida ca o lamaie si a disparut in spate pt ca nu mai putea de rau, S. se tinea cu mainile de cap si incerca sa se controleze…singurul Dan care rezista eroic dar se tot uita ingrijorat dupa A. Au inceput sa fie impartite pungile…groaznic moment, toti se schimbasera la fata, era un murmur general, insotitorii alergau de colo-colo sa imparta pungute…tangajul era destul de mare, mai ales in larg si parca nici eu nu mai eram asa incantata vazad vacarmul din jurul meu. Am ajuns si eu in momentul critic, desi refuzam sa cred ca o sa am nevoie de pungile lor… fir-ar sa fie ea de excursie ca mi-a trebuit Rodos…NU asa ceva nu aveam chef …am stat atunci de vorba cu mine ca sa ma calmez si desi imi era rau, am reusit sa ma controlez…
Pana la destinatie a fost cumplit…toata lumea era innebunita si mai ales copiii, care sufereau cel mai mult. Ca sa ne mai indulceasca amarul, ne-au pus la tv Mr Bean, de parca mai avea cineva chef de ras. Cand in sfarsit am ajuns m-am uitat pe fetele oamenilor sa vad macar un zambet…nimic, toti erau crispati saracii.
Ce-am mai bodaganit noi fetele,… ca Dan era ok. Desi pusesem piciorul pe pamant senzatia tot mai persista asa ca ne-am oprit la o terasa sa bem ceva rece sa ne linistim…ah, fresh-ul de portocale ce bine mi-a facut !
Intre timp ne suna pe mobil ceilalti doi care erau la scuba… « Noi ne simtim super bine, voi ? » Eeee, zice Dan, si la noi e misto… pe naiba, imi zic eu in gand.
Insula Rodos e foarte frumoasa dar in cele 4 ore pe care le-am avut la dispozitie nu am putut vizita decat partea veche a orasului, ne-am urcat intr-un turnulet din care se vedea panorama si fortificatiile medievale care inconjurau aceasta zona. In rest nu prea a fost interesant din punctul meu de vedere, doar ca m-am amuzat pe seama lui Dan care trebuia sa stea dupa noi 3 care intram in fiecare magazin intalnit si saracul nu stia cum sa ne mai adune…Aaa, si cei doi papagali ara pe care i-am vazut acolo si care iti intindeau piciorusul in semn de salut
La intoarcere, norocul meu ca aveam metroclopramidul la mine si l-am luat toti din timp sa nu ni se mai faca rau, ne cam tremurau picioarele la gandul ca va urma episodul II, …dar de data asta a fost bine si ne-am mai destins.
Cand ajungem la hotel si ii povestesc lui D. cum a fost si-l vad cum se chinuie sa nu rada in hohote…el si cu T. la scuba s-au distrat pe cinste, au inotat alaturi de pesti multicolori, iar cand mi-a aratat si poza facuta sub apa, care e superba…mama ce invidioasa am fost pe ei. Si acum mai regret ca nu am ales scuba.

(Vai, ce-mi place topicul asta )

Acest topic a fost editat de Nico: 19 Jun 2004, 10:37 AM

Din seria peripetiilor mele in avion.

Acum cativa ani au vrut sa ma dea jos din avion pentru ca eram pasager clandestin. Am trecut de toate verificarile de la Otopeni si m-am urcat in avion. Cand avionul a pornit spre pista de decolare mi-am auzit numele la difuzor. Cica sa ma prezint la cabina pilotilor. Am crezut ca piloteaza un amic de al meu care m-a vazut pe lista pasagerilor, dar ... Ajung acolo si sefa flight attendants-ilor imi spune ca nu am bilet si ca ma da jos din avion. M-am dus repede la loc si i-am adus biletul. Ea o tinea pe a ei. Eu pe am mea. Am bilet valabil, cu loc si nu ma dau jos nici daca cheama politia, dau telefon si chem presa. Pilotii se uitau disperati la mine si la ea cum ne certam. Intr-un tarziu capitanul spune ca avionul a intrat la decolare si ca nu se mai intoarce. Am plecat bombanind compania, pe sefa, pe toata lumea si m-am asezat la loc.

Acest topic a fost editat de amenophis: 19 Jun 2004, 10:52 AM

Drumuri europene

Acum 3 ani am avut norocul sa vizitez Budapesta si apoi Viena. Am plecat in formatie cu masinile, vreo 5, pe soselele europene. Calatorie placuta si mai ales amuzanta, datorita unuia dintre colegi, Stefan, un minitechnicus care s-a blindat cu :

1. statii de emisie–receptie (ca sa putem comunica eficient),
2. sistem GPS (sa nu ne ratacim prin tari straine),
3. detector de radar (sa putem rula cu 150 la ora fara sa fim urmariti cu girofare) si
4. un laptop performant, pe care « copilotul », adica sotia, il tinea in brate in masina sa poata fi folosit la nevoie.

Cum se desfasura « operatiunea » : S. ne informa prin statie de starea drumului si de momentele cand piuia dispozitivul (hiii, ilegal…) ca sa nu primim amenda...si piuia cam des, nu cred ca avea legatura cu realitate din teren. Distractia era mare, mai ales ca se inventau ad hoc nume de cod, se faceau glume prin statie, dar era sa se termine tragic… Gresala imensa, sa nu faceti asa ceva : ca sa ne usureze depasirea ne comunica daca drumul e liber si cel din spate nu se mai asigura decat superficial. Asta pana cand colegul care era in fata noastra si se pregatea sa depaseasca un tir imens, primeste semnalul « E liber ! » si se angajeaza in depasire. Fara sa fie observata, o masina venind din drum laturalnic intra pe contrasens si masina celui din fata noastra franeaza puternic sa evite contactul. Noi am incremenit pt o secunda la gandul ca nu va mai avea timp sa evite ciocnirea. Nu mai aveau glas saracii, cand pe statie au anuntat « oficial » sa inceteze aceasta « tactica » deoarece nu e sigura deloc.

Am fost incantati de Budapesta si Viena, am ramas cu amitiri frumoase si am vizitat cat am putut de mult in cele cateva zile. Centrul Vienei a fost parcurs pe jos centimetru cu centimetru, fara sa se tina cont de vremea care nu era stralucita (inceputul lui martie), am vazut muzeele lor celebre si a fost momentul in care am luat o hotarare radicala, vreau sa emigreeez! (am mai scris asta intr-un post). Nu m-am tinut de cuvant .

Si iata-ne pe drumul de intoarcere…Acelasi sistem GPS aflat in posesia lui Stefan ne « ghideaza » constiincios in drumul catre casa. Degeaba ne batem noi gura ca mai bine urmarim indicatoarele rutiere, ca sunt mai sigure, S. ne asigura ca acest sistem este infailibil si trebuie sa profitam din plin de minunile tehnicii…Si am beneficiat ce-i drept…dar in alt mod…Am trecut unul din faimoasele poduri ce leaga cele doua diviziuni, Buda si Pesta, GPS-ul ne-a indreptat spre stanga si apoi iar stanga siii…Budapesta nu vroia cu nici un chip sa ne lase sa plecam. Am ajuns again de unde am plecat, am mai trecut o data podul, ne-am enervat pe minitechnicus si ce vorbe si-a luat jucaria lui …era sa-l facem bucati ca drumul era lung si nu ne permiteam sa intarziem prea mult. Dar a scapat cu viata si el si Stefan .

Data viitoare am sa va povestesc ceva mai interesant, peripetiile mele de cand m-am catarat pe Kilimanjaro (glumesc, as vrea eu…)

Super !!!
Felicitari tuturor celor ce au scris.

Încerc si eu una:

Acum cinci ani ma aflam cu un grup de amici la Techirghiol în vacanta.
Votasem toti pentru camping pentru ca locurile de cazare demne de locuit erau deja luate.
Asadar, masini si corturi...
Prima seara a fost de pomina pentru ca am crezut ca da strechea-n noi din cauza frigului si asta cu toate ca ne aflam pe la jumatea lu' iunie. Eu unu' ma trezisem pe la trei / patru si-mi clantaneau dinti-n gura mai ceva ca la masina de scris. Dan (un coleg de cort) se trezise si el si am hotarât sa facem un ceai sa ne încalzim. Avea o fata de speriat cu parul ravasit si cu buzele vinete încât am început sa râd nervos si cu sughituri. Cautând butelia si am reusit sa-i trezim si pe celialti doi din cort (Adi si Adrian). Pentru ca vroiam sa sa se încalzeasca putin, am decis sa pregatim ceaiul în interior. Într-un târziu am dat si de butelie, am gasit si cratita, apa si menta. Ne mai lipseau chibritele Ne-am pus toti pe cautat în timp ce Dan se chinuia de zori sa aprinda cu o bricheta goala si cu piara tocita. Deja transpirasem dupa douazeci de minute de despachetat si împachetat bagaje dar gasisem si afurisitele de chibrituri. Ceea ce a urmat a fost de pomina.
Dat fiind faptul ca Dan frecase bricheta fara succes, s-a creat o acumulare de gaz în coltul respectiv si cum tot el a fost cel care a aprins ... Eu eram cu spatele-n momentul respectiv si încercam sa scot un polo din sac când s-a produs flama. Dan fiind aplecat peste butelie a luat-o cel mai rau pentru ca parul din fata i-a fost ars instantaneu facându-i o freza eminesciana de toata frumusetea (frunte goala i-a ramas porecla). Adi mi-a sarit literalmente-n cap speriat fiind de urletul de spaima a lui Dan si de lumina focului. Adrian a fost cel mai simpatic deoarece a avut un reflex întârzâiat trântindu-i peste ochi (lu' Dan) cratita cu apa, si asta dupa ce nu mai era urma de foc.
Cu toate ca facusem un taraboi de nedescris, nu reusisem sa trezim nici unul din celelalte cinci corturi. Trustrant ...
Rezultatul final a fost ca am adormit pe la sase jumate sapte (cu ceiucul baut) si ne-am trezit pe la zece cu pasta de dinti pe fatza ...
Au mai fost vreo trei faze misto legate de aceeasi iesire pe care le voi relata cu alta ocazie...

PIB, bine ca nu ti-ai ars mustatile

Prima calatorie cu avionul, acum cativa ani buni.

Trebuia sa ajungem la Cluj si avand in vedere distanta am zis noi ca va fi mai comod sa calatorim noaptea cu trenul la vagonul de dormit, era si mai romantic. Zis si facut, am luat bilete si iata-ne in drumul spre Colosvar. In tren, curat, nu aveam ce sa reprosam, ne felicitam pentru alegerea facuta. Asta pana cand am incercat sa adormim. Era imposibil…am audiat o adevarata simfonie a capacului clasicei scrumierei metalice c.f.r. care a zdranganit toata noaptea desi am pus in aplicare mai multe metode de a o reduce la tacere. Nu mi-a reusit. Apoi tot ce era placuta metalica, obiect instabil avea rolul lui in acest amalgam de sunete, iar apa minerala din sticla pe care o aveam cu noi a clipocit si ea pana la destinatie. Normal ca toate astea se petreceau in dulcele sunet al rotilor de tren. Cred ca m-am trezit din jumatate in jumatate de ora si probabil din cauza oboselii si a nervilor ca nu pot sa dorm, ma apucase anxietatea : daca nu ne trezim si ratam sa coboram in Cluj ? Fapt pentru care, de cate ori oprea trenul, ma ridicam si eu sa vad unde suntem. Trenul oprea destul de des si nu neaparat intr-o statie.
Am ajuns pe la cinci dimineata si cum se intampla iarna era bezna. Nu mai stiu cine ne-a asteptat la gara si ce am facut pana sa ne cazam la hotel, cert era faptul ca eram franta de oboseala si iritata cu ochii rosii si singurul lucru pe care il mai doream era un pat FIX!
In Cluj stiu ca m-au frapat cladirile renovate in culori foarte vesele si cum am stat putin nu am vazut mare lucru.
La intoarcere gandul de a reveni cu trenul nu mai era asa prietenos…Ideea salvatoare …avionul. Ok, am gasit bilete, eu vesela ca in sfarsit voi zbura. La aeroport ne astepta o surpriza : vom calatori cu C.V. Tudor si suita, tocmai isi incheiase vizita la prietenul sau (de pe vremea aceea) Funar, primarul controversat al orasului. Nu ne pasa, dar cei de la control au fost cam prea constiinciosi privind verificarile. M-au « scanat » de nu stiu cate ori pentru ca aveam o catarama mai mare la blugi si tot le piuia aparatul. In cele din urma s-au convins ca nu aveam asupra mea arme de foc sau albe (aveam si fata de infractoare ) si m-au lasat sa urc in avion.
A fost interesant zborul cu ATR-ul, doar ca nu intelegeam de ce garda de corp a d-lui Vadim se uita la noi cu priviri cainoase de parca eram niste suspecti periculosi. « Ce or avea astia cu noi de se uita asa urat ? » , nu am descoperit.
Desi am fost rugati inca de la inceput sa inchidem telefoanele mobile, pentru ca interfereaza cu aparatura de bord, pe la mijlocul drumului au inceput sa sune mobilele politicienilor. Deja ei faceau teleconferinta cand, enervat, pilotul le-a adresat cateva cuvinte mai dure ca sa se potoleasca (moment de zumzete si nemultumiri, alte priviri taioase). Pana la urma s-au calmat.
Cand am plecat din Cluj, vremea era placuta pentru acea perioada, nici prin gand nu ne trecea ca in Buc e viscol… Aventura continua si in aer…A fost zguduit bine de tot avionul din cauza vantului puternic, asa ca sa nu uit cum a fost prima data. Foarte tare nu m-am speriat, dar nici linistita nu eram, mai ales ca atunci cand te uitai pe hublou, din cauza viscolului nu vedeai pista. A fost putina tensiune, dar s-a terminat in aplauze pentru piloti.
Back to Earth a fost mult mai bine.

Cred ca deja v-ati saturat de mine, dar cine stie, poate aveti noroc si mai imi aduc aminte de vreo intamplare

Prin deshert....
Acum cativa ani calatoream cu niste prieteni in Iran. In periplurile noastre am ajuns la un moment dat in orasul Kashan, situat la marginea desertului Dasht-e Kevir. Ne-am hotarat sa vedem si noi cum e in desertul iranian, am cercetat harta si am vazut ca singurul drum spre desert e cel spre Mahrenjab, ceea ce noi credeam ca este un satuc uitat de lume, poate pe langa o mini-oaza. Ne-am negociat cu un sofer de taxi, care a fost de acord sa ne duca acolo pt cativa dolari, dar ne-a avertizat sa ne facem provizii din oras pt ca acolo "nu e nimic". E parasit satul ? intrebam noi, el intelege relativ intrebarea dar ne raspunde afirmativ. Pornim asadar si in curand intram intr-un desert plat plin de scaieti si de turme de camile rasfirate pe suprafete imense si pastorite de baieti sub 15 ani, calare pe motociclete enduro Kawasaki. In curand nisipul de pe drum devine tot mai rebel si adanc si ne trezim, la un mic urcus, complet impotmoliti, pana la butucul rotilor. Masina, un Paykam(marca lor nationala) de prin anii 70 nu era, evident, facuta pentru traversat deserturi. In jurul nostru doar dune, scaieti si un fel de iarba aspra, pe care ca niste adevarati cunoscatori (curat instinct "tehnic") am inceput s-o adunam si dupa ce am degajat rotile de nisip am varat-o sub cauciucuri, ca sa castigam o leaca de aderenta si dupa muuult chin de inpins la nenorocita de masina am reusit s-o scoatem pe teren cat de cat ferm. Un aspect interesant - in unele portiuni din desert nisipul era acoperit de o substanta vascoasa, care forma o crusta. Ce e asta ? Soferul ne spune ca e "oil" si ca iese singur la suprafata in unele zone. Noi ne gandeam ca e posibil sa se fi facut prospectiuni in zona si sa fi scapat pe alocuri petrol la suprafata. Totusi, data fiind intinderea mare a suprafetelor "afectate" nu sunt asa de sigur ca asta e explicatia.
E deci clar ca nu putem continua drumul cu Paycam-ul, asa ca ne plimbam printre dune si facem "poze la desert", pana cand din varful unei coline soferul realizeaza ca a apucat-o pe un drum gresit si recunoaste rusinat ca el de fapt n-a fost niciodata la Mahrenjab, dar nu era prost sa refuze cativa banutzi. Inapoi in masina, reluam drumul spre "satul fantoma" si dupa o perioada ajungem... Nu e nici un sat, punctul Mahrenjab insa e situat chiar pe marginea marelui lac sarat Nemak -pe timpul verii e uscat- care de mii de ani e exploatat ca sursa de sare. Atat de importanta e aceasta resursa strategica (exploatata si in prezent) incat cu sute de ani in urma s-a construit aici un fort -Mahrenjab- din caramizi arse la soare. Reteta chirpiciului e mai complicata, dupa cum ne-am lamurit imediat intrand in fort, unde o echipa de muncitori lucrau de zor la restaurarea fortului. Ne-a izbit imediat puternicul miros de ... grajd degajat de proaspatul invelis de chirpici asternut peste acoperisul unui corp si uitandu-ne mai atent ne-am dat seama de ce au oamenii de pe-aici noroc cu camilele cand e sa construiasca ceva. La inapoiere soferul nostru, informat temeinic de la echipa de muncitori, ne-a dus pe un alt drum, pe care intalnim, in mijlocul desertului si nisipurilor... un minunat lan de floarea-soarelui. Cei doi paznici ne invita sa ne tolanim sub umbrarul lor, bem niste ceaiuri fierbinti (minunate pe caldura!) si aflam ca din loc in loc la marginea desertului, la adancimi apreciabile, exista apa, si cum suprafetele cultivabile si irigabile in zona asta sunt foarte pretiose se foloseste la maxim orice petec disponibil. Sunt mai multe astfel de lanuri izolate, fiecare cu mini-statia de pompare aferenta. Asa ca mai vizitam un lan, si stie soferul ce stie, caci la a doua statie exista un bazinut, adanc de vreun metru jumate, plin cu apa rece... in mijlocul desertului, pe o caldura cumplita. Ne-am dezechipat instant si am tras cea mai buna balaceala din viata mea . La plecarea de acolo le-am dat oamenilor cate un dolar, "pentru hajj" - adica in acel an ei aveau de gand sa mearga in pelerinaj la Mecca, si valuta le prindea de minune (chiar daca puteau usor s-o obtina si pe piata "gri").
Era deja dupa-amiaza si aerul devenise in mod ciudat apasator, iar vantul se intetea repede, ridicand vartejuri de praf in jurul masinii. Parea ca se lasa o ceata, vizibilitatea a scazut mult cand vedem in fata noastra, deodata, un zid cenusiu invalatucindu-se si apropiindu-se rapid. Soferul a oprit masina si asptetam cu totii infrigrati izbitura furtunii - care nu a intarziat. Ca un val ne-a lovit nisipul, nu mai vedeam la 30 de cm in afara masinii, vajaitul vantului si zuruitul continuu al nisipului ce cadea pe caroserie ne transportase intr-o lume ireala. Vechiul Paycam s-a umplut de praf pe toate orificiile, fuioare intrau prin podea si in curand abia ne vedeam unii pe altii, reusind cu greu sa respiram prin batista.
Doar cateva minute a tinut furtuna, frontul de nisip s-a departat la fel de repede cum a venit, praful din masina s-a depus lin pe unde putea, cu predilectie pe noi si pe pielea noastra transpirata, cerul s-a inseninat si am ajuns cu bine inapoi in oras...

Una scurta, din acelasi trip...
Dupa ce toata ziua ne-am copt la soare pe o plaja de pe o insula din Golful Persic, fara sa beneficiem de pic de umbra, si dupa ce era sa ne rasturnam cu barca ce ne-a readus pe continent (se pare ca se stricase unul din motoare si soferul facea haz conducand cu viteza maxima pe-o rana, in timp ce pasagerii urlau inclestati de barile scaunelor, stropiti din cand in cand de coama unui val (noi - adica eu si unul din tovarasii romani- eram foarte surescitati si plini de adrenalina, singurii alaturi de soferul dement care se bucurau de thrill-ul acestei "aventuri" si ne dadeam cu parerea ca "nebunul asta ne-a rapit si ne deturneaza in Oman" ), asadar dupa toate astea ajungem seara tarziu, mai bine zis noaptea, la autogara din orsul-port (Bander- Abbas) si suntem dezamagiti sa aflam ca e prea tarziu sa gasim autobuz spre urmatoarea destinatie. Dupa ce ne agitam putin si strabatem toata autogara intreband ne indruma cineva spre un autobuz retras si ne convinge ca asta pleaca unde vrem noi. Ne imbarcam asadar, mirati de numarul extrem de mic al pasagerilor si de ranjetelel pana la urechi cu care ne intampina. Pornim in noapte, iesim pe autostrada si atunci soferul ni se adreseaza, jumatate intors in spate in timp ce gonea ca nebunul, intrebandu-ne pe limba lui de unde suntem. Am inteles ce ne intreaba, pt ca eram intrebati frecvent. "Romani" zicem noi si soferul se amuza si ne explica -"Man, Irani, (eu, iranian), Shoma, Romani (voi, romani)", si aratand spre cei patru tuciurii ranjutori care mai populau autobuzul - ei, "Afghani". El rade, cei 4 afgani rad si ei, noi zambim cu jumatate de gura. In curand adormim (iepureste, date fiind conditiile dubioase) si ne trezim brusc, dupa un timp, in galagie. Autobuzul era oprit in mijlocul pustiului si se unpluse de politisti (sau militari, nu ne-am dat seama) care scotoceau cu fervoare peste tot, timp in care amicii afgani, insirati pe marginea drumului, erau paziti de alti baietzi in uniforme. Inarmati cu uimitoare dexteritate si cu surubelinte baietzii s-au apucat sa desfaca tot sistemul de ventilatie al autobuzului si spre mirarea noastra au inceput sa extraga de acolo saci intregi de plastic, plini cu cutiutze minuscule, care noua ni s-au parut a fi cutii de filem foto... dar cine stie...
Cu sacii la subrat politaii au parasit autobuzul si noi ne-am continuat drumul in tacere, singuri cu soferul care acum devenise foarte tacut. Am ajuns la destinatie pe la 3 dimineata si ne-am intins sacii de dormit in cel mai apropiat parc al frumosului oras Yazd, fiind treziti dimineata de ingrijitorii parcului, care ne imbiau cu ceai....

Nico, carpatic

Cele ce urmeaza au ceva vechime si fac parte din amintirile pe care un om nu le va uita niciodata.

Eram flacau în clasa a saptea si eram îndragostit pâna-n vârful urechilor de o fetiza pe nume Andreea ... Era cu un cap mai înalta ca mine dar daca va mai amintiti vârsta respectiva astfel de detalii nu conteaza .
Asadar, faceam cam tot posibilul sa ma gasesc în compania ei, mai mult sau mai putin direct.
Fac apel din nou la memoria celor din generatia mea care au prins euforia Cercurilor (pt. cei ce nu stiu cu ce se manânca, erau un fel de ateliere gratuite unde se învatau lucruri interesante si chiar utile) pentru ca aflasem ca Andreea tocmai se înscrisese la un astfel de cerc, dar nu la orsicare (ar fi fost prea simplu ), la Cartografie ...
Bineânteles, am urmat-o fara sa crâcnesc si uneori (când n-aveam chef sa ma joc cu colegul de banca vaporase aflam lucruri interesante ... În ceea ce privesc hartile pe care le aveam de facut, am rezolvat problema cu un poster imens cu M.J. (va las sa ghiciti ).
Toate bune si frumoase, pâna când domnu' Vrajmas (numele profului ) ne anunta urmatorul obiectiv .... Ceahlaul ... Facusem destule iesiri pe dealurile din împrejurimi însa niciodata asa departe ...
Inutil sa precizez ca timp de o luna (pâna la data plecarii îmi statea gândul numai si numai la Ceahlau).
Va scutesc de detaliile calatoriei cu trenul (nu fara interes de altfel ) si voi intra cu adevarat în miezul întâmplarii, în dimineata de dinaintea ascensiunii...
Precizez ca seara, am fost cazati într-o pensiune si ca în afara de bataia cu perne traditionala si incursiunea în patru labe în camera fetelor nu s-a întâmplat nimic interesant.
Asadar, fac ochi si când ma uit în jur, îmi fuge tot somnul instantaneu. Paturile facute si tipenie de om în jur ...
Ma îmbrac la repezeala, înfund lucrurile-n rucsak si ies pe hol ... dau cu ochii de femeia de servici care-mi spune sa cobor pe partea cealalta ca sa nu murdaresc jumatea de hol proaspat spalata. O întreb daca nu a vazut un grup de scolari prin zona si raspunsul ma facu sa-mi clantzane dinti-n gura:
- Eh maica, s-au dus pe munte cam de vreo juma' de ora.
Îi multumesc si fug grabit spre iesire ... Pe masura ce înaintam îmi veneau în minte tot felul de clishee ... Ba Vrajmas care ne ameninta ca-i lasa-n urma pe întârzâiati, ba râsul pe înfundate al colegilor gândindu-se la ce-au facut Pussului (pentru ca-i banuiam ca mi-au jucat o farsa - banuieli fondate de altfel )...
Dupa doua sute de metrii ajung la postul de salvamontisti ... îi întreb politicos daca n-au vazut un grup trecând si un nene destul de morocanos îmi raspunde în doi peri ca nu poate tine evidenta tuturor turistilor care-i trec prin fatza ... pe urma vazându-ma hotarât sa-o iau la deal, imi "sugereaza" (de fapt se urla la mine ) sa ma întorc de unde am venit pentru ca daca nu dau de lol .
Îl cred pe cuvânt si pentru un moment ma gândesc sa-l ascult însa dupa câtiva metrii îmi trasneste o idee zapacita prin cap ma bag într-un santz si merg o buna bucata paralel cu drumul depasind astfel cabanutza respectivului.
Dupa ce am estimat ca nu ma putea vedea, am iesit la drum si am luat-o barbateste la picior.
Cum fetele erau majoritare, îmi spuneam ca-i voi prinde destul de repede ... :-p
Fara peripetii si relativ rapid, am ajuns la prima cabana ... am fost impresionat de un cutzu' care statea tolanit la soare si am reusit chiar sa-l mângâi dându-i o bucata de parizer din sac ... Am intrat si am întrebat un nene cu o burtica imensa daca n-a vazut un grup de scolari ... omul m-a privit mai întâi curios, iar mai apoi mi-a zis sa astept putin (oferindu-mi un suc).
A revenit în scurt timp cu o tanti (tot atât de rotunda ca si el ) si au început sa discute pe seama mea. Ciulind urechile am putut sa înteleg (erau destul de departe) ca vor suna pe baietii de salvamont ca sa vada ce sa faca cu mine ...
Va puteti imagina ca mi s-a ridicat parul pe sira spinarii instantaneu ... asa ca pâsh, pâsh, am tulit-o la deal ... Dupa vreo zece minute i-am auzit strigand ca din gura de sarpe BAIETEEE ! MAI COPILE MAAAAI!!! ... dar copiul urma crucea albastra (marcajul traseului).
Pe masura ce ma afundam în munte, începeam sa am ceva dubii în privinta initiativei mele. Ba mai mult, cu toate ca nu sunt o fire fricoasa, începusem sa fiu deosebit de atent la soaptele padurii pe care în alte circumstante le-as fi ignorat total ... una peste alta, vremea începea sa se strice amenintator soarele diminetii facând fatza cu greu armatei de nori pusi pe shotii.
Cu toate acestea, am marit pasul ajungând astfel dupa aproximativ trei ore într-un loc deschis, un fel de platou de unde aveam o priveliste minunata. M-am asezat pe marginea falezi si am început sa manânc cu pofta din proviziile de acasa ...
Purtat de gânduri nu am auzit ca între timp ceva sau cineva se strecurase-n spatele meu ... si întorcându-ma brusc am dat cu ochii de un cuplu care ma privea mirat. Dau buna ziua si ma prefac ca ma uit în continuare la peisaj ... vin si ei lânga mine si dupa cinci minute ma întreaba "Copilas, tu esti singur?!" ... "Îs cu tata raspund eu repede facând pe prostu', s-o dus sa faca treaba mare-n padure". Cei doi îsi aruncara priviri usurate si înainte de a pleca îmi arunca, "Sa-i zici lu' taticu' ca vine furtuna" .. "O sa-i zic, raspund eu aproape de a le marturisii ca sunt singur, n-ati vazut un grup mai sus?. "Ba da, venii raspunsul, acum zece minute ..."
Le multumesc si pleaca grabiti ... Privesc putin dupa ei pâna ce dispar în padure si-mi iau picioarele la spinare fericit ca i-am prins.
Am urcat destul de mult fara sa întâlnesc tipenie de om dar în schimb am întâlnit un cutzu' mare, negru si care mânca grabit o vietate mica ... Fiindca nu avea un aspect prea simpatic am preferat sa-l ocolesc de departe dar nu mica mi-a fost surpriza când l-am vazut ca-si ridica botul plin de sânge si ma priveste fix ... apoi începe sa-si arate coltii scotând un mârâit înfiorator.
Pe moment nu mi-a fost frica, ba chiar am îndraznit sa-l bravez strigând la el însa când am vazut ca începe sa se apropie mi-a stat inima-n loc ... Venea agale, privindu-ma hain si mârâind înfundat, apoi, ca si cum si-ar fi adus aminte de ceva, s-a întors la stârv. Nici nu stiu cum am reusit sa ma smulg din loc si sa-mi continui drumul ... Ajungând putin mai departe am fugit pâna mi-am pierdut suflul ... dar nu m-am oprit din mers ... Nu-mi puteam lua gândul de la imaginea amenintatoare a cuzului ... Unde nu mai pui ca putea fi turbat .... În cele din urma am ajuns si grupul respectiv însa de departe am consatat cu stupoare ca nu era deloc vorba de cei pe care-i cautam.
Era clar ca nu ma puteam întoarce ... asadar am continuat ....
Pe la doua am ajuns aproape de vârf ... si la un moment dat m-am întâlnit cu un grup de constanteni (doua cupluri cu tot cu copii) si am mers o bucata de drum cu ei ... S-au mirat ca de o casa aprisa când si-au dat seama ca eram singur ... Deodata, o evidenta ma izbii în plin ... ceilalti nu urcasera pe munte ... sau daca urcasera nu erau pe acelasi versant cu mine ... am continuat fara sa gândesc ... Eram în pana de idei.
Un detaliu important, pe când palavrageam cu ei, din sens opus au trecut pe lânga noi ca fulgerul doi salvamontisti ...
...
Ajuns la cabana de pe platoul de sus, am întrebat (din partea lu' taicamiu ) daca nu se putea ajunge de unde am plecat pe un alt drum pentru ca aveam o sumedenie de motive, cutzu', salvamontistii si nu în ultimul rând, speram sa ma întâlnesc cu trupa în caz ca ei ar fi urcat pe celalalt versant ... Adevaru-i ca râdeam singur la gândindu-ma la fetzele lor când m-ar fi vazut coborând ... ce n-as fi dat sa-i pot lasa masca. Ma gândeam mai ales la Andreea My hero!!! ... Mi-am cumparat un ceai si am sters-o ...
Aveam o portiune destul de plata, loc deschis, unde am bagat viteza însa dintr-o data s-a lasat întunericul si norii pufosi pareau ca pot fii atinsi cu mâna.
Primul trasnet (fulger) m-a paralizat de spaima pentru ca a lovit o movila cam la vreo doua sute de metrii în fata mea (sau cel putin asa cred ) dar tunetul care l-a urmat a fost teribil ... Un moment am ezitat sa ma întorc la cabana însa brusc mi-am adus aminte de faptul ca as fi fost la adapost în padure si ca drumul pâna la cabana în câmp deschis ar fi fost fatal. Mi-am luat picioarele la spinare si am început sa cobor de-a dreptu' nemaitinând cont de marcaje ...
Pret de câteva minute furtuna parea sa sa fi razgândit, o liniste aproape suspecta se lasase (de unde si expresia) dar dintr-o data, am auzit un ropot îngrozitor apropiindu-se cu repeziciune. M-am rezemat de un brad si am asteptat grozavia.
Ploua cu galeata sau cu câini si pisici sau cum vreti voi ... cert este ca în mai putin de un minut eram ud pâna la piele.
Nu stiu daca ati patit-o în munte dar daca ploua mai serios se creaza foarte rapid viituri ... cu cât esti mai jos cu atât ai mai multe sanse s-o furi ...
Padurea gemea din toate încheieturile fiind izbita cu furie de un vânt rece ce parea din ce în ce mai înversunat ... eu mi-am continuat coborârea si spre bucuria mea am dat de traseu indicat ...
L-am urmat constiincios pâna când am ajuns la un pasaj delicat ... era o portiune stâncoasa deosebit de abrupta (cu un loc periculos la mijloc) si mai ales cu o pânza de apa ce facea ca totul sa fie alunecos.
Mi-am luat inima-n dinti încurajat fiind de cablul puternic ancorat aidoma unei balustrade pentru a permite turistilor sa treaca
si cu chiu cu vai am reusit sa traversez ... uitându-ma-n urma, pânza de apa de pe stânca crestea vazând cu ochii ... dupa înca o suta de metrii am mai întâlnit un pasaj similar mai putin periculos decât primul. În cele din urma am ajuns la un al treilea pasaj similar cu cele doua însa de data aceasta un adevarat torent cu pietris mâl si bucati de lemn îmi interzicea calea cu desavârsire ...
Nu stiu daca va puteti imagina dar la doispe ani era picatura în plus pe care nu o mai puteam suporta ... m-am asezat hipnotizat fiind de caderea furioasa a apei si am început sa plâng. Cum ploaia nu dadea semne de oboseala, începeam sa-mi imaginez ca urma sa ma prinda noaptea. M-am smuls din loc gândindu-ma sa ma întorc la cabana cât mai aveam timp dar odata ajuns la pasul mai putin dificil, cel din mijloc, am constatat cu stupoare ca si aici se formase un mic torent ... având în vedere ca eram deja leoarca, m-am încumetat sa trec însa a lipsit foarte putin sa nu ma duc ... am fost nevoit sa dau drumul la ruksac ... Ajuns dincolo ma gândeam cu groaza la primul pasaj, la cel dificil, si temerile mi-au fost confirmate pentru ca aici se formase un torent în toata regula, similar ultimului . Ma gaseam deci prins între torente, fara nimic la mine ... situatie jalnica ce mai ...
În cele din urma, resemnat m-am facut ghem în asteptare si aproape ca începusem sa ma obisnuiesc cu furtuna ... uneori mi se parea ca-mi striga numele. Nu îndrazneam sa accept realitatea însa în cele din urma am reusit sa-mi dau seama ca cineva chiar ma striga . Am început sa urlu' ca din gura de sarpe însa aveam impresia ca este-n zadar pentru ca vuietul muntelui era stapân absolut ...
Peste câteva minute, au aparut si baietii (salvamontistii) super bucurosi ca m-au gasit. Ca din întâmplara ploaia a încetat brusc si primele raze de soare si-au facut aparitia ...

Epilog
Mi-au recuperat sacu' si am mers la cabana unde am fost uscat si unde am primit haine de schimb (niste pantaloni si o bloza de la baiatul celor ce tineau cabana ...
Tot drumul de întoarcere baietii n-au scos un cuvânt despre nazdravania mea dar mi-era atât de rusine încât as fi preferat sa ma certe. Ba mai mult, când m-au predat lu' Vrajmas au fost super cool spunându-i ca n-avea nici un rost sa ma certe pentru ca s-au ocupat ei pe drumul de la coborâre. Bineânteles ca n-a mers ... da de ciuda n-am vrut sa le spun la nici unu prin ce am trecut ... i-am zis Andreei între patru ochi
Ei mi-au spus ca ma lasasera sa dorm ca sa-mi traga o spaima si toata lumea coborâse pentru micul dejun ... având în vedere ca eu ma luasem dupa spusele femeii de servici, si mai ales iesisem prin spate, nu i-am întâlnit ...

Cam atât ...

E tare greu sa povestesti ceva interesant dupa peripetiile palpitante ale lui Puss .

Am umblat la cutiuta cu amintiri si am descoperit si eu ceva din acelasi ciclu:

Revelion de neuitat...

De obicei revelioanele nu imi plac pentru ca nu prea mi-au iesit, doar cateva sunt reusite. Cel pe care vi-l povestesc acum s-a petrecut in primul an de studentie, iar despre el pot spune ca nu-l voi uita niciodata.

Impreuna cu cativa prieteni, urmand formula pe care orice student o aplica - cat_mai_ieftin_posibil – ne-am aranjat sa petrecem revelionul la mare, la Techirghiol, intr-o vila unde pretul ni s-a parut foarte convenabil (expresia asta nu stiu daca e foarte corecta). Ne-am facut planuri de dinainte: cine ce aduce de mancare (ca doar nu credeti ca ne permiteam sa mancam la restaurant) ca sa nu ne pomenim ca aducem toti salata beuf si sarmale, de baut, cine va face fotografii si cate filme sa cumparam, etc.

Trebuie sa ma opresc putin din povestit si sa va spun ca mie acest moment « imi place la nebunie », de cate ori trebuie sa particip la astfel de discutii imi vine sa fug… pentru ca de fiecare data toata lumea stie cand incepe « negocierea » dar nimeni nu stie cand se va tremina si ce repercusiuni va avea. Dupa « tratative », care au durat ceva ceva, si <n> variante posibile enuntate, am ajuns la solutia de compromis (evident ca au existat si vreo doi lideri care vom vedea la sfarsit cat de eficienti au fost).

Am plecat spre Techirghiol, unii cu trenul, unii cu Dacia, fiecare dupa posibilitati, incarcati de oale si cratiti pline de bunatati facute de mame. Ne-am cazat si am fost instiintati de regulile casei. Proprietarul care locuia si el in acesta vila spatioasa ne-a explicat ca ar fi bine sa nu folosim radiatoare (pe care oricum le aveam la noi stiind ca e mai greu cu incalzirea pe timp de iarna) sa nu sara sigurantele. Da cine sa tina cont de sfat ? Era atat de frig ca mie imi clantaneau dintii in permanenta, sunt extrem de friguroasa si am suferit cumplit atunci. Chiar si cu radiatorul in priza era groaznic de rece si cum nu-l puteam lasa o zi intreaga sa functioneze aproape ca nu facea deloc caldura. In schimb, inevitabilul s-a produs, inca din primele zile am reusit sa ramanem pe intuneric pentru ca au cedat sigurantele. Gazda enervata ca-i distrugem panoul electric ne-a facut mustrari, desi am incercat sa-i explicam ca o fi ea camera ieftina dar acolo am venit sa ne simtim bine, nu sa plecam cu vreo pneumonie. Situatia a fost remediata dar deja ne inchipuiam ce dragut ar fi ca si de revelion sa se produca iar figura.

V-ati curentat vreodata la dus ? De fapt cu dusul ? Unii dintre noi da. Nu stiu ce sistem aveau respectivele ca nu erau izolate si doi dintre noi ne-au povestit cu stupefactie ca s-au electrocutat in timp ce incercau sa se spele. Noi am fosr scutiti de aceasta suferinta pentru ca cel din camera in care stateam nu functiona si l-am folosit pe cel dintr-o alta camera, singurul care avea apa calda. Au fost cateva discutii aprinse cu propritarul si pe aceasta tema dar ce mai conta.

Momentul cel mai placut era insa autogospodarirea, cand trebuia sa spalam vasele in frig si cu apa rece ca gheata, noroc ca eram mai multe fete si facea cu schimbul.

Pentru ca una din prietene a venit mai tarziu decat ceilalti, doi dintre noi s-au dus sa o astepte la gara... si au asteptat jumatate de zi, ne tot intrebam ce o fi cu ei de nu mai vin? Pentru ca ninsese zdravan in ziua respectiva trenurile ramasesera impotmolite in camp si a durat cateva ore sa isi continue drumul. Nu ar fi fost asa o problema, (prietenii nosti au asteptat resemnati in statia de tren, « incantati » ca aceasta excursie promite multe inca din primele zile) daca alti doi plecati sa-i recupereze nu ar fi intrat cu masina intr-un stalp, pentru ca era polei si chiar si cu a adoua daca mergeai tot nu aveai control suficient, fiind si o masina cu tractiune pe spate. Respectivul si-a distrus portiera dar cel mai teama ii era de parinti… ce-or sa zica cand or sa afle ca odrasla le-a facut o gaura considerabila in buget? Mai toti incepuseram sa ne facem griji. Pana la urma au aflat la fata locului, dar fiind parinti de treaba au reactionat cu calm.

In noaptea de revelion nu pot spune ca ne-am distrat cine stie ce, mai ales ca baietii avusesera o seara anterioara de baut pana la ziua si erau cam obositi, asa ca stingerea s-a dat foarte repede. Ce sa-i convingem noi fetele sa mai si danseze, doar am mancat si am ascultat putin muzica.

Am facut si cateva poze, dar cea mai tare e cea cu parintii celui ce si-a lovit masina, au o fata de oameni nefericiti, ca ti-e mila de ei si in acelasi timp te bufneste rasul.

Concluziile acesei excursii nu le mai comentez ca sunt de la sine intelese, pentru mine insa ce a contat cel mai mult a fost ca eram intre prieteni, si cu prietenul , iar noi intre noi fetele am avut o discutie placuta la gura sobei (de fapt un radiator care cat de cat facea fata ).

Acest topic a fost editat de Nico: 20 Jul 2004, 11:36 PM

Hai sa zic si eu una.

Iarna trecuta, la sfarsitul lui Noiembrie, ne hotaram noi sa mergem la cabana Turnuri, in Fagaras (fusesem invitati de niste colege de facultate, care au plecat mai devreme si ramasese sa ne intalnim acolo). Nu mai tin minte motivele, dar noi nu puteam sa plecam mai devreme, asa ca trebuia sa ajungem intr-o singura zi. Neavand masina (adica "n-am curaj sa merg atata drum, ca nu stiu daca ma tine masina") devenea destul de complicata problema drumului, cu cativa kilometri buni de mers pe jos inainte de a incepe urcusul propriu-zis si faptul ca nici unul dintre noi nu cunostea prea bine zona. Deci, tarasenia incepe de seara, cand ne faceam planul in legatura cu trenul. Inainte cu cativa ani (ce vremuri!) am fi avut personalul de Sibiu care pleca la 6 jumate (dimineata) din Bucuresti, si ajungeam pe la un 12 (cred) in Fagaras. De acolo, am fi luat un autobuz pana in orasul Victoria, iar apoi ne mai ramaneau sase ore intregi ca sa urcam (inainte sa se intunece de tot).
In teorie, totul era frumos. Si atunci a inceput distractia: Personalul cu pricina se oprea la Brasov. Primul tren pleca din Brasov spre Fagaras la ora 1 jumate sau asa ceva. Acest tren era un accelerat, care venea din Bucuresti . Deci, in consecinta, am plecat cu acceleratu'.
In Fagaras, mergem noi pe jos (bagam mare, ca sa nu pierdem autobuzu') pana in centrul orasului. Si stam, stam, stam... Pana la urma, ne hotaram sa intrebam pe cineva, la ce ora pleaca rata spre Victoria. Si omu' zice "Pai a plecat la 1!" "Si urmatoarea cand e?" "Maine, la 1." Si dup-aia, acelasi om "Dar ati venit cu acceleratul, de ce nu ati mers pana in Ucea?" "Opreste acceleratul in Ucea?" "Sigur, cum nu?". Va dati seama, ca eram .
Si, colac peste pupaza, urmatorul tren pleca abia la 4 spre Ucea.
Cand am ajuns in sfarsit in Ucea, soarele apusese (am vazut un minunat apus de soare din gara Fagaras, peste munti, sine de tren si vagoane de marfa) si era aproape intuneric. Era clar ca nu mai puteam sa urcam acum, dar ne gandeam ca putem sa ramanem la cabana Arpas, care era mult mai jos. Dar pana una alta, eram in rata si asteptam sa plece spre Victoria. Si stam, stam, stam... Apare soferul la un moment dat, si zice "No, mai asteptam un pic, ca s-o-mpiedicat trenul la Arpas." Si stam, stam, se-ntuneca, stam... Daca la inceput eram nervosi ca nu reusim sa facem tot ce ne-am propus, sau ca trebuie sa mergem noaptea, acum stateam si radeam, ca deja toata ziua era pierduta, si inventam soundtrackuri gen desene animate (momentul in care un personaj se transforma in acadea...). Pana la urma pleacam spre Orasul Victoria...
Deci, in Victoria, ne dam jos din autobuz, pe o strada aproape pustie, intr-un oras in care era evident ca mai toata lumea se culcase sau se pregatea de culcare. Si, fiind la marginea orasului, se vedea campia, invaluita intr-un intuneric de nepatruns, iar noi stateam in mijlocul drumului si ne intrebam pe unde sa o luam... Pana la urma apar niste oameni, care iesisera la o plimbarica de seara, si ii intrebam pe ei. Aflam astfel ca Arpas a fost cumparata de nustiucine, si ca, momentan, nu mai este deschisa turistilor. Sa turbam, nu alta! Din fericire, era o pensiune in oras unde am putut sa ne cazam. Chiar foarte draguta (pensiunea), am descoperit. Ma gandesc sa ma duc odata acolo sa stau sa ma relaxez...
Bun, deci ne culcam, cu gandul ca a doua zi sa pornim de dimineata. Pe la ora 5, ma trezeste o durere de burta, cum nu mai simtisem de multa vreme. Dau fuga la baie, si cand termin, ma intalnesc la usa cu soru-mea, care avea aceeasi problema. Asa ca, a doua zi, jumatate am petrecut-o dand ture pana la baie si inapoi
Si in cealalta jumatate, am mers... Si am ajuns la Turnuri tot pe intuneric. (ma rog, aproape: mai era suficienta lumina sa vedem Turnurile deasupra si creasta, cu putina zapada pe ea)
A doua zi, dupa ce in timpul noptii am facut frigul, imbracat, in sacul de dormit, iesim noi afara, cu ganduri mari si vedem... PLOAIE. Turna cu galeata, iar norii nu erau mai sus de jumatatea pantei caldarii (caldare glaciara). Am stat si ne-am gandit daca are vreun rost sa urcam (doar de dragul sportului), dar ne-am hotarat ca, daca nu vedem nimic, nu merita sa mergem asa prin ploaie si prin ceata (un grup de la cabana a urcat pana pe moldoveanu in ziua aceea, si cand s-au intors au spus ca, desi sus a nins, ei au mers tot timpul in ceata). Deci, am pierdut vremea la cabana, jucand carti si sperand ca se lumineaza, sa facem si noi o tura scurta.
Evident, cand trebuia sa coboram, era o vreme extraordinara, numai asa, sa ne faca in ciuda...

Tot din studentie
Ne hotaram sa plecam in Baisoara, o statiune turistica situata la ceva kilometri buni de Cluj. Normal trebuia sa ajungem intai in Cluj si cum nu stateam chiar pe roze cu banii am "ales" sa calatorim cu personalul. Zis si facut, ne urcam in trenul ce pleca la 8 seara din Brasov, incercand sa gasim locuri printre multimea de navetisti , majoritatea energizati cu alcool.
Eram patru fete si un singur baiat, restul gastii urmand sa plece cu alt tren. Ne asezam in sfarsit cu chiu cu vai, insa dupa cateva minute suntem nevoiti sa ne ridicam pentru ca ocheadele si aluziile se intetisera si unii chiar vroiau sa treaca la fapte. Ne ridicam si pornim in cautarea unor locuri mai sigure. In sfarsit avem noroc, ne instalam confortabil, fiecare pe cate o canapea si incepem sa povestim cate in luna si-n stele. Alex, cavalerul nostru ne facuse si ceai, asa ca sa ne simtim ...ca in camin. Numa ca in el, a pus printre altele si busuioc, fapt ce a provocat dese incursiuni in grup la asa numita buda din tren.
Inainte cu vreo doua statii de Medias voia buna ne e spulberata de un grup de zurbagii destul de trascaniti care nu gasisera alte locuri decat pe langa noi. Nu a trecut mult timp si au inceput sa se bata, deja noi nu mai aveam loc de iesire, asa ca nu puteam decat sa ne ferim de ei. Cel mai dur a fost unul din ei, care parea si mai treaz- a venit la noi si foarte serios ne-a zis " Nu va speriati, ca se bat numa intre ei!" si in secunda urmatoare unul a plonjat peste o colega. In fine am scapat de tarzani si ajungem in Medias unde trenul a stat cu o jumatate de ora mai mult decat trebuia pentru ca nasul fusese batut si a trebuit chemata politia. Plecam din Medias, si incet -incet somnul ne-a cuprins pe toti. Cand visam mai frumos, ne trezim cu o lumina puternica in ochi si cu indemnul " Ma copii, aci tre sa coborati!" Ajunseseram in Teius de unde trebuia sa schimbam. Coboram fain frumos cu ochii carpiti de somn, aflam ca tre sa mai stam vreo doua ore si ne facem planu de bataie- stam in sala de asteptare ca afara nu era prea cald. Intram , insa nu stam prea mult pentru ca duhoarea de acolo era insuportabila. Punem in actiune planul B - mergem la bufet, poate mancam si o placinta cu varza, bem un suc , o cafea.
Nici acolo nu am avut noroc- aveau numa placinte cu branza, da numa cu numele, asa ca dupa doua inghitituri , renuntam.
Cu glume si povesti trece timpul si vine si momentul in care trebuia sa ne urcam in trenul de Cluj. Numa ca era cat pe ce sa-l ratam, in gara era aproape bezna si noroc cu un nas care ne-a indrumat spre trenul potrivit. Somn de voie pana aproape de Cluj, cand trezindu-ne buimaci era cat pe ce sa coboram cu o statie inainte.
In sfarsit ajungem la destinatie pe la 5 dimineata, gara plina ochi, si noi morti de somn, am inceput sa cautam un loc unde sa luam micu dejun si sa ne revenim putin.
Dupa vreo juma de ora de incercari prin diverse localuri din jur( si la ora aia erau destul deschise) in care era un fum de-l taiai cu toporu, gasim un Lacto -Bar ce tocmai deschisese. Dupa o scurta discutie cu d-nele de acolo, ne asezam la masa, bucurosi ca suntem pe teren sigur.
Pana pe la doua cand urmau sa ne ia cei ce trebuiau sa ne duca in Baisoara, balaurim prin oras, prin gradina Botanica, prin centru si apoi la gara unde ne-am intalnit cu restul gastii si am facut schimb de "impresii", in hohote de ras, mai ales ca si ei avusesera ceva peripetii pe drum.

Marfa !!!

La cules de hribe ...
Nu mai stiu cine a avut ideea însa ne-am trezit toata gasca (trei baieti si trei fete) la dimineata pe la 4 asteptând tamba ...
Daca va întrebati ce anume este tamba cred ca o prima definitie ar fi, "un mijloc de transport care se pare ca ar urca pâna-n creerii muntilor" definitie dedusa din explicatiile unui initiat, bunic al unuia dintre noi ... Daca însa ma întrebati pe mine, atunci va pot spune ca este vorba de un tractor care tra.. aaa pardon, târâie o lada mare pe roti dupa el.
În fine ...
Ni se cam zburlise paru-n cap de frig si asta chiar daca era în toiul verii doar ca la munte astfel de detalii nu prea conteaza.
Dupa sfertul academic, adica la 4 si 15, apare si faimoasa tamba huruid si zdranganind din toate încheieturile de aveai impresia ca la primu' viraj se desface-n piese de schimb...
Ne bulucim rapid în interior cu dintii înclestati de emotie dar încrezatori ca ne vom încalzii putin ...
Un fum gros ne izbii în plina figura, imposibil de vazut pe unde si mai ales peste ce calcam...
Eu ramasesem sa închid usa si dupa ce o trag cu putere conserva se pune-n miscare cu acelasi zgomot asurzitor... Ca si cum lucrurile ar fi fost prea simple, usa se deschide larg izbindu-se cu putere de spatele remorcii revenind si izbindu-se din nou. Cu chiu cu vai o prind, bineânteles nu fara sa trag un cap de pragul de sus si asta pentru ca dracia sarea ca apucata în toate directiile de parca ar fi avut suspensiile din gumilastic. O chestie de lânga mine se pune pe un râs sanatos si-mi lanseaza o gluma buna:
- Nu te cunoste si de aia...
Ma apuca o dorinta teribila de ai trage una peste ochi respectivului dar ma multumesc se mormai ceva printre dinti si ma duc spre fundu conservei, când, mai mult din reflex evit o gaura sanatoasa-n podea pe unde mi-ar fi trecut piciorul destul de usor...
Cum nu se vedea mai nimic ma îngesui si eu între doua mogâldetze. Una dintre ele era îmbracata cu un cojoc mitzos cu un miros de oaie atât de puternic încat brusc am uitat fumul de Carpati fara filtru
Dupa ce am lacrimat ca si cum as fi taiat toata ceapa pentru un ospat la nunta, am început sa deslusesc câte ceva.
Chiar în fata mea statea unul dintre prieteni dar mi-era imposibil sa-i deslusesc expresia fetei ...
La un moment dat, dau un cot fara sa vreau vecinului meu cu cojocul si ma scuz rapid dar în loc de raspuns primesc o onomatopee ce semana cu un mârâit ...
Ma ridic atent sa nu calc în gorapa cu pricina si ma apropii de prietenul meu de vis-a-vis sa-i cer niste apa pentru ca avea gâtul uscat de la fum însa, ca si cum soferul din tractor ar fi pândit momentul, evita ceva, probabil o groapa, iar eu disperat ma apuc de "cojocul" vecinului meu ce se pune pe schelalait, ba chiar latra si clampane-n aer la câtiva centimetrii de mâna mea, mâna pe care am retras-o îngrozit ...
Descopar atunci cu stupoare ca de fapt ceea ce eu luasem drept cojoc nu era altceva decât un ciobanesc sanatos care se strâmba la mine din toate puterile ....

Urmarea pe alta data

apropo de confuzii- mergeam pe trotuarintr-o zi si vad de la distanta
la fereastra deminsolului unei case un capsor carliontat. Era cat pe ce, cand m-am apropiat
sa mangai pe cap ceea ce eu credeam ca este un catelus dragut, dar cand mi-am dat
seama ca era o batranica ce privea trecatorii.