(1)

Spatiile inchise, pline de oameni, de obiecte, de sticla, inox si beton, de zgomote si de culori, nu ne lasa sa ne apropiem de noi insine.
Gindurile noastre nu-si gasesc ecou nicaieri si in lipsa unei comunicari adevarate ne trezim ca ne risipim in cuvintele pe care le adresam altora, asteptind de la ei un feed-back, un raspuns, o incuviintare ... nu stiu exact ce anume ... dar in orice caz, ceva care sa ne confirme ca am fost auziti.

In desert lucrurile se schimba total. Acolo dimensiunile devin inutile pentru ca ele nu pot sugera nici distanta si nici imensitatea ; timpul devine un atribut de prisos, pentru ca nu mai poti sa-ti orinduiesti in mod cronologic intimplarile acelea banale sau importante, stupide sau pline de sens, fade sau impregnate de mister, care-ti alcatuiesc viata.

Desertul iti poate da o libertate provizorie, si depinde de tine daca vei reusi, sau nu, sa o prelungesti dincolo de valurile de nisip sau de stincile macinate de vint.
In desert optica sufera schimbari majore. Nu ma refer la mirajele de tot felul sau la binecunoscuta Fata Morgana.

Desertul te poate face sa-ti pierzi anumite dorinte si idealuri, aratindu-ti clar ca ele nu-ti folosesc la nimic ... ca toata agitatia ta e fara finalitate.

In desert nu poti fi mistic, caci insasi misterele devin o utopie acolo.
Oamenii desertului se calauzesc dupa stele; le stiu numele si traiectoriile lor alambicate pe bolta si cu usurinta cu care noi scriem pe un petec de hirtie adresa de e-mail sau numarul de telefon, ei deseneaza pe nisip constelatii intregi si drumul lor pe cer ... de la solstitiul de iarna la solstitiul de vara, de la echinoxul de toamna la cel de primavara.
Copii lor, fete sau baieti, poarta nume de stele si corpuri astrale. Intreaga astronomie, geografie si geometrie, scrisa in avestana, persana sau araba o poti gasi in numele lor ... Parvin, Naseem, Azar, Aban, Bahman, Khordad, Mehrdad, Toufan, Zurvan, Kayvan , Soheil, Zohreh, Saba, Shabnam, Mahtab, Mahnaz, Mahvash, Ofoq, Sepehr, Aftab, Aseman, Baran, Kobab, Yalda, Norooz, Mah-Banou, Mah-Dokht, Nahid, Setareh, Shahab, Khorshid, Roshanak, Azra ...

Paranteza cu explicatii :
{Nume feminine: Parvin (Pleiadele), Naseem (Briza), Azar (a noua luna a calendarului solar iranian), Zohreh (Venus), Saba (Zefir), Shabnam (Roua Noptii), Mahtab (Lumina Lunii), Mahnaz (frumoasa ca Luna), Mahvash (misterioasa ca Luna), Ofoq (Orizont) , Aftab (Sorina), Aseman (Bolta cereasca) , Baran (Ploaie) , Kobab (numele unei stele din Carul Mare), Yalda (numele noptii celei mai lungi, noaptea solstitiului de iarna) , Mah-Banou (Doamna Lunii, Stapina Lunii), Mah-Dokht (Fiica Lunii, Fata Lunii), Nahid (Venus), Setareh (Stela), Roshanak (Lumina Zorilor, Steaua Zorilor), Azra (simbolul constelatiei Fecioarei)

Nume masculine: Aban (a opta luna a calendarului solar iranian), Bahman (a unsprezecea luna a calendarului ... inseamna 'avalansa'), Khordad (daruit de Soare, si in acelasi timp numele celei de a treia luni a calendarului iranian), Mehrdad (daruit de Soare), Toufan (Furtuna), Zurvan (Timp), Kayvan (Univers), Soheil (steaua Canopus, cea mai luminoasa stea din constelatia Alpha Carinae), Sepehr (Cer), Norooz (numele zilei echinoxului de primavara care corespunde cu Anul Nou in stil iranian, in traducere cuvint cu cuvint inseamna 'ziua noua' ), Shahab (Meteorit), Khorshid (Sorin).}

Acest topic a fost editat de exergy33: 27 Aug 2007, 08:09 PM

(2)

Toate deserturile lumii au ceva comun, dar totodata au si ceva ce le diferentiaza pina la unicitate. Aceasta o spun nu din carti ci din cele ce am reusit sa simt in zilele pe care le-am trait acolo. Atit cit am putut, mi-am facut timp sa ma retrag in fortareata desertului, in acel loc fiind bine aparata de nimicurile costisitoare ale civilizatiei.

La Qom pamintul e de o culoare gri inchis cu nuante parca de lemn. Stincile au crestele retezate de vinturile aride si au striatii verticale care te fac sa-ti inchipui ca vintoasele si-au infipt ghearele in piatra care le tinea calea.

Pe insula Kish nisipul e bej-alburiu cu picatele marunte de culoare aramie. N-as putea spune ca e fin, pentru ca atunci cind alergi cu picioarele desculte pe plaja il simti cum scrisneste sub talpi.
Mai departe de tarmuri, in inima insulei, acolo unde nu se gasesc nici hotelurile de lux strapunse de instalatii sofisticate de aer conditionat, nici parcurile cu palmieri, ficusi bengalezi si konari, nici imensele centre comerciale care-ti zgiriie retina cu look-ul lor american, nici delfinariul,nici hipodromul, nici aeroportul, nici turistii complet digitalizati, dependenti total de aparatele de filmat si fotografiat, care nu mai sunt in stare sa vada ceva decit prin obiective si megapixeli ... acolo unde uneori, desi ai vrea, nu poti zari nici macar pasari ratacite, nisipul e de culoarea aramei topite ... si nu cred ca poti sa te abtii si sa nu-l mingii.

La Yazd nisipul are culoarea clasica pe care o poti vedea expusa impudic in aproape toate pliantele de turism. Dunele care se formeaza nu sunt mari, si de obicei furtunile de nisip vin pe neasteptate si trec repede. Drumul de la Yazd la Kerman este o continua plutire intr-un pastel cu nuante nisipii, intrerupt din cind in cind de verdele inchis al copacilor crescuti pe firul unor piriuri, care in cele mai multe cazuri seaca vara.
Dar acolo cerul noptii iti da fiorul nemuririi. Bolta instelata seamana cu un val de matase vinetie strapuns de lumina stelelor. Ai vrea sa intinzi mina, si pe ascuns, sa furi una de pe cer. Atit de aproape par, si de aici si tentatia aceasta copilareasca.

Oricit de mult am incercat, acolo nu am putut simti departarea. Si tot acolo, fara sa intreb pe nimeni, am aflat raspunsul la un de ce care nu-mi dadea pace de ceva vreme.

Cind mergi de la Hamedan la Kermanshah ai impresia ca masina este un submarin care se deplaseaza pe fundul unui ocean de piatra solidificata. Stincile au forme si figuri curioase, uneori semanind cu chipuri umane, alteori cu o arhitectura inspirata din tablourile cubiste.
Drumul serpuieste printre creste cind gri, cind albastrui-argintii, cind cenusii cu nuante de vernil, cind vinetii cu pete caramizii.

Surprinzator. In acele locuri pustii nu te simti niciodata singur. E extraordinara puterea nisipului si a pietrei de a-ti materializa in fata ochilor oameni pe care credeai ca i-ai uitat sau evenimente la care ai luat cindva parte.
Desertul, pustiitatea, spatiile acelea lipsite de factorul uman ... toate acestea iti ofera sansa sa-ti analizezi viata printr-un periscop invers. Si privind incepi sa vezi foarte clar cine, si ce anume, a fost, sau (mai) este important in viata ta. Cred ca e vorba de un fenomen de decantare, sau poate de un proces mult mai complex in urma caruia tu insuti vei fi impartit in doua cantitati: esenta si umplutura.

Acest topic a fost editat de exergy33: 30 Aug 2007, 07:18 AM

(3)

Pe fundul oceanului de nisip soarele isi arunca ancorele firbinti. Ceva viu, prietenesc chiar, se ascunde in aerul care se valureste de caldura in fata ochilor ... ii vezi pe toti si le vezi pe toate, derulindu-se undeva intr-un spatiu imperceptibil ce sucomba in tine.

Poate ca nu degeaba calugarii plecau sa traiasca in pustie ... in Egipt, in Siria sau in desertul Iordaniei.
Traitul in pustie nu este religios in sine. Ba dimpotriva. Te aduce cu picioarele pe pamint. Te coboara din misticismul acela dulceag si de doi bani intr-o realitate fara de culoare. Nu de alta, dar acolo, printre dunele de nisip si printre stincile slefuite de vinturi aride, zadarnicia vietii ti se arata in toata splendoarea ei, fara putinta de tagada. Si in afara lucrurilor pe care le-ai facut din placere, sau a acelora facute spre a bucura pe cineva, nimic ... dar absolut nimic, nu mai are valoare si nici importanta.

Galopind cu privirea pe linia orizonturilor inmuiate parca in ceruri lichide de culoare turcoaz, mintea ti se ascute intr-un ritm accelerat ... si simplul gind ca peste citeva zile trebuie sa te reintorci in furnicarul din care ai evadat, ca trebuie sa platesti tot felul de facturi, sa incasezi salarii si dobinzi, ca urmeaza sa ti se dea nu stiu ce post, in nu stiu ce institutie, intr-un oras din nu stiu ce tara lipita intr-un colt pe harta lumii ... toate acestea te fac sa simti in respiratie greutatea egoismul citadin ce ani de zile ti-a fost inoculat de lumea civilizata. Tone de egoism. Reziduuri pe care nu se stie daca vei avea sansa sa le reciclezi vreodata.

Caldura nisipului trece prin impletitura din paie de orez ce-mi foloseste drept rogojina, si prin crapatura cortului negru citeva stele isi baga capul sfioase. Rind pe rind vin si pleaca. Pilpiirea lor are ceva aproape omenesc.
Desi de neatins, ele exista. La fel cum exista atitea alte lucruri pe care nu le voi atinge, si la care nu voi ajunge niciodata.

(4)

Mergeam incet sub soarele de amiaza, temindu-ma parca de fiecare adiere de vint, temindu-ma ca mi-ar putea imprastia gindurile.
Toate gindurile erau acolo, cu mine ... ca niste marfuri de pret pe care o caravana trebuia sa le duca de cealalta parte a desertului. Acolo am constientizat pe deplin ca in afara de ele nu am altceva de o valoare mai mare.
... calauza caravanei propriei vieti ... ma strecuram cu obstinenta printre oaze amagitoare, cautind poate o altfel de apa, intr-un alt sens ...

Citi dintre noi nu au facut castele de nisip pe tarmul marii? ... sau nu au desenat pe plaja tot felul de semne, asteptind apoi sa le acopere valurile ? ... primul val acoperea pe jumatate inscrisurile si turnurile, si tocmai cind se retragea in graba, un al doilea val, mult mai puternic, venea din urma si distrugea totul.
Nu trebuia sa astepti prea mult ... doar citeva minute.

Am scris pe nisip toate lucrurile ce mi-au trecut prin minte ... nume, dorinte, ... ecuatii chiar , dupa care m-am asezat turceste si am inceput asteptarea.
Vintul batea incet mutind cu zgircenie citeva fire de nisip de ici colo. Dupa citeva minute, care mi s-au parut atit de lungi, nimic nu se schimbase ... literele ramasesera la fel de vizibile.

Trecuse ceva timp, ceasul de la mina imi garanta faptul ca au trecut doua ore. Inconjuram inscrisurile cu pasi leganati, simtind din plin nisipul fierbinte in care ma afundasem pina la glezne.
Uitindu-ma in jur aveam senzatia ca vintul mutase din loc dune de nisip, dar parca un perete invizibil oprea curentii de aer sa acopere ceea ce scrisesem eu.

Cu cit priveam mai mult, cu atit mai puternica era senzatia ca ma pierd intr-o lume ireala, in plina zi. Ireale erau cuvintele acelea scrise acolo in limba romana, si chiar limba romana mi se parea ireala si ireal de frumoasa.
O propozitie, ce cindva ar fi putut insemna o dorinta imposibila, era si ea ireala ... ireala nu prin absurditatea ei, ci prin faptul ca nu mi-ar fi ajutat cu nimic daca s-ar fi indeplinit, nici atunci si nici acuma. Si mai ales ireala prin certitudinea pe care am capatat-o in acele momente ca ea se va indeplini.

Soarele ajunsese pe marginea orizontului tesind un tiv de margean intre cerul ultramarin si nisipurile ca praful de caramida.
Literele mele inca se mai vedeau pe alocuri. Incapatinarea cu care se lasau sterse imi aducea aminte de propria incapatinare. Voiam sa le vad acoperite de nisip. De nisipul mineral si de nisipul uitarii.

Trecusera aproape sapte ore. Nu mai conta. Eram hotarita sa astept pina la capat. Pina cind ultima litera va fi maturata de nisip.
Pe fundalul sonor al unei linisti cu iz de lampi fermecate, in loc de Aladin , m-am gindit la Octavian Paler, la cuvintele spuse cindva de el, si pe care memoria mi le scotea acum la suprafata ... Nu există pustiu, doar neputinţa noastră de a umple golul în care trăim.

... dorinta aceea ?
Da, s-a indeplinit. Dar nu a ajutat nimanui, cu nimic.

(5)

A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Nichita Stanescu


Nu am fost niciodata in desert toamna, si tocmai de aceea stau si ma intreb acum : daca as fi in acest moment acolo, as fi capabila sa o simt, exact cum o simt aici?
Toamna a nisipurilor ... as vrea sa o pot vedea !

Cineva, la fel ca mine, care s-a obisnuit sa-si imparta anii in anotimpuri date de schimbarea culorilor peisajului si a gradelor de temperatura, cu ce terminatii senzoriale ar trebui sa fie inzestrat pentru ca acolo unde nu exista copaci desfrunziti si frunze care sa cada ... sa-si poata acoperi inima cu ceva?
Oare acolo melancolia de toamna poate exista?

Acest topic a fost editat de exergy33: 4 Oct 2007, 07:48 AM

(6)


Apusul si rasaritul soarelui, doua momente atit de diferite ale zilei, dar care, uneori, devin confundabile, pentru ca acopera cerul cu aceleasi nuante si tonuri de culori. Privind picturi, carti postale, postere sau imagini de background pentru calculator, mi s-a intimplat sa nu pot face diferenta intre ele, si daca nu ar fi existat informatiile aferente ... as fi ramas indecisa la nesfirsit, incapabila sa ma pronunt fata de imaginea pe care o aveam in fata.

Incapacitatea mea insa nu se opreste aici. Acelasi lucru mi s-a intimplat atunci cind am privit intinderi de apa si deserturi de nisip mingiiate de lumina asfintitului.
Arama topita a soarelui se prelinge la fel atit pe intinderile alcatuite din atomi de siliciu, cit si pe cele compuse din molecule de apa.
Mai mult decit atit, iluzia ca ma aflu in desert mi-a fost data si de intinderile nemarginite acoperite de zapada ce devenise aproape rosiatica sub valul purpuriu al cerului.


Ma consider norocoasa ca am putut vedea cu ochii, dar si cu inima, frumuseti ale naturii atinse de magia ireversibilitatii.
Am inteles ca diferentele dintre lucruri, in cele mai multe cazuri, sunt date de noi, si ca ele, oricit ar parea de ciudat, nu exista cu adevarat.

Pe intinderea acoperita cu cristale de zapada, acoperita cu molecule de apa inghetate intr-o geometrie extrem de precisa ce se margineste cu arta suprarealista, mi-am dat seama de uluitoarea asemanare cu firele de nisip si cu intinderile parca fara de sfirsit ale desertului.
Pentru prima oara m-am intrebat ce diferenta esentiala exista intre arsita data de soarele arzator si arsura degeraturilor capatate la minus treizeci de grade Celsius?
Oare in ambele conditii climatice nu suntem supusi dezhitratarii? ... in primul caz prin transpiratie, in cel de-al doilea prin respiratie.

Si cine a spus ca Fata Morgana apare doar in deserturile de nisip?
, eu STIU ca ea apare si pe intinderile acoperite de zapada si gheata.

Acest topic a fost editat de exergy33: 11 Feb 2008, 06:46 AM

(7)

Intr-un trecut foarte indepartat, apartinind unui Eu la care nu mai pot ajunge, cind mirosul de cerneala de pe caietele de teme pentru acasa ma facea sa stranut, am privit primele fotografii facute de cei ce calatorisera in desert.
Le-am privit asa cum priveam jucariile nefolositoare din vitrina unui magazin.
Frumoase ... dar fara sa ma tenteze sa ma joc cu ele.
Desertul mi se parea tot asa. Frumos ... si nefolositor.

Cind am vazut indeaproape o particica din el, si l-am calcat cu picioarele desculte, simtind cum ma trage in jos, in adincul stratului fierbinte de nisip, am inteles ce inseamna "desertaciune". Nu neaparat a vietii, desi descrierea i s-ar potrivi de minune.

Cind i-am cunoscut pe oamenii desertului si viata lor aspra, imposibil de suportat de catre cineva din afara, m-am intrebat de ce nu-l parasesc in favoarea unui loc verde, mai racoros, cu conditii decente de viata ...

N-am indraznit sa adresez niciunuia din ei aceasta intrebare stupida.

Am inteles insa ca le-ar muri sufletul daca i-ai obliga sa traiasca in alta parte.
Un atasament de neinteles, sincer pina la limita unui sacrificiu inutil in ochii 'omului civilizat', ii leaga de fiecare colt de piatra ingropat sub dunele miscatoare de nisip.

Desertul face parte din ei. Desertul e un organ vital cu care respira, gandesc, fac dragoste, digera zadarnicia vietii si-si ţes visele sub cerul instelat ce pluteste atit de apropiat incit lasa impresia ca in secunda urmatoare ti se va prabusi la picioare ... cerindu-ti iertare pentru ca nu va putea muri impreuna cu tine.

... peste citeva zile voi pleca din nou in desert.

(8)


In ce constă fascinația deșertului ?
E o întrebare la care nenumărați scriitori, dar și oameni simpli, au căutat răspunsuri cât mai convingătoare.

Numai cel ce a văzut firele sclipitoare de nisip, schimbându-si culoarea sub lumina albăstrie a lunii, a purpurii răsăritului, a jarului soarelui de la amiază sau a amurgului arămiu ce amăgește spiritul cu povești nescrise încă, înțelege superficial în ce constă atracția dunelor a căror geometrie efemeră, la fel ca și cea a dragostei, e dictată de vânturi ce vin și pleacă care încotro luînd cu ele o fărâmă din suflet.