HanuAncutei.com - ARTA de a conversa!

Bine ati venit ca musafir! ( Logare | Inregistrare )

> Dincolo de Ratiune

Ideea acestui forum nu este de a starni polemici intre cei ce cred si cei ce nu cred in astre, in Dumnezeu, in terapii naturiste, in miracole sau in ghicitul in palma. Pragul acestui forum poate fi pasit de oricine, fara nici o exceptie, dar cei care nu sunt de acord cu ideile sau marturisirile celor care posteaza aici, sunt rugati sa se abtina in a face comentarii malitioase, sau contradictorii. Aici ne dorim sa avem coltisorul lipsit de orice stres, iar scopul real ar fi acela de a-i ajuta pe cei din jurul nostru sa se simta bine, ba chiar sa gaseasca solutii catre iesirea din situatii disperate - de ce nu?

 
Reply to this topicStart new topic
> Glosar Termeni Metafizică, la cererea andra_v
shapeshifter
mesaj 27 Mar 2009, 09:55 PM
Mesaj #1


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 1.984
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



Absolut
Dacă se pune întrebarea ce este Absolutul, trebuie să se răspundă mai întâi că este Realitate necesară şi nu doar posibilă; Realitate absolută, deci infinită şi perfectă, iar apoi conform nivelului întrebării puse în legătură cu ce este Absolutul: Absolutul este ceea ce, în lume, este reflectat ca existenţă a lucrurilor. Fără Absolut nu există nicio existenţă, aspectul absolitudinii unui lucru este cel care îl distinge de inexistenţă. În comparaţie cu spaţiul gol, fiecare fir de nisip este un miracol.
Absolutul, sau Esenţa, intrinsec cuprinde Infinitudine, e ca şi Infinitul pe care-l radiază. Radiaţia divină proiectează Esenţa în „vid”, dar fără a fi acolo nicio „ieşire”, deoarece Principul este imutabil şi indivizibil, nimic nu poate fi luat de la el, prin această proiecţie pe suprafaţa neantului care în el însuşi este inexistent, Esenţa se reflectă în modul „formelor” sau „accidentelor”. Dar „viaţa” Infinitului nu este doar centrifugală, ci şi centripetă, depinde alternativ sau simultan – de relaţiile considerate – Radiaţia şi Reintegrarea; aceasta din urmă este „întoarcerea” apocatastatică a formelor şi accidentelor în Esenţă, fără ca totuşi să existe nimic adăugat celei din urmă, deoarece este Plenitudine absolută. Pe lângă asta, şi chiar mai presus de tot, Infinitudinea – asemeni Perfecţiunii – este o caracteristică intrinsecă a Absolutului: este ca şi cum ar fi viaţa sa interioară, sau iubirea sa care, prin revărsare, se prelungeşte ea însăşi şi creează lumea. Doar o asemenea definiţie a Absolutului este absolută, şi fiecare descriere explicativă aparţine relativităţii tocmai din cauza naturii diferenţiate a conţinutului său, care nu este din acest motiv incorectă, ci mai degrabă, este limitată şi de aceea înlocuibilă, astfel încât dacă cineva vrea să dea o definiţie a Absolutului, acela trebuie să spună că Dumnezeu este Unu. „Mărturia Unităţii este una” – prin aceasta înţelegându-se o expresie, în limitele posibilităţii sale, care trebuie să fie una cu conţinutul său şi cu cauza sa.
Absolutul, imperceptibil ca atare, se face el însuşi vizibil prin existenţa lucrurilor, de-o manieră analoagă, Infinitul se revelează pe el însuşi prin diversitatea sa inepuizabilă, şi în mod similar, Perfectiunea se manifestă ea însăşi prin calităţile lucrurilor, comunicând rigoarea Absolutului şi radianţa Infinitului, deoarece lucrurile au propria muzicalitate precum şi propria geometrie.

Cel mai sintetic:
Principiul Suprem este:
- Realitate Absolută
- Posibilitate Infinită

Mai puţin sintetic (adică mai apropiat de Maya):
Principiul Suprem este:
- Realitate Absolută
- Posibilitate Infinită
- Calitate Perfectă


Infinitul este dimensiunea intrinsecă a plenitudinii inerentă Absolutului, a spune Absolut înseamnă de fapt a spune Infinit, unul fiind inconceptibil fără celălalt. Această „relaţie” între aceste 2 aspecte ale Realităţii Supreme poate fi simbolizată prin următoarele imagini:

Absolutul este un punct, şi Infinitul este extensia.

În timp:
Absolutul este momentul, şi Infinitul este durata.

În plan material:
Absolutul este eterul – adică substanţa primordială omniprezentă de fundal – pe când Infinitul este seriile indefinite de substanţe;

La nivelul planului formei:
Absolutul este sfera – forma primordială perfectă şi simplă – şi Infinitul este seriile indefinite de forme mai mult sau mai puţin complexe;

În planul numărului:
Absolutul va fi Unitatea sau Unicitatea şi Infinitul va fi seriile nelimitate de numere sau cantităţi posibile, sau totalitate.

Distincţia dintre Absolut şi Infinit exprimă cele 2 aspecte fundamentale ale Realului:
- cel al esenţialităţii şi
- cel al potenţialităţii.


Atma - Esenţa
Atma – corespondentul cel mai apropiat este cel de „ESENŢA”. Atma este dincolo de opoziţia subiect-obiect; se poate numi totuşi Subiect pur, atunci când se începe considerarea „obiectelor”, care sunt tot atâtea superimpoziţii în relaţie cu Atma. Atma este Lumină pură şi Beatitudine, Conştiinţă pură, Subiect pur. Nu există nimic care să nu aibă legătură cu această Realitate, chiar „obiectul” care este cel mai puţin în conformitate cu El este încă El, dar „obiectivat” de către Maya, puterea iluziei croită pe infinitatea Sinelui. Maya există doar prin conţinuturile sale, care prelungesc Atma, adică Atma este conceptibil fără Maya, pe când Maya este inteligibilă doar prin noţiunea de Atma.
Cuvântul „esenţă” se poate aplica în mai multe moduri în funcţie de „nivelurile” de realitate la care ne raportăm.
În calitate de corelativ al „substanţei”, cuvântul „esenţă” desemnează, în mod propriu, dpdv al manifestării universale, pe Puruşa considerat în raport cu Prakriti. Dar cuv. „esenţă” atunci când se face o transpunere dincolo de dualitatea Puruşa-Prakriti, se referă la „Esenţa divină” (Atma), adică dincolo de Fiinţa pură

1. Ca şi corelativ al „substanţei” Esenţa desemnează Puruşa
2. in transpunerea dincolo de dualitatea Puruşa-Prakriti, Esenţa desmnează pe Atma (referire la Esenţa Divină)

Rezumat:
ABSOLUTUL este:
1. Realitate necesară şi nu doar posibilă; Realitate absolută, deci infinită şi perfectă
2. Ceea ce, în lume, este reflectat ca existenţă a lucrurilor

ATMA, ESENŢA este:
Lumină pură şi Beatitudine, Conştiinţă pură, Subiect pur


Substanţă / Accident
Există discontinuitate între accidente şi Substanţă, deşi dinspre Substanţă către accidente există o continuitate extrem de subtilă în sensul că, Substanţa singură fiind pe deplin reală, accidentele trebuie în mod necesar să fie aspecte ale sale; dar în acel acest caz sunt considerate doar în ceea ce priveşte cauza lor şi nu sub alte aspecte şi ireversibilitatea relaţiei este astfel menţinută. Altfel spus, accidentul este redus la Substanţă; accidentul este o exteriorizare a Substanţei, iar această exteriorizare corespunde Numelui Divin Azh-Zhahir (Exteriorul).
Înţelesul obişnuit al cuvântului „substanţă” arată în mod clar că există substanţe intermediare care sunt „accidentale” în comparaţie cu Substanţa pură, dar care joacă rolul de substanţe în relaţie cu ceea ce este accidental pentru ele.
Aceste substanţe sunt, în ordine ascendentă următoarele:
- materia
- eterul
- substanţa animică
- substanţa macrocosmică şi supraformală – adică „angelică”
- Substanţa metacosmică, universală – care este unul din cei doi poli ai Fiinţei, adică este dimensiunea sa orizontală sau aspectul său feminin.

A cunoaşte că doar „Substanţa substanţelor” este singura absolut reală, sau că este singura realitate, înseamnă a vedea Substanţa în şi prin fiecare accident, datorită acestei cunoaşteri iniţiale a Realităţii, lumea devine transparentă metafizic.

Substanţă /Esenţă
Termenii substanţă şi esenţă care – în mod greşit sau nu – sunt luaţi în practică ca fiind mai mult sau mai puţin sinonimi, diferă prin faptul că substanţa se referă la natura permanentă, de fundal, imanentă a realităţii de bază, pe când esenţa se referă la realitatea ca atare, adică ca şi „fiinţă”, şi într-un sens secundar, ca şi natură absolut fundamentală a unui lucru. Noţiunea de esenţă denotă o excelenţă care este discontinuă în raport cu accidentele, pe când noţiunea de substanţă implică din contră, un fel de continuitate, de aceea ea se foloseşte în conexiune cu cel de „Maya” atunci când se vorbeşte despre Atma.
Substanţa poate fi comparată cu centrul unei spirale, şi Esenţa cu centrul unui sistem de cercuri concentrice; noţiunea de Substanţă este mai apropiată de cea de Infinit şi noţiunea de Esenţă e mai apropiată de cea de Absolut. Există în Substanţă un aspect de feminitate şi în Esenţă un aspect de masculinitate.
Totuşi, termenii „substanţă” şi „esenţă” sunt sinonimi în măsura în care ei desemnează conţinutul arhetipal al unui fenomen. Termenii „substanţă” şi „esenţă” sunt deseori sinonimi, dar strict vorbind, primul termen sugerează o continuitate, şi al doilea, o discontinuitate, primul se referă mai mult la imanenţă, al doilea, la transcendenţă. Pe de o parte, se poate distinge între substanţă, care este permanentă, şi „accidente”, care se schimbă; dar pe de altă parte, se poate face distincţia între esenţă, care este natura fundamentală –în funcţie de raportare la Principiu sau la manifestare – şi „formă”, care este reflectarea sa sau modul de expresie.

Intelect
Intelectul este deopotrivă oglinda suprasensibilului şi, el însuşi o rază supranaturală de lumină. Intelectul – care ne face evidentă absolutitudinea Sinelui şi relativitatea „obiectivaţiilor” – este doar „uman” în măsura în care ne este accesibil, dar nu este aşa în el însuşi; este în mod esenţial increatus et increabile (Eckhart), deşi creat „accidental” prin virtutea reverberaţiilor sale în macrocosm şi microcosmuri; dpdv geometric, se poate spune că Intelectul este o rază mai degrabă decât un cerc, că el „emanează” mai degrabă de la Dumnezeu decât să-L „reflecte”. „Allah se cunoaşte doar Lui Însuşi” spun sufiţii, adică, în timp ce aparent se face aluzie la excluderea omului de la cunoaşterea totală şi directă, în realitate se enunţă divinitatea misterioasă şi esenţială a Intelectului pur; formulele de acest fel sunt în întregime de înţeles doar in lumina hadithului:
„Cel care îşi cunoaşte sufletul, cunoaşte pe Domnul său.”
Îndepărtând elementul pasional din suflet şi inteligenţă – îndepărtând „rugina din oglindă” sau „din inimă” – Intelectul va fi eliberat; el va revela din interior ceea ce religia revelează din exterior (această eliberare este strict imposibilă fără co-operarea unei religii, ortodoxii, unui esoterism tradiţional cu tot ce implică acesta).
Intelectul „este divin”, în primul rând deoarece este un cunoscător – sau deoarece nu este un non-cunoscător – în al doilea rând, deoarece reduce toate fenomenele la Principiul lor; deoarece el vede Cauza în fiecare efect, şi astfel surmontează, la un anumit nivel, multiplicitatea devorantă şi vertiginoasă a lumii fenomenale.

Intelect (creat / necreat)
Intelectul, într-un anumit sens, este „divin” pentru minte şi „creat” sau „manifestat” pentru Dumnezeu; este important a distinge între un „Intelect creat” şi un „Intelect necreat”, ultimul fiind Lumina divină iar primul reflectarea acestei Lumini în centrul Existenţei; „esenţial”, acestea două sunt Una, dar „existenţial”, ele sunt distincte, Intelectul este deci aşa cum spun hinduşii, „nici divin nici non-divin”, aceasta este o expresie eliptică care repugnă mentalităţii vestice, dar care transmite o semnificaţie esenţială. Atunci când se vorbeşte despre Intelect-Inimă, se are în vedere facultatea universală pe care o are inima umană pentru locaşul său simbolic, dar care, fiind „cristalizată” conform diferitelor planuri de reflectare, nu e mai puţin „divină” sub aspectul singular al esenţei sale.

Intelect / Spirit
Intelectul şi Spiritul coincid în esenţa lor prin faptul că primul este ca o rază a celui de-al doilea. Intelectul este Spiritul în om; Spiritul Divin nu este altul decât Intelectul universal.

Intelect /Raţiune
Intuiţia intelectuală cuprinde esenţial o contemplare care în nici un fel nu intră în capacitatea raţională, ultima fiind logică mai degrabă decât contemplativă; intuiţia intelectuală este putere contemplativă, receptivitate în ceea ce priveşte lumina Necreată, deschiderea Ochiului Inimii, care distinge inteligenţa transcendentă de raţiune.
Raţiunea percepe generalul şi ţine de operaţii logice, pe când Intelectul percepe principialul – metafizicul – şi ţine de intuiţie (atenţie aici nu este vorba de intuiţia obişnuită, intuiţia sensibilă!). Intelecţia este concretă în relaţie cu abstracţiunile raţionale, şi abstractă în relaţie cu Concretudinea divină.
Intelectul este o facultate receptivă şi nu o putere productivă: el nu „crează”, el primeşte şi transmite; este o oglindă care reflectă realitatea într-o manieră care este adecvată şi deci eficientă.

Adevăr/Realitate
Termenii „adevăr” şi „realitate” nu trebuie confundaţi: cel din urmă se referă la „fiinţă” şi semnifică aseitatea lucrurilor, iar primul termen se referă la „faptul de a cunoaşte” – la imaginea realităţii reflectată în oglinda intelectului – şi semnifică adecvarea „fiinţei” şi „faptului de a cunoaşte”; este adevărat că realitatea este adesea desemnată prin cuvântul „adevăr”, dar acest lucru este o sinteză dialectică care urmăreşte să definească adevărul în relaţie cu virtualitatea „fiinţei”, a „realităţii”. Dacă adevărul este deci făcut să cuprindă realitatea ontologică, aseitatea, inexprimabilul, şi de asemenea realizarea „personală” a Divinului, nu există în mod clar nici un „adevăr total” pe planul gândului, dar dacă prin „adevăr” se înţelege gând în măsura în care este o reflectare adecvată, în planul intelectual, a „fiinţei”, există un „adevăr total” pe acest plan, dar cu condiţia ca nimic cantitativ să un fie considerat în această totalitate, şi în al doilea rând să fie clar faptul că această totalitate poate avea un sens relativ, conform ordinului gândului de care aparţine. Există un adevăr total care este aşa deoarece cuprinde, în principiu, toate adevărurile posibile: aceasta este doctrina metafizică, chiar dacă enunţarea este simplă sau complexă, simbolică sau dialectică; dar există de asemenea un adevăr total care este total pe planul realizării spirituale, şi în acest caz „adevăr” devine sinonim cu „realitate.”
Adevărul în sensul obişnuit al cuvântului, acela al concordanţei între o stare de fapt şi conştiinţa noastră, este într-adevăr situat pe planul gândului, sau cel puţin se aplică a priori acestui plan. Însă în cazul Intelecţiei, obiectul său este „realitatea” a cărui haină conceptuală este „adevărul”. Dar în practică termenii „realitate” şi „adevăr” trec de obicei unul în altul.
Manifestarea salvatoare a Absolutului este Adevăr sau Prezenţă, dar nu e una sau alta de o manieră exclusivă, Adevărul cuprinde Prezenţă, şi ca Prezenţă cuprinde Adevăr. Aceasta e natura dublu împăturită a tuturor teofaniilor, astfel Christos este în mod esenţial o manifestare a Prezenţei Divine, dar el este de asemenea Adevăr: „Eu sunt Calea, Adevărul, şi Viaţa”. Nimeni nu intră în proximitatea salvatoare a Absolutului decât printr-o manifestare a Absolutului, care e a priori Prezenţă sau Adevăr.
Go to the top of the page
 
+Quote Post

Reply to this topicStart new topic

 



RSS Versiune Text-Only Data este acum: 20 October 2017 - 10:48 AM
Ceaiuri Medicinale Informatii despre Certificat Energetic