HanuAncutei.com - ARTA de a conversa!

Bine ati venit ca musafir! ( Logare | Inregistrare )

> Dincolo de Ratiune

Ideea acestui forum nu este de a starni polemici intre cei ce cred si cei ce nu cred in astre, in Dumnezeu, in terapii naturiste, in miracole sau in ghicitul in palma. Pragul acestui forum poate fi pasit de oricine, fara nici o exceptie, dar cei care nu sunt de acord cu ideile sau marturisirile celor care posteaza aici, sunt rugati sa se abtina in a face comentarii malitioase, sau contradictorii. Aici ne dorim sa avem coltisorul lipsit de orice stres, iar scopul real ar fi acela de a-i ajuta pe cei din jurul nostru sa se simta bine, ba chiar sa gaseasca solutii catre iesirea din situatii disperate - de ce nu?

 
Reply to this topicStart new topic
> Problema Răului şi A Predestinării
shapeshifter
mesaj 27 Mar 2009, 04:18 PM
Mesaj #1


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 1.984
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



Din punct de vedere al antropomorfismului, problema predestinării şi cea a răului constituie două mari probleme. Dar din punct de vedere metafizic, singura problemă este aceea a expresiei prin limbaj. Pe plan principial nu există problemă insolvabilă, pentru că acest „este” poate fi în principiu cunoscut, spiritul uman fiind total – şi nu parţial ca inteligenţa animală.
Realul şi ceea ce poate fi cunoscut coincid, nu pentru facultatea raţională ci pentru Intelect, a cărui prezenţă – actuală sau pur noţională – constituie baza pentru condiţia umană.
Opoziţia extremă a complicaţiei inevitabile a dialecticii abstracte este simbolismul vizual, sau simplu simbolismul, care oferă toate aspectele unei probleme dintr-odată, dar fără a oferi cheile care permit ca totul să fie descifrat.
Dacă problema răului şi cea a predestinării apar ca probleme insolvabile credinciosului obişnuit, asta se datorează teologiei, tributară antropomorfismului său care se opreşte la mijloc de drum şi personalizează impropriu Principiul suprem, şi asta arată că teologia are o idee insuficientă a ceea ce s-a denumit „Ordine Divină”.
Fără dubiu, nu există o separare impenetrabilă între raţiune şi inteligenţă, aceasta din urmă neputând intra complet şi în mod decisiv într-o gândire care se identifică cu cristalizările dogmatice şi sentimentalismele sale corespunzătoare.
Absolutul, prin definiţie, include Infinitul – conţinutul lor comun fiind Perfecţiunea sau Binele – şi Infinitul la rându-I, dă naştere, la nivelul gradului acelui „Absolut mai mic” care este Fiinţa, la Posibilitatea Totală ontologică.
Fiinţa nu poate să nu includă Posibilitatea eficientă, deoarece nu poate împiedica Absolutul de a include Infinitul. Posibilitatea, se poate spune, are două dimensiuni: una „orizontală” şi una „descendentă”, sau una „calitativă” şi una „cantitativă”, în mod analogic şi metaforic vorbind.
Prima dimensiune a Posibilităţii conţine calităţile divers indefinite şi arhetipurile, iar a doua dimensiune le proiectează în direcţia „neantului” sau imposibilităţii. În această proiecţie, sau îndepărtare faţă de sursă (adică Fiinţa Pură), a doua dimensiune a Posibilităţii, pe de-o parte coagulează calităţile şi arhetipurile, iar pe de altă parte, manifestă contrariile lor; de aici în cele din urmă fenomenul de manifestare contrastivă, şi în consecinţă fenomenul răului.
Fiinţa, care coincide cu Dumnezeu personal, nu poate împiedica apariţia răului, deoarece, Ea nu poate aboli, şi nu ar putea voi a aboli, Infinitudinea Absolutului pur.
Acest lucru rezolvă următoarea problemă:
Dacă Dumnezeu este bun şi omnipotent, de ce El nu aboleşte răul? Nu vrea să-l abolească, sau nu poate face asta?
Pentru motivele indicate mai sus, El nu poate aboli răul ca atare – şi nu voieşte să-l abolească pentru că El îi cunoaşte necesitatea metafizică – dar El este capabil şi doreşte să abolească răul particular, şi de fapt, acest rău particular este tranzient; desfăşurarea cosmogonică însăşi este tranzientă deoarece Manifestarea universală parcurge faze şi este reabsorbită „periodic” în Apocatastază sau „Noaptea lui Brahma”.
Într-un sens, Absolutul este dincolo de bine şi rău, dar în alt sens, El este chiar esenţa bunătăţii, este Binele ca atare. Nu este nici bine nici rău, El condiţionează, prin radiaţia Infinitudinii Sale, geneza a ceea ce noi numim rău, dar El este Bine în sensul că fiecare bine conceptibil îi dovedeşte natura sa esenţială; răul ca atare nu ar putea avea rădăcina în Absolutul pur, şi nici în ceea a „Absolutului mai mic” adică Fiinţa, Dumnezeu personal.
Mai mult, răul încetează să fie rău atunci când este văzut ca o necesitate metafizică care contribuie la acel „bine mai mare”, care este, pe de-o parte, manifestarea contrastivă a binelui, şi pe de altă parte reabsorbţia care transformă orice rău în Binele care este şi origine şi sfârşit; ad majorem Dei gloriam.
În ceea ce priveşte rădăcina problemei, ne putem exprima astfel:
Binele absolut nu are nici un opus; un bine care are un opus nu este binele absolut, „Doar Dumnezeu este bine”. Dacă cineva spune că Infinitudinea supra-ontologică, sau Posibilitatea ontologică care o proiectează, este „bine” în sens contrastiv propriu acestui termen, atunci ar putea fi ridicată obiecţia că răul există, dar în relaţie cu această cauzaţie indirectă a răului – fie ea privare sau exces – Posibilitatea este dincolo de acea opoziţie, este „amorală”.
În ceea ce priveşte natura intrinsecă şi pozitivă a Principiului suprem, trebuie recunoscut faptul că Posibilitatea eficientă sau, Dumnezeu personal, precum şi a fortiori Infinitudinea Divinităţii impersonale sau suprapersonale, trebuie să fie definită ca „Binele Suveran”.
Paralel cu chestiunea răului – care aduce în discuţie problema Omnipotenţei şi Bunătăţii lui Dumnezeu, problemă existentă doar în virtutea confuziei antropomorfistice dintre Divinitatea impersonală şi Dumnezeul personal – există problema predestinării, care aduce în discuţie problema, pe de o parte a libertăţii omului şi deci a responsabilităţii sale, şi pe de altă parte problema Bunătăţii şi Justiţiei lui Dumnezeu.
Soluţia acestei dificultăţi este şi aici distincţia între Fiinţă şi Dincolo-de-Fiinţă, sau între „Absolutul mai mic” şi „Absolutul pur”: predestinarea nu poate proveni dintr-o „voinţă” – care în acel caz ar fi în mod necesar arbitrară – a Dumnezeului personal; ci ea provine din Posibilitatea pură a cărui sursă rezidă în Infinitudinea Absolutului.
Din acest punct, se poate spune că o creatură este o posibilitate, şi că o posibilitate este ceea ce este; de aceea, într-un sens, este ceea ce „vrea să fie”; destinul este unul din aspectele sale printre altele.
Individualul „vrea” să fie ceea ce „este”; el „este” ceea ce „vrea”: ceea ce posibilitatea (ceea pe care o manifestă) vrea – sau a voit iniţial.
Oricine acceptă că omul se distinge de animale prin liberul arbitru; nimeni nu neagă că în comparaţie cu o pasăre în colivie, o pasăre care scapă este liberă; caracterul relativ al acestei libertăţi nu îndepărtează nimic din realitatea pe care o reprezintă şi posedă.
De aceea, libertate nechestionabil există, chiar şi în cazul unui animal, dar existenţa unui lucru nu înseamnă că este absolută iar a nega absolitudinea nu se reduce la negarea existenţei.
Adresându-se El Însuşi individualului şi colectivităţii – care prin definiţie e constituită din indivizi – Dumnezeu personal se face El Însuşi individual: adică El creează o religie care este în mod necesar particulară şi formalistă şi care din acest motiv nu ar putea fi universală în ceea ce priveşte forma sa, nu mai mult decât un individ ca atare care poate reprezenta sau realiza universalitatea.
Din contră, Divinitatea impersonală nu creează religii: Sinele Divin conferă adevăr universal şi sanctitate corespunzătoare din interior, iluminând Intelectul şi penetrând Inima; asta presupune faptul că Inima să fie curată, fără pasiuni şi erori, şi astfel să fi reintegrat puritatea primordială.
Dar Dumnezeu este unul, şi nu există vreo problemă în accederea la imanenţă atâta timp cât se are în vedere transcendenţa, sau de apropiere de Divinitatea impersonală împotriva voinţei sau cerinţelor Dumnezeului personal, în afara cadrului religios.
Teologiile au dreptul să facă uz de stratageme simplificatoare şi moralizatoare, cerute de sfera lor de acţiune, dar inteligenţa umană – în măsura în care este capabilă de a-şi reuni propria substanţă – nu are mai puţin dreptul să ştie, dincolo de interese ce ţin de morală şi altele, simpla natură a lucrurilor, chiar în interiorul Ordinii Divine.
Punctul de vedere teologic nu se poate reţine (în practică) de la a atribui Dumnezeului personal – care este în domeniul Maya-ei - „trăsăturile” Divinităţii impersonale, care doar ea este dincolo de Maya sau Relativitate; dar Intelectul pur – de aici în principiu, omul – poate merge dincolo de Maya deoarece este în mod esenţial capabil de a concepe Absolutul pur care este dincolo de Maya, Relativitate, Fiinţă.
De aceea, omul nu este absolut legat de Dumnezeu Persoana, sau Dumnezeu-Maya; el este legat sub aspect individual, dar nu în orice alt aspect, şi acesta este motivul pentru care pneumatikos este „o Lege lui însuşi”, care evocă întreaga problemă a imanenţei principiale a Adevărului şi Căii.
Ne aflăm aici la limitele exprimabilului, acolo unde există doar o alegere din următoarele: ori a lua asupra sarcina de a furniza puncte de referinţă care nu pot ocoli paradoxul, complicaţia, elipsa şi alte dezavantaje ale gândirii sau limbajului, ori de a ne abţine de la a satisface anumite nevoi imperioase pentru explicaţii cauzale, şi să ne limităm la aserţiunea că „Dumnezeu face ce vrea”.
Totuşi, prin refuzarea luării în considerare a cerinţelor pentru explicaţii cauzale la care omul are un drept în principiu – deoarece aceste cerinţe apar din inteligenţa totală care caracterizează specia umană – se deschide uşa către uzurpările de tip luciferian şi de aici către cele mai dăunătoare erori şi negări – acelea care afectează tot ceea ce constituie raţiunea de a fi a omului.
De aceea, omul are în primul rând dreptul să ridice anumite chestiuni „în principiu”, deoarece există căderea originală care obligă religiile – şi deci teologiile – să trateze omul asemeni unui copil sau invalid; deşi omul căzut nu este tot ce este omul, şi ca rezultat există probleme – sau drepturi şi îndatoriri – împotriva cărora ar fi în van să se legisleze conform „literei” Legii.
Pe scurt, explicaţiile metafizice au două funcţii: una „de jure” şi alta „de facto”: de a furniza informaţii – şi de aici chei – acelora care sunt calificaţi să le primească şi de a elibera de erori pe aceia care le-au contractat prin contact cu false ideologii; în acest ultim caz, funcţia înţelepciunii va fi a priori pentru a permite acelora care şi-au pierdut credinţa, să recupereze capacitatea de a crede în Dumnezeu, şi toate graţiile care rezultă din ea.
Cel care are intuiţia Absolutului – care nu rezolvă problema răului dialectic ci o pune în paranteze prin îndepărtarea întregii sale otrăvi – posedă ipso facto simţul relaţiei Substanţă şi accidente astfel încât el nu este capabil să vadă accidentele în afara Substanţei.
Un accident, adică un fenomen sau o fiinţă, orice ar fi, este bun(ă) în măsura în care manifestă Substanţa, sau altfel spus: în măsura în care manifestă resorbţia accidentalului în Substanţă.
Şi invers, un fenomen este rău – într-o anumită măsura sau alta – în măsura în care manifestă separarea accidentalului de Substanţă, sau altfel spus: în măsura în care tinde să manifeste absenţa Substanţei, dar fără a reuşi complet acest lucru, deoarece existenţa aduce mărturie în ceea ce priveşte Substanţa.
Dumnezeu şi lumea: Substanţa şi accidentele; sau Esenţa şi formele. Accidentul, sau forma, manifestă Substanţa, sau Esenţa, şi proclamă gloria Sa; răul este răscumpărarea accidentalităţii în măsura în care aceasta este separativă şi privativă, şi nu în măsura faptului de a fi participativă şi comunicativă.
Cunoaşterea Substanţei imanente este victorie asupra accidentelor sufletului – de aici asupra accidentalităţii privative ca atare deoarece există o analogie între microcosm şi macrocosm.
Noţiunea de Bine permite abordarea problemei cruciale a răului. Cauza distantă şi indirectă a ceea ce numim rău – adică privare de bine – este misterul Posibilităţii totale; aceasta fiind infinită, în mod necesar cuprinde posibilitatea propriei sale negaţii, deci „posibilitatea imposibilului” sau „fiinţa neantului”.
Această posibilitate paradoxală, această „posibilitate a absurdului” – deoarece există şi deoarece nimic nu poate fi separat de Bine, care coincide cu Fiinţa – are ca necesitate o funcţie pozitivă, aceea de a manifesta Binele – sau multiplii „bine” – prin intermediul contrastului, în „timp” sau succesiune, precum şi în „spaţiu” sau coexistenţă.
În „spaţiu”, răul este opus binelui şi prin acest fapt îl face pe acesta să lucească şi îi scoate în afară natura printr-un contrario; în „timp”, încetarea răului manifestă victoria binelui, conform cu principiul VINCIT OMNIA VERITAS; aceste două moduri ilustrează „irealitatea” răului şi-n acelaşi timp caracterul său iluzoriu.
Cu alte cuvinte: funcţia răului este manifestarea contrastantă a binelui şi de asemenea victoria acestuia din urmă.
Se poate spune că răul prin natura sa, este condamnat la propria-I negaţie; reprezentând ori absenţa „spaţială” ori „temporală” a binelui, răul deci se întoarce la propria-I absenţă, care este privare de fiinţă şi deci nimicnicie. Dacă cineva ar obiecta faptul că binele este de asemenea perisabil, trebuie să I se spună că binele se întoarce la prototipul său celest sau divin în care el singur este întreg „el însuşi”, ceea ce e perisabil în bine nu este binele însuşi, ci aceasta şi acea anvelopă care-l limitează.
Acest lucru ne readuce la rădăcina problemei – răul este o consecinţă necesară a îndepărtării de Soarele Divin, sursa care se „revarsă”, sursa traiectoriei cosmogonice, misterul misterelor fiind Posibilitatea Totală ca atare.
Răul - „şarpele” Paradisului - a apărut din nimicnicie de îndată ce lumea interioară a androginului primordial a devenit exteriorizată, acest moment cosmogonic coincide cu crearea Evei, adică cu sciziunea androginului încă imaterial, care era „primul Adam”.
„Materializarea” sau căderea, a survenit după exteriorizarea lumii interioare a androginului primordial şi sub influenţa şarpelui; individualism – un mod elementar de luciferianism a dus la încătuşarea în materie, cu toate calamităţile ulterioare, dar şi cu graţiile corespunzătoare.
S-ar putea obiecta faptul că, prin natura sa, răul tinde să se comunice pe el însuşi; acest lucru este adevărat, dar răul are această tendinţă deoarece este opus radiaţiei binelui şi deci nu se poate abţine de la a-l imita într-un fel. Deoarece răul este prin definiţie opoziţie şi imitaţie: în cadrul de lucru al opoziţiei, el este din punct de vedere ontologic forţat să imite; Meister Eckhart spunea: „cu cât blasfemiază pe Dumnezeu cu atât mai mult Îl laudă!”.
Răul, în măsura în care există, participă în binele reprezentat prin existenţă. Binele şi răul nu sunt, strict vorbind, categorii existenţiale aşa cum sunt: obiectul, subiectul, spaţiul, timpul; deoarece binele este chiar fiinţa lucrurilor – manifestată prin categorii – lucrurile fiind „moduri ale binelui”, pe când răul indică în mod paradoxal, absenţa acestei fiinţe, în timp ce anexează anumite lucruri sau anumite caracteristici acelui nivel la care ele sunt accesibile şi prin virtutea predispoziţiei îl permit.
Dar în ciuda acestei rezerve, se pot considera binele şi răul drept categorii existenţiale din următoare motive:
 binele include pe de-o parte tot ce manifestă calităţile Principiului Divin, şi pe de altă parte, toate lucrurile în măsura în care ele manifestă acest Principiu prin existenţa lor şi de asemenea în măsura în care ele îndeplinesc o funcţie ontologică necesară
 răul include tot ce manifestă o privare din punct de vedere al calităţilor sau al Fiinţei însăşi. Este dăunător în felurite moduri, chiar dacă această dăunare poate fi neutralizată şi compensată, în unele cazuri, prin factori pozitivi. Asta înseamnă că există lucruri care sunt rele sau dăunătoare în principiu dar nu în fapt, la fel cum există altele care sunt bune şi benefice în acelaşi fel, toate astea contribuind la desfăşurarea jocului cosmic cu nenumăratele-I combinaţii.
Cu intenţia de a rezolva problema răului, unii au spus că răul nu există pentru Dumnezeu, şi în consecinţă, că pentru El totul este un bine, fapt inadmisibil. Trebuie spus că Dumnezeu vede manifestările privative doar în conexiune cu manifestările pozitive care le compensează; de aceea răul este un factor provizoriu în vederea unui bine mai mare, a unei „Victorii a Adevărului”; „Vincit omnia Veritas”.
La nivelul gradului suprem al Realităţii – Âtmâ sau Brahma – Mâyâ nici „este” nici „există”; în consecinţă la acest nivel nu poate apărea problema dualităţilor, a opoziţiei, a binelui şi răului.
La nivelul gradului Mâyâ metacosmice, opoziţiile complementare se afirmă – Dumnezeu este în acelaşi timp Rigoare şi Blândeţe, Dreptate şi Milă, Putere şi Frumuseţe – dar contingenţa, şi odată cu ea, răul, este absentă; este doar gradul Mâyâ cosmice – această fabrică în mişcare de circumstanţe şi antinomii – prin care pot fi produse „viciile existenţiale”, într-unul şi acelaşi timp „în Dumnezeu” şi „în afara lui Dumnezeu”: „în Dumnezeu” în sensul că fiecare posibilitate în mod necesar aparţine Posibilităţii Totale, şi „în afara lui Dumnezeu” deoarece Binele Suveran poate conţine doar posibilităţile arhetipale, care prin definiţie sunt pozitive deoarece ele descriu potenţialităţile Fiinţei Pure.
Pentru a rezolva problema răului, unii au pretins că nimic nu este rău deoarece tot ce se întâmplă este „voit de Dumnezeu”, sau că răul există doar „din punct de vedere al Legii”. Acest lucru este inacceptabil, în primul rând deoarece Dumnezeu este cel care înmânează Legea, şi în al doilea rând, deoarece Legea există datorită răului şi nu invers.
Trebuie spus că răul este integrat în Binele universal, nu ca rău ci ca necesitate ontologică; această necesitate stă la baza răului, el este metafizic inerent acesteia, dar fără a se transforma într-un bine.
De aceea nu trebuie spus că Dumnezeu „voieşte” răul – ci mai degrabă că El îl „permite” – nici că răul este un bine deoarece Dumnezeu nu este împotriva existenţei lui, totuşi, se poate spune că trebuie acceptată voia lui Dumnezeu atunci când răul pătrunde în destinul nostru şi atunci când nu este posibil pentru noi să-l evităm, sau atâta timp cât nu este posibil acest lucru. Mai mult, nu trebuie uitat că complementul resemnării este încrederea, chintesenţa căreia este certitudinea metafizică şi escatologică pe care o purtăm adânc în noi – certitudinea necondiţională – a Aceluia care este, şi certitudinea condiţională a ce putem fi.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
shapeshifter
mesaj 27 Mar 2009, 04:22 PM
Mesaj #2


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 1.984
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



Răul participă în bine în diferite moduri:
- prima dată prin existenţa sa în măsura în care această existenţă manifestă Fiinţa, deci Binele Suveran
- în al doilea mod, şi din contră, răul participă în bine prin dispariţia sa, pentru că victoria asupra răului este un bine şi nu este posibilă fără prezenţa unui rău
- în al treilea mod, răul poate participa în bine ca un instrument, deoarece se poate întâmpla ca răul să colaboreze în producerea unui bine
- în al patrulea mod, această participare poate consta în accentuarea unui bine prin contrastul dintre el şi opusul său
În cele din urmă, fenomenele negative sau privative, manifestă „capacitatea” lui Dumnezeu de a se contrazice pe El Însuşi, iar această posibilitate este cerută chiar de perfecţiunea Fiinţei; aşa cum spunea Meister Eckhart: „cu cât blasfemiază mai mult cu atât Îl laudă pe Dumnezeu”.
Mai mult, se poate întâmpla ca binele şi răul să fie amestecate, de unde posibilitatea unui „rău mai mic”; aceasta coincide chiar cu noţiunea de relativitate.
În ceea ce priveşte problema de a cunoaşte de ce o posibilitate este posibilă, această problemă este ori de nerăspuns la ea, ori altfel, este rezolvată în avans prin axioma Posibilităţii Totale imanent în Fiinţă, şi care prind definiţie este fără limite; în mod paradoxal, se poate spune că Posibilitatea Totală nu ar fi ce este dacă nu ar realiza imposibilitatea într-un anumit fel.
Realitatea Absolută – Dincolo-de-Fiinţă, Paramâtmâ – nu are opus; dar Fiinţa, Dumnezeul personal, are un opus deoarece Fiinţa este cuprinsă în Relativitatea universală, Mâyâ, al cărei vârf este. Acest opus, Satan, nu ar putea totuşi, să fie situat la acelaşi nivel cu Dumnezeu, astfel că Dumnezeu de asemenea se poate spune că „nu are opus”, cel puţin într-o anumită – dar esenţială – privinţă; deci Dumnezeu este „în Ceruri”, pe când răul, şi cu el iadul, aparţine lumii sub-celeste.
Posibilitatea satanică este dată, ontologic vorbind, prin relativitatea însăşi, care necesită nu doar gradaţii ci şi opoziţii; relativitatea este în esenţă, mişcare către nimicnicie (neant), care posedă o umbră a realităţii doar datorită acestei mişcări, toate astea în virtutea infinitudinii Fiinţei.
O distincţie analoagă celei de mai sus este opoziţia dintre spirit şi materie, cu diferenţa că aceasta din urmă este neutră şi nu malefică; cu toate acestea, distincţia între „spirit” şi „carne” o identifică pe aceasta din urmă cu răul – din motive de oportunitate morală şi mistică – pierzând astfel din vedere transparenţa metafizică a fenomenelor în genere şi a senzaţiilor în particular. Cu alte cuvinte: dacă materia ca atare este neutră – nimic nu este mai pur decât un cristal – există totuşi o disgraţie în combinarea sa cu viaţa, de unde impuritatea, boala şi moartea; o disgraţie relativă care nu împiedică interferenţele celestului în viaţa terestră.
Vorbind din punct de vedere geometric şi analogic, descompunerea este posibilă în cercurile concentrice, dar razele care provin din centru şi care le traversează rămân incoruptibile; acest principiu se aplică nu doar ambiguităţii materiei, ci şi excesului de contingenţe în care suntem obligaţi să trăim, exces care doar prin relaţia noastră cu Raiul se poate compensa şi să dispară.
Se înţelege de la sine că teologia, care admite „consolări sensibile” nu este strict maniheană, adică nu uită originea divină a substanţei corporale; Hristos şi Fecioara Binecuvântată au avut corpuri şi acestea s-au înălţat la Cer, nici un dubiu că ele au fost transfigurate, dar ele nu şi-au pierdut natura corporală.
Dilema originii răului este insolubilă pentru cei ce consideră Creaţia ca opera DIRECTĂ a lui Dumnezeu, pentru că sunt obligaţi să-l facă deopotrivă responsabil în privinţa Binelui şi a Răului. Unii vor spune că această responsabilitate e atenuată într-o oarecare măsură de libertatea creaturilor, dar, dacă acestea pot alege între Bine şi Rău, înseamnă că ambele existau deja, cel puţin în principiu, iar dacă sunt susceptibile de a se decide uneori în favoarea Răului în loc să fie întotdeauna înclinate spre Bine, este pentru că sunt imperfecte, prin urmare, CUM A PUTUT DZEU, DACĂ ESTE PERFECT, SĂ CREEZE FIINŢE IMPERFECTE?
Este evident că Perfectul nu poate produce imperfectul, deoarece, dacă acest lucru ar fi posibil, Perfectul ar trebui să conţină imperfectul în stare principială, iar atunci n-ar mai fi Perfect. Imperfectul nu poate deci proveni din Perfect pe calea emanaţiei, el n-ar putea rezulta în acest caz decât prin creaţie ,,ex nihilo” dar cum se poate admite posibilitatea apariţiei unui lucru din nimic, cum poate exista ceva care să nu aibă un principiu? Admiţând creaţia ,,ex nihilo” ar însemna să se presupună neantizarea finală a fiinţelor create, deoarece ceea ce a avut un început, trebuie să aibă şi un sfârşit.
Nimic nu poate exista în lipsa unui principiu. Care este acest principiu? Dacă se ia în considerare Universul total, este evident că el conţine toate lucrurile, pentru că toate părţile sunt cuprinse în Tot, pe de altă parte, Totul este în mod necesar nelimitat, deoarece, dacă ar avea o limită, ceea ce ar fi dincolo de aceasta n-ar mai fi cuprins în Tot, această supoziţie fiind absurdă.
Ceea ce nu are limite poate fi numit Infinit, şi deoarece el conţine tot, acest Infinit este principiul tuturor lucrurilor. Infinitul este în mod necesar unul, deoarece două infinituri neidentice s-ar exclude reciproc, rezultă că nu există decât un Principiu al tuturor lucrurilor, acesta fiind Perfectul, pentru că Infinitul nu poate fi Infinit decât dacă este identic cu Perfectul.
Astfel, Perfectul este Principiul suprem, Cauza primă, el conţine toate lucrurile ÎN POTENŢĂ şi a produs toate lucrurile, dar deoarece nu există decât un Principiu, ce reprezintă toate opoziţiile din Univers: Fiinţa şi Nefiinţa, Spiritul şi Materia, Binele şi Răul? Cum a putut Unitatea să producă Dualitatea?
Ipoteza existenţei a două principii distincte, reciproc opuse nu stă în picioare. Aceste principii nu pot fi ambele infinite, deoarece în această situaţie s-ar exclude sau s-ar confunda, dacă doar unul ar fi infinit, acesta ar trebuie să fie principiul celuilalt, iar dacă ambele ar fi finite, ele n-ar mai fi principii veritabile, deoarece a afirma că finitul poate exista prin sine, echivalează cu a susţine că ceva poate proveni din nimic, de vreme ce tot ce este finit are un început. Deci, în acest din urmă caz, ambele principii fiind finite, trebuie să provină dintr-un principiu comun, care este infinit şi astfel ne întoarcem la considerarea unui Principiu unic.
Dualitatea este în mod necesar produsă de Unitate de vreme ce nu poate exista prin ea însăşi. Şi totuşi cum a putut fi ea produsă? Pentru asta trebuie luată Dualitatea sub aspectul ei cel mai puţin particularizat: opoziţia Fiinţa-Nefiinţă. Deoarece ambele sunt conţinute cu necesitate în Perfecţiunea totală, această opoziţie nu poate fi decât aparentă. Există distincţia independent de noi sau nu este decât rezultatul modului nostru de a vedea lucrurile?
Dacă prin Nefiinţă nu se înţelege decât purul neant, e inutil să se mai vorbească despre ea, căci ce se poate spune despre ceea ce este nimic? Dar e cu totul altceva dacă se consideră Nefiinţa ca POSIBILITATE DE A FI, Fiinţa este manifestarea Nefiinţei astfel înţeleasă, fiind cuprinsă în stare potenţială în Nefiinţă.
Raportul Nefiinţei cu Fiinţa este raportul non-manifestatului cu manifestatul, non-manifestatul fiind superior manifestatului căruia îi este principiu, deoarece el conţine în potenţă tot manifestatul, plus ceea ce nu este, n-a fost şi nu va fi niciodată manifestat. Este imposibil să se vorbească despre o distincţie reală, deoarece manifestatul este conţinut principial în non-manifestat, această distincţie există DOAR pentru noi.
În cazul Dualităţii sub aspectul distincţiei între Fiinţă şi Nefiinţă, e la fel, şi cu atât mai mult pentru celelalte aspecte ale Dualităţii. Distincţia dintre Spirit şi Materie este iluzorie. Dualitatea nu poate exista fără Ternar, deoarece dacă Principiul suprem, diferenţiindu-se, dă naştere la două elemente, care de altfel nu sunt distincte decât în măsura în care le considerăm ca atare, aceste două elemente şi Principiul lor comun formează un Ternar, deci în realitate, Ternarul şi nu Binarul este cel imediat produs prin prima diferenţiere a Unităţii primordiale.
Distincţia dintre Bine şi Rău nu este decât un aspect particular al Dualităţii. Când Răului i se opune Binele, Binelui i se atribuie în general Perfecţiunea sau o tendinţă spre Perfecţiune, Răul nefiind în acest caz imperfectul. Perfectul este principiul tuturor lucrurilor, şi nu poate produce imperfectul, rezultă că, imperfectul nu există sau că nu poate exista decât ca element constitutiv al Perfecţiunii totale, dar în acest caz el nu poate fi realmente imperfect, ceea ce numim imperfecţiune nefiind decât RELATIVITATE. Ceea ce numim eroare nu e decât adevăr relativ, deoarece toate erorile trebuie să fie cuprinse în Adevărul total, altfel acesta fiind limitat de ceva din afara lui, n-ar mai fi perfect, ceea ce echivalează cu a afirma că Adevărul ar înceta să mai fie Adevăr! Erorile, sau mai bine zis adevărurile relative, nu sunt decât fragmente ale Adevărului total. Fragmentarea e cea care produce relativitatea şi în consecinţă, s-ar putea spune că ea e cauza Răului, dacă relativitatea ar fi realmente sinonimă cu imperfecţiunea, dar Răul nu există ca atare decât dacă îl distingem de Bine.
Dacă desemnăm Perfecţiunea drept Bine, relativul nu mai e distinct în mod real, din moment ce este conţinut în principiu, prin urmare, din punct de vedere universal, Răul nu există.
Go to the top of the page
 
+Quote Post

Reply to this topicStart new topic

 



RSS Versiune Text-Only Data este acum: 15 December 2017 - 10:21 AM
Ceaiuri Medicinale Informatii despre Certificat Energetic