Carte, dulce carte... cinste cui te-a scris, lauda celui ce te citeste!

Va invit sa ne delectam impreuna cu recenzii si comentarii ale lui Olaf pe marginea cartilor pe care le-a citit!

Multumesc Mihai

Eu cred ca o sa incep cu niste SF-uri. Si mai exact cu seria Ender, scrisa de Scott Orson Card.

1. Jocul lui Ender

Oare cum o fi sa fi invincibil? Sa fii cel mai bun in ceea ce faci. Si asta nu comparat cu un grup de colegi sau de vecini, ci cu lumea intreaga. Cam asta se planuia pentru Andrew Wiggin, sau Ender, dupa cum il numea sora lui. El trebuia sa fie cel mai bun strateg militar pe care l-a avut lumea vreodata. Si trebuia nu numai sa-si depaseasca semenii, ci sa depaseasca ceva necunoscut, o rasa extraterestra care atacase deja Pamantul de doua ori, de care oamenii scapasera ca prin urechile acului. Trecusera insa 80 de ani de la ultimul atac si multi se intrebau daca toate imaginile pe care le vedeau la televizor si povestile de razboi, devenite aproape legende (repede, nu?) nu erau o forma de manipulare si un pretext pentru mentinerea fortei politice a Flotei Internationale. Oricum ar fi fost, la cei 6 ani ai lui Ender se trezeste aruncat intr-o scoala militara care isi propune sa incerce sa-l distruga din punct de vedere psihic. Pe principiul ca ce nu te omoara te face mai puternic, toata lumea spera ca el sa treaca cu bine acest obstacol. Dar pentru Ender totul este doar un joc, in care arbitrii ii sunt impotriva...

Acest topic a fost editat de Olaf: 17 Nov 2005, 10:36 AM

2. Vorbitor in numele mortilor.

Au trecut mai mult de trei mii de ani...
Cu multa vreme in urma, omenirea a distrus o rasa extraterestra, pe principiul "ei sau noi". Bucuria victoriei a fost insa de scurta durata... O carte scrisa de acelasi Ender prezinta victoria in adevarata sa lumina: exterminarea unei rase inteligente, cu care s-ar fi putut convietui in pace. Iar acum, dupa 3000 de ani, lumea si-a uitat motivatiile, iar Ender Xenocidul este in ochii unora cel mai mare monstru al umanitatii.
In acelasi timp, omenirea se dezvolta si ocupa din ce in ce mai multe planete. Una dintre ele contine insa o specie inteligenta, iar lumea este hotarata sa-si rascumpere pacatul, traind in pace cu noua specie de pe Lusitania. Nimeni insa nu isi da seama ca in colonia umana de pe planeta traieste sub teroare in urma unei epidemii provocate de un virus necunoscut si oprita la limita, si avand in vedere faptul ca noii si amabilii extraterestri tortureaza si omoara doi xenologi.
Si, dupa atata timp, Andrew Wiggin traieste: pentru el, gratie calatoriilor aproape de viteza luminii, nu au trecut decat 25 de ani. Singurii care stiu ca traieste, insa, sunt numai sora lui, care a calatorit impreuna cu el, "regina" - ultima ramasita a speciei distruse de el, dar si samanta renasterii acelei specii, si Jane, o a patra forma de viata inteligenta.

Uff, parca le complica fara rost... Sunt mereu cate doua povestiri paralele, si sare de la una la alta ca in telenovele. Dar atmosfera de frica indolenta lungita pe multi ani este bine recreata Si n-am putut dormi noptile pana n-am terminat cartea.

Cartea se tot complica. Tot felul de descoperiri, cele mai multe asteptate o gramada de vreme. Regasesc totusi o oarecare satisfactie atunci cand sunt puse in practica. Plus o teorie foarte interesanta despre "sufletul" materiei. Care duce la alte descoperiri. Si cam atat. Oricum, totul este bine atunci cand se termina cu bine, nu? Poate un pic in coada de peste, dar poate mai este o urmare. Si astea au fost ultimele doua volume. Uff, gata.

Si sa nu uit: am citit Tantzor, de Paul-Loup Sulitzer.
De scris, data viitoare.

Acest topic a fost editat de Olaf: 12 Dec 2005, 10:06 PM

Il lasam pe tantzor pentru mai tarziu.
Deocamdata...

"In acele timpuri, marele zeu Om i se adresa lui Frangin Alesul cu aceste cuvinte: Pssst!"
Poate nu e cea mai grozava traducere... Este vorba de Terry Pratchett, "Zei mici".
Nu cred ca mai trebuie sa spun cat de delicios este umorul lui Terry Pratchett. Si totusi, in povestirea (aiuristica?) a unui mare zeu care a ramas, insa, cu un singur credincios si se vede blocat in lume sub forma de testoasa, abordeaza si unele probleme mai serioase. Desi nu pot spune ca sunt de acord cu punctele lui de vedere...
Oricum, o carte care destinde.

Milan Kunderra, L'ignorance

Sur l'avenir tout le monde se trompe. L'homme ne peut être sûr que du moment présent. Mais est-ce bien vrai? Peut-il vraiment le connaître, le présent? Est-il capable de le juger? Bien sûr que non. Car comment celui qui ne connaît pas l'avenir pourrait-il comprendre le sens de présent? Si nous ne savons pas vers quel avenir le présent nous mèene, comment pourrions-nous dire que ce présent nous mène, comment pouriions-nous dire que ce présent est bon ou mauvais, qu'il mérite notre ahésion, notre méfiance ou notre haine? *)

Unul din romanele scrise in franceza ale lui Kundera. Despre emigranti... o viziune oarecum sumbra (desi eu inca nu l-am terminat de citit, asa imi pare...)
Caderea comunismului in Cehia este un indemn pentru diaspora sa revina in tara (macar in vizita). Emigrantul, strain in tara de adoptie, care se simte cumva marginalizat, isi (re)descopera taramul promis, tara natala. Care, evident, nu mai este cum era. Si, de fapt, el/ea descopera ca "acasa" nu mai este acasa. Legaturile nu mai exista, interesele nu mai sunt aceleasi, intalninrile cu vechii cunoscuti sunt dureroase ori plicticoase... Un Ulyse (asta este comparatia autorului) care ajunge in Itaca numai sa descopere ca era mai fericit cu Calypso. Sau pur si simplu o redefinire (in mintea personajelor) a locului numit "acasa".


-----------------------------------------------------------
*) O traducere aproximativa: Asupra viitorului toata lumea se inseala. Omul nu poate fi sigur decat de momentul prezent. Dar este oare adevarat? Poate el, intr-adevar, sa cunoasca prezentul? Este capabil sa il judece? Bineinteles ca nu. Cum ar putea cel care nu cunoaste viitorul sa inteleaga sensul prezentului? Daca nu stim inspre ce viitor ne duce prezentul, cum am putea spune daca acest prezent este bun sau rau, ca merita participarea, teama sau ura noastra?

Acest topic a fost editat de Olaf: 5 Mar 2006, 12:57 PM

Am tot vrut sa scriu despre Catch-22, dar nu am stiut ce. Nici acum nu stiu, dar o sa incerc totusi.

Cand am inceput sa citesc cartea, am ras. "Ia uite, o satira fantastica, scrisa cu un umor cum rar gasesti". Da, as fi putut spune si asta. Incepe sa-ti dezvaluie o situatie hilara, dar o dezvaluie incetul cu incetul. Incepi sa razi, apoi afli cate un detaliu care este ca o palma peste ceafa urmata de intrebarea "tu de ce razi?". Rasul devine din ce in ce mai crispat, zambetul din ce in ce mai amar, lasand pana la urma doar uimire, neincredere, poate ceva dezgust. O carte foarte dura, scrisa intr-un fel aparte. Un concert de absurditati hilare dar dureros de "reale".
Acum inteleg si de ce a fost atat de controversata la vremea ei. Da, cred ca este o satira fantastica, scrisa cu un umor cum rar gasesti.

Oamenii mor in gluma.

Acest topic a fost editat de Olaf: 20 Nov 2006, 11:14 AM