Aproapele, între mit şi realitate
- eseu -
2005-04-25


"Credinţa conştientă este libertate. Credinţa emoţională este sclavie. Credinţa mecanică este prostie."
"Este mai bine să fii egoist pentru un timp, decât să nu fii niciodată corect"
G.I.Gurdjieff



Existenţa semenilor tăi este un mit. Ai la dispoziţie unele indicii cum că alte entităţi mai mult sau mai puţin similare ţie ar fiinţa şi interacţiona cu tine şi între ele. Ai chiar momente în care eşti convins de realitatea lor. Această convingere, desigur subiectivă şi complet circumstanţială, este generată în fapt de false inferenţe, inducţii şi extrapolări. Te bazezi pe un număr (şi acesta discutabil) de simţuri, pe care prea adesea le-ai surprins complotând dubios în a-ţi prezenta imagini măsluite ale exteriorului. Însăşi senzaţia de singurătate, acea tristeţe metafizică a izolării, adesea înnobilată prin corelarea cu conceptul etic de dragoste pentru aproapele, se întrezăreşte uneori a fi un simplu aliat în construirea unei imagini de sine speciale în contextul altor imagini. Există o diferenţă dincolo de orice îndoială între substanţa eului şi cea a celorlalţi, aşa cum se cristalizează ei aici, înăuntru. O diferenţă cu aceeaşi greutate ca cea dintre obiect şi umbră. Te-ai obişnuit să consideri existenţa unei realităţi paralele, aceea că "tu" are totuşi aceeaşi substanţă cu "eu", că "tu" există independent de "eu", ba chiar să mergi pâna la supoziţia că această congruenţă ar fi mai mult, şi anume o identitate. Dar în momentele de luciditate trebuie să admiţi că e vorba de o supozitie, un mit. Aşa cum miturile, se spune, conţin doar un sâmbure de adevăr, de cele mai multe ori cu totul altceva decât povestea însăşi. Lipsit de senzaţional, ca orice fapt concret.

Aşa se face că uneori, în toiul analizării unei oarecari persoane cu care vii în contact, chiar atunci când eşti mai puternic animat de farmecul acestui contact, fie el zugrăvit în culorile afecţiunii, dispreţului, indiferenţei sau aversiunii, cu toate substratele mult discutate de psihologia modernă, te trezeşti într-un moment de "luciditate" cu problema mult mai spinoasă a primei axiome: existenţa lui. A nu se confunda această problemă cu ideea banală a dispretului pentru cei din jur. Odată ce admiţi apriori această axiomă, dezbaterea intră pe tărâmul eticii, lucrurile devin lejere. Îndoiala există totuşi, a existat mereu, dar cum s-o pui în cuvinte? În ce măsură cuvintele se pot îmbiba cu sensul acestei nedumeriri, cuvântul însuşi fiind o născocire a unei minţi dedublate.

Oricât de inacceptabilă şi inaccesibilă minţii ar fi această problemă, ea se profilează ca fiind tunelul de acces spre o realitate extralumească, poate aceeaşi cu cea a misticului. Însă realitatea misticului, proiectată în context lumesc nu poate apărea decât supralumească sau sublumească, în fapt tot lumească, nimic aici nu poate fi construit din altceva decât ingredientele acestei lumi. Rămânem la a bănui existenţa altor lumi (interioare), diferite fundamental.

În lumea profană, atunci când, din masa anonimă a celorlalţi, cineva se desprinde şi intră în atenţia ta, el va fi mai întâi pipăit, biciuit, de tentaculele caracterului tău - imaginea ta. Are loc o strunjire catalogată drept evaluare. Dacă forţele de repulsie însărcinate cu mentinerea spaţiului vital personal eşuează, se poate întâmpla ca persoana să devină "ceva" pentru tine, să îţi fie ceva. Ca într-o covalenţă a spiritelor, el accesează un nivel superior de "existenţă" in cadrul eului tău prin punerea în comun a unui fragment. Acesta este primul pas pe care majoritatea l-am trăit cu rudele noastre de grad unu, cel puţin. Totuşi, dintre dragostele obişnuite, nici cele mai puternice, dragostea părintească, de frate sau erotismul, nu sunt, de regulă, pasibile să depăşească această fază. Să intre în faza în care dragostea devine contemplare. Un fenomen rarisim, să reuşeşti să treci dincolo de identificarea celuilalt cu o parte a ta. El nu-ţi mai este ţie ceva, ci începe să existe prin sine. Paradoxal, contemplarea pare a semăna cu indiferenţa, în realitate ele sunt extreme opuse, nu au nimic în comun. Abia în starea de contemplare eşti interesat în a-l percepe pe cel de dincolo de tine. Pentru a ajunge aici, ai nevoie de un curaj sinucigaş. "Lupta" se desfăşoară pe un teren necunoscut, uneltele familiare devin inutile. Există riscul să fii afectat în zone pe care nu le conştientizezi. Aici se pot naşte furtuni, de aici te poţi întoarce schimbat, şi nimeni nu vrea să se schimbe câtuşi de puţin. Fiecare munceşte din răsputeri să aducă lumea la o formă convenabilă lui.
A privi, a contempla, este o acţiune riscantă.
Sau este şi acesta un mit...?

Poate sunt pe langa subiect, poate nu. Dar sa indraznesc, totusi, incercand sa adug in discutie o actiune complementara privirii si/sau contemplarii : oglindirea.
Chiar zilele trecute, mergand pe strada, privirea unei adolescente ce trecea pe langa mine mi-a sugerat efortul depus de ea in a se regasi in ceilalti. Poate aberez, dar asta mi-a sugerat : incerca cu disperare sa vada in ochii celorlalti un dram de apreciere pentru propria fiinta, incerca, de fapt, sa se oglindeasca in privirea celorlalti. Si, brusc, mi-am dat seama ce greseala imensa este acest lucru - incercarea de a te oglindi in ochii celorlalti. Practic, te auto-anulezi, dovedesti imaturitate, inaptitudine in evolutie, incapacitatea de a te iubi pe tine insuti, inainte de a iubi imaginea ta in ochii celorlalti.
Sorry daca am fost pe langa subiect.

Cum sa nu fie riscanta? devii ceea ce contempli.
Cine a spus ca nu este dureroasa ruperea egoului, aceluia care

.......................
Tear asa e, si nu numai in ochii celor tineri se poate citi aceasta. Poate si din cauza asta oamenii prefera sa nu se uite in ochii celorlalti.

Acest topic a fost editat de Thelma: 11 Nov 2005, 02:38 PM

tear, exact acesta este subiectul. ne gândim la acelaşi lucru. dar eu am încercat să-l privesc din interior.
termenii sunt relativi întotdeauna. compasiunea sau iubirea? adevărul nu stă în cuvinte. cine nu ştie a iubi, nu va învăţa din cuvinte. şi lucrul acesta nu mă interesează la altul. întrebarea e, pot eu aburelius iubi? am eu acest curaj? tu poţi?
dacă am putea, am fi deja acolo. sau suntem deja acolo?
acestea sunt cuvintele. sunt goale. de asta am scris aşa... ciudat. pentru că nu sunt doar cuvintele

abu, fata aceea de pe strada m-a ajutat, fara sa vrea, sa constientizez brusc greseala pe care o faceam eu de ani de zile. Brusc, am constientizat incapacitatea mea a iubi, imaturitatea mea pe plan spiritual si chiar sufletesc, exact ce am spus in mesajul anterior. Toate acestea le-am observat in mine insami, printr-o simpla privire aruncata acelei fete pe strada. Nu stiu daca reusesc sa ma fac inteleasa. Intr-adevar, cuvintele sunt goale. E clar ca nu putem invata sa iubim din cuvinte. Putem invata sa iubim uitandu-ne sincer in proprii ochi. Si daca atunci vom reusi sa eliminam umbrele, sa fim sinceri cu noi insine, sa ne recunoastem greselile, inseamna ca am facut un prim pas catre acolo. Sigur, asta daca exista vointa. Daca se doreste. Si daca exista curaj, asa cum ai spus. Pentru ca intotdeauna e mult mai usor, mai lipsit de riscuri sa nu vezi, desi te uiti. Eu, personal, simt si recunosc ca pot iubi pana la un punct. Ei bine, eu vreau sa depasesc acel punct. Dar cuvintele sunt goale...

Acest topic a fost editat de Tear: 14 Nov 2005, 09:13 AM