Nicolae Steinhardt* apreciaza ca actul de credinta se manifesta pe pamant prin:
> rugaciune
> acte de dragoste fata de aproapele (bunatate)
> muzica
> stari inexplicabile de fericire (extaz)
> poezie**

Sunteti de acord? Cum considerati ca va exprimati cel mai bine actul de credinta?

---

* - un foarte interesant topic-documentar referitor la Monahul de la Rohia, cuprinzand predici ale acestuia, este realizat de denise, sub titlul Daruind Vei Dobandi si poate fi accesat la adresa http://www.hanuancutei.com/forum/show.php/act/ST/t/3745
** - in ceea ce priveste exprimarea sub forma poeziei, doua topicuri va stau la dispozitie in acest sens: Credinta exprimata in versuri, lansat de flori ( http://www.hanuancutei.com/forum/show.php/act/ST/t/6615 ) si Poezie Romana Religioasa, un compendiu de poezie culta de inspiratie divina, ce poate fi accesat la http://www.hanuancutei.com/forum/show.php/act/ST/t/6446

Eu personal trec prin toate, in functie de moment si stare sufleteasca.

Sunt de acord cu spusele parintelui Steinhardt, in special cu manifestarea actului de credinta prin muzica si poezie. Cred ca arta in general, procesul inspirational in special, apare ca rezultat al unei comunicari subtile si enigmatice cu divinitatea, iar creatia propriu-zisa (care include aportul personal al celui care creeaza) este un fel de rugaciune, de ofranda adusa. Daca poezia sau muzica ar avea si o reprezentare "grafica", probabil ca aceasta ar fi o raza de lumina care tasneste de la artist concomitent catre semenii sai si catre Dumnezeu.

Personal, cred ca manifestarea actului de credinta incepe prin ascultarea celor 10 porunci si prin acceptarea lor ca fiind bine absolut, fara nici o cugetare filosofica de genul "binele e relativ, ceea ce mie imi pare ca este bine, e rau pentru celalalt". Adevarul nu cunoaste versiuni.

Mai stiu ca rugaciunea este singura cale sigura de comunicare cu divinitatea, iar faptele bune sunt actul manifest al teoriei si cunoasterii, de daruire a Binelui care stim ca exista, cred ca sunt si ele o forma de rugaciune, dar nu prin cuvinte, ci prin fapte.

Eu asa vad lucrurile: credinta este incercarea de a te lega de spiritualul de care te-ai despartit candva. Iar asta nu o poti face decat prin puterea de daruire. Cred ca a trecut vremea - si aici o contrazic pe Thelma - cand respectarea celor zece porunci avea o valoare intrinseca. Ceea ce conteaza in prezent este impulsul pornit din eul propriu, de cautare plina de devotiune a moralitatii individuale. De aceea orice act de credinta care nu e facut pentru frumusetea sa proprie, pentru ca iti este launtric placut gestul de a intoarce celalalt obraz cand esti lovit de pilda, este doar o amagire.

Un astfel de act nu poate fi definit, pentru ca imbraca tot atatea forme cate situatii sociale pot fi imaginate. Dar intr-adevar, si prin rugaciune, si prin arta, si prin fapte bune poate fi savarsit, insa fata de starile de extaz am o mare retinere. Cred mai curand intr-o dispozitie sufleteasca echilibrata, cu trairi puternice dar retinute in interior, astfel incat sa nu cada cu usurinta in extaz coplesitor sau suferinta nemasurata.

Acest topic a fost editat de mărăcine: 20 Oct 2005, 02:09 PM

Bine, e de-nteles ca nu orice forma de arta e legata de divinitate...

Cred ca astfel de stari sunt manifestarea actului de credinta (stari pe care le putem avea si de mai multe ori pe zi) doar in masura in care mintea, cugetul mai bine zis, poate aluneca usor spre Dumnezeu. Altfel...
Cat priveste extazele, probabil ca din 100 de cazuri, doar unul este extaz autentic, restul fiind transe hipnotice de tot felul, chiar daca sunt rezultatul unei practici spirituale facute de catre o persoana sporita. E un teren tare alunecos.

"In primele faze ale biostructurilor stapanesc principii riguros utilitare: lupta pentru existenta(struggle for life), instinctul de conervare, interesul individual, profitul.

In fazele ulterioare se ivesc principii noi, de uimire: mila, compatimirea, dezinteresarea, jertfa, dragostea de frumos, entuziasmul, meditatia, melancolia, reveria, poezia(ca dispozitie a spiritului/ sufletului). Poezia, asadar, e un produs al biostructurilor rationale si emotive, iesite din etapa strict utilitara. El il divulga pe om ca parte participanta a cosmosului, a omenirii, a noosferei(lui Teilhard de Chardin). E o entitate greu de numit, de surprins printr-o definitie, poate mai greu decit oricare dintre cele fara utilitate si rost functional.

Poeticul e o dispozitie de comuniune cu mediul inconjurator(cosmosul, lumea), cu semenii, cu noosfera, cu misterele. E o manifestare de gratuitate deplina, intru totul nereductibila la evaluari prestabilite si nedefinibila in termenii unei logici a functiunilor cu finalitate. E o surpriza absoluta in lumea nu numai moleculara ci si la nivelul histologic, organic, vital. E un produs nu secund ci tert, quart, quint. Un supraprodus tot atat de neasteptat ca gandirea abstracta pe scara evolutiei biologice, poate si mai neprevazut. (Totodata de inevitabil, aidoma orientarilor: sus, jos, stanga, dreapta). Dar la fel de izvorator din real, din realitatea complexa, discontinua, spiritualizata pe care incepe sa o dibuie acum fizica: realitatea ca ansamblu perceptibil al concentrarii energiilor. Produs secund ori quint dar inerent lui homo sapiens: ca si simtul artistic (arta rupestra). Arta, poezia: innascute, nu dobandite pe drum."

Din Monologul polifonic - Nicolae Steinhardt

De acord numai partial cu spusele parintelui Steinhardt, mai degraba impartasesc opinia exprimata de maracine. Mi se pare ca actul de credinta este cu mult mai complex pentru o lista atat de sumara si un om poate sa fie credincios lui D-zeu chiar fara sa creada in EL, la fel cum un om poate sa fie credincios Fortelor Raului, fara sa fie nevoie sa se roage la acele forte sau sa nu iubeasca muzica si poezia, ca sa nu ma refer la ambiguitatea "starilor inexplicabile de fericire (extaz)". Tocmai aici este chiar o contradictie, cum adica "inexplicabile", pai daca esti un om care crede ca un eveniment fericit in viata sau chiar un moment de extaz a fost mijlocit prin bunatatea lui D-zeu, atunci ce este inexplicabil?
Exprimarea actului de credinta eu consider ca este o legatura intima intre sufletul nostru si D-zeu. Aceasta legatura poate sa existe sau nu, la fel cum ne raportam faptele noastre propiei constiinte sau nu. Nu am vazut pe lista parintelui Steinhardt ceva esential: Umanitatea noastra. Nu am fost niciodata de acord cu ideea promovata de numeroase religii si anume umilirea fiintei umane si stergerea personalitatii. Mi se pare o atitudine la fel de daunatoare ca si reversul ei: egoismul care duce la infumurare. Eu cred ca o cale de mijloc este cu mult mai normala decat a sta in genunchi. Si eu am copii si nu am nevoie sa ii vad in genunchi pentru ca sa stiu ca imi multumesc pentru un bine care le fac, asa cum nu am nevoie ca ei sa ma roage in fiecare zi sa le dau de mancare ca sa stiu ca au nevoie de mancare. Nu am nevoie sa ii vad chinuindu-si trupul ca sa imi starneasca mila sau macar atentia. Priviti la cersetorii din jur, oare mai mult va impresioneaza cei care repeta acelasi lucru mergand din vagon in vagon prin metrou sau niste ochi deznadajduiti ai unui copil sau batran care sta cu mana intansa fara sa spuna nimica? Sper sa depasim aceste metode invechite de a ne pune in legatura cu D-zeu, de mijloacele barbare legate de practici cu sangele animalelor sacrificate si tot felul de vorbe caraghioase. Sau imaginea lui D-zeu care inspira frica si razbunare. Nu ma mira ca o astfel de atitudine indeparteaza pe cei inteligenti de la orice sansa de a cauta dragostea lui D-zeu. Adevarul este ca toate cartile sfinte ale diferitelor religii sunt adresate unui anumit nivel mediu de perceptie a realului, ca ele "spun" ceea ce majoritatea poate sa "auda" si sa asimileze. Dar cei care sunt mai inteligenti stiu sa atace contradictiile si cuvintele din aceste carti pentru a-si justifica "superioritatea" modului lor de perceptie a realitatii: "distractia, puterea de a conduce alti oameni si banii ca unice valori palpabile". Din fericire exista si multi oameni a caror inteligenta a depasit stadiul analizei "zgarieturilor de pe panza privite microscop" pentru a vedea "tabloul" in mare. Rugaciunea cu scopul de a spune lui D-zeu ceea ce avem nevoie este inutila, ca sa nu spun puerila. Dar este un mijloc important de a ne face pe noi atenti la existenta lui D-zeu. Sper sa nu fiu inteles gresit ca de obicei.
Este nevoie de mult mai mult decat "acte de dragoste fata de aproapele" pentru a ne exprima credinta, adica faptul ca suntem siguri de existenta lui D-zeu si relatia noastra cu EL. Oare animalele si plantele nu au suflet? Nu merita dragostea noastra? Eu cred ca daca nu stim sa vedem dragostea lui D-zeu in frumusetea florilor, in orice lucru marunt cum e un strop de ploaie sau un fulg de zapada, degeaba ne ducem la biserica de 3 ori pe zi. Acestea sunt momentele de extaz care eu le simt cand pot sa vad in ceva marunt o bobita de dragoste a lui D-zeu si o speranta mare cat un ocean, ca nu sunt singur pe lume.
Sinceritatea cu care multumim lui D-zeu in inima noastra pentru tot ce ne face fericiti este dincolo de orice gest si demonstratie zgomotoasa, un act de marturisire a credintei.
Ar mai trebui sa stim sa multumim lui D-zeu si pentru raul care ni se intampla, pentru ca nu avem de unde sa stim finalitatea la nici un eveniment din viata noastra.
Cam asa vad eu lucrurile.

Cred ca manifestarea actului de credinta nu este posibila fara existenta (si manifestarea) smereniei, care pleaca de la intelegerea si respectarea pozitiei pe care o are fiinta umana in cadrul ierarhiilor creatiei (intre regnul animal si cel ingeresc).

Smerenia trebuie sa existe in inima noastra, nu in modul cum ne tavalim pe jos in praf si ne rupem hainele de pe noi sau ne imbracam in negru sau in sac, cum era pe vremuri... sau nu ne spalam sau nu ne barbierim etc. Oare pentru cine facem acest teatru? Pentru D-zeu? Sau mai degraba din cauza obiceiurilor si de gura vecinilor? Sau e poate o auto-sugestie, ca daca ne rugam in genunchii, avem mai mare trecere in fata lui D-zeu decat cel care se roaga in picioare? Sau decat cel care nu il vedem ca se roaga si nu merge la biserica?
Nu stiu cum sunt altii, dar eu nu ma consider sufleteste superior animalelor si plantelor si nici inferior ingerilor... consider ca fiecare este faptura lui D-zeu si merita aceeasi iubire... las ierarhia, daca exista vreuna, la alegera lui D-zeu... sa o impuna... restul mi se par basme de speriat copiii...

Mai sunt unii care fac exact asa si inca mai mult, dar nu-i vedem noi. Chiar crezi ca este teatru?

Sînt complet de acord cu ideea de aici. Şi e şi f artistică exprimarea...

Eu cred că Saramago vrea să sublinieze primatul fondului credinţei asupra formei credinţei. Şi cu acest lucru sînt de acord. Ceea ce nu pot accepta eu, însă, e neglijarea completă a formei. Forma e necesară pentru că ne ajută mult în a stabili legături cu divinitatea. Fără formă fondul ne scapă printre degete. Aşa sîntem făcuţi noi, oamenii, asta-i situaţia. De aceea mie nu mi se pare nici pueril, nici prostie să stau în genunchi cînd mă rog. Să aprind lumînări. Să merg la biserică. Şi alte cele... Numai că fiecare trebuie să facă ceea ce consideră el necesar pentru a fi credincios. La urma urmei asta e cel mai important, să crezi. Şi să fie atent să nu greşească. De aceea la smerenia pomenită de Thelma eu aş mai adăuga şi discernămîntul, numit în ortodoxie şi "dreapta socoteală"...

Acest topic a fost editat de caa: 25 Oct 2005, 02:01 PM

caa a inteles ce am vrut sa spun. Am exagerat totusi referitor la fond ca si cum forma nu ar avea importanta. Intradevar are importanta si forma, doar sa fie sincera si nu doar imitatie sau impusa cu forta si sa nu fie exagerata, pentru ca duce la fanatism religios si nu pot sa cred ca asta e ceea ce vrea D-zeu de la noi, sa IL plictisim toata ziua cu rugaciuni si chinuirea trupului. E o diferenta intre "umilinta" si "umilire".

O sa radeti probabil dar eu mi-am manifestat "actul de credinta" atat prin horticultura in propria ograda cat si prin lupta cu gravitatia in clubul de forta pe care-l frecventez. N-o luati ca pe o ironie - vorbesc serios. O spun pt. ca ma-ndoiesc ca manifestarea unei vieti de incredere-n D-zeu se poate reduce doar la ce-a scris nea Nicu. Conform Biblei, toate aspectele vietii si manifestarii umane ar trebui sa contina expresia unei vieti spirituale consistente si ingrijite atunci cand aceasta exista.
Caritate, muzica si fericire fac si cei necredinciosi. Sa fie acestea "semnele" credintei ? Prin urmare nu-s de-acord ca actul de credinta se manifesta doar prin acestea si nu-s de-acord ca daca tot se manifesta prin ele se poate miza pe faptul ca el exista cu adevarat.

Acest topic a fost editat de Bolt: 28 Oct 2005, 08:24 AM

Apropo de manifestarea actului de credinta prin poezie: "psalmii sunt facuti din poezie si se folosesc de metafore ca sa transmita adevarul, in vreme ce operele poetilor pagani folosesc metaforele ca sa transmita minciuna si urmaresc doar simpla desfatare..." (Umberto Eco - Numele trandafirului)

Psalmii sunt cele mai frumoase poezii de factura religioasa pe care le-am citit.

edit...de factura sunt, caa.

Acest topic a fost editat de Thelma: 1 Nov 2005, 09:08 PM

Probabil că sînt, Thelma... Eu unul nu privesc psalmii chiar ca pe nişte simple "poezii de natură religioasă"... Sau dacă e aşa, sînt nişte poezii de o factură (cu totul şi cu totul) aparte. Sînt rugăciuni.

Interpretarea citatului din Eco trebuie făcută cu îngăduinţă, zic eu. Au şi operele poeţilor păgîni (nu toate dar totuşi multe) "substanţa" lor valoroasă...

Desigur ca au, dar important este mesajul operei: benefic sau nu. Chiar scrisa de un poet considerat "pagan", o poezie poate exprima Adevar si lumina, chiar fara s-o stie. Cred ca asta ar putea fi un criteriu (mesajul propriu-zis) pentru a defini paganismului astazi, nu neaparat definitia data de vechii clerici.

p.s. Uite cum poezia, ca manifestare a actului de credinta, poate imbraca forma rugaciunii. Sunt cuvinte care poarta in ele raze de lumina, daca pot sa spun asa. Un exemplu ar fi multe din poeziile lui Vasile Voiculescu.

Acest topic a fost editat de Thelma: 1 Nov 2005, 11:26 PM

Vreau sa le multumesc aici tuturor celor celor care au luptat si inca mai lupta pentru ADEVAR, celor care nu s'au tradat pe ei insisi, celor care iubesc, celor care m'au ajutat pentru ca au vrut, si celor care m'au ajutat fara sa vrea.
Fie ca Cel ce vede si poate sa ii aibe in grija Sa!

Manifestare a actului de credinta: sa crezi si sa iubesti fara a avea nevoie de tot felul de justificari si explicatii oferite de intelect si de ratiune. Sa crezi nu instinctiv, ci intuitiv

Eu inca ma rog pentru credinta...
Dar, ma gandesc acum, ca sa arat si cu adevarat un act de credinta...
Este vorba de preacuviosul Servie, sarb de origine, si intamplarea ce va urma a fost aratata de Sfantul Nil Antonitul, Izvoratorul de mir...
O sa redau doar un fragment...

Odata l-a trimis arhiereul pe Servie la targ sa cumpere cele de nevoie pentru bucatarie. Si iarasi din ispita diavolului a intalnit un tanar eretic care-si batea joc de el. Si alunecand acel tanar a cazut in noroi. Apoi a venit la arhiereu si i-a zis: „Astfel de slujitor ai? Iata ce mi-a facut! A voit sa ma spurce si m-a sarutat, nerusinatul. Iar eu, ingretosandu-ma de el, am dat sa fug, dar el mi-a dat branci si am cazut in noroi si m-am murdarit, precum vezi bine. Sunt bune acestea, Preasfintite Stapane?"
- Du-te cu pace si cand va veni, voi vedea ce voi face cu el.
Si s-a dus acel tanar. Iar Servie, mergand, dupa ingaduinta lui Dumnezeu, a cazut intr-o ispita mai mare. O fata tanara, vazand pe Servie, s-a indragostit de el si i-a zis: „Binecuvinteaza, parinte, sa ma ingreuiezi". Dar el nu i-a raspuns ei nimic, dupa porunca. Atunci ea nevazand pe nimeni imprejur, i-a dat branci lui Servie de a cazut jos si, cazand si ea peste el, a inceput sa strige ca o siluieste. Si auzind cei din jur, au alergat multi cu toiege si atat l-au batut, incat i-au zdrobit tot trupul. Si tarandu-l cu manie, l-au dus la arhiereu. Iar arhiereul, vazand mania poporului, s-a speriat si a zis:
- Nu stiti ca este nebun? Lasati-l ca-l voi pedepsi eu! Iata ca este aproape mort. Ce pedeapsa sa-i mai dau?
si asa a putut imblanzi poporul, care a plecat. Iar mai pe urma, cand Servie si-a venit in simtiri, l-a chemat arhiereul si i-a zis:
-Care sunt pricinile pentru care esti clevetit?
Atunci un slujitor a zis:
-De vor fi minciuni acelea care le-a facut Servie, eu sa fiu canonisit sa adap gradina 40 de zile, iar el sa fie nevinovat.
Arhiereul iar a intrebat pe Servie de sunt adevarate cele despre tanar si despre fata. Iar el a zis:
- Da, sunt adevarate. Pe amandoua le-am facut precum ai auzit.
Si arhiereul a poruncit unor slujitori sa-l dezbrace pe Servie si sa-l bage in necuratie pana la gat. Si a randuit un slujitor ca sa-l pazeasca. Si daca Servie ar fi vrut sa se impotriveasca, sa-l loveasca cu o piatra mare pe care o tinea in mana. Dar a poruncit sa nu-l loveasca, ci numai sa-l sperie. si slujitorul il pazea priveghind, iar binecuvantatul Servie zicea: „Striga, o, Servie! Insa nu te tulbura, nici te clatina, ca iata piatra spanzura deasupra capului tau". Si se ruga lui Dumnezeu sa-i ajute in acea osanda cumplita din pricina clevetirii. Si zicea multe rugaciuni, pe care le auzea si slujitorul. si asa a stat acolo sapte zile si n-a murit, ca a fost imputernicit de Dumnezeu.
Din ceasul acela in care Servie a intrat in gunoi, s-au indracit si tanarul si fata aceea, dar pricina pentru care s-au indracit nu o stia nimeni. Dupa sapte zile diavolul din acel tanar a strigat: „De nu ma veti duce la arhiereul crestinilor, nu ies, ci o sa-l omor pe acest clevetitor". Iar parintii lui, fiind siliti, l-au dus legat la arhiereu, pe care l-a cunoscut. Si a strigat tanarul:
-Scoate-l pe Servie din umblatoare ca l-am clevetit in zadar. Fiindca el nici nu mi-a vorbit, nici s-a atins de mine.
Zicand acestea il scutura dracul si spumega, tavalindu-se pe pamant. Iar arhiereul a poruncit sa se cante Vecernia. Dar iata ca se aude iarasi strigare afara. O femeie legata in lanturi striga, zicand:
-Raule Stapan, iesi afara sa-ti spun. Eu i-am dat branci lui Servie si am cazut peste el din vointa mea cea rea. Iar el nici nu mi-a vorbit, nici s-a atins de mine.
Scoateti-l din putoarea aceea.
Si zicand aceasta se tavalea pe pamant, spumegand. si stateau amandoi fara de glas. Atunci arhiereul a poruncit sa-l scoata pe Servie din necuratia aceea. Mergand slujitorii, l-au auzit cantand: „Veniti sa ne bucuram de Domnul si sa ne veselim intru invierea Lui. Ca a scos pe mortii cei din iad si din stricaciune, si ne-a daruit noua viata vesnica". Si a intrebat pe slujitori:
-Ce voiti?
-Arhiereul a poruncit sa te scoatem, au raspunsei.
-Fie voia arhiereului, a zis el.
Si scotandu-l afara, turnau apa peste el, ca sa-l spele. Si fierband apa cu buruieni, iarasi l-au spalat si imbracandu-l cu hainele lui, l-au dus la arhiereu. Slujitorul care a pazit pe Servie, mergand la arhiereu, i-a spus ca in tot timpul cat a fost pedepsit, Servie n-a cartit, ci se ruga. Atunci arhiereul a intrat in biserica si se ruga lui Dumnezeu, cerand iertare pentru pedeapsa care i-a dat-o lui Servie. Si auzind glasuri afara, a iesit. Si cei indraciti strigau:
-Unde sa ne ducem acum, ca vine Servie cu toiag de fier? Vine Servie cu mare indrazneala sa ne izgoneasca! Te rugam, Servie, sa nu vii, pana nu vom fugi!
Vazand arhiereul pe Servie ca vine sa-i puna metanie, ii zicea:
-Iarta-ma, robule al lui Dumnezeu, fiindca din pricina nemilostivirii mele ai patimit atatea pedepse pe nedrept!
Atunci Servie a cazut la pamant si-si cerea iertare. Dar si arhiereul s-a aruncat cu fata la pamant, cerand iertare de la Servie. Si au stat asa amandoi timp de trei ceasuri si nu se ridica niciunul. Dar deodata s-a aratat o porumbita, stand in mijlocul lor. Si tinzand o aripa peste capul arhiereului si cealalta peste capul lui Servie, a zis:
- Dumnezeu v-a iertat pe amandoi!
Zburand, a stat putin deasupra femeii celei indracite, pe urma s-a inaltat la cer si nu s-a mai vazut. Dupa aceasta, sculandu-se amandoi de la pamant, s-au sarutat duhovniceste. Si arhiereul, milostivindu-se spre cei indraciti, a zis lui Servie:
-Milostiveste-te, robule al lui Dumnezeu, de acesti oameni, fiindca, biruindu-se de diavol, te-au clevetit! larta-i!
Iar Servie, facand semnul Sfintei Cruci de trei ori, le-a zis:
-Dumnezeu sa va ierte!
si indata au inceput a se munci cei indraciti. si dupa trei ceasuri s-a sculat fata si a cazut la picioarele lui Servie, cerandu-si iertare. si Servie a zis catre ea:
-Domnul si Dumnezeul meu sa te pazeasca de dracul cel cumplit al neastampararii si sa zdrobeasca pe dracul slavei desarte. Scoala si umbla!
Si indata s-a sculat sanatoasa si s-a dus la casa ei, s-a lepadat de lume si s-a calugarit intr-o manastire de femei. Venind Servie si la tanar, i-a zis:
-Fericiti cei fara prihana in cale!
Si a ramas tanarul mort, pe care l-au ingropat parintii lui cei eretici. Dupa toate acestea, Servie a mai ramas la arhiereu inca trei saptamani. Odata arhiereul l-a intrebat:
-De ce ai spus minciuni, ca ai pacatuit cu adevarat, si eu pentru aceasta te-am osandit?
-Preasfintia Ta, de ai fi judecat drept, ai fi vazut ca nu puteam savarsi aceste fapte. si de ti-as fi spus ca am fost clevetit, tot nu ma credeai!