Am gasit articolul asta. Personal cred ca BOR si, in general religia ortodoxa se implica prea putin in viata cotidiana, are o angajare sociala foarte redusa, spre deosebire de catolici si protestanti in alte tari...

Un posibil model ortodox

Intre cezar si Dumnezeu
Nu exista alt domeniu al istoriei europene care sa fie atat de strain carturarilor, atat de incetosat si atat de indepartat precum Bizantul. Cuvintele lui Curtius au din pacate o valabilitate constanta si cu atat mai dureros este spectacolul ignorantei oferit tocmai de cei care, prin nastere cel putin, fac parte din spatiul bizantin, mai precis: din Bizantul dupa Bizant. Daca nu se refugiaza intr-o modernitate lipsita aparent de radacini, clasa politica si intelectuala de la noi se refugiaza cu voluptate in clisee luate in marea lor majoritate din lectura unor carti depasite stiintific si contestate in mediile cu adevarat cunoscatoare. Acest fenomen de criticism ignorant trebuie vazut in contextul inregimentarii in viziunea iluminista si a aplicatiilor ei actuale. Motiv pentru care apelul la istoria si mostenirea Bizantului trebuie inteles nu numai ca un efort de reabilitare a trecutului, oricum greu de reabilitat in corpore daca nu vrem sa riscam schimbarea unei extreme criticiste cu una encomiastica, ci si drept un efort hermeneutic de extragere din paradigma trecutului a unor principii utile prezentului; mai mult chiar: un efort de antamare a echilibrului viitorului prin anamneza. Este un demers de arheologie vie pe trupul societatii care, nu intotdeauna constienta de acest lucru, este purtatoarea unor vestigii deloc de neglijat si in nici un caz "depasite in intregime".

Cand se vorbeste despre Bizant, sunt avute in vedere doua elemente de prim ordin: imparatul si patriarhul de Constantinopol, Imperiul si Biserica. Relatia dintre cei doi parteneri, reprezentand cele doua puteri, cea profana si cea spirituala, este de regula redusa la un singur termen negativ: cezaropapismul. Un termen la fel de impracticabil in istoria ideilor despre structura Statului precum teocratia. Folosirea acestor termeni implica punerea intre paranteze a ambivalentei afirmatiilor biblice referitoare la relatia dintre lumea spirituala si puterea acesteia. Bazele biblice ale teologiei politice a Bizantului sunt in general cunoscute, deoarece din ele se revendica orice teorie crestina asupra relatiei dintre puterea seculara si cea spirituala. Specific bizantina (patristica) ramane interpretarea reperelor biblice, citirea acestora in context.

Astfel, cuvantul Mantuitorului din Predica de pe Munte, potrivit caruia nu puteti sa slujiti lui Dumnezeu si lui Mamona (Mt 6,24), se completeaza cu precizarea: Dati-i dar cezarului cele ce sunt ale cezarului, si lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu! (Mt 22,21), trimitand nu la ura fata de bani sau fata de puterea politica, ci la echilibrul caracteristic crestinului, folosind banii fara sa fie robul acestora, ascultator fata de puterea omeneasca, supus asadar Statului, dar ascultator in mod absolut numai fata de Dumnezeu (FA 5,29), adica avand dat prin credinta un for launtric ce se sustrage oricarei stapaniri discretionare din afara. Ascultarea fata de randuielile stapanirii vremelnice este un act de intelegere fata de cele ingaduite de Dumnezeu (Rm 13,1-7): crestinul nu poate sa fie in permanent protest fata de lume pentru ca lumea este tinuta, condusa si rabdata in bune si rele de Cel care a facut-o, iar rostul crestinului si al Bisericii este tocmai de a depune marturie pentru pronia (grija) dumnezeiasca. Este motivul pentru care crestinii se roaga pentru stapanire si pentru cei care sunt in inalte dregatorii (1 Tim 2,1-2), fara ca aceasta mijlocire rugatoare sa insemne legitimarea necritica a puterii vremelnice, ci permanenta readucere in memorie a sursei ei proniatoare. Iata de ce, din punct de vedere crestin, ideea revolutionara are un iz eretic: este o tentativa unilaterala a omului de a face ordine in istorie, ignorand voia lui Dumnezeu.

Fara sa fie o teologie a pasivitatii civice si nici a instrainarii de responsabilitatea imediata a omului liber de a construi sau de a distruge, teologia politica a Bizantului, formulata pe aceste fundamente biblice si imbogatita de experienta unui mileniu de lucrare a Bisericii in societate, se caracterizeaza printr-un enorm simt al dreptei-chibzuinte. Statul si Biserica nu sunt concepute ca doua puteri concurente. Asa cum spune Eusebiu de Cezareea, puterea statului este cea din afara, in vreme ce autoritatea bisericeasca este una cu rezonanta interioara. Intre protestasa unuia si auctoritasa celeilalte, intre nomos si kanon, se desfasoara viata cotidiana a lucrarii specifice a celor doua realitati colective ce se suprapun la nivel individual. Armonia principiala a acestora, care exclude asadar confuzia de atribute, exclude si acuza de cezaropapism, posibil numai in cazul unei relatii concurentiale de felul celei dintre papalitatea si regalitatea medievala apuseana.

Din volumul "Biserica in stat" de Radu Preda