Se vorbeste in scrierile mai vechi de asa zisa "frica de Dumnezeu" este această frică întemeiată. Poate să îţi fie frică de o entitate benefica prin definitie? Sau este mai degraba o frica de greseala, acea frica de abaterea de la Cuvantul Domnului.
Aceasta frica de Dumnezeu sau de greseala poate fi un factor de stres? Este un pret care merita platit pentru atingerea unei eventuale nemurire a sufletului.
Aceasta frica ne predispune la greşeli sau ne apara de ele?
Acesta frica este buna sau rea? Este normal sau nu sa ne fie frica?

Acest subiect a mai fost discutat.

Daca indeplinesti Voia lui Dumnezeu de frica pedepsei Lui, esti rob.
Daca o faci din dorinta ca El sa te rasplateasca, esti servitor.
Daca realizezi Voia lui Dumnezeu din iubire pentru El, esti Fiu.

Era vorba de frica unui credincios fata de zeul sau. Multe religii au încurajat aceasta frica, nici religia creştina nu a facut excepţie. Este o certitudine aceasta frica. Poatre că nu toţi credincioşii au o frica faţă de Dumnezeu dar o anumita teama de ceva cred ca exista în fiecare, m-am gandit ca ar putea fi acea teama de a nu greşi. Nu neaparat că Dumnezeu te-ar pedepsi sau ceva de genul acesta ci faptul că dacă greşeşti este posibil să te îndepărtezi de la calea aleasă de tine.
Eu cred ca aceasta teama de a nu greşi a fost confundată de mulţi cu "frica de Dumnezeu".

Prin frica de Dumnezeu sa nu intelegem groaza ca de o fiinta care emana groaza. Frica de Dumnezeu e izvorata tocmai din pacatul omului, din acea comuniune cu Dumnezeu pe care omul a rupt-o prin pacatul adamic. E mai curand frica de pacat, frica ca nu cumva sa il suparam pe Dumnezeul nostru, cel atotputernic si iubitor, e frica neputintei noastre de a-I sluji cum se cuvinte.
Deisgur ca trebuie sa ne gandim cu frica la consecintele faptelor noastre (mai ales cele pacatoase) pentru ca apoi sa nu ne trezim ca Dumnezeu ne adreseaza aceste cuvinte: "plecati de la Mine blestematilor in focul cel vesnic pregatit diavolului si inferilor lui" (ma cutremura toata finta cand meditez aceste cuvinte ale lui Dumnezeu). Pare o propozitie insensibila si uneori unii oameni se intreaba ca daca Dumnezeu e bun, cum se poate adresa asa? Ei bine, fiecare om are sansa de a se mantui, pe care o accepta ori o refuza, astfel ca prin refuzul nostru, NOI il constrangem pe Dumnezeu sa se adreseze in acest mod. Ganditi-va ca Dumnezeu e iubire si cat il doare sa adreseze asemenea vorbe creaturilor Sale pe care le iubeste cel mai mult (e o durere imensa adesea neinteleasa de oameni, cea mai profunda rana in Duhul lui Dumnezeu), El e iubire, insa e si dreptate; astfel ca datorita dreptatii fata de cei sfinti trebuie sa actioneze asa.

Daca ar fi dupa mine si as sti sa ma exprim as combina ceea ce ai zis tu actionmedia si tu TriRegnum; personal, sincer de tot, mi-e cam frica de "extemporal" indiferent in fata cui am sa-l dau. Asta nu-i subiect de gluma ....

"... lucrati cu frica si cu cutremur la mantuirea voastra" (Filip. 2, 12) le spunea Sfantul Apostol Pavel filipenilor.

Frica este un capat al drumului catre Dumnezeu si iubirea celalalt. Niciodata nu uiti de unde ai plecat.

Eu nu cred ca e confundata ci ca e acelasi lucru.

Frica care genereaza iubire... explicati-mi si mie in cuvinte simple (si daca pot sa-mi permit, fara citate care se potrivesc ca nuca in perete... )...

Nu mi-e atat de frica de a gresi fiindca am un simt care imi spune ce e bun si ce e rau. Dar frica de Dumnezeu am si de fiecare data incerc sa-mi aduc aminte ca Dumezeu ar prefera iubirea , fricii .

Buna Actionmedia,

Spune-mi te rog, tie "iti este frica" de D-zeu?

Mie nu îmi este frica de Dumnezeu, pentru ca eu nu cred. Mai frica îmi este de oameni şi de actiunile lor uneori imprevizibile. Mult timp mi-a fost frica sa nu greşesc. Nu neapărat faţă de Dumnezeu ci faţă de ţelul meu sau faţă de oamenii pe care îi iubesc. Apoi mi-am dat seama ca nu are rost să îmi fie frica pentru ca o frica mai mare creşte şi probabilitatea de a greşi. Acum încerc să privesc detaşat, îngăduitor şi încrezător drumul pe care mi l-am ales în viaţă. Nu îmi mai este teamă că aş putea face greşeli. Ştiu că "a greşi e omeneşte" şi uneori se întâmpla. Cât am mintea limpede voi avea grijă ca aceste greşeli să nu fie grave.

De unde ştii că ceea ce acum ţi se pare a fi bun nu se va transforma în rău? Sepune-ne mai mult despre acest simţ al tău. Este de origine divină?

@Triregnum

Aşa m-am gândit şi eu. Nici vorbă de groază. Dar nici de şef nu îţi este groază, îţi este cel mult frică pentru ca dacă greşeşti te poate da afară. Dar oare se poate supăra Dumnezeu pe noi sau este doar o impresie omului rezultată din cunoaşterea noastră limitată? Nu cumva noi îl judecăm pe Dumnezeu prin prisma caracteristicilor umane? "Daca un om se poate supara pe altul atunci cu siguranta si Dumezeu care ne-a creat după chipul şi asemanarea lui s-ar putea supăra" - nu este oare ăsta modul în care gândesc majoritatea oamenilor cu "frică de Dumnezeu"? Este oare corect acest mod de gândire? Ne mai gândim că ar fi teribil de periculos să supărăm o entitate cu puteri nelimitate şi nebanuite, cu putere de viaţă şi de moarte asupra noastră.

Presupunând că Dumnezeu s-ar putea supăra sau mânia, este oare capabil de răzbunare? Este oare povestea potopului reală, posibilă? De ce ar fi Dumnezeu atât de radical cu Creaţia lui?

Bun, daca nu ti-e "frica" de ce intrebi ?

Frica de Dumnezeu reprezinta (pentru credinciosi) teama de a nu mai pacatui. Deci la intrebarea ta, raspunsul este...acelasi lucru.Inainte ca necredincios faceai ce-ti placea, dupa ce ai "rupt-o" cu pacatul (nu total ca inca te mai lupti cu el, dar nu te mai stapaneste el, il stapanesti tu acum), ca si credincios, vei avea mereu grija unde pui piciorul, nu-ti mai e egal. Stii ca Dumnezeu te vede tot timpul, iar tu, din dragoate pentru El, nu vrei sa-L mai superi, ca odinioara, asta e tot, nu e mare filosofie.

Pentru necredinciosi -nu exista nici o teama , caci ei nu se raporteaza la Dumnezeu, ci la propria persoana. Credinta nu este de multe ori o forma de manifestare exterioara, de multe ori mocneste in suflet, mintea rascoleste, pana da navala, si se exteriorizeaza. Asta nu e necredinta, ci e mai mult decat afiseaza unii"credinciosi".

Intrebarile tale, de "necredicios"mi se pare cam prea interesate sa nu-ti pese, asa ca nu-ti fie teama, intreaba ce vrei sa stii, vei gasi aici, nu raspunsuri inteligente, ci izvorate din niste inime, care au fost la fel de confuze ca a ta....odinioara.

Ma hazardez ?

Nu. Chiar vreu să-i înţeleg pe credincioşi, dacă nu cu sufletul, cel puţin cu mintea. Am învăţat că cel mai bun mod de a afla ceva este acela de a pune întrebări. Acum aştept răspunsuri. Răspundeţi dragii mei.

Acest topic a fost editat de actionmedia: 22 Sep 2004, 09:00 AM

Acest subiect a mai fost discutat la subforumul "Dreapta JUdecata" de pe "Universul Credintei".

Pai Dumnezeu chiar se poate mania. Uite in Naum 1:2 ce scrie:

Si putin mai incolo, in Naum 1:6 scrie:

Tu, ca ateu, te numeri printre "potrivnici", asa ca vezi ce te asteapta...

Bun. Întrebarea e: Ceea ce scrie Naum poate fi adevărat sau este doar o aiureală? Este oare aceea întradevăr descrierea lui Dumnezeu sau doar rodul imaginaţiei unui om?

Acest topic a fost editat de actionmedia: 22 Sep 2004, 09:29 AM

Nu ca ateu sta impotriva lui Dumnezeu, Abis, ci mai mult unul care face CEEA CE NU TREBUIE SA FACA, deci lucreaza intentionat impotriva lui Dumnezeu.

Gypsy, daca te plictisim, de ce mai citesti? Omul vrea sa stie !

Actele facute din nestiinta, Dumnezeu nu le tine seama, insa cele cu stiinta sunt mai grave.

Eu (si probabil si tu la fel) nu am motive sa cred ca este mai mult decat imaginatia unui om. Colegii de forum cred probabil ca este chiar descrierea lui Dumnezeu. Asta sper sa ne-o spuna chiar ei.

Ioana1:

Cum adica? Fiind ateu este evident ca nu tine posturi, nu se roaga, nu respecta cel putin primele doua porunci (din cele zece), si multe altele... Deci, tocmai pentru ca este ateu nu face ceea ce crezi tu ca ar trebui sa faca.
Cum crezi ca ar fi posibil ca un ateu sa faca numai ceea ce cred crestinii ca este bine?!
Si apoi, scrie in Evanghelia dupa Matei 12:30-31 ca

Deci, ateul care vorbeste despre ateismul lui savarseste singurul pacat din lumea asta care nu poate fi iertat, indiferent de situatie. Ateismul este un pacat mai grav decat crima, violul, talharia, minciuna, ura...

Acest topic a fost editat de abis: 22 Sep 2004, 10:53 AM

Pai aia am spus si eu , Abis, ca ateului i se iarta, pentru ca nu stie Cuvantul lui Dumnezeu, desi i se va da posibilitatea sa-l cunoasca, iar celor care stiu Cuvantul, dar nu-l respecta (credinciosi), nu li se va ierta , fara pocainta. M-ai inteles gresit.

Desi subiectul a mai fost discutat, si parerile au fost impartite, eu cred ca acest topic este totusi binevenit...
Cel mai bine despre aceasta, zic eu, vorbesc marii parinti ai nostri. Sa-i ascultam cu luare aminte:

DESPRE FRICA DE DUMNEZEU
Doamne ajuta!

Ioana,
Cred ca multe se pot spune despre mine, numai ca nu stiu care-i 'Cuvantul Domnului', nu...
Nu stiu Actionmedia cat a citit din biblie (o sa ne spuna el, daca va considera de cuviinta), insa crede-ma, marea majoritate a ateilor cu care am stat de vorba au citit-o cu mare atentie. Nu se poate spune ca "nu au stiut"...

Din nou vin si întreb. Acesta este întradevăr cuvântul Domnului sau este un instrument de propaganda creştina pentru convertirea cât mai multor atei sau adepţi ai altor religii? Să nu uităm că înainte de Cristos cam toate religiile antice presupuneau frica de zei şi îmbunarea acestora prin diferite mijloace, inclusiv jertfe umane. Este oare aceasta frică o reminiscenţă a trecutului? Se mai justifică ea într-o religie bazată pe iubire?

Oare credincioşii de azi mai au la fel de multa "frica de Dumnezeu" ca cei de acum 2000 de ani?

Nu zau, daca e asa de ce ateismul nu e condamnat de Codul Penal?
Compararea unui om care nu crede in povesti vanatoresti de acum jde'mii de ani cu un violator este o magarie fara margini...
Cu alte cuvinte si dupa spusele tale, poti face cela mai mari porcarii, daca esti credincios, restul nu mai conteaza... Mai doi-trei berbeci ca tine si arderea pe rug va fi re-oficializata...

Asa este draga Abis... Nu putem spune ca nu am stiut...
Si ma ingrozesc cate pacate am facut si o sa mai fac cu buna stiinta, ca asa e firea mea ticaloasa, si mânii pe Domnul in fiecare clipa. Crede cineva ca Domnul se uita si zambeste la pacatele mele?
Cum sa ma rog eu pentru iertare?
"O, reaua mea vointa pe care nici dobitoacele cele necuvantatoare nu o au! Dar cum vei putea sa cauti spre mine sau sa te apropii de mine, cel necurat ca un caine?"
- din rugaciunea catre Ingerul pazitor -

Uite de acest tip de frică vorbeam eu. De aceea am ales necredinţa. Nu am nevoie de un stres suplimentar în viaţa mea. Am deja destule. Poate "frica de Dumnezeu" era potrivită acum 2000 de ani când stresul cotidian nu era încă o boală.

Avem urmatoarea situaţie.
Un om pacatuieste, greseste.
Dupa aceea se căieşte şi îl cuprinde teama că s-a îndepărtat de la Cale.
Aici avem 2 posibilitati:
1. Dumnezeu te iarta daca îndeplineşti nu ştiu ce ritualuri
2. Dumnezeu nu te iarta indiferent ce faci.

Întrebarea mea este: Daca 1 este adevărat atunci de ce să-ţi fie frică? Iar daca 2 este adevarat atunci de ce mai ai nevoie de credinta, si de ce sa-ţi mai fie frica.
Cred ca fiecare dintre noi a avut examene în viaţă. Eu am constatat că atunci când îmi era frică de un examen nu mă descurcam prea bine pe când atunci când "uitam" de frică şi de emoţii aveam rezultate bune sau foarte bune. Este oare la fel şi în cazul "fricii de Dumnezeu"? Este oare frica de "examenul final"?

Draga Sorin666,
te rog ca inainte sa-l jignesti pe Abis, sa incerci sa intelegi ce vrea sa spuna.
De aceea, si tu si Action si eu, dar poate si altii, avem asa slaba credinta, ca trecem totul prin filtrul mintii noastre limitate, si ne intrebam cum talharul de pe cruce a fost mantuit, iar calugarul din manastire nu. Eu cred, ca trebuie sa citimm cele sfinte cu inima, cu sufletul, nu doar cu mintea. Sa avem acea intelegere a faptelor... Daca ai facut vreun pacat mare dar te caiesti sincer pe urma si nu mai faci, Domnul in marea Lui mila, se va indupleca la lacrimile tale de cainta.
Nu inseamna ca daca ai furat, ai omorat, ai violat sa nu intri la inchisoare. Evident ca o sa intri. Aceasta este legea omeneasca si trebuie si ea respectata. Dar un crestin cu frica Lui Dumnezeu nu va face acestea niciodata cu buna stiinta, pentru ca acela este un pacat impotriva Duhului Sfant, si am fost avertizati ca acelea nu se iarta. Nici talharul de pe cruce nu a crezut atunci cand a facut talhariile, dar cand si-a dat seama de grozaviile facute, s-a cait. Acesta este sensul crestin, si asa cum trebuie interpretate aceste vorbe...

Action draga,

Aceasta este o boala omului ocupat. Si eu incerc, cu ajutorul Lui Dumnezeu sa scap de aceasta boala. Dar boala aceasta nu este aceea pe care ai reperat-o tu, ci este aceea prin care crezi ca Dumnezeu exista doar pentru astia care n-au ce face. De ce nu-ti deschizi sufletul, si sa te uiti un pic in el? Esti constient ca ai suflet sau nu?

Zici ca ai citit cele sfinte... dar vad ca si tu ca si mine odata, ai inteles exact ce nu trebuie.
Nu trebuie sa faci ritualuri, nu trebuie sa faci nu stiu ce sacrificii. Trebuie doar sa te caiesti pentru faptele tale cele rele. Dumnezeu nu te iarta daca te duci la Biserica daca nu te caiesti, daca nu te rogi, daca Il respingi, daca Ii negi chiar existenta. Dumnezeu te iarta doar daca te caiesti sincer. Asta e tot... E chiar asa greu? Pentru mine este... recunosc... dar ma chinui din rasputeri sa-mi calc pe orgoliul acesta mare al meu care ma trage in jos ca un bolovan legat de piciorul uni inecat.

Tu compari Frica de Dumnezeu cu frica sau emotiile de la examenul de admitere.... ?! Vai de mine si de mine.... Multumesc Lui Dumnezeu ca mi-a schimbat aceasta optica din cap, caci eu am fost mai rau ca tine, si poate mai sunt in multe alte privinte, dar cel putin, cu ajutorul Lui Dumnezeu am trecut peste asta...

Acest topic a fost editat de Clopotel: 22 Sep 2004, 12:18 PM

Action, parerea mea este ca tu deja te temi de Dumnezeu doar ca nu crezi ca acel Ceva de care te temi este de fapt Dumnezeu.

"Întrebarea mea este: Daca 1 este adevărat atunci de ce să-ţi fie frică? Iar daca 2 este adevarat atunci de ce mai ai nevoie de credinta, si de ce sa-ţi mai fie frica."

Ritualul ala nu se indeplineste mecanic..ci cu simtire.. Manifestarea exterioara a acelui ritual (cainta) vine in urma unui imbold adevarat din interior altfel nu esti iertat...si de aici apare si frica.

Ce crezi ca daca aprinzi 3 lumanari si zici cu gura Doamne iarta-ma!..sau am mai auzit pe aici pe la han..zici de x ori Tatal Nostru..esti iertat?


Despre mania lui Dumnezeu...de fapt e dreptatea lui Dumnezeu pe care o cerem in fiecare zi prin faptele noastre. Daca tu crezi ca Sodoma si Gomora, potopul, razboaiele, bolile sunt pure intamplari (unele dintre ele chiar povestiri imaginare) nu stiu cine te-ar pute convinge....poate tu insuti.

Pana a gasi vreun sens crestin abscons intr-o formulare de altfel fara echivoc, eu ma simt profund jignit de a fi comparat cu un hot, aici nu poti sa te invartesti ca iezuitii in jurul cozii, nu exista interpretare posibila...
Vad insa ca orice enormitate se iarta insa, daca celui care i-a iesit "porumbelul" din gura face pe evlaviosul...

Action, tu spui:

Avem urmatoarea situatie.
Un om pacatuieste, greseste.
Dupa aceea se caieste si îl cuprinde teama ca s-a îndepartat de la Cale.
Aici avem 2 posibilitati:
1. Dumnezeu te iarta daca îndeplinesti nu stiu ce ritualuri
2. Dumnezeu nu te iarta indiferent ce faci.

In primul rand, un om pacatuieste cu sau fara voie, si singura posibilitate este (ca si concluzie) sa incercam sa nu gresim, sa ocolim gropile de pe asfalt.

1. Dumnezeu nu te iarta daca indeplinesti anumite "ritualuri", ci daca iti pare rau, din toata inima de ce-ai facut, indiferent de gravitatea pacatului savarsit, cu conditia sa nu mai faci lucrul respectiv. Deci, o cainta sincera.
2. Dumnezeu nu te iarta, indiferent ce faci. Nu este adevarat, Dumnezeu, in mnemarginita sau iubire de oameni, si indelunga Sa rabdare, va ierta orice pacat.

Acuma, voi ziceti , Abis, ateismul nu poate fi iertat fiind hula impotriva Duhului Sfant. Asa o fi oare ?.

Chiar nu credeti ? Atunci de ce va preocupati atat ? De ce va pasa ? Fiti reci, nepasatori, intrati pe Poiana lui Iocan, nu pe UC. Nu puneti intrebari, nu cautati raspunsuri...Dar asa o fi oare? Chiar nu va pasa?

Action intreaba:

Din nou vin si întreb. Acesta este întradevar cuvântul Domnului sau este un instrument de propaganda crestina pentru convertirea cât mai multor atei sau adepti ai altor religii? Sa nu uitam ca înainte de Cristos cam toate religiile antice presupuneau frica de zei si îmbunarea acestora prin diferite mijloace, inclusiv jertfe umane. Este oare aceasta frica o reminiscenta a trecutului? Se mai justifica ea într-o religie bazata pe iubire?

Nu stiu cat de mult se preocupa credinciosii de convertirea ateilor, cred ca, mai mult, se preocupa de cei dezorientati si suferinzi, de cei sarmani, de orfani, decat de atei, parerea mea...

Unui ateu veritabil, sa zic asa, nu-i pasa de "aburelile" tale de crestin, " cainii latra, ursul trece", asa ca nu arunci perlele porcilor.

Ma rog, ar mai fi multe de spus, mai las si pe altii.
Oare credinciosii de azi mai au la fel de multa "frica de Dumnezeu" ca cei de acum 2000 de ani?

..se spune ca este curajos cel care a simtit frica si a trecut peste ea.....
POate ca frica (de orice /oricine) este doar o etapa in evolutie....

Sorin,
Vezi ca ai inteles tocmai pe dos - eu NU sunt credincios. Mai sus aratam care am inteles ca este pozitia crestinismului fata de atei (printre care ma numar).

Ioana:

Nu zic eu, ci in carte scrie asa.

Pentru ca traim intr-o lume unde ne izbim tot timpul de ideea ca noi suntem "bolnavi" (a spus-o un forumist si la reclamatia pe care am adresat-o moderatorului topicului respectiv inca astept raspuns), anormali, lipsiti de cunoastere sau de simtire... Pentru ca in societatea in care traim suntem considerati niste "ciudati"...
Pentru ca vrem sa aratam un singur lucru: ca nu suntem mai putin "umani" decat ceilalti, ca nu suntem niste indivizi dominati de cine stie ce forte malefice, cum cred unii dintre voi. Ca avem motivele nostre pentru a fi asa cum suntem, si in nici un caz nu suntem "posedati", "inculti" sau mai stiu eu cum...

Iar continui cu injuriile ?

Stai putin, ca nu ma referean la nimeni in mod deosebit, cu atat mai mult la tine.

Aici sunt cateva persoane sincer interesate, te rog, Sorine, fara suparare, daca nu te intereseaza catusi de putin, cel putin nu baga bete in roate, ok?

Abis, ateii nu sunt ciudati, anormali, posedati sau mai stiu eu ce...inculti. Sunt persoane care declara ca propriul eu ca suveran, si nu se raporteaza la nimic altceva, nu cred in ceva, sau cineva decat in fortele proprii.

Crestinii , din contra, nu considera ca pot realiza ceva prin forte proprii decat cu ajutorul si prin puterea lui Dumnezeu, manifestata prin Duhul Sfant. Aici apare o mica problema: in functie de "gradul "de credinta, primeste fiecare mai mult, sau mai putin ajutor de sus, insa asta este alta poveste.

Sunt ciudate unele forme de manifestare, de exemplu nu afirmi ca exista Dumnezeu, dar nici nu-L negi. Si, cum multi dintre voi stiti cazul bunicului meu, daca vreti va povestesc din nou, a avut intinsa mana inaintea mortii, spre mantuirea sufletului sau, dar de ce , oare ? Pentru ca in viata a fost un om bun, caruia i-a pasat de altii, desi n-a fost un credincios "sadea". Dumnezeu a avut mila de el, si prin Sangele lui Isus Hristos, care s-a jertfit si pentru el, ca si pentru altii, i-a curatat sufletul de pacat, e adevarat, printr-o sageata, insa a fost mantuit, caci, in ultimele ceasuri, a spus : numai Dumnezeu ma mai poate ajuta acum".

"Frica de Dumnezeu SAU frica de a gresi".

Cred ca aceste doua notiuni ar trebui disociate din start. Prin "frica de Dumnezeu" marea majoritate a crestinilor inteleg frica de pedeapsa lui Dumnezeu... chiar daca (si) pe Han am intalnit destui crestini care vad lucrurile mai in profunzime decat atat, si oricat m-am straduit eu si altii sa explicam ca frica este simptom clar de intrare in rezonanta cu o entitate malefica, ca este un sentiment de vibratie joasa, ca provoaca distorsiuni la nivelul biocampurilor, ca afecteaza liberul arbitru, capacitatea de concentrare, starea de armonie etc... si ca in general frica este exact ce NU ar trebui sa simta cineva cand se gandeste la Dumnezeu.

Prin "frica de a gresi" marea majoritatea a oamenilor (indiferent de credinta si inclusiv ateii) inteleg frica de consecintele nefaste ale unei actiniuni neconforme cu un set de legi, norme morale samd, consecinte care i-ar putea afecta pe ei insisi sau, daca ii anima cat de cat grija pentru cei din jur, pe altii. Intr-un sens perceput prea putin de cei fara cunoastere, aceasta frica inseamna intuirea - daca nu si constientizarea - actiunii legii karmei/VT/actiunii si reactiunii, cu alte cuvinte cel care greseste se teme de efectele actiunii sale (legale, morale, sociale, profesionale, intr-o relatie etc) si in consecinta incearca sa-si modeleze comportamentul astfel incat sa nu provoace astfel de consecinte daunatoare lui/altora. Din acest punct de vedere, "frica de a gresi" actioneaza ca o lesa sociala asupra celora care altfel nu s-ar da inapoi de la una-alta. Si este "ne-upgradabila" (parerea mea) atat timp cel putin cat nu vom deveni vreo societate utopica de supraoameni.

Reintorcandu-ne la "frica de Dumnezeu", aceasta tine de o chimie interioara a fiintei, in care resorturile sufletesti actioneaza altfel decat cele rationale, fiind vorba in primul rand de o relatie sufleteasca om-Dumnezeu in care sentimentul cu care fiecare om se gandeste la Ceva cu Atribute si Puteri de necuprins in cuvinte variaza de la sentimentul de teroare dat de insignifianta proprie, revolta fata de propriile limitari sau fata de scena pe care se desfasoara actiunea si pana la dorinta nu numai duhovniceasca dar si biologica a oricarei fiinte de a evolua cat mai mult intr-un timp cat mai scurt, si chiar de a specula oportunitati in elevare. Astfel frica de Dumnezeu se upgradeaza in dorinta de rasplata, ceea ce se constituie deja intr-un trigger evolutiv mai puternic decat frica (aceasta intuneca si blocheaza), iar fiinta se transforma practic din "robul lui Dumnezeu" (care face totul din frica) in "slujitorul lui Dumnezeu" (care face totul din dorinta de a fi rasplatit).

Intr-o etapa evolutiva imediat urmatoare (marcata insa de cautari si convulsii sufletesti), fiinta incepe sa perceapa anumite realitati "duhovnicesti" care o ajuta sa inteleaga mai mult despre sine, despre Creatorul sau si despre legatura dintre sine si Creator, care este o legatura de iubire neconditionata a Creatorului catre ceea ce a creat, legatura insotita de o emisie continua de iubire a Creatorului catre intreaga creatie, care va receptiona aceasta iubire in mod diferit, fiecare in functie de capacitatile proprii (btw, tot din iubire ne lasa sa ne frangem gatu' atunci cand vrem cu tot dinadinsul sa experimentam senzatii tari). Pe masura ce fiinta eleveaza si incepe sa perceapa tot mai mult din acest flux continuu de Iubire emanat de Dumnezeu-Tatal, incepe sa-L simta efectiv pe Dumnezeu ca fiind Tata si din acest punct se straduieste sa-I faca Voia in permanenta, nu din frica, nu din dorinta de rasplata, ci din iubire. Incepe sa raspunda tot cu iubire la Iubirea pe care o primeste devenind, din "slujitorul lui Dumnezeu", Fiul lui Dumnezeu. Ceea ce va doresc si voua.

Draga Sorin666, (apropo 666 asta fine de la numarul ? ),

Nu exista un sens "abscons", decat daca te faci ca nu pricepi. Daca ai oarece deschidere, si nu pleci de la idei preconcepute, si nu cauti nod in papura, atunci totul devine mai clar.
In ceea ce priveste faptul ca, zici tu, te simti profund jignit ca ai fi comparat cu un hot, eu iti spun ca nu ai de ce sa te temi.
Banuiesc ca faci referire la ceea ce a spus Abis:

Dar tu stii ce inseamna asta?! Stii ce semnificatie are ... sau tu esti obisnuit sa iei totul mot a mot in viata...
De ce se spune ca un ateu este mai rau decat unul care face o crima? Deci sa facem precizarea ca un criminal oricum nu este un om cu credinta in Dumnezeu. Realizezi asta? In momentul in care a facut crima aceea, criminalul oricum Il neaga pe Dumnezeu, la fel ca ateul, dar el mai face si o crima.... Deci pana in acest punct nu ai de ce sa te temi....
Dar dupa aceea,acel criminal este posibil ca el sa se caiasca sincer, iar ateul sa ramana neschimbat. Aceasta nu inseamna ca aceea crima va ramane nepedepsita. Ei bine, acel criminal, desi este criminal prin prisma faptelor trecute, el si-a indreptat viata. Acum face fapte bune, regreta sincer, din suflet, si nu doar de aparenta, ii se pare ca pedeapasa data de oameni este oricum prea mica, si cere de la Dumnezeu indurare, si este in stare sa faca orice ca sa se "reabiliteze" nu in fata oamenilor, caci aceasta nu are mare importanta, ci in fata Lui Dumnezeu. In momentul acesta el este criminal doar prin prisma faptelor trecute. La fel si un ateu, daca se intoarce catre Dumnezeu, el este primit cu multa caldura, intocmai ca fiul risipitor, el nu mai este ateu, el se caieste de ceea ce a facut prin atitudinea Lui de ateu, si la suparat pe Dumnezeu, e adevarat, poate mai putin decat acela care a facut crima, dar un lucru mai putin rau decat unul rau, este totusi un lucru rau... daca ma intelegi. Este adevarat... acum o sa spui.. cum putem sa hotaram daca e rau sau nu. Dar cei care cred au un reper... acela este Iisus, care ne-a dat de inteles foarte clar ca: "Cine nu este cu Mine (adica cu Dumnezeu) este impotriva mea...". Ori tu trebuie sa intelegi ca aceasta este prisma din care gandesc crestinii. Si aceasta o fac de buna credinta, nu din vreo rautate. Nu se pot situa de cealalta parte a baricadei... Doamne fereste...nici macar cu gandul...