Pentru ca varsta adolescentei (si nu numai) aduce foarte multe intrebari, pentru ca lipsurile ne apasa (si nu numai- de multe ori chiar bunastarea poate intensifica efortul ), vreau sa raspundeti , fiecare ce crede despre sine, daca au existat crize existentiale, cum le-ati facut fata, ce rol a avut credinta (daca a avut vreunul) in momentele grele, si incotro ne indreptam.

Nu are legatura cu filosofia, asa ca fiti umani, va rog pentru raspunsurile voastre sufletesti, nu ideologice (ca altfel cautam tratatele de specialitate).

La 17 ani , am avut momentul critic, sa zic asa : cine sunt eu ? de ce m-am nascut eu si nu altcineva ? cine me coordoneaza ? ce diferenta este intre inima si suflet ? unde merge sufletul ? ce rol are el ? etc. raspunsurile , cunoscandu-ma, le stiti, insa nu va cunosc pe voi.

Iti raspund ca nu stiu precis daca intrebarile care le-ai amintit tu,prin padurea intunecoasa a carora m-am invartit si eu candva,sunt suficiente sa defineasca o "criza existentiala";poate fi vorba de o criza a identitatii,sa te tulbure constientizarea faptului ca nu te poti defini,dar o "criza existentiala" dupa mine e altceva,e acolo unde se pune oarecum problema daca ai sa mai existi sau nu!
Pentru mine criza a inceput abia dupa ce am gasit raspunsuri la intrebarile care le-ai pomenit si brusc mi-am dat seama ca nu eram unde vroiam sa fiu,ca nu eram ce imi placea,ca nu-mi placea ceea ce eram si cum oare sa fi altceva decat ceea ce esti?De altii mai scapi,poate chiar si in puscarie mai zaresti un petec de cer,dar inchisoare si sclavie mai nemiloasa decat propria existenta nu poate fi,atunci cand nu te suferi!
Cred ca unii se linistesc din framantarile astea ignorand intrebarile si raspunsurile,altii poate n-au ce-si reprosa si de aia alearga ca si caii campioni;eu personal am tot cautat si pana la urma am aflat cum sa ies din mine,sa-l las pe el sa moara si sa ma nasc eu.

[Totusi,de ce ai pus intrebarea asta Ioana1?]

Foarte frumos ce a scris geriA3e. Intr-adevar, cand incepem sa ne punem astfel de intrebari (si cine nu si le-a pus macar o data? ), inseamna ca ceva din noi se zbate spre lumina... ca ceva nu e in ordine... si pentru ca acel ceva sa existe trebuie ca altceva sa dispara. Cred ca in fiecare religie si curent spiritual se poate gasi un raspuns la intrebarile ioanei1, completandu-se reciproc; iar divergentele dintre ele au aparut ori din denaturarea sensului continut in mesajele pe care intemeietorii lor le-au adus, ori din neputinta noastra de a constientiza tabloul general, ori din faptul ca necuratu' si-a bagat coada de ne-am pomenit cu mii de culte religioase, miscari spirituale si maestri iluminati peste noapte...
Inca o data felicitari lui geriA3e care s-a intrecut pe sine. Subscriu, cea mai ingrozitoare inchisoare si cea mai neagra sclavie este o existenta pe care n-o suferi si n-o intelegi.

La intrebarea din titlul topicului, raspunsul e simplu. Venim de la Dumnezeu si tot la El ne intoarcem. Asta-i povestea... cel putin introducerea si incheierea. Cuprinsul e insa cel care ne intereseaza.
Ia sa vedem...

Va multumesc , dragii mei, frumoase raspunsuri.

In primul rand, pentru Geri : intr-adevar este o mare deosebire intre o criza existentiala, si una a identitatii, foarte corect. Daca eu am spus criza existentiala, asa trebuie sa fi fost.

In al doilea rand , motivul acestui subiect este unul simplu. Poate ca vor fi ochi , care vor citi aceste randuri, si persoane carora le-am putea fi de folos. Daca eu as fi avut acesti prieteni, si acest mod de a-mi afla raspunsurile la marile intrebari ale vietii, poate ca drumul imi era mai usor, asa a trebuit sa-l gasesc si sa-l razbat singura. Poate ca sunt adolescenti, asa cum am fost si noi, care cauta pe cineva care sa-i inteleaga, poate le e teama sa intrebe, si atunci exista riscul sa aleaga un drum gresit, sau fericirea sa reuseasca.

Paradoxal, am ales timpul si locul (universul credintei ), pentru a da , nu dreptul la replica, ci posibilitatea tuturor sa se exprime, fiecare cu reusitele sau esecurile sale. Nu e usor sa recunosti ca ai fost invins, sau e o fericire atat de mare sa spui ca esti invingator in lupta cu tine insuti.

Ma asteptam la mai multe raspunsuri, sper ca vor veni pe parcurs, oricum Geri si Rza, va multumesc din suflet. Voi reveni cu un raspuns personal, deocamdata imi face figuri calaculatorul.

Ma asteptam la mai multe raspunsuri, sper ca vor veni pe parcurs

"Numai cel care va răbda pînă la sfîrşit se va mîntui!"

Fiecare trece prin ceea ce ai trecut tu , o criza de raspunsuri la imensitatea de intrebari uni gasesc raspunsurile rapid ...cel mai des asta implica gasirea unui partener si pac pac deodata esti purtat pe aripile pasiunii sau ; sunt si cei care incearca sa gaseasca un sens mai proufund la conditia lor UMANA .

Parerea mea este ca nu poti sa acuzi sau sa pretinzi nimic de la nimeni si nimic. Daca nu iti place cine esti inseamna ca nu iti place de tine si de alegerile facute in viata , inseamna ca esti constient ca ai gresit ca nu ai actionat asa cum ar fi trebuit, nu e vina lui Dumnezeu , nici a parintilor sau a scolii ESTE VINA NOASTRA.

Solutia sta in dorinta reala de schimbare sau ACTIONARE impotriva a ceea ce te deranjeaza. Cine sta si cauta sa invinuiasca orice altceva inafara de SINE niciodata nu va gasi raspunsuri. Rezumarea ideei mele este

ORICE INTENTIE CARE NU SE MANIFESTA PRIN ACTE ESTE UN GAND DE NIMIC , IROSIT

Venim din haos si ne indreptam spre echilibru .... cati ajung in schimb nu se stie

O sa incerc sa leg si eu citeva fraze.Initial nu am vrut sa scriu, am vrut numai sa citesc.Si asta din cauza ca poate nu reusesc sa ma fac inteles.E greu sa definesti unele stari...
La mine ruperea de viata normala(omeneasca) a fost in jurul virstei de 16 ani.Am inceput cite putin sa vad ca ceea ce fac nu reflecta ceea ce sint.Am inceput sa mi dau seama ca nu faceam nimic altceva decit sa imit pe alti oameni(anturajul si altele).
Sa imi dau dau seama ca ceea ce fac este egal cu zero.Si normal ca am inceput sa mi pun tot felul de intrebari...incepind a ma intreba de ce oare exista atita suferinta si nedreptate in lume.De ce trebuie sa urmam anumite reguli pamintesti? ca sa evoluam?Cum evoluam?Unde se ajunge?Faptul ca pot trimite o informatie mai repede catre altcineva inseamna evolutie?Ce se intimpla in tot acest timp cu eul(sufletul) meu?Evolueaza?sau?In copilarie am avut tot ce am vrut, am fost fericit, deci nu se pune problema suferintei de nici un fel.
Acum inca mai am mult de munca(spiritual vorbind) ca sa pot raspunde la multe intrebari.Nu sint multumit cu starea mea actuala si inca ratacesc(voit).Ca sa scap cit de cit de starea asta ma refugiez in munca de dim. pina seara.
Cam atit.

Cred ca suntem, la nastere, o farama de lumina pe care (din pacate!) ne straduim o viata intreaga sa o stingem... Cel putin, majoritatea asa fac, fara macar sa-si dea seama... Macar in ultima clipa de am deveni constienti de care e adevaratul rost al vietii... si, mai ales, daca am putea intelege cat de usor (dar cat de greu, tocmai prin simplitate!) este sa gasim Calea si Puterea de a merge spre Lumina...
Daca timpul mi-o va permite, voi incerca sa postez in jurnalul meu o poezie care exprima raspunsul meu la intrebarea-tema...
Sa va ajute Dumnezeu sa va apropiati, in raspunsurile voastre la aceasta intrebare, cat mai mult de Adevar!

Frumos, si ca sa folosesc un pleonasm : adevarul-adevarat ati spus toti.

Lumina care apare la nastere, e adevarata si binefacatoare, insa intunericul va incerca , de-a lungul anilor sa o acopere, "sa o puna sub obroc".

"Si oamenii n-aprind lumina ca s-o puna sub obroc, ci o pun in sfesnic, si lumineaza tuturor celor din casa". (Mat.5.15)

Personalizez si spun, pentru ca aseara m-a strafulgerat gandul acesta, de a incerca sa facem ceva pentru cei care nu face nimeni nimic, poate parea utopica ideea mea, nu contest. Ma gandeam cata energie si consum nervos mi-a trebuit ca sa ajung acum, dupa 10 ani, sa am linistea si pacea sufleteasca, cele dupa care tanjeste tot omul.

Spuneam de sentimentul de acasa, confortul sufletesc, pentru ca nici prosperitatea , nici conditia fizica sau intelectuala nu aduc starea de beatitudine, ci doar o frantura, o feliuta de aparenta fericire, pana cand, in cazul meu, mi s-au deschis granitele, au cazut zagazurile, s-au largit orizonturile , si am cunoscut starea de plenitudine sufleteasca dupa care am tanjit atat vreme.

Pe calea de la minus la plus infinit pe care am pornit, iau un time-out ( doar pentru scurt timp ), ca sa parez, cu gratie, si sa rad in hohote, la lovitura sub centura care mi-a fost destinata.

Fara sa par spirituala (si ma mai dau si mare cunoscatoare in tainele lumii ), am ranit in mandria de cocos, un mare cunoscator, recunoscut pe plan mondial (si universal ,de altfel) al tainelor lumii.

Imi cer scuze, cu martori de fata, fac 20 (hai 25 ) de plecaciuni inaintea marelui guru, si promit solem ca pe viitor n-o sa se mai intample sa ma iau de viata ta, asa cum m-ai bazait tu pe mine, o luna jumate. Cel cu musca pe caciula sa se simta.

Eu, unul, cred că aproape toţi (fericite sînt excepţiile) oamenii ţin în tinereţe o oarecare distanţă faţă de credinţă, din motive pe care nu mă simt capabil să le analizez, dar fenomenul îl observ peste tot în jur. Momentul existenţial al revelării cu adevărat a credinţei se petrece - părerea mea - undeva pe parcursul vieţii, în modalităţi şi cu "viteze" diferite. Dacă se petrece...

Şi, pentru că Ioana zicea că vrea să ne cunoască, poftim, n-am nimic de ascuns: în cazul meu a fost o trecere bruscă de la un ateism (de aceea cunosc f. bine anumite mentalităţi ale forumiştilor atei) debil la credinţă (care nu ştiu cum este, ştiu cum mi-aş dori să fie...). Aşa, cum întorci comutatorul de la lumină din poziţia "0" în poziţia "1"! În spaţiul temporal, cam în 2 luni îmi aduc aminte că s-a schimbat totul complet, binecuvîntate fie acele luni! Acum mă cunoşti (mă cunoaşteţi) mai bine?

De unde venim şi încotro ne îndreptăm? De unde venim tot într-acolo ne îndreptăm: DUMNEZEU.

Aşa să fie!

Eu am mai spus cum a fost la mine si cu alte ocazii, dar voi repeta asa in mare.

Mama ortodoxa, dar cu comunismul nu prea mergea la biserica - pentru ca era interzis si nu a avut ocazia de ore de cateheza. La catolici insa se faceau mereu in casa prohiala, am mers pana la gimnaziu dupa care nu prea mai mergeam. Am inceput sa nu mai cred in nimic, eram ateu convins si ma bazam pe evolutionism, iar spiritualul il negam intru totul; ba chiar pe cei ce se rugau sau pe cei ce au avut viziuni ii catalogam drept bolnavi de schizofrenie.
Nu stiu ce ma determina intr-o zi de vara fierbinte, probabil racoarea ce ma atragea, sa intru in biserica romano-catolica; era liturghie in germana, zic eu perfect in sinea mea si ma asez in ultima banca, stau si ascult - imi placea, era racoare care binecuvanta toropeala, dar mai mult fara sa imi dau seama ceea ce ascultam imi racorea sufletul meu arid; incet-incet parca ceva in mintea mea, in sufletul meu, s-a schimbat in acele minute scurse in biserica. Mi-a placut si mi-am spus sa merg si duminica, asa ca am mers duminica de duminica.
Apoi au urmat orele de curs pentru Sfantul Mir si uite asa am fost pecetluit cu Duh Sfant (chiar imi amintesc despre discutia mea de la inceput cu preotul: el sustinea ca suntem facuti de Dumnezeu din pamant, iar eu ca ne tragem din maimuta; la care cand s-a saturat de comentarile mele imi spune pe un ton de gluma "poate tu, dar eu nu!" si toti au izbucnit in ras).

Dupa aceasta a venit si dorinta de a ma face preot desi parintii s-au opus vehement.

Incredibilă prima parte a mesajului. TriRegnum - ateu convins? De necrezut!!! Putem crede, Tri, în evoluţionism! Evoluţia de la "cimpanzei" la creştini

"Omul propune, Dumnezeu dispune!" Omul (eu) a propus sa scrie in jurnal o poezie-raspuns la tema asta; Dumnezeu a dispus si... s-a facut!
Precizare: poezia are o vechime de cel putin 10 ani, asa ca... savurati-o, ca pe un vin vechi...
Jurnalul meu este in Peripetii la gura sobei/Povestea mea (Povestea vietii tale)/Aripi de suflet. Sper sa va placa; dar, mai ales, sper sa ii intelegeti mesajul...

Acest topic a fost editat de melinda: 1 Jul 2004, 08:34 AM

Sper sa nu imi dati cu piatra dar ... conceptia ca DUMNEZEU ne-a facut din lut mi se pare absurda si sunt un crestin ortodox . Cat priveste faptul ca venim de la Dumnezeu si ne indreptam IN Dumnezeu cu asta sunt de acord.

Prin lut se intelege materie. Materia este energie. Deci Dumnezeu a creat fiinta umana din (... propria Sa...) energie si i-a dat viata implementand Sfantul Sau Duh in ea. Geneza vorbeste foarte clar de o schimbare a conditiei "trupesti" in urma caderii adamice. Existand initial ca fiinte alcatuite din energii inalte, Adam si Eva s-au ingreunat prin povara pacatului savarsit, (de)cazand pana la un nivel vibrational grosier, corespunzator materiei. Deci caderea a fost din trupul spiritual in trupul de carne. Din Rai in Cerul 1. In Univers. Evident, consecinta pacatului adamic este moartea trupului. La nivelul vibrational corespunzator Universului, nici o formatiune energetica nu dureaza la infinit.

De ce ţi se pare absurdă şi care este concepţia care nu ţi se pare absurdă?...

Iata ce a scris fata mea de 15 ani :

"Cateodata mi se face dor de casa. De adevarata casa. A mea, a tuturor. Ma uit in jurul meu si, dintr-o data, totul mi se pare strain si rece. Biroul la care imi fac lectiile, sifonierul si chiar patul in care dorm. Toate mi se par ciudate. Aici nu sunt la mine acasa. Mi-e dor si sufar. Mi-e dor de casa mea si de viata sufletului meu, mi-e dor de bunatatea cu care eram inconjurata inainte sa ma nasc, mi-e dor de iubirea care exista dincolo. Mi-e dor de viata adevarata. Toate acestea nu le pot gasi decat acasa. Aici pe pamant este greu. Nu poti gasi bunatate pentru ca oamenii sunt rai, nu poti gasi iubire, pentru ca oamenii te urasc. Nu poti gasi viata adevarata, pentru ca oamenii vad doar viata trupului, nu si a sufletului. Se ingrijesc numai de ea, iar de suflet au uitat. Dar sper ca intr-o buna zi o sa ajung acasa. O sa ajung acasa mai inteleapta cu o viata si Tatal meu o sa ma primeasca in casa Lui."

Trageti voi concluzia.

De pus in rama...tot copiii....
Cuvinte Dumnezeiesti.

Cum apar acum crestinismul, asa de inversunat eram pe vremea aia; eram convins ca suntem rod al evolutiei si nu credeam in nimic, spuneam ca religia inseamna inapoiere.

Pot sa te intreb carei confesiuni sau religii apartii?
Problema e ca nu trebuie luat ad litteram ce e in Biblie, Geneza, la fel ca si Apocalipsa(si chiar aporape toata Scriptura) sunt carti bogate in metafore si comparatii, astfel ca in Geneza, Dumnezeu a dorit sa-i explice omului de atunci, omului primitiv, cum a facut lumea, acel om nu avea capacitatea de intelegere necesara si a folosit aceasta metoda (de aceea nu sunt amintiti dinozaurii pentru ca nu ar fi inteles, zilele in numar de sapte pot fi considerate ere geologice, iar numarul 7 in Biblie e un numar ce semnifica multimea, multitudinea – semnificand ca a durat mult timp intre aceste creatii).
Adam inseamna om facut din pamant rosu, e incredibila asemanarea cu Coranul unde spune ca a fost facut din sange inchegat; iar pentru a crede evolutionismul trebuie sa existe intre specii o inlantuire perfecta, iar in unele cazuri lipseste veriga de legatura -> inseamna ca o forta superioara, Dumnezeu, a intervenit in crearea lor.

Da, casa adevarata e Cerul, iar in ritul roman la Ziua mortilor in noiemnbrie, se canta “Cerul e dorul meu” - dorul sufletului, comuniunea deplina cu Dumnezeu.
Acest pamant e o vale de lacrimi, Cerul e bucuria deplina.
Ai grija de fetita ta, si da-i o educatie religioasa adecvata, iar daca va dori sa-L urmeze pe Dumnezeu, nu te impotrivi.

Foarte frumos a scris, asemeni Sfintei Tereza a Pruncului Isus si a Sfintei Fete

Tear, ce sa zic... Iti multumesc si ma bucur sa o avem pe fata ta printre noi. Nu pe Han, ci intrupata pe Terra...

Ahaa... carevasazica preexistenta lu' sufletu' Ce chestie, dom'le, erezie zau asa...
Sunt curios ce ar spune omu' bisericii despre amintirile acestui copil, cu o inima mai curata decat noi toti la un loc.

De multe ori viata este aspra, tocmai pentru a nu ne obisnui cu fericirea pamanteasca. Insa nu este pentru toti la fel.

De unde venim? Din mana Tatalui Nostru. Care este scopul nostru ? Toti avem unul foarte bine definit, ca nu il vedem, sau il ignoram, asta este altceva, insa este pe masura si puterea noastra. Alegerea o facem noi. Incotro ne indreptam ? Depinde, aici iar alegem.

Suntem ceea ce suntem, nu putem fi altceva, nici altcineva. In fiecare trup este un suflet, o inima, o minte. O viata intreaga cautam iubirea, de orice natura. Foarte putini o gasim. Sau nu cea vesnica, doar temporara, doar a unor persoane, care ulterior se plictisesc de noi.

Avem de la nastere ajutoare. Copii fiind, avem parinti, adulti- sot sau sotie, batrani- copii, nepoti. nu suntem lasati fara mangaiere, nici chair in lumea asta cruda si trecatoare. Insa ajutorul care e singurul statornic si dezinteresat este Cel de Sus, Tatal Nostru, primul Tata, apoi urmeaza cel pamantesc.

Trebuie sa vezi fericirea in viata ta, prin pur si simplu faptul ca traiesti, restul sunt detalii. Esti un actor , singur pe scena, cu reflectoarele in ochi, decorul ti-l faci singur, replicile le spui singur, dar daca te incurci, ce se intampla? astepti vocea care sa iti spuna ce sa faci mai departe, astepti sufleorul, pentru ca tu singur nu mai stii......viata e o scena, piesa ti-aste impusa, personajele suntem noi, decorurile sunt arbitrare, restul.....tine de "talentul" fiecarui actor.

Tear, draga, am citit cu mare atentie ceea ce a scris fata ta. Am recitit. Ai grija de ea... eu vad multa tristete in ceea ce a scris( daca ar fi scris asa ceva la 7-8 ani, as fi crezut ca e ceva paranormal), insa fata ta are 15 ani, e destul de mare , am impresia ca are o predispozitie catre depresie.
Te rog sa nu interpretezi gresit ceea ce am spus, eu la 15 ani eram cam tot asa, mi se parea totul inutil, nu vroiam si nu-mi doream nimic pe acest pamant, Cioran era al doilea Dumnezeu pt. mine...
Multumesc lui Dumnezeu ca am depasit perioada respectiva cu bine.
Ai grija sa nu se simta singura si inutila, acorda-i atentie si implica-te activ in viata ei, arata-i minunea asta care e viata, darul acesta neintalnit care ne-a fost acordat, fa-o sa pretuiasca fiecare clipa traita.

Te pup dulce,
aceeasi flower

Acest topic a fost editat de flower: 2 Jul 2004, 12:44 PM

Multumesc la toti ! RZA, n-ai de ce, eu multumesc lui Dumnezeu ca m-a ales a-i fi mama si ma rog Lui sa-mi dea puterea si intelepciunea pentru a o calauzi cum se cuvine si cat se cuvine pe calea cea dreapta !
Flower, si eu am trecut in adolescenta prin diverse crize de personalitate, de adaptare, prin cautari si dezamagiri, dar firea mea m-a ajutat sa trec mai usor decat fiica mea peste ele, cred eu... Sau poate am uitat.... Cert este ca ea are o fire introvertita si percepe realitatea inconjuratoare cu multa acuitate, prea multa. Grija mea pentru ea e nemasurata, chiar daca cateodata simt neputincioasa in fata atator probleme. Dar, asa cum mi-a zis profesoul ei diriginte, sa-mi ajute Dumnezeu in aceasta lupta cu viata ! Si voua tuturor !

Acest topic a fost editat de Tear: 2 Jul 2004, 12:03 PM

Ai creat senzaţie Tear pe internet cu scrisoarea fiicei tale!! Sînt şi eu realmente impresionat!...

... dar şi eu, recitind, înclin să gîndesc cam ca Flower. Să nu mi-o iei în nume de rău. Întîlnirea cu Dumnezeu este bine să se realizeze sub auspicii favorabile, nu prin respingere. Deşi se poate şi aşa...

Tear, pentru mine seamana cu o chemare, este o persoana sensibila si deosebita. Vei vedea in viitor, oricum e de bun augur. Parerea mea este sa-i lasi libertate de miscare, n-o ingradi, trebuie sa simta si sa se descurce prin forte proprii, doar asa va reusi. Ce consideri tu ca-i bine, poate fi rau pentru ea. Aminteste-i doar ca o iubesti, neincetat, de atat are nevoie sa stie.

"mi-e dor de bunatatea cu care eram inconjurata inainte sa ma nasc "


RZA:
"Ahaa... carevasazica preexistenta lu' sufletu' Ce chestie, dom'le, erezie zau asa...
Sunt curios ce ar spune omu' bisericii despre amintirile acestui copil, cu o inima mai curata decat noi toti la un loc. "

Nu are nici o legatura cu pre-exitentza lu 'sufletul'...este vorba de perioada de timp intre crearea sufletului si nasterea fetitei..adica atat cat a stat in burtica mamei.

Mult succes.

Ioana, eu cred ca acela care are chemare catre cele sfinte nu-si doreste sa moara, doreste sa impartaseasca tuturor miracolul acesta care este Dumnezeu, astfel incat toti ceilalti sa se bucure de existenta LUI.
Pe Dumnezeu il poti intalni la fel de bine pe Pamant ca si in ceruri, EL e in noi, in tot ceea ce se afla in jurul nostru, in oamenii pe care ii iubim si in lucrurile care ne fac placere.
Noi doua vedem lucrurile diferit, numai fetita lui Tear stie de fapt unde e adevarul, care e motivul pt. care ea prefera Cerurile Pamantului.

Si eu am vazut ce a vazut ea, si stiu ce vad acum, atat tot, am terminat cu faza de orbecait.

xcross, de care respingere vorbesti ? Nu inteleg.
Ioana draga, ai dreptate ! Ii arat neincetat iubirea si increderea mea, simt ca asta ii da putere ! Despre ingradire, nici vorba ! Este adevarat ca, ca orice mama, i-am pus in copilarie cateva "garduletze", dar am renuntat de mult la ele. Odata a fost in oras cu verisoara ei un pic mai mare decat ea si cu gasca ei, m-a sunat pe mobil pe la 19,30 - 20,00 si mi-a spus :"Am crezut c-ai uitat de mine..." A fost o dulce, i-am spus ca n-am uitat-o, dar am lasat-o sa decida singura cand sa se intoarca. Apropo de chemare, am uitat sa spun ca atunci cand eram insarcinata cu ea, un preot i-a spus mamei mele : "Daca va fi baiat, se va face calugar." Nu i-am sous ei niciodata aceasta vorba a parintelui, iar acum un an o aud : "Mama, eu cand ma fac mare, o sa ma calugaresc !" Cateodata am senzatia ca se lupta cu un destin care nu e al ei...
Draga Flower, dar fata mea nu-si doreste sa moara ! Mi-a spus asta ! Ea doreste sa se intoarca "Dincolo" ! E adevarat, viata pe Pamant i se pare grea. Dar aici intervine rolul meu, asa cum ai spus si tu mai devreme si a spus si Ioana.
Multumesc, noi, multumesc tuturor ca sunteti alaturi de mine si lui Dumnezeu ca v-am gasit si ca ma ajuta sa fiu alaturi de voi ! ( chiar daca administratorul de retea de la firma mea mi-a pus restrictie pentru Han; momentan il accesez prin proxyweb, ca sa stiti in caz ca vi se intampla acelasi lucru si voua !)

Una din posibilităţile prin care cineva se poate apropia de credinţă şi de Dumnezeu (minus pleonasmul meu!) este şi aceea că el este dezamăgit de oameni, de toate cîte se întîmplă în jurul său. El este descumpănit, deoarece nu mai găseşte un sistem de valori viabil, credibil, de care să se agaţe, în care să creadă. Lumea este rea şi complet inospitalieră. În astfel de momente el se întîlneşte cu Dumnezeu.

La respingerea asta mă refeream: îl întîlnesc pe Dumnezeu în urma faptului că toate celelalte variante m-au dezamăgit, le resping, pt. că e clar că nu sînt bune şi mă dedic (în consecinţă) doar lui Isus Cristos

Viata pe pamant este grea, nu ni se pare.

Am postat amandoi deodata, n-am vazut ce-a scris xcross. N-as fi de acord cu tine, de fapt nici nu sunt. Ar insemna ca toti respinsii , ar fi credinciosi sadea, crestini inflacarati, ceea ce nu e asa deloc. Unii sunt plini de ura, altii pesimisti pentru tot restul vietii, ex. pot continua.

Repet Tear, fata ta (Dumnezeu s-o alduiasca), este deosebita, pazeste-o , dar nu pune mana. Stii tu ce spun.

Si zii asa, noi, bunatatea de care simtea fetita ca este inconjurata era de fapt senzatia de ocrotire data de burtica dragei noastre Tear... Prieten scump, tu chiar nu vrei sa vezi anumite lucruri.

Tear, tu la ce crezi ca se referea fata ta? La perioada ante-conceptie, cand era in Cerul ei de origine (parerea mea), sau post-conceptie cand era deja in stadiul de fat (parerea lui noi)?

Multumeste-I Lui Dumnezeu in general pentru tot, dar multumeste-i fiicei tale ca te-a ales sa-i fii mama. Si cand o entitate atat de evoluata incat isi aminteste constient existenta dinaintea venirii la trup te alege sa-i fii parinte pe pamant, asta spune multe despre tine. Numai bine!

Of Ioana, Ioana, de ce mă prigoneşti?! Nu ar însemna şi nu înseamnă ceea ce spui tu! Eu am folosit cuvîntul "posibilitate", ceea ce implică "variante". Omul care respinge... se poate apropia de Dumnezeu (există posibilitatea). Omul care respinge... mai are şi alte variante de acţiune! Sînt mai multe posibilităţi.

O altă cale de a-L întîlni pe Cel de Sus - cea de dorit - ar fi apropierea de Dumnezeu din iubire. Lumea e foarte frumoasă, este creată atît de minunat, eu am parte de atîtea lucruri frumoase (şi urîte, dar ce are a face!), mi s-au întîmplat nişte chestii deosebite (vezi "convertirea" lui Tri), totul are un înţeles şi un sens. De aceea e clar că există Dumnezeu şi-L doresc cu toată fiinţa mea.

Şi, bineînţeles, asta nu ar însemna că toţi optimiştii vor face treaba asta!!! Avem doar o altă posibilitate.

ps Viata pe pamant este grea, nu ni se pare. - ar putea fi titlul unui topic interesant. Dar de cînd m-am fript în direcţia asta (a lansării de subiecte de discuţie, adică), suflu şi-n iaurt!

Acest topic a fost editat de xcross: 2 Jul 2004, 02:49 PM