Am vorbit până acum despre suflet ca fiind purtat de puteri înaripate altele decât el însuși. Dar sufletul însuși este o „pasăre”, atât din punctul de vedere grecesc, cât și din punctul de vedere al tradiției indiene și altora; iar când aripile îi cresc, el zboară cu aceste aripi ale sale.1 Dar sufletele care „se tem de nevăzut și de Hades”2 și sunt atașate de lucrurile pământești, zăbovesc mai jos, „și zboară prin preajma monumentelor și a mormintelor unde s-au văzut fantasmele lor vagi” – astfel de suflete care au murit nepurificate și totuși participă la perceptibil, au acest fel de imagine (εἴδωλα)3. Numai după multă întârziere și rezistență, un astfel de suflet este „dus cu violență și cu greu chiar așa, de către daimonul desemnat al său”; pe când „sufletul curat și inteligent își urmează ghidul (ἡγεμών) și înțelege ceea ce se întâmplă.”4
Știm cine este acest ghid, pentru că tocmai s-a spus5 că „după moarte, daimonul fiecăruia, (ὁ ἑκάστου δαίμων), care i-a fost repartizat în viață, îl conduce la locul unde morții trebuie să fie adunați și judecați” după care sunt preluați de alți doi ghizi, dintre care unul îi conduce la locul lor în Hades, iar celălalt îi readuce la naștere „după perioade lungi de timp”6. Mai mult, știm cine este numit „daimonul fiecăruia” – sau, așa cum ar trebui să spunem în India, Yaksa, „Geniu” și arakkha devata, „înger păzitor”7 – pentru că „Dumnezeu ne-a dat fiecăruia daimonul lui (δαίμουα θεὸς ἑκαστῳ δέδωκε), acea formă8 (εἴδος) a sufletului care este adăpostită în partea de sus (ἐπ ἄκρῳ)9 a corpului și care ne ridică... de la Pământ către înrudirea noastră din Cer” și cel „care se îngrijește vreodată de această zeitate (θεϊον) și bine distrează (εὖὗ... κεκοσμημένων) daimonul locuitor, va fi un om fericit” (εὐδαμονός)10.
Acum să urmărim implicațiile cuvintelor din ἐπ᾽ ἀκρῳτῷ σώματι și ἀκροπόλις; în contextele precedente. „Vârful” trupului, care este locul daimonului, partea cea mai nobilă a sufletului (ut supra), „principiul nemuritor al sufletului” (ἀρχὴ φυχῆς ἀθάνατον11, Timaios 69 C), „partea nemuritoare a noastră, caruia trebuie să i ne supunem ca Lege” (Legile 714) și „sinele real al fiecăruia dintre noi” (τὸι δὲ ὄντα ἕκαστον ὄντως; Legile 959 B)12 este, desigur, „capul” (κεφαλaή), care este „un corp sferic, în imitarea figurii sferice a Universului, iar acum îl numim „cap”, deoarece este partea cea mai divină și conducătorul universului din noi” (Timaios 44 D, E).13
De observat că termenul „cap” nu înseamnă aici doar craniul, ci și metaforic „capul comunității”; și că de fapt principiul nemuritor și divin și domnesc, care este de asemenea partea mai mică și care trebuie pus în contrast cu multitudinea celorlalți (Republica 431 C), este „adăpostit” (προσῳκο δομέω), Timaios 69 C) și „locuiește împreună cu” (σύνοικον ἐὼ αὐτῶ, Timaios 90 A,C etc.) sufletul muritor în casa microcosmică a trupului.14
ἐπ᾿ ἀκρῳ τῷ σώματι... κεφαλή... θειότατον... κυριωτάτον... ούναικον luați împreună sunt, cel puțin, sugestivi pentru κεφαλὴ γωνίας ...ὄντος ἀκρογωνιαίου αὐτοῦ χριστοῦ ἴησοῦ, ἐν ᾧ πᾶσα οἰκοδομὴ συναρμολογουμ ἕνη ἀυξει εἰσναδω ἅγιου ἐν κυρυῴ, ἐν ᾧ καὶ ὑμεῖς συνοικοδομεῖσθε εἰς κατοικητήριον τοῦ θεοῦ ἐν πνεύματι, Luca XX.17 și Efeseni II.20. La fel pentru Platon și [Noul] Testament, zeitatea imanentă este „vârful” sau „capul” compozitului microcosmic, la fel cum este Soarele inteligibil, vârful, capul și centrul a tot ceea ce luminează în macrocosm.
[Prof. E. Panofsky15, Rene Guenon16 și cu mine, după ce ne-am referit la lapis in caput anguli drept „cheia de boltă” și considerând-o ca atare, am găsit de mare interes faptul că] Pausanias (IX.38.3) se referă la „cea mai de sus dintre pietre” ale unei clădiri rotunde cu un vârf destul de tocit ca „armonia (ἁρμονία) întregii clădiri”. Cuvântul ἁρμονία înseamnă atât „fixare” sau „legătură”, cât și „armonie”; punctul în care ele sunt „armonizate”.


Note de subsol:

1 - Phaedrus 247, 248. Anth. Pal. VII.62.
2- Există un joc cu cuvintele ἀειδής, „fără formă” (cf. Philon, Gig. 54) și Ἅιδης, „Hades”, ambele implicând „invizibil” sau „necunoscut”; dar în altă parte Platon crede că Hades nu este numit așa din cauza invizibilității lui (ἀειδές), ci „din cunoașterea (εἴδέναι) tuturor lucrurilor drepte” și că el este sofistul și filozoful perfect, un binefăcător atât aici, cât și în lumea cealaltă, unde se asociază doar cu cei care sunt curați de toate relele și dorințele trupului; și nimeni nu dorește vreodată, „nici Sirenele însele”, să părăsească acea altă lume a sa, unde își ține oaspeții „în legături (δήσας) prin dorința lor de virtute” (Cratilus 403 E-404 A, B). Această explicație este probabil „hermeneutică” (nirutka, nirvacana) mai degrabă decât „etimologică”; rădăcina în orice caz este sanscritul vid, englezul wit etc. Hades (sau Pluton), inițial fiul lui Cronos și fratele lui Zeus - sau identificat cu el (Euripide, Nauck fr. 912; Justin, Cohort. C.15) sau cu Soarele (cf. G.H. Macurdy, Troy and Paeonia, 1925, capitolul III), sau cu Dionysos (Heraclit, fr. CXXVII) — și corespunzând indianului Yama, Zeul morții și asociat cu Varuna în Paradis, este pentru Platon mai des locul decât persoana; și ca loc, unul al fericirii și mai mare decât cel al acestei lumi, și singurul unde se găsește adevărata înțelepciune (Apologia 41, Fedon 63 etc.). Numai cei care au făcut rău au motive să se teamă (Platon, Legile 959 B).
3 - Contrastul dintre forme atât de tulburi ca acestea și εἴδωλα atât de strălucitoare precum cea a Elenei pe care Zeus i-o dezvăluie lui Menelaus, „în pliurile eterului”, adică Lumină. În general, deși nicidecum neaparat, εἴδωλον reprezintă realitățile lucrurilor și φαντάσμα simplele noastre aprehensiuni sau impresii asupra lucrurilorRepublica 520 C , 532 B, cu σαιοειδῇ, cf. (cf. Republica 532 B μεταστνρα 532 B μεταστν) .
4 - Fedon 108 A, B.
5 - Fedon 107 D.
6 - Fedon 107 D, cf. 113 D și Legile 732 C . În Republica 617 E, cf. 620 E, fiecare alege însă propriul său daimon și vocație. Pentru cei doi „alți ghizi” cf. Republica 617 D. ff; și fragmentul hermetic XXVI.3, Scott, Hermetica I.616, „căci sunt doi paznici ai Providenței Universale, unul Vindecatorul Sufletelor (ψυχοταμίας) și celălalt Conducătorul Sufletelor (ψυχοπομπός)... ambii acționând conform minții lui Dumnezeu”. Spațiul alocat în „Hades” („lumea cealaltă”) este conform meritelor sufletului, cei care au greșit fiind trimiși dedesubt, în timp ce cei care au făcut bine sunt conduși la suprafața „pământului pur care este în Ceruri, pe care cei care vorbesc despre asemenea chestiuni îl numesc Eter” (Fedon 109 C f). Pentru „perioadele lungi”, cf. Bhagavad Gita VI.41 și Eusebiu, Praep. evang. XV.1. Aceste perioade sunt de „o mie” de ani (Fedru 249 A, B; Republica 615 A) – durata unui Kalpa sau „Zi a lui Brahma” Bhagavad Gita V III.17) sau Iahve (Psalmii XC.4; II Petru III.8), și un Eon al zeilor și al lui Prajapati (Satapatha Brahmana XI.1.6 .6,14), (Marele) An; în timp ce viața omului este asemănătoare pentru Platon și pentru brahmani, o sută de ani umani, acest „a nu muri” (prematur) aici corespunzând unei „nemuriri” acolo. Pentru „adunați”, cf. sanscritul Yama ca samganana.
7 - Sanscritul yaksa și grecesul δαίμων sunt aproape identici ca gamă de semnificații, de la „zeu” la „spirit” de orice calitate”; vezi studiul meu „Yaksa of the Vedas and Upanisads” din Quarterly Journal of the Mythic Society XXVIII [1938], în special paginile 231-240 și nota 21 (adăugați Samyutta Nikaya I.32 „Cine este acel Yaksa care nu tânjește după hrană?” și Majjhima Nikaya I.386, Buddha ca ahavaniya Yaksa căruia i se datorează obligația). Pentru Yaksa ca înger păzitor (ca în Hesiod, Munci și Zile 121 f., Platon, Fedon 620E δαίμων.... φύλαξ și Menandru, frs. 550, 551, δαίμωω ἀνδρὶ.... μυσταγωγός) vezi studiul meu intitulat Yaksas I, Washington [D.C.], 1928, pp. 13 -16,31.
8 - Există două „forme” ale sufletului: carnală și spirituală, muritoare și nemuritoare (Timaios 90 D, Republica 439 E, Fedon 79 A,B). Când Platon vorbește și despre trei feluri sau caste (γένος) în suflet, există o împărțire a sufletului muritor într-o parte mai bună și una mai rea, θυμος și επιθυμια.
9 - „Adăpostit în vârf”, adică în cap; când omul este gândit drept o „cetate” (πᾳλις = pura), pentru cea mai bună parte a sufletului muritor să audă și să se supună și să slujească „cuvântul de la Acropole” (Timaios 70 A ), adică glasul conștiinței (συνεσις cu care Apuleius a identificat pe bună dreptate „Dumnezeul lui Socrate” (vezi Legile 969 C și Timaios 90 C).
10 - „Fericit” [este] redarea normală a lui εὐδαιμουος (vezi Cratilus 398 B,C).
11 - Termenul ἡγεμονικὸν al lui Filon, ψυχηψυχῆς, Q. rerum div., Heres 55; atmano'tma neta amrtakhyah, Matri Upanisad VI.7 (Sinele sinelui, conducătorul nemuritor).
12 - Doctrina „celor doi de sine ai omului”, referitoare la care se pune adesea întrebarea „Prin care sine atinge cineva summum bonum?” sau „În care, prin urmare când mor, voi pleca?” (Brhadaranyaka Upanisad IV.3.7, Prasna Upanisad VI.3; în buddhism, Sutta Nipata, 508). Cei doi de sine, născuți, respectiv, din pântecele uman și cel divin din Jaiminiya Brahmana I.17 (vezi JAOS. XIX.115) sunt aceeași cu cei născuți din carne și din spirit din Ioan III.6.
13 - Cf. Maitri Upanisad VI.7 „Lumea-lumină este capul corpului cosmic al lui Prajapati” și Brhadaranyaka Upanisad II.1.2. „Persoana care se află acolo în Soare... O venerez drept capul remarcabil și regele tuturor ființelor.” În ritualul de sacrificiu, deoarece acest corp a fost decapitat de separarea Cerului și Pământului la început, un rol important îl joacă riturile de „îndreptare” (Webster 2) a Sacrificiului în care trupurile Sacrificatorului și ale Divinității sunt reconstituite simultan.
14 - La fel ca în textele indiene Pământul și Cerul, Sacerdotum și Regnum, când daivam mithunam = ἵερὸς γάμος a fost celebrată, se spune că sunt „conviețuitori” (samokasa) aici în tărâmul sau în corpul individual.
15 - Art Bulletin XVII, p. 450.
16 - „La Pierre angulaire,” Etudes Traditionelles, 45,1940 Avril et Mai.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 27 Dec 2022, 04:39 AM

Domnișoara Jane Harrison, destul de corect, redă cuvântul prin „cheie de boltă” (Themis, p. 401). În acest sens, cuvântul este echivalentul exact al indianului kannika, sau placa de acoperiș a unei clădiri cu dom, prin care sunt susținuți căpriorii domului și în care se întâlnesc și sunt astfel unificați. Am arătat că o astfel de placă de acoperiș era simbolul Soarelui, că era perforată și că putea fi folosită ca ieșire de cei care posedau puterile necesare de zbor.1 În acest sens arhitectural, Soarele este descris ca o armonie de Dionisie, De div. nom., Cap. IV: „Soarele este denumit (ἥλιος) pentru că el însumează (αολλψποιεῖ) toate lucrurile și unește elementele împrăștiate ale sufletului și astfel unește toate ființele spirituale și raționale, unindu-le într-una singură.”2
Soarele este, într-adevăr, „Spiritul a tot ceea ce este în mișcare sau în repaus” (Rgveda I.115.1), și „fixarea” (asanjanum) de care toate lucrurile sunt legate prin razele sau firele sale de lumină pneumatică3 cărora le este el însuși „a șaptea și cea mai bună” (Satapatha Brahmana 1.9.3.10, VI.7.1.17, VIII.7.3.10, X.2.6.8 etc.).4 Soarele ca „armonie” în aceste sensuri este în mod evident principiul unic „în care suntem cu toții zidiți împreună”.5
Acum am văzut că placa de acoperiș a unei structuri cu dom - fie cea a unei clădiri reale, fie cea a cosmosului - este de obicei perforată; „ochiul” cupolei fiind vestigial foramenul sau deschizătura prin care iese fumul din vatra de sub ea și, în același timp, „lumina” prin care este iluminat interiorul. Găsim în consecință διὰ τῆς ὀπαίας κεραμίδος = „prin țigla cu ochi” = διὰ τῆς καπνίας, „prin deschizătură”; și ὁπή, „gaură sau ochi în acoperiș, care servește drept coș de fum” = κάπνῃ, καπνο σόχη (sanscrită dhuma nirgamana).6 Soarele are „ochi de aur” (χρυσωπός).7
De la Hermes Trismegistus, Lib. I.12-20 , putem cita un pasaj splendid în care cosmicul ἁρμονία este într-adevăr „ochiul” prin care Fiul lui Dumnezeu cercetează tot ce este „sub soare”.8 Aici Omul Substanței Eterne, care este „Fiul și Chipul lui Dumnezeu, Mintea (dintâi), Tatăl tuturor, Cel care este Viață și Lumină”, încă „în sfera Demiurgului (Dumnezeu, după cum s-a mai spus),9 el însuși prea voit să creeze (δημιουρνεῖν);10 iar Tatăl i-a dat voie... (În consecință) a vrut să străpungă orbitele Guvernatorilor (τῶ διοικητόρων)4; și având toată puterea asupra ființelor vii muritoare și iraționale din cosmos, el s-a aplecat-și-a-privit prin Armonie (διὰ τῆς ἁπμονίασ)5; a străpuns cupola (τὸ κύτος),11 și i-a arătat Naturii care tinde către în jos forma frumoasă a lui Dumnezeu. Iar Natura, văzând frumusețea formei lui Dumnezeu, a zâmbit cu iubire nesățioasă a Omului, arătând reflectarea celei mai frumoase forme în apă12 și umbra ei pe Pământ.” Datorită unirii omului cu Natura, omul este muritor în ceea ce privește trupul său și nemuritor în ceea ce privește Omul, care este „născut sclav al Sorții,13 dar și înălțat deasupra Armoniei”. Când primele ființe bisexuale au fost separate ca bărbat și femeie, atunci „Preștiința lui Dumnezeu (ἢ πρόγοια, Providența),14 care lucrează prin intermediul Soartei și al Armoniei (διὰ τῆς εἰμαρμένης καὶ ἁρμονίας),15 a adus uniuni între bărbat și femeie și a pus în mișcare nașterile.”16

Note de subol:
1 - În „Simbolismul domului” etc.
2 - Bazat pe Cratilus 409 A, unde ἥλεος, doricul ἅλιος „ar putea fi derivat din colectarea (ἁλιςειν) oamenilor când el răsare”. În mod similar, în sursele noastre sanscrite, unde Soarele este identificat cu prana, „suflul vieții” și prana este derivat din prani, a „conduce înainte”, cf. Prasna Upanisad 1.8 „Acolo Soarele răsare ca viață (prana) a ființelor” și Aitareya Brahmana V.31 „Soarele în timp ce răsare conduce înainte (pranyati) toate creaturile, de aceea ei îl numesc «Suflul»” (prana).
3 - În conformitate cu binecunoscuta doctrină a „spiritului fir” (sutratman) (loc. cit., și Atharva Veda X.8.38, Jaiminiya Upanisad Brahmana III.4.1, Bhagavad Gita VII.7 („Toate acestea sunt legate de mine..."), Tripura Rahasya IV.119; Platon, Legile 644 D,E, Theatetus 153 C,VI, Ioan XII.32; Shams-i-Tabriz (Nicholson, Oda 28) „Mi-a dat capătul unui fir de aur...,” Hafiz I.368.2; Blake, „Îți dau capătul unui fir de aur...”.
4 - Cele șase raze sunt cele șase direcții (Est, Sud, Vest, Nord, Zenit și Nadir) ale crucii cosmice (din care crucea cu două brațe este o diagramă plană), a șaptea punctul solar al intersecției lor; acest punct corespunzând și „cuiului crucii” din Faptele lui Petru XXXVIII. De această bază cosmică depinde importanța numărului șapte în toate celelalte conexiuni. Aceste formulări sunt de cea mai mare importanță pentru teolog și iconolog: De exemplu, reprezentările medievale ale celor „Șapte daruri ale Spiritului” (Male, Arta religioasă în Franța secolului al XIII-lea, Fig. 91, 93) sunt în esență roți solare cu șase spițe. Numărul șapte se repetă în simbolismul solar peste tot din neolitic încoace.
5 - În Efeseni II.20,21 Hristos este cheia de boltă (ἀκρογωγιαίος) „în care toată structura este armonizată (συὐναρμολογομὲνη)... în care sunteți cu toții zidiți împreună”; cu alte cuvinte, „armonia” tuturor părților. Un alt sens în care s-ar fi putut vorbi despre Hristos ca fiind „armonie” este cel al „Mirelui” (ἁρμοστῆς), subînțeles în II Corinteni XI.12 „Te-am căsătorit (ἡρμοσαμην) cu un singur soț... Hristos” – vedicii Aryaman și Gandharva de la care toate soțiile umane sunt, ca să spunem așa, împrumutate.
6 - Pentru ὁπαίος; și ὁπῇ vezi Liddell și Scott. Cf. Ernest Diez în Ars Islamica V.39,45, vorbind despre clădiri „în care spațiul era problema principală și era plasat în relație cu și dependent de spațiul infinit prin intermediul unui opaion larg deschis în zenitul cupolei. Relația cu spațiul deschis a fost întotdeauna accentuată de felinarul luminator în arhitectura occidentală... Arta islamică apare ca individuarea bazei sale metafizice” (unendliche Grand). Mai târziu, devine o desemnare a oricărei ferestre; cf. Sanscrită gavaksa, „ochi de taur”, probabil inițial lumina cerească rotundă deasupra capului, dar în literatura existentă orice fereastră rotundă. Fețele care, în arhitectura actuală, sunt adesea reprezentate ca uitându-se pe astfel de ferestre sunt pe bună dreptate numite gandharva-mukha, adică „fața Erosului solar” (Soarele ca Vena etc.), iar această denumire este o bună dovadă pentru echivalarea: „ochi de taur” = ochiul soarelui; același lucru este valabil și pentru „centrul” unei ținte. În domus-ul arhetipal, fumul se ridică dintr-o vatră centrală pentru a scăpa prin deschizătură și, în același mod, dacă domus-ul este un templu. Când Euripide (Ion 89, 90) spune că fumul parfumat de la altarul templului lui Apollo din Delphi „zboară ca o pasăre (πεταται) = sanscrită patati) spre acoperiș” este sigur că trebuie să fi existat un „ochi” prin care a scăpat; la fel și în cazul altarelor exterioare unde Cerul este acoperișul. În toate aceste construcții cosmice, altarul este „buricul Pământului”, iar ochiul de deasupra lui naosul roții solare; coloana de fum este unul dintre numeroasele tipuri de Axis Mundi.
7 - Euripide, Electra 740.
8 - Scott în textul și notele Hermetica se înșeală presupunând că Omul privește prin lună. Toate corpurile cerești fuseseră considerate ca niște roți având o singură deschidere descrisă ca o gaură de respirație (vezi citările din Hippolytus and Actios in Burnet, Early Greek Philosophy, 1930, pp. 66, 67). În același mod, cele „Trei Lumini” (Agni, Vayu și Aditya - Foc, Aer și Soare) din cosmologia indiană sunt reprezentate în construcția altarului focului de către cele trei pietre inelare numite „perforate de Sine” (svayamatrnna), deschiderile fiind în mod explicit atât „pentru trecerea suflurilor” cât și „pentru a privi prin”; în plus, drumul în sus și în jos prin aceste lumi duce prin aceste găuri, vorbindu-se despre luminile însele în mod corespunzător ca fiind pietrele trepte sau treptele unei scări prin care cineva urcă sau coboară. Formule similare sunt întâlnite în relatările de Himmelfahrten ale șamanilor siberieni. Toate acestea și multe altele sunt adunate în „Svayamatrnna: Janua Coeli” al meu, care a fost tipărit și urmează să apară în Zalmoxis II, la București, în urmă cu aproape doi ani. Prin urmare, este adevărat că Fiul lui Dumnezeu privește prin Lună și vede lumea sublunară, ochiul lui este cu adevărat departe, Soarele este ochiul telescopului său cosmic, iar Luna doar lentila sa cea mai îndepărtată. A spune, așa cum spune Scott (Hermetica 1.121, Nota 5), că trebuie să fi fost sfera lunară pe care Omul a străbătut-o nu poate fi reconciliat cu declarația sa evident corectă într-un alt loc (Hermetica II .63) că era a opta și cea mai exterioară sferă, cea a stelelor fixe (de deasupra tuturor planetelor, adică) la care Omul privea. O altă referire la Aussichtspunkt va fi găsită în Omul politic al lui Platon, 272 E. Aici, la sfârșitul ciclului (în sanscrită yuga sau kalpa precedând-o pe a noastră) Dumnezeu (χπονος, θεος, ὁμεγίστος δαίμιον) „lasă frâiele cârmelor și se retrage în locul său de observație” (εἰς τῆν αὑτοῦ περιωπήν), adică în „vârful catargului” vasului cosmic, Nava Vieții, al cărei catarg este același cu Axis Mundi. În același fel în Satapatha Brahmana XI.2.3.3 Brahma „s-a retras în jumătatea mai îndepărtată” (parardham agacchat). Punctul de cel mai mare interes aici este că „locul privirii sau circumspecției” este tocmai un „ochi” (ὥψ în περι- ωπή), un ochi care poate fi doar soarele. Nu este lipsit de interes faptul că analogul pari-caks, este a „trece cu vederea” în [sensul secundar] de „neglijare”. Tocmai în acest sens Deus absconditus „trece cu vederea” lumea, dar din același loc din care Fiul său „sondează” din nou lumea „în vederea” intrării în ea la începutul unui alt ciclu. [Coomaraswamy a atașat nota:] ... cum să navighezi cel mai bine pe „nava vieții prin această călătorie a existenței” Legile 803 B.]
9 - „Eu, Creatorul și Tatăl lucrărilor” (ἔγω δημιουργὸς πατὴρ τε ἐργων); lucrările Părinților fiind „ceea ce este frumos încadrat” (τόρὴν καλῶς ἁρμόσθεν) și nu pot fi dizolvate (ἄλυτα) decât prin voința sa (Timaios 41 A,B), adică până la sfârșitul timpurilor, la Marea Disoluție (mahapralaya). Acesta este într-adevăr răspunsul la întrebarea, pusă de Stryzgowski, „De unde apare ideea de a construi o cupolă cu căpriori?” (Early Church Art in Northern Europe, p. 63). Marcăm cuvântul ἁρμόσθεν; implică faptul că Tatăl lucrărilor este un tâmplar (ἁρμόσέης); cadrul universului și corpul uman analog este literalmente o „armonie”, o piesă de tâmplărie. Și din moment ce „materialul” din care este făcută lumea este „lemnul” (νλη, materie primă) începem să vedem exact de ce Fiul lui Dumnezeu este numit „fiul tâmplarilor” și „dulgherul” (Matei XIII.55 ὃ τοῦ τέκτονος υἱός, Marcu VI.3 ὃ τέκτων; cf. Iliada V.59,60 τέκτονος υἱὸν Ἁρμονίδεω): Prin ce alt meșter ar fi putut fi încadrată lumea în mod potrivit? În același mod Tvastr sanscrit este „Dulgherul” și Indra solar, fiul său, Visvakarma, „A-toate-făcătorul” (mai târziu, într-un sens mai restrâns, zeitatea patroană a breslelor meșteșugarilor); iar din ceea ce este făcută lumea este asemeni unui „lemn” (vana, Rgveda X.31.7 și X.81.4). Rădăcina ἁρμονία etc., este rădăcina ar, sanscritul r („pus în mișcare”, „infix”), prezent și în cuvinte notabile precum αρετή, ἀαριντος, ἀριθμός, ἅρμα; latinul ars (artă); sanscritul aram („suficient”, „adecvat”), arya („nobil”), arc („proiect”, „strălucește”, „cântă”), rta („ordine,” „rit”) și rtu („anotimp”).
10 - „Prin El s-au făcut toate lucrurile” (Ioan 1.3). Soarele este „A-Toate-Făcătorul”, Visvakarma. Când acest Ochi este deschis, atunci lumina lui purtătoare de imagine implantează toate formele conform puterii recipientelor de a le primi.
11 - Cele șapte planete, guvernând ca Soartă, ib. I.10. „Cei șapte Văzători” din Rgveda Samhita X.82.2 și, microcosmic, cele „Șapte Sufluri” (puteri ale sufletului) din Brhadaranyaka Upanisad II.2.3.
12 - Pentru Soare, ca ochi atotvăzător al lui Dumnezeu, nenumărate texte ar putea fi citate din surse indiene și din alte surse.
13 - Cu referire specială la forma sferică a capului, care este „o copie a formei sferice a universului” (Platon, Timaios 44 D). Cf. Timaios 45 A cu τὸ πῆς κεφαλῆς κύτος, și Hermes Trismegistus Lib. X.11 Ὁ κόοσμος σρᾶαιρά ἔστι, τουτέστι κεφαλῇ. La fel și în Brhadaranyaka Upanisad II.2.3, cu referire la bolta cerului și la craniul uman, „Există un vas cu gura dedesubt și baza deasupra [...] este capul, pentru că acesta este un vas cu gura dedesubt și baza deasupra”; iar în Maitri Upanisad VI.6 Cerul este „capul formei-lume a lui Prajapati... ochiul (ochii) său Soarele... El (Prajapati) este Spiritul A-Toate, Ochiul A-Toate... Aceasta este forma sa atot-sprijinitoare; toată lumea aceasta este cuprinsă în ea”; și Jaiminiya Upanisad Brahmana, „Vârful (agrama), adică capul Său; de acolo a exprimat Cerul; acel (cap) al lui pe care Cerul îl însoțește.” Deci, pentru „a străpuns cupola” am fi putut spune „prin calota lumii”; cf Marcu I.10 „El a văzut cerurile deschise și Duhul... coborând.”. Acum, ceea ce este deasupra soarelui este transcendental pentru lumea „de sub Soare”, la fel cum ceea ce este deasupra coroanei capului este transcendental pentru omul de dedesubt. Cerul sau calota, cu alte cuvinte, este granița (siman) dintre finit și infinit, spațiu măsurat și incomensurabil, muritor și nemuritor. „Granița” atunci devine denumirea suturii craniene din mijlocul capului” (Aitareya Brahmana IV.22) sau foramenul cranian (Brahmarandhra, Hamsa Upanisad I.3). Prin această graniță, Brahma, Atman, Spiritul, intră în lume și se naște în ea în toate ființele și, în consecință, așa cum la Hermes Omul Substanței Eterne dezvăluie imaginea Tatălui, tot așa Vena, „Soarele tânjitor” „a făcut să se manifeste Brahma, primul născut din vechime de la granița strălucitoare" (simatas, Atharva Veda Samhita IV.1.1 și passim); sau așa cum se spune mai pe deplin în Aitareya Upanisad lll.ll.12, „El (Atman) a considerat (iksata, 'văzut '), „Cum poate să existe această lume fără mine?” Așa că, despicând chiar această graniță (siman), pe acea poartă a intrat... Aceasta este „încântarea””. Această „încântare” (nandana) sugerează Hermes I.14, unde Omul și Natura sunt „îndrăgostiți unul de altul” (ἐρώμενοι) și implică de fapt o participare a acelei fericiri divine (ananda) „fără o parte în care nimeni să nu trăiască sau să respire” (Brhadaranyaka Upanisad IV.3.32, Taittiriya Upanisad II.7). Acum Jupiter Terminus este „Zeul graniței” și vedem de ce venerarea lui trebuie să fie hipaetrală. El corespunde lui Agni „stând ca un stâlp al vieții în cuibul Supernalului, la despărțirea celor (șapte) căi” (Rgveda Sambita X.5.6) și Soarelui ca Axis Mundi și stâlp al porții (Jaiminiya Upanisad Brahmana I.10.9, Pancavimsa Brahmana IX.1.35 etc). Și de aici „Chiar și astăzi, ca nu cumva el (Jupiter Terminus) să nu vadă nimic deasupra lui în afară de stele, să aibă acoperișuri ale templului foramenurile exiguum ale lor” Ovidiu, Fast. II.667); „Quam angusta porta et arta via quae ducit ad vitam: Et pauci sunt qui inveniunt eam” (Mat. VI.14).
14 - În strânsă paralelă în Pancavimsa Brahmana VII.8.1 „Apelor le-a venit sezonul. Furtuna (Spiritului) s-a mișcat peste suprafață. De atunci a luat naștere un ceva frumos. Acolo Mitra-varunau s-au văzut reflectați; Ei au spus, „Un ceva frumos, într-adevăr, s-a născut aici printre Zei”. În mod similar, Rgveda 1.164.25 „El (Dumnezeu) a privit Soarele reflectat în vehicul.”
15 - εἱρμαρμίνη, (sc. μοῖρα) este literalmente „destin alocat”: Sensul esențial al rădăcinii (prezentă și în latinescul mors) este de „a primi partea cuiva, cu noțiunea colaterală de a fi cuvenit” (Liddell și Scott); μοῖρα este uneori pur și simplu „moștenire” și a fi ἅμοιρος; înseamnă a fi lipsit de partea cuvenită, de obicei de ceva bun; κατὰ μοὶραν este echivalent cu κατὰ φύσιν, „în mod firesc”, „cum se cuvine”, „în mod corespunzător”. Noțiunea de Soartă este deseori înțeleasă greșit ca însemnând ceva care ne-a fost impus arbitrar din afară; ceea ce implică cu adevărat este ceea de ceea ce trebuie și ar trebui să ne așteptăm; cel care se naște este „destinat” să moară, cel care pune mâna în foc este „destinat” să fie ars; toată partea muritoare a noastră este „sortită să moară”. Nimic la Platon nu contrazice concepția ortodoxă, implicită în cuvântul μοῖρα însuși, că „Soarta rezidă în cauzele create înseși” (Sf. Toma d'Aquino, Sum. Theol. I.116.2) „Nu există porți speciale pentru nenorocire și fericire; ele vin așa cum oamenii înșiși le cheamă” (Thai-Shang, SBE. XL.235); „Este destinat (εἴμαρται) ca cel care face lucruri rele să sufere rău și în acest scop o face, în sensul că poate suferi pedeapsa pentru că a făcut-o... pedeapsa se autoimpusă” (Hermes Trismegistus Lib. X III.1.5 și X .19 A); în limba populară, „ce vine la noi” este doar „ceea ce cerem”. Cauza Primă este în mod direct cauza ființei noastre (și aceasta este, de asemenea, o participare), dar doar indirect, prin cauzele mediate, puterile pe care le-am numit forțe și pe care anticii le numeau „zei”, cauza ființei noastre – ceea ce suntem noi. Ceea ce suntem la un moment dat este rezultatul tuturor „lucrurilor care au fost făcute” (sanscritul karma), a căror moștenitori suntem întocmai. Dacă ar fi fost altfel, așa cum o exprimă Sfântul Toma de Aquino, „Lumea ar fi fost lipsită de perfecțiunea cauzalității”; de fapt, „Nimic nu are loc întâmplător”. Așadar, așa cum spune Platon, tot ceea ce face „jucătorul de Șah” („Eonul” lui Heracleitus fr. lxxix) este „să schimbe caracterul care crește mai bine într-un loc superior și pe cel mai rău într-unul mai rău, conform a ceea ce aparține fiecăruia dintre ei, repartizând astfel o Soartă potrivită... În acest scop El a conceput regula... Căci, în funcție de tendința dorințelor noastre și a naturilor sufletelor noastre, fiecare dintre noi devine de obicei de un caracter asemănător [asemuit aproape cuvânt cu cuvânt în Brhadaranyaka Upanisad IV.4.5 și Maitri Upanisad VI.34.3 c]... divin virtuoasa „ființă transportată de o cale sfântă [= sanscr. devayana, brahmayana] într-un alt loc mai bun și vice-versa; și, adresându-se celor care cred că au fost lăsați neglijați de zei, el spune „Aceasta este „Judecata” zeilor care locuiesc în Olimp” (Legile 903 D - 904 D). Judecățile legii umane sunt ca și cum ar fi de același fel (Legile 728). Nu putem intra aici în problema „eliberării” din soartă și de a „nu mai fi sub lege” decât să spunem că, din moment ce partea muritoare a noastră este în mod fatal determinată, „libertatea” poate însemna doar a avea conștiința noastră de a fi centrată doar pe partea nemuritoare a noastră, adică de „a ne cunoaște pe noi înșine” și a deveni ceea ce suntem cu adevărat, mai degrabă decât ceea ce parem a fi. Aceasta ar putea fi printr-o citare extinsă a pasajelor paralele din Platon, Upanișade și alte surse, în special Boethius, De consol. IV.6: „Totul este cu atât mai liber de Soartă, cu cât se apropie de Pivot (cardo). Și dacă se lipește de stabilitatea Minții Supernale, liberă de mișcare, el depășește și necesitatea Sorții”. Acest lucru derivă din Legile 893, Platon. Semnificațiile lui cardo sunt „balama” (a unei uși), „potrivire a grinzilor”, „punct” (al Polului), „cel în jurul căruia se învârte totul”; grecescul ἀκή, ἀκμή, ἄκρον; sanscritul agra. Boethius însuși tocmai a vorbit anterior despre cercurile care se învârt în jurul aceluiași centru, „din care cel mai interior se apropie de simplitatea mijlocului, care este ca un pivot (cardo) al restului”. Faptul că echivalentul etimologic κράδη are ca semnificație primară „vârful unei ramuri, în special de smochini” (cf. Hesiod, Lucrările 679) prezintă cel puțin o coincidență curioasă, deoarece se spune despre Arborele Vieții, în vârful căruia își are cuib vulturul solar, că „În vârf smochinul e dulce; nimeni nu ajunge acolo dacă nu-L cunoaște pe Tatăl” (Rgveda I.164.22). În orice caz, este clar că cardo-ul lui Boethius este vârful lui Axis Mundi și punctul în care această Axă penetrează Cerul pe care îl „susține”, cu alte cuvinte, Boethius se referă la Soare, ca fiind „Cardinalul” lumii, adică deasupra întregii „structuri” a universului și deasupra construcției sale solare.
16 - Sanscritul prajna, din punct de vedere etimologic și semantic „prognoză” și prajnatman, „Spiritul Precunoscător”; „Sinele solar precunoscător necorporal” care „încalecă” sinele corporal (muritor) ca vehicul al său (Aitareya Aranyaka III.2.3 cu Brhadaranyaka Upanisad IV.3.21), la fel ca în Timaios 44 D - 45 B ἣ τῆς ψυπρόῆοιας ψυπρόῆοι „partea cea mai divină și conducătoare a noastră” are trupul „drept car și vehicul al său”. Acesta este „Cel care locuiește în Soare, dar este altul decât Soarele... al cărui corp este Soarele... Cel care locuiește în semen este totuși altul decât semenul... este Sinele tău, Controlorul Interior, Nemuritor” (Brhadaranyaka Upanisad III.7.9, 23), care apoi intră în sinele corporal ca Viața sa (prana) „apucă și înalță trupul”, acolo unde aceștia doi, Duhul și Viața, „locuiesc împreună” și de unde pleacă împreună (Kausitaki Upanisad II.3, IV. 20, cf. Aitareya Aranyaka II.6). De aceea se spune că creaturile „se nasc providențial” (yatha prajnam hi sambhavah, Aitareya Aranyaka II.3.2); și că atunci când Spiritul pleacă împreună cu Viața și este pe cale să intre într-un corp nou, atunci „conștiința lui a fi, lucrările și Providența străveche pun stăpânire pe el” (tarn vidyakarmahi samanvarabhete purva-prajna ca, Brhadaranyaka Upanisad IV.4.2). În toate astfel de contexte trebuie amintit că nu „acest om”, ci Zeul este cel care este născut din nou: așa cum spune Șankara, „Domnul este singurul care rătăcește (de la un corp la altul)” (satyam, nesvarad anyah samsari, Brahmasutra-bhasya I.1.5 – o doctrină susținută amplu de texte (de ex. Mundaka Upanisad 11.2.6, Maitri Upanisad II.7). Domnul este Cauza Primă și, ca atare, „a cincea și Divină (daivyam) cauză” din Bhagavad Gita XVIII.14-15, unde cuvântul este redat pe bună dreptate de Barnett ca „Providență.” „Lucrările” sunt „cauzele mediate” de a fi „ceea ce suntem” (etavat). Spiritul își face un cămin temporar în corpuri succesive; este sursa ființei noastre, dar felul ființei noastre este predeterminat de cauzele mediate, karma sau, după cum ar trebui să o exprimăm, de ereditate.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 9 Mar 2023, 09:49 PM

Când s-au spus atât de multe, Hermes cere să i se spună despre „drumul ascendent al Nașterii,1 cum pot participa Eu la Viață”. Poimandru răspunde: „La dizolvarea corpului tău hylic... simțurile corporale revin la propriile lor surse, devenind părți ale Cosmosului și intrând în combinații noi pentru a face alte lucrări; părțile curajoase și dornice2 revin la natura irațională; și rămâne, deci, ca Omul să urce pe calea Armoniei.3 Trecând prin sferele celor șapte planete, el „este golit de tot ce a fost lucrat asupra sa de către Armonie”4 și astfel „atinge a opta natură, deținând propria sa Putere... și cântă cu cei care sunt acolo... Şi fiind făcut asemenea celor cu care este, el aude Puterile care sunt deasupra substanţei celei de-a opta naturi. Și din când în când, în ordinea cuvenită, aceștia se înalță sus la Tatăl; se predau pe ei înșiși (ἑαυτοὺς παραδιδόασι) Puterilor,5 și devenind Puterile înseși, se nasc în Dumnezeu (ἐν θεῶγίνονται). Acesta este Binele, Perfecțiunea (τέλος) celor care au dobândit Gnoza” (γλωσις = sanscr. jnana).
În Cartea a XI-a, Hermes descrie din nou excursia sufletelor din Cosmos, din care se vrea să se iasă (εἰ δεβουληθειης... διὰρρ - ἡ ξασθαι) așa cum Omul voise la început să pătrundă (ηροολήθ, Lib. 13 b). „Invită-ți sufletul să călătorească pe orice tărâm pe care îl alegi”, spune el, „și mai devreme decât îl inviți să plece, va fi acolo6... Invită-l să zboare spre Cer și nu va avea nevoie de aripi; nimic nu poate să-i zăvorască calea,7 nici focul Soarelui, nici vortexul (δίνη) planetelor; despicându-și cale prin toate, va zbura în sus până va ajunge la cel mai exterior dintre toate lucrurile corporale.8 Și dacă vrei să ieși din Cosmosul însuși, chiar şi asta ţi se îngăduie” (Lib. XI.ii.20 a).

Note de subsol:
1 - Ἄνοδος τῆς γίνομενης = Republica 517 B εἰς τὸν νοητὸν τοποθεν τῆς ψυχῆς ἄνονομενης, calea către în sus [și] în afara Peșterii (trup, cosmos, mormânt) către Lumină.
2 - Ὁ θυμὸς κὰι ἡ ἐπιθυμία; cele două părți ale „sufletului muritor” (Republica 440 etc), distinse de „sufletul nemuritor care este sinele nostru real” (Legile 959 A,B). În Upanișade, „sinele corporal” (sarira atman) constând din puterile senzoriale (pranah) și mintea impură (asuddha manas) ca distinse de „Sinele necorporal” (asarira atman), mintea pură (suddha manas).
3 - Ascensiunea inversează coborârea (Heraclit fr. lxix, și ca întotdeauna în textele indiene). „A opta natură” este „sfera Demiurgului din care Omul Substanței eterne a privit pentru prima dată prin Armonie”. „Armonia” lui Hermes pare să fie, după cum înțelege Scott, întreaga „structură a cerurilor” mai degrabă decât doar cheia de boltă ca în Pausanias; aceasta este totuși o distincție mai degrabă logică decât reală; în același mod în care Soarele în textele indiene este atât Axis Mundi ca ax de lumină, cât și sursă de lumină la vârf. Fiecare dintre cercuri este cuprins în totalitate și construit (coedificatus) în butucul său prin care trece Axis-ul; [la] fiecare dintre aceste puncte [, prin] care Axis-ul pătrunde [așa cum face janta unei roți] „roata” (sanscr. cakra, lume) [,] este o poartă dreaptă sau un ochi de ac care trebuie trecut către în sus sau în jos; deşi facile decensus! Adevărata problemă este prezentată de faptul că soarele, „cel mai mare și regele și stăpânul tuturor zeilor din Cer” nu este ultimul și cel mai înalt dintre ei, ci „se supune să aibă stele mai mici care se învârt deasupra lui”. (Lib. V.3). Soarele nu este a șaptea, ci a patra dintre cele șapte planete (ca și în cosmologia lui Dante). Se va vedea că a patra este locul de mijloc în serie, din acest punct de vedere poate fi rezolvată problema. Vezi Anexa II, [„Rotația Pământului”, pagina 146].
4 - entru această „despuiere” de rele pe măsură ce sufletul urcă, multe paralele pot fi invocate din surse sanscrite. Un exemplu notabil este cel al lui Apala (Psyche) reunită cu solarul Indra (Eros) numai atunci când ea [a] fost atrasă prin butucii roților celor trei lumi, fiecare dintre aceste treceri înguste îndepărtând o piele reptiliană, până când în cele din urmă ea este „cu pielea solară” și se poate întoarce la el ca plăcută (Rgveda VIII.91 și alte texte pentru care vezi studiul meu „Darker Side of Dawn”, Smithsonian Miscellaneous Collection).
5 - Aproape în aceleași cuvinte, despre Agni („Noster Deus ignis consumens) se spune că „știe că el (Sacrificatorul, care ar fi îndumnezeit) a venit să-mi facă o ofrandă de sine” (atmanam paridam me) și „dacă nu ar fi el pentru a semnifica asta, Agni l-ar priva de el însuși” (Satapatha Brahmana II.4.1.11 și IX.5.1.53, cf. Chandogya Upanișad 11.22.5). Deci „Cine vrea să-și salveze viața, lăsați-l să o piardă”! Sacrificatorul este născut din nou din Foc și își ia numele. Sacrificiul de sine (individualitatea, ceea ce poate fi definit și văzut) este esențial oricărei îndumnezeiri; căci nimeni care este încă cineva nu poate intra în Cel Care nu a devenit niciodată nimeni și nu este nici un ce. Cf. „Akimcanna; Self-naughting” al meu în New Indian Antiquary III, 1941. „Despuierea” este aceeași cu ceea ce este atât de des descris în textele sanscrite drept „scuturarea corpurilor cuiva” sau „lovirea răului”; reprezintă acea ablatio omnis alteritatis et diversitatis care, după cum repetă platonicianul de mai târziu, Nicolaus Cusanus, sunt sine qua non-ul unei „filiationem Dei quam Deificationem, quae et θέωσις; gracce dicitur" (De.fil. Dei., Ed. Bale, 1565, pag. 119 ,123). Nu pot vedea inconsecvența discutată de Scott, Hermetica, Vol. II, pagina 60. Dacă este nevoie, ordinea propozițiilor începând cu καὶ ὃ θυμὸς... (pe care Scott o omite din traducerea sa) și καὶ οὕτως... ar putea fi inversată; dar chiar și fără aceasta este ușor de observat că avem mai întâi o declarație generală despre purificare, urmată de o relatare mai detaliată a etapelor prin care aceasta se efectuează.
6 - „...nimic nu v-ar fi cu neputinţă.” (Matei XVII.20).
7 - Pentru deschiderea porților către lumi succesive la chemarea Sacrificatorului, „Trage înapoi zăvorul”, vezi Chandogya Upanisad II.24.
8 - Nu așa cum sugerează Scott în nota sa de subsol, „sfera cea mai exterioară a cerului”, ci „vârful cerului de jos”, „vârful roții sau bolta de sub cer”, așa cum o exprimă Platon în Fedru 247 B.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 10 Mar 2023, 11:09 PM

Deși – așa cum am văzut până acum – solara „Armonie” este în primul rând arhitecturală, se poate arăta că o interpretare a cuvântului în sensul său secundar și mai familiar de „acordaj” muzical sau poate „notă fundamentală” nu ar fi incorectă; și că Armonia solară este de fapt „Muzica Sferelor”. În Imnul de Laudă adus Soarelui (Lib. XIII.17 f.), aflăm: „Fie ca fiecare zăvor al universului să-mi fie deschis.1 Sunt pe cale să cânt lauda Lui care este și Totul și Unul. Deschideți-vă, voi Ceruri, și voi Vânturi, fiți liniștite, lăsați Sfera Nemuritoare2 să primească cuvântul meu (λόγος)... De la voi vine cântecul de laudă și la voi purcede... Cuvântul tău (λόγος) care prin mine cântă lauda ta; căci prin tine, O, Minte, este păstorită3 vorbirea mea. Prin mine acceptă din toate sacrificiul verbal (λογικὴν ουσίαυ);4 căci Totul este de la tine și la tine Totul se întoarce. O, Lumină, iluminează mintea5 care este în noi... Am văzut... Sunt născut din nou.”
Am văzut că sufletul este o „împărțire” a naturii eterice,6 adică a divinității; iar legătura etimologică a acestui μοῖρα cu εἱμαρμένη, al cărui purtător este, va fi evidentă. Întreaga concepție este platoniciană; pentru el este vorba de faptul că „omul participă la o moștenire divină (μοῖρα) care îl face rudă (σθγγενής, înrudită) cu Dumnezeu și singura dintre ființele vii care îi recunoaște pe zei”7 - îl face, adică, un animal religios, unul legat și atașat de viața din care își are originea.8 În virtutea prezenței acestui „Același și Uniform din el” acel om poate conduce prin Rațiune (λόγιρ κρατήσας) masa irațională compozită a celor patru elemente care aderă la el.9 Cu alte cuvinte, Logosul imanent, Rațiunea guvernează astfel Necesitatea (ἀνάγκη, „karma”) prin care sunt determinate nașterile noastre, astfel încât să conducă părțile mai mari ale ființelor născute către cel mai bun scop.10 Căci Cel care a generat toate lucrurile, spunând că „în Voia Mea (βουγῆσις) aveți o legătură (δεσμός) mai puternică și mai suverană decât cele cu care ați fost legați la naștere... a declarat sufletelor (create) Legile Destinului (νόμους τετοὺς εἱμαρμένοας)... cum că fiecare era legat (δέοι), când fiecare fusese semănat în propriul său organ al timpului (adică trupul potrivit), să crească în cel mai respectuos de Dumnezeu (θεοσεβέστατον) dintre lucrurile vii.”11

Note de subsol:
1 - Chandogya Upanișad II.24.15 atihata parigham.
2 - Ὁ κύκλος δἀάθάνατος, adică ἡ λιοῦ κύκλος, ca în Eschil, Pr. 91, roata sau discul soarelui; τῶν ἐντόρνων οὐσαν μίμημά τι κύκλον, Legile 898 A. Pentru roțile din ritualul grecesc, vezi Guthrie, Orpheus, pagina 208. În simbolismul conex al scărilor nu putem intra aici, decât pentru a spune că joacă un rol important în misterele egiptene, creștine, ale indienilor americani și în cele șamaniste siberiene și ar putea fi de așteptat în Grecia. Într-un ritual vedic important (Taittiriya Samhita 7.8), preotul, în numele sacrificiului, se așează pe o roată pusă pe un stâlp și acolo mimează conducerea cailor, făcând roata să se învârtă.
3 - Cf. Republica 440 D unde λόγος imanent verifică puterea irascibilă a sufletului muritor „cum un păstor își cheamă înapoi câinele”. Nu pot decât să privesc „Păstorul” lui Herma, desemnat să locuiască în aceeași casă cu el, ca pe acest imanent λόγος, mentorul său, δαίμων-ul socratic care „mă reține mereu de la ceea ce vreau să fac” (Fedru 242 B,C), și „Poimandru” al lui Hermes de același fel. Acest δαίμων imanent și înger păzitor devine Sintereza scolasticilor.
4 - Asemenea fumului ofrandei arderii, ecoul muzicii liturghiei este returnat Soarelui din care a luat naștere; eliminând întruchipările sale verbale pe măsură ce se ridică până când revine ca „ton” pur (svara) la Cantorul arhetipal care „iese cu cântec în tot acest univers”, „care își continuă drumul intonând” (Aitareya Aranyaka II.2.2 cu Jaiminiya Upanișad Brahmana I.15-21); a Cantorilor divini și umani, cântecele sunt aceleași și numele (udgatr) este același. „Cei care cântă aici la harpă pe El Îl cântă” (Chandogya Upanișad I.7.5,6). Sacrificatorul însuși ascende cu cântarea „pe aripile sunetului” (svara-paksa, Jaiminiya Upanișad Brahmana III.13.10) sau luminii (jyotis-paksa, Pancavimsa Brahmana X.4.5), aripile metrice” (chando-paksa) ale Atharva Veda VIII.9.12.
5 - De-a lungul tradiției întâlnim distincția celor două minți, umană și divină. Aceste minți sunt, respectiv, cea „impură” prin conexiune cu dorința și cea „pură” atunci când este separată de dorință, iar dincolo de acestea se află condiția și mai înaltă a „lipsei minții” (Maitri Upanișad VI.34). „Mintea Divină” este a Soarelui; supraomeneasca „lipsă a minții” cf. Ion 534 și Timaios 71 D -72 B) nu va fi confundată cu antitipul ei, „lipsa minții” a ființelor iraționale, distincția dintre aceeași ca cea dintre cele două ordine de „nebunie” (Fedru 244 A, etc).
6 - LA. III.16.
7 - Protagoras 322 A, cf. Timaios 41 E.
8 - Acesta este, cred eu, sensul cuvântului religie, care implică dependența noastră de o putere mai înaltă decât propria noastră putere, ființa nereligioasă pe de altă parte [fiind] omul neglijent care renunță la credința sa și își neagă obligațiile.
Lanțul acela care m-a legat și m-a făcut, verigă cu verigă,
Acum s-a rupt: doar mănânc și beau.
Bayard Simmons
„Emanciparea” implicată de ruperea legăturilor creează amăgitoarea „libertate de alegere” (a gândi, a face, a face „ceea ce ne place”), care nu este de fapt altceva decât o supunere senilă față de tragerile contrare ale propriilor noastre pasiuni conducătoare și în cazul omului „determinat din punct de vedere economic” (a cărui măsură și criteriu de valoare este „Va plăti?”) o supunere la lăcomie; acceptarea obligațiilor pe care Destinul nostru le pune asupra noastră și, în consecință, împlinirea voinței lui Dumnezeu, pe de altă parte, este un exercițiu al adevăratei „libertăți a spontaneității” a cărei moștenitori legitimi suntem datorită participării la liberul arbitru divin.
9 - Timaios 42 C.
10 - Timaios 48 A.
11 - Timaios 41 B, E; cf. Coran LI.56. Observăm σέβομαι, înrudit cu sanscritul sev, „a întâlni”, (cu sensul de a te întâlni sau a ține o întâlnire, de obicei, cu cineva superior) etc. Textul continuă, „și deoarece natura umană este dublă, genul superior (κρεῖττον) este cel care va fi numit în continuare „Omul”. Aceasta corespunde echivalării la Philo a νοῦς-lui (= manas) cu „Bărbatul” și a αἰσθησις-lui (= vac) cu „Femeia”. R.G. Bury arată că „sexul” superior va fi numit Bărbatul, de parcă Platon ar fi vorbit, nu despre „mai bine și mai rău” în fiecare ființă umană de orice sex, ci despre bărbați și femei ca atare. Chestiunea implicată este aceea a stăpânirii de sine, de care sunt capabili atât bărbații, cât și femeile; nu una a dominației unui inferior de către un „sex” superior!

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 10 Mar 2023, 11:24 PM

Atunci când „Sufletul nemuritor, care este Sinele nostru real, pleacă (ἀπιέν αι = sanscr. praiti) către alți zei,1 acolo pentru a da socoteală”,2 este considerat ca fiind „în ascensiune”; și din moment ce este deja în vârful corpului, putem presupune că ceea ce este explicit în textele sanscrite, și anume că plecarea Sinelui real se face pe calea foramenului scapular, ca și cum prin „ochiul” cupolei craniene, este implicit în sursele noastre grecești. Ieșirea din microcosmul corporal în care principiul nemuritor a fost „găzduit” este analoagă cu expresia indiană „pătrunderea prin acoperișul unei construcții cu cupolă”3 și „pătrunderea prin Poarta Solară, poarta Lumii”4 de către cei decedați care sunt „capabili”.5 De asemenea, să nu uităm că Hristos este „Soarele oamenilor”6 și spune: „Eu sunt poarta: dacă va intra cineva prin Mine, va fi mântuit și va intra și va ieși” (Ioan X.9). În simbolismul Bisericii, aceasta poate fi considerată ca referindu-se atât la poarta (de obicei vestică) prin care cineva este admis în Biserică la nivelul solului (ca în Păstorul lui Herma, Sim. IX.12), cât și mai eminamente la poarta care este reprezentată de ochiul cupolei de deasupra altarului. Prin prima poartă venim la El la altar; iar prin a doua către Tatăl la care „nimeni nu vine decât prin mine” (Ioan XIV.6), și așa cum spune Eckhart (Evans I.275) această „pătrundere” și a doua moarte a sufletului este „mult mai importantă decât prima.” Sunt două lucruri care trebuie spuse cu privire la aceasta, [întâi] că locul de găzduire al Tatălui este în coelum empyrium7 și dincolo de Soare și [al doilea] că, ca asemănătorul nu poate fi cunoscut decât ca asemănător, cei care sunt capabili să treacă prin Soare trebuie să fie cei care au împlinit porunca: „Voi fiţi” „dar desăvârşiţi, după cum” „şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit” (τελει ως, Matei V.48).8

Note de subsol:

1 - Ca în Fedon 63 B, „către alți zei înțelepți și buni și, în plus către oamenii desăvârșiți (ἀνθρώπους τετελευεηκότα), mai buni decât sunt aici”. „Alți” se referă de asemenea la și spre deosebire de zeitățile chtonice ale Legilor 959 D. Întoarcerea este la „rudenia cerească” a sufletului din Timaios 90 A.
2 - Legile 959 B. „Să dea socoteală” este versiunea Rev. R.G. Bury a lui δώσοντα λόγον. Sufletul nemuritor care locuiește în și cu noi și este „îngerul nostru păzitor” se vorbește adesea despre un „cel care ține socoteala” (λογιστικος), și cel puțin în contextul prezent este probabil socoteala „întreagă a sufletului” pe care o prezintă aici, ca în Păstorul lui Herma, unde „Păstorul”, care este desemnat să locuiască cu Herma în casa sa și este numit „Îngerul pocăinței” (μετάνοια), spune Ego sum pastor, et validissime oportet de vobis reddere rationem (Sim IX.xxi.6) Există, totuși, un alt sens important în care „Cel care ține socoteala” este numit așa; el este cel care poate oferi o „socoteală adevărată” asupra unor chestiuni precum natura tensiunilor conflictuale prin care sufletul este tras într-un mod sau altul, dar din care există doar unul după care ar trebui să ne ghidăm (Legile 645 B). Pentru acest ultim „fir conducător” vezi Anexa [I, „Despre Etimologia „Heruvimului”, pagina 145].
3 - O performanță realizată de „cel capabil” (arhat), având puteri de levitație și de a călători prin aer, vezi studiul meu „Symbolism of the Dome,” Indian Historical Quarterly XIV, 1938, pagina 54. Pentru practica modernă corespunzătoare, vezi Madame David-Neel, Magic and Mystery in Tibet, (New York, ediția 1937), pagina 208.
4 - Chandogya Upanișad VIII.6.5. „El urcă... vine la Soare... poarta Lumii, o cale de intrare pentru înțelepți, o oprire pentru cei nătângi”; cf. Maitri Upanișad VI.30, Aitareya Brahmana III.42 etc.
5 - Întrebarea este pusă în Jaiminiya Upanișad Brahmana I.6.1 „Cine este capabil (arhati) să treacă prin mijlocul Soarelui?
6 - O expresie familiară, prefigurată în Maleahi IV.2 și subînțeleasă de multe pasaje din [Noul] Testament. Literal, „Soarele Oamenilor” (surya nrn) în Rgveda I.146.4.
7 - Jaiminiya Upanișad Brahmana I.6.4, parenadityam = Aitareya Upanișad I.2, parena divan, Mahanarayana Upanișad X.5 parena nakam = Rgveda I.164.10 pare ardhe, Katha Upanișad III.1 pareme parardhe. Acolo nu strălucește nici un Soare (Katha Upanișad V.15, Bhagavad Gita XV.6, Udana 9, Apocalipsa XXI.23); „Numai Spiritul este lumina lui” (Brhadaranyaka Upanișad IV.3.6), „făclia ei [n.t. cetății] este Mielul” (Apocalipsa XXI.23). Soarele însuși este „dincolo de țărână”, „dincolo de întuneric” (parorajas, tamsah parastat); în vârful lumii, el este poarta către ceea ce se află dincolo de ele („ce-a mai rămas”, ucchista, din Atharva Veda XI.7, „depus în secret”, nihitam guhayam, Mahanarayana Upanișad X.5. Satapatha Brahmana X.82.2, sapta rsm para disah paranam krautam.
8 - În Fedru 63 B, oamenii care locuiesc cu zeitățile cerești sunt denumiți „desăvârșiți”. Pentru ἀνθρώπους τετελευτηκότας nu putem accepta nici „oamenii care au murit” a lui H.N. Fowler, nici „oamenii care au răposat” a lui Jowett; căci, deși este adevărat că oamenii la care se face referire sunt „oameni care au murit”, referirea nu este la morți ca și clasă, ci la o clasă particulară a morților. La fel și în Plutarh, Moralia 382 F, unde se spune că trupurile „celor cărora se crede că sunt τέλος ἔγειν” sunt ascunse în pământ, ar fi ridicol să se interpreteze „dintre cei care se crede că sunt morți” deoarece este evident că cei care au fost îngropați au murit; ceea ce se intenționează este un contrast dintre corpurile îngropate cu decedații „înșiși”, care sunt considerați că „au atins desăvârșirea”, așa cum trebuie dacă într-adevăr sunt cu „adevărat ei înșiși” în sensul Legilor 959 B și Odiseea XI.602, cf. Hermes Trismegistus, Lib. I.18. Este adevărat că formele lui τέλεω implică toate un „sfârșit” și moarte într-un anumit sens, de exemplu moartea inițiatică a lui homo moriturus. Căci a fi „sfârșit” sau „desăvârșit” înseamnă a fi ajuns la sfârşitul unui proces de devenire şi pur şi simplu a „fi”; cf. sanscr. parinirva, [primul] a fi despirat și [al doilea] a fi desăvârșit. Dar a fi murit pur și simplu când va veni timpul nu înseamnă neapărat să fi murit cu ceea ce Eckhart numește „moartea adevărată”: Și dacă în multe contexte τετελευτηκώς și τελευτησάς înseamnă pur și simplu „mort” (τε θηκός), este mai degrabă așa cum spunem „mort și plecat la cer”, exprimând o dorință pioasă mai degrabă decât afirmând un anumit fapt. Există și alte contexte, inclusiv cel prezent, în care formele lui τέλεω sunt folosite mai strict pentru a distinge desăvârșitul de nedesăvârșit. În cazul de față, cei „desăvârșiți” sunt asociați cu zeii; adică cei morți care sunt „perfect (παντελῶς) întregi și sănătoși”, nu cei care sunt „imperfecți (ἃ ελής) și lipsiți de minte” și trebuie să se întoarcă în Hades (Timaeus 44 C). „Oamenii desăvârșiți” din textul nostru sunt tocmai ca „întorși la domiciliile lor stelare și câștigă viața binecuvântată și asociată” (Timaeus 44 C). Τέλεω = sanscr. arhat („apt” sau „capabil”) și sukrtatman („sinele desăvârșit”).

Suntem acum într-o poziție mai bună să luăm în considerare relatarea lui Platon despre excursia din univers a sufletului desăvârșit, descrisă în Fedru 246, 247: „Întregul suflet... străbate tot cerul, fiind uneori într-o formă și alteori în cealaltă. Dar când el este perfect (τελέα) și are aripile sale, urcă și controlează (διοικῖ) întregul univers; dar sufletul care și-a pierdut aripile este purtat până când se agață de ceva concret, în care își face casa, luând asupra sa un corp de pământ, care pare să se miște singur datorită puterii sufletului din el; și întregul, compus din suflet și trup, se numește ființă vie și, în plus, un muritor...”
Acum, marele conducător al cerului, Zeus, conducând într-un car înaripat, merge primul, ordonând toate lucrurile și îngrijindu-se de toate. El este urmat de o mulțime de zei și daimoni, așezați în unsprezece diviziuni... Există multe priveliști binecuvântate și multe feluri în jurul și în interiorul Cerului (ἐντὸς ὀυρανοῦ), de-a lungul cărora zeii fericiți merg încoace și încolo, fiecare făcând ce este de făcut pentru el;1 și oricine are întotdeauna voința și puterea,2 îi urmează; căci gelozia este exclusă din corul divin. Dar când merg la un ospăţ sau la un banchet, urcă pe înălţimi, până ajung în vârful bolţii de sub Cer (ἄκραν ὑπὸ τὴν ὑπουπάνιον ἁψῖδα),3 unde carele zeilor, ai căror cai potriviți bine, înaintează ușor, dar ceilalți cu greu; căci calul naturii rele cântărește foarte mult, îngreunând până la Pământ pe căruțașul al cărui cal nu este bine antrenat;4 acolo cea mai mare trudă și necazuri așteaptă sufletul. Dar cei pe care îi numim nemuritori, când ajung în vârf (πρὸς ἀκρῳ νένωνται)5 trec în afară și își iau locul în spatele Cerului... și văd lucrurile care sunt dincolo de Cer. Dar regiunea de deasupra Cerului (τὸν δὲ ὑπερουράνιαν τολὸν) nu a fost niciodată cântată cu vrednicie de vreun poet pământesc și nici nu va fi vreodată... Căci esența cu adevărat existentă, fără formă și intangibilă, de care se interesează toată știința adevărată (ἐπιστήμη), deține această regiune și este vizibilă doar Minții (νοῦς), pilotul sufletului.6

Note de subsol:

1 - Cu alte cuvinte, zeii sunt „drepți”; căci „a face ceea ce aparține cuiva să facă” (τὸ εαυτοῦ πράττειν), adică a-și îndeplini vocația pentru care cineva se potrivește prin natură este tipul și definiția lui Platon pentru „dreptate” sau „justeţe” (δικαιοσυνη, Republica 433) (σωφροσυνη, Charmides 161); cf. Bhagavad Gita III.35 și XVIII.42-48. O paralelă foarte apropiată cu relatarea lui Platon despre excursia divină va fi găsită în Maitri Upanișad VII.176; aici zeii sunt descriși ca „răsărind în Est”, Sud, Vest, Nord, Zenit și Nadir, „ei strălucesc, plouă, ei laudă (adică fac ceea ce au de făcut); intră din nou (punar visanty antar). și privesc prin deschidere” (vivaren-eksanti). Cel mai probabil, cele cinci deschideri diferite aici corespund celor „cinci sferturi vizibile” din care Soarele răsare (în etapele succesive ale iluminării noastre) până când în cele din urmă nici nu răsare și nici nu apune, ci „stă singur în centru” (Chandogya Upanisad III.6 -11); Poarta solară (saura-dvara), o poartă deschisă (dvara-vivara) a Maitri Upanișad VI.30, corespunde acestei ultime orientări.
2 - ‘Οἀεὶ ἐθέλων τε καὶ δυνάμενος. H.N. Fowler și Jowett ignoră amândoi ‘αεΐ, „întotdeauna”, deși, de fapt, marchează distincția făcută din nou mai jos (248 C) unde „dacă vreun suflet este un urmaș al Zeului și prinde a vedea vreunul dintre adevăruri (adică orice privire a „câmpiei adevărului” din spatele Cerului) nu poate suferi până la următorul ciclu, iar dacă poate face asta întotdeauna, atunci este întotdeauna în siguranță; dar când, din lipsă de putere de a urma, viziunea sa eșuează și se întâmplă să fie biruită de uitare și rău, și devine grea și astfel își pierde aripile și cade pe Pământ, atunci este legea că... (a acestor suflete) sufletul care a văzut cel mai mult va intra în nașterea unui om care urmează să fie filozof” etc. „Întotdeauna” al acestor pasaje se repetă în Eneade IV.4.6, la Plotin, unde discutând despre „memoria” la zei, el concluzionează: „Cu alte cuvinte, l-au văzut pe Zeu și nu-și amintesc? Ah, nu: ei Îl văd pe Zeu nemișcat și întotdeauna, și că atâta timp cât îl văd, nu își pot spune că au avut viziunea; o astfel de reminiscență este pentru sufletele care au pierdut-o.” Este un lucru binecuvântat, dar nu suficient, să fi avut o intimitate a „eternului acum”, „unele dintre adevăruri” pe care acesta le cuprinde: dar sunt în siguranță veșnic doar cei care au văzut nu doar „unele dintre adevăruri”, ci „adevărul adevărului,” și văd tot timpul acest întreg. Cuvintele „nu pot suferi până la următorul ciclu” și afirmația că „aceia care au văzut cel mai mult” vor renaște, când va veni momentul, ca „filozofi” sunt în cel mai strâns acord posibil cu formulele indiene, de exemplu Bhagavad Gita VI.41-43, unde a fost pusă întrebarea, Ce se întâmplă cu cineva care are credință, „care nu a reușit să atingă perfecțiunea în yoga” (definită ca nepătimire și stăpânire pe sine), și răspunsul dat că „Atingând lumile celor ale căror lucrări sunt pure (adică cerul de jos) și locuind aici ani care durează (adică până la sfârșitul ciclului), cel care a căzut din yoga este născut într-o casă ilustră și norocoasă... sau poate într-o familie de yoghini contemplativi, deși o astfel de naștere ca aceasta este foarte greu de câștigat în această lume; acolo el recuperează acea stare de a fi înhămat la intelectul pur care fusese cea a corpului anterior și de acolo se străduiește încă o dată spre perfecțiune.”
3 - Ἁψεῖς este în primul rând o roată; se spune că este în primul rând o „jantă”, dar trebuie amintit că roțile timpurii erau pline (cu excepția perforației butucului) și că expresia ἄψιν τὰμνειν... ἀμαξη (Hesiod, Opere 426) nu poate însemna decât „a tăia o roată de căruță”; un topor este instrumentul folosit și, cu siguranță, se face o căruță cu boi a unui fermier, pentru care nu este altceva probabil decât roți solide în această perioadă. La fel și τὴν ἥμεριαν ἁψῖδα (Euripide, Ion 87, 88), ca și ὃ ἡμερήσιος κύκλος (Philon, Leg. alegorica III) nu este altceva decât discul Soarelui. În al doilea rând, ἁψίς este orice cerc, boltă sau arc și, în cele din urmă, „absidă” în sensul arhitectural actual al cuvântului. Că simbolismul domurilor și roților este în esență același lucru nu trebuie argumentat aici; ambele sunt cercuri cu raze (nervuri) ale cupolei sau umbrelei, spițe ale roții, ambele sunt străbătute de un ochi central și ambele exemplifică primele principii. Butucul roții corespunde cheii de boltă a domului, janta periferiei sale, spițele grinzilor radiante; cf. Brhadaranyaka Upanișad II.5.15, „Cu adevărat, acest Sine (atman - Brahma, Persoana solară, Spiritul) este Stăpânul și Regele tuturor lucrurilor. După cum toate spițele sunt legate între ele (samarpitah, ca în ἁπμονία, συναρμόξω) între butucul și janta roții, tot așa toate lucrurile, toți zeii, toate lumile, toate lucrurile care respiră, toate acestea (atmanah, plural) sunt prinse-în-împreună în acest Sine” (atman).
4 - Și în sursele grecești și în cele indiene, sufletul sau spiritul necorporal, nemuritor are ca vehicul „casa” mobilă sau „carul” trupului (Timaios 41 E, 44 E, 69 C,D, Legile 898 Cf.; Katha Upanișad). III.3-9, Jataka VI.252 și în întreaga literatură). Cuvintele indiene ratha și virnana înseamnă atât casă, palat, templu, cât și vehicul; astfel încât, de exemplu, la Konarak găsim un templu al Soarelui prevăzut cu roți și armăsari. Vehiculul fizic în care ne mișcăm este analog cu carul de lumină sau de foc în care Zeul sau sufletul desăvârșit este considerat a călători în voie. Armăsarii sunt simțurile cărora le place să se hrănească cu obiectele lor și trebuie să fie înfrânate și ghidate pentru a fi atins scopul. Întregul simbol poate fi redus la cel al unui singur călăreț sau roată. Pentru Platon mai precis unul dintre cei doi cai este de sânge nobil, celălalt foarte diferit ca rasă și caracter (Fedru 246 B „Întregul suflet [...] ” și Brhadaranyaka Upanișad IV, cf. Legile 903 E); și acestea două sunt în mod evident cele două părți ale sufletului muritor, Curajosul (θυμοειδής) și Doritorul (τὸ ἐπιθυματικόν), pe care cel dintâi le ascultă și se alătură în mod firesc cu Rațiune și rareori este dus în rătăcire de partenerul său, în timp ce cel din urmă este cel mai nestăpânit (Republica 440 f. etc). Toate acestea sunt subînțelese în textul nostru. Pentru relația dintre sufletul sau persoana din Soare cu carul Soarelui, vezi Legile 898 f. În acest context, „Sufletul Soarelui” („Cel care locuiește în Soare, dar este altul decât Soarele, pe care Soarele nu-l cunoaște, al cărui corp este Soarele, care controlează Soarele din interior și este Sinele tău, Controlorul Interior, Nemuritor”, Brhadaranyaka Upanișad III.7.9) pare să fie gândit ca în India, atât unul cât și mulți. Legile 903 D - 904 D ar trebui comparate cu Brhadaranyaka Upanișad IV.4.4, 5; 903 D „Sufletul, fiind coordonat acum cu un corp, acum cu altul” corespunde la „Nu există nimeni altcineva decât Domnul care se „reîncarnează” ” (Brahmasutra-bhasya I.1.5), a lui Sankaracarya. Abia mai trebuie spus că întregul subiect al „reîncarnării” în textele grecești și indiene necesită o investigație proaspătă pentru a vedea ce rămâne, dacă rămâne ceva, din presupusa renaștere a indivizilor aici pe Pământ, când tot ceea ce ține de renașterea de zi cu zi, progenitivă, inițiatică și cea finală și doctrina vedantică conform căreia zeitatea imanentă este cea care trece din corp în corp și doctrina budistă corespunzătoare că nicio esență concretă nu trece de la un corp la altul au fost permise.
5 - „Vârful cerului” este, desigur, același cu „vârful cerului”, care este „locul de oprire” al soarelui la prânz (παύεται ἄκρου ἐκ ὀνρανοῦ Imnuri homerice XXXI.15), punctul de cotitură și limită a cursului său zilnic. Nu este deloc lipsit de relevanță faptul că găsim în sanscrită kastha atât ca „stâlp de poartă” (Rgveda VII.93.3 și IX.21.7); Katha Upanișad III.11), cât și ca ax sau stâlp prin care cele două lumi, Cerul și Pământul, sunt sprijinite deoparte, soarele în cursul său zilnic de la Est la Vest atinge (vârful) acest stâlp la prânz; această poziție este ceea ce se numește în sanscrită bradh ya vistapa, „înălțimea Rumenului”, adică cel mai sus dintre „punctele axiale de aur” (vistanta hiranya-mayi = ani) ale carului Soarelui (Rgveda X.93.13), adică polii lui skambha sau vistambha, Axis Mundi, sensul de „ loc de trecere” este prezent și în vistapa. Acest punct este „țelul” sacrificatorului deoarece este „sfârșitul drumului”, nu pentru că nu există cale (prin Soare), ci pentru că această „cale” este fără urme și nu poate fi numită „drum”. Astfel, vârful Cerului, care este vârful acoperișului cu vârf al lumii, este și vârful Axis Mundi, care este el însuși centrul și principiul întregii case (δῶμα), sanscrită dama, casă și cupolă, din δέμω „construcție”, păstrat în grindă (engl. tim-ber): Caput anguli este aceeași cu capitelul postului regelui. Aceste relații sunt foarte bine arătate într-un pasaj al lui Nonnos (Dionysiaca VI.66 f.), care nu este el însuși decât o parafrază a lui Platon, Timaios 40 C,D, ambele contexte vorbind despre modele rotative (ἐικών, μίμημα) ale universului. În Nonnos, „imaginea sferică a Cosmosului” a lui Asterion se învârte pe un „pol”: demonstrația se face prin „întoarcerea vârfului axei” (ἄξονος ἅκρον ἑλισσῶν) și astfel „învârtirea polului” (πόλον αλελελα) și „purtând stelele în jurul osiei așezate în mijloc” (ἄξονι μεσσατίῳ). Acesta este un model al Cosmosului, nu doar al Pământului: este evident că Pământul trebuie să se învârtă cu Totul din care face parte, dar nu e explicit faptul că Pământul se învârte pe propria sa axă sau, ceea ce înseamnă același lucru, că axa sa este și Axa Cosmosului (deși credem că acest lucru este implicit). În orice caz, ἑλισσῶν înseamnă „a face să se rotească”; la fel ca în Sextus Empiricus, Matei X.93 εἴλουμεναι σφαῖραι sunt cu siguranță „sfere rotitoare”. Ambele contexte poartă o legătură cu sensul cuvintelor γῆν... εἰλλαμένην δὲ περὶ τὸν διὰ παντὸς πολον τεταμένον. [În Timaios 40 B, afirmăm noi, ele înseamnă „Pământ, care se rotește în jurul polului care ciocnește Totul”, deși nu tipul de pol pe care se rotește „globul” modern (un model al Pământului). Pentru ceea ce implică rotația Pământului, vezi Anexa II, „Rotația Pământului”, pagina 146. Este departe de a fi nesemnificativ faptul că se vorbește despre Axis ca lovind sau tăind sau străpungând (τέμνω) Totul (cf. Jaiminiya Upanișad Brahmana I.10.3, unde „aceste lumi sunt compenetrate - samtrnnah - de Om, ca de un ac”): Căci din aceeași rădăcină provine τάμιας, cu sensurile secundare de „distribuitor” ([ca într-un epitet pentru] Zeus, Iliada IV.84), „controlor” și „distribuitor” și, de asemenea, „depozit, ” căci Axis Mundi (skambhha descrisă în Atharva Veda X.7) este tocmai toate aceste lucruri și, în același sens, se spune că „Fulgerul” (κεραυνός, sanscrită vajra) „guvernează toate lucrurile” (Heraclit, fr. XXVIII). Este sceptrul lui Zeus, trăsnetul lui Indra, care acționează toate lucrurile.
6 - Timaios 33 C și doctrina Qalb (Inimă).

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 11 Mar 2023, 09:40 PM

Intelecția unui zeu, alimentată așa cum este de Minte și cunoaștere pură... nu o astfel de cunoaștere care are un început și variază, asociată cu unul sau altul dintre lucrurile pe care noi1 le numim realități, ci cea care este reală și absolută; și în același fel vede și se hrănește cu celelalte realități absolute, după care trecând din nou în Cer, se întoarce acasă și acolo Conducătorul Carului pune caii la iesle și „îi hrănește cu ambrozie și le dă să bea nectar.” Astfel, sufletele desăvârșite sunt „mântuite” pentru totdeauna și „va intra şi va ieşi şi va găsi păşune” (Ioan X.9).
Cuvântul ἁρμονία este folosit de Heraclit întotdeauna, cred, cu referire directă sau indirectă la Cosmos. În Fr. XLVII ni se spune că „invizibila Armonie domină (κρεϊσσων) vizibilul”. Este evident că, dacă s-ar fi intenționat o armonie de sunete aici, ar trebui ca „inaudibilă” și „audibilă” să aibă la fel de bine sens; dar de fapt, prin armonia invizibilă”2 nu putem înțelege decât forma inteligibilă a universului, „cea din care pornesc toate lucrurile” (Fr. LIX) și în care toate sunt construite împreună, iar prin „armonia vizibilă” lumea însăși. Una este „imaginea lumii pictată de Spirit pe pânza Spiritului” (Sankaracarya), „imaginea nu culorile” (Lankavatara Sutra), cealaltă imaginea sa multiplă proiectată pe „zid”.
Frs. XLIII, XLV, XLVI și LVI vorbesc despre „armonia” perechilor de opuși, care tind în mod natural să se miște în direcții opuse, mai degrabă decât să coopereze. „Perechile” ilustrate sunt „înalt și jos” (tonuri), masculin și feminin și tensiunile opuse ale arcului și harpei.” Platon (Symposium 187 f.) și Plutarh (Moralia 396) înțeleg că referirea este făcută la perechile de contrarii din care este construit universul și care, dacă nu sunt compuse, trebuie să rămână ineficiente și neprogenitive. Erosul Cosmic, un „maestru artizan” (ἀγα θὸς δημιουργός) le face să accepte „armonie și amestec” (κρᾶσις = sanscrită sandhi) și astfel să fie productive. De aceste „iubiri” (ἐρωτικά; sanscrită mithunani) se ocupă „toate jertfele (θνσία) și tot ce are de-a face cu divinația (μαντιαή, sanscrită mantrana), adică toate mijloacele de comuniune între zei și oameni” (Symposium 188 B, cf. 210 A), o afirmație în toate privințele la fel de aplicabilă riturilor indiene, cât și celor grecești.
În legătură cu „tensiunile opuse” ale lui Heraclit să luăm în considerare pentru o clipă cele ale arcului. El are o sfoară care aproximează cele două capete ale arcului. Nu avem nici o autoritate timpurie pentru a spune că aceste capete pot fi considerate ca implicând Cerul și Pământul, dar vom îndrăzni să o spunem; pe de altă parte, o coardă sau fir este unul dintre cele mai universale simboluri ale Spiritului, cu referire în particular la „tragerea” prin care atrage și ține toate lucrurile împreună și „tragere” căreia i se opune în cazul de față „împingerea” arcului însuși (cf. Republica 439 B). Că s-ar putea spune ceva asemănător despre liră ar fi mai evident dacă am putea presupune că acest instrument era, cel puțin la origine, o harpă arcuită, ca sumerianul și vechiul vina indian. Într-un astfel de instrument tensiunile opuse sunt cele ale corzilor și ale corpului instrumentului; acest corp, totuși, constă într-adevăr din două părți, una burta reprezentând părțile inferioare ale corpului, iar în al doilea rând gâtul și capul reprezentând partea superioară; ca și în cazul arcului, probabil arhetipul tuturor instrumentelor cu corzi, „Spiritul” este cel care leagă extremele.
Același lucru se va aplica, doar mai puțin evident, lirei în forma sa clasică și, de fapt, aproape oricărui instrument cu corzi în care tensiunea unui corp de lemn se opune celei a unei coarde sau a unui fir. În orice caz, doar atunci când aceste tensiuni au fost reglate corespunzător de „artistul bun”, care trebuie să fie „discipolul Iubirii”, se obține un rezultat; care este fie zborul săgeții (simbolul obișnuit al „cuvântului înaripat” îndreptat către semnul său), fie producerea de sunete muzicale. Nu este de mirare, într-adevăr, că tirul cu arcul și muzica au devenit atât de des vehiculele celei mai înalte învățături inițiatice.3

Note de subsol:

1 - Noi, pentru care „astfel de cunoaștere care nu este empirică este lipsită de sens... și nu trebuie descrisă drept cunoaștere” (Keith, Aitareya Aranyaka, 1909, pagina 42).
2 - „Armonia divină” din Timaios 80 B.
3 - Cf. Joachim Heim, “Bogenhandwerk und Bogensport bei den Osmanen” in Der Islam, XIV și XV, 1925-26, și Nasu și Aker (Acker), Toyo kyudo Kikan (în engleză), tipărit privat, Tokyo 1937.

Am considerat „armonia” din mai multe puncte de vedere. Și pentru că nu este în ultimul rând ca o contribuție la istoria arhitecturii a fost pregătit prezentul articol, să ne amintim că „armonia” este pentru Pausanias numele cheii de boltă a clădirii actuale. Căci istoria artei, în ceea ce privește originile formelor sale, nu poate fi niciodată înțeleasă printr-o analiză a dezvoltărilor sale ulterioare, elaborate și relativ lipsite de sens. După cum a spus atât de bine Andrae, „Formele sensibile, în care a existat la început un echilibru polar între fizic și metafizic, au fost din ce în ce mai golite de conținut în drumul lor spre noi.”1 Dacă vrem să înțelegem istoria porților și stâlpilor și acoperișurilor nu va fi suficient să luăm în considerare doar funcțiile lor fizice, ci și macrocosmosul căruia îi sunt analoage2 și microcosmosul pentru a cărui utilizare au fost construite, nu așa cum credem ci în conformitate cu gândirea omului primitiv, ale cărui utilități au fost concepute pentru a „satisface nevoile trupului și ale sufletului împreună”. Pentru a înțelege organizarea lui, trebuie să înțelegem mai întâi acel „plan de creație” despre care primii Părinți creștini au vorbit constant ca fiind o „organizare”,3 știind că universul boltit este prima casă care a fost construită vreodată și arhetipul tuturor celorlalte.



Note de subsol:
1 -Die ionische Saule, Bauform oder Symbol, 1933 (Schlusswort).
2 - Cf. W.R. Lethaby, Architecture, Mysticism and Myth, Londra 1892. Lethaby citează pe pagina sa de titlu întrebarea lui Cesar Dalys „Există simboluri care pot fi numite constante; proprii tuturor raselor, societăților și țărilor?” și evident se gândește la propria sa opera ca la un răspuns afirmativ.
3 - Κατ' οἰκονομιαν, celon le plan divine, est pour ainsi dire un terme technique de la langue chretienne" (A. Siouville, “Philosop-huema (de Hippolyte),’' Les Textes du Christianisme VI, Paris (fără dată), t.II, pagina 82, nota 3.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 12 Mar 2023, 07:46 PM

Rămâne de făcut o sinteză finală. Am văzut că în formulările mitologice, verbale și vizuale, puterile pneumatice înaripate, fie că le numim sirene, sfincși, vulturi sau îngeri, conduc sufletul către tărâmurile cerești ale luminii eterice; sufletul însuși nefiind înaripat, se agață doar de purtătorul său. Pe de altă parte, Platon în Fedru vorbește despre sufletul însuși ca și cum îi crește aripi; Philon, în mod similar, vorbește despre sufletele care sunt purificate de atașamentele lumești, care „scăpând ca dintr-o închisoare sau dintr-un mormânt, sunt echipate pentru Eter cu aripi ușoare și ating înălțimile pentru totdeauna” (Somn. 1.139); și deși am concluzionat că Sfinxul, Sirena sau Vulturul apar pe morminte în primul rând ca psihopompe, găsim în Antologia Palantina VII.62 întrebarea adresată Vulturului pe un mormânt: „De ce stai acolo și de ce privești spre casa înstelată a zeilor?” și răspunsul dat: „Eu sunt imaginea (εἴδωλον) Sufletului lui Platon, care a zburat spre Olimp”. În același mod, Dante vorbește despre cei care sunt sau nu „atât de înaripați încât să poată zbura acolo sus” (Paradiso X.74).
În India, la fel, apar ambele formulări; pe de o parte, Vulturul este cel care îl conduc pe Sacrificator, care se ține de el (Taittiriya Samhita III.2.1), prin Gayatri, ale cărui aripi sunt de lumină, cineva ajunge în lumea Sorilor (Pancavimsa Brahmana X.4.5 cu XVI.14.4), pe de altă parte se întreabă, care este soarta celor care ajung până în vârful Arborelui (Vieții), și se răspunde că „înaripații, cei înțelepți, zboară, dar cei fără aripi, cei ignoranți, cad” (Pancavimsa Brahmana XIV.1.12 ,13); înălțat pe aripile sunetului, Sacrificatorul „se cocoață fără frică în lumea luminii cerești, și de asemenea se mișcă” Jaiminiya Upanișad Brahmana III.13.9,10), adică după voie, „căci oriunde ar merge un înaripat, tot ajunge.” (Pancavimsa Brahmana XXV.3.4). Cele două poziții sunt combinate în Pancavimsa Brahmana XIX.11.8, indiferent dacă măsura, așa cum s-a discutat, este descrisă ca înaripată, și Comprehensorul, prin urmare, unul care „fiind înaripat și luminos, frecventează lumile pure”.
De când am scris toate cele de mai sus, am fost încântat să aflu că am fost anticipat, în ceea ce privește Sfinxul, de Clement din Alexandria. „Sfinxul”, spune el, „este un simbol al apărării (ἀλκή) și al asocierii (συνέσις)”1 Stromata V.7.42. În alt loc, el vorbește despre „Sfincșii” egipteni (numiți impropriu, aici, poate pentru prima dată) și îi explică din punctul său de vedere, grecesc, spunând că „egiptenii au ridicat sfincșii înaintea templelor lor, pentru a arăta că doctrina despre Dumnezeul-care-Este este enigmatică și obscură și poate, de asemenea, să arate că ar trebui să iubim și să ne temem de divinitate... pentru că Sfinxul arată imaginea unei fiare sălbatice și a unui ființe umane” (ib. V.5.31). Într-un pasaj mai lung el spune că în timp ce, potrivit poetului Araton, Sfinxul nu este legătura comună a Întregului și circumferința Universului (ἡ τῶν ὅλων σύν δεσις2 καὶ ἣ τον κόσμου.... περιφορά), cu toate acestea poate să fie coarda pneumatică (πνευματικος τόνος) care pătrunde și ține Universul împreună (συνέχων) și că este bine să-l considerăm ca Eterul care ține toate lucrurile împreună și constrânge (πάντασυνέχοντα κας σφίγγουτα), chiar așa cum spune Empedocle:



(τιτὰν Αἰθὴρ σφίγγων περὶ κύκλον ἄπαντα, ib. V.8.48, citând pe Empedocle Fr. [185]); și, în cele din urmă, citează „μάρπτε σφίγξ, κλώψ ἔβυχ θηδόν” despre care spune că a fost o copie scrisă pentru copii, explicând că μάρψαι înseamnă a „prinde” (καταλαβεῖν), și că „prin Sfinx se semnifică Armonia Lumii” (κόσμον ἁρμονία, ib. V.8.49). Tocmai aceasta este concluzia la care ajunsesem în mod independent, în principal printr-o adunare a utilizărilor verbului σφίγγν3 din care provine substantivul „Sfinx”. Am fost conduși să ne gândim la Sfinx ca fiind o manifestare a principiului care unește toate lucrurile într-un nexus comun, și a firului luminos, pneumatic, eteric al Spiritului, prin care Zeul „atrage” toate lucrurile spre Sine printr-o atracție irezistibilă.
Redarea mea a lui ἀλκή este determinată parțial de φοβεῖσθαι a lui Clement din V.5.31, cf. Platon, Protagoras 321 D αἱ Λῖος φυλακὰι φοβεραΐ, parțial prin corelarea cu ἀλκά care califică „Himera care suflă foc” din Euripide, Ion 202-4 și, parțial, prin echivalarea etimologică a lui ἀλκέω, arceo și sanscr. raks din soma-raksas, Gandharva „gardianul Somei”. Redarea literală a lui συνέσις prin „asociere” este determinată în principal de φιλεῖν și αἀρμονία ale lui Clement din V.5.31 și V.8.49, dar nu are ca scop excluderea sensului de „conștiință” în sensul său primar de „con-știință,” sanscr. sam-vitti, sau de a exclude „plinătatea cunoașterii” (ἐπίγνωσις πολλή) despre care Clement spune că este sensul cuvântului „Heruvim” (pe care el îl înțelege prin și „spirite glorificatoare”, cf. Philon, pentru care Heruvim reprezintă ἐπίγνωσις καὶ ἐπιστήμη πολλή, precum și Puterile binefăcătoare și punitive sau creative și regale ale Zeului care sunt emanații ale Logosului (Moise II.97, Fug. 100, Heres 166, Heruvim 26-9). Συνέσις are echivalente sanscrite în sam-sthiti, sam-bhava, sam-astita, sam-adhi, sam-vitti [și] sam-jnana.
Mi se pare că exegeza lui Clement este solidă atât iconografic, cât și filologic, și mai ales atunci când face din Sfinx un simbol în același timp al iubirii și al terorii, chipul uman exprimând dragostea și corpul leonin putere terifiantă. Căci - ținând cont de faptul că Heruvim sunt de fapt reprezentați în arta asiatică occidentală prin perechi de sfincși și că Philon nu distinge serafim de heruvim - Mila și Maiestatea (termenii islamici de mai târziu jamal și jalal) sunt tocmai cele două aspecte ale Logosului care în analiza sa sunt reprezentate Heruvim gardieni ai Vechiului Testament.
Din nou, când Clement înlocuiește „deferență” și „asociere” cu „teroare” și „dragoste”, acestea sunt calități la fel de bine exprimate de cele două părți ale formei compuse. Și în cele din urmă este Logosul unificator ca Spirit, Lumină sau Cuvânt al lui Dumnezeu-care-Este, [care este] median în două moduri, ambele în măsura în care se află (asemeni vârfului unui triunghi în raport cu celelalte unghiuri ale lui) deasupra și între Puterile creatoare-binefăcătoare și Puterile regale-legislative, reprezentate prin Heruvim, împărțindu-i pe ei și pe toți ceilalți opuși unul față de celălalt, și în măsura în care El se află la granița (μεθόπιος) „dintre extremele creatului și necreatului”, acționând ca mediator - rugător în numele omului și ca ambasador în cel al Tatălui și ca Soare, al cărui loc este cel de-al patrulea în mijlocul celor șapte planete. Această centralitate a Logosului Solar corespunde cu cea a Suflului (indianul pranah) sau a Focului Universal (Agni Vaisvanara) sau4 a Soarelui Supernal - nu soarele pe care îl văd toți oamenii, ci Soarele soarelui, lumina luminilor, așa cum Vedele și Platon le exprimă. Mai mult decât atât, luând în considerare verbul σφίγυω din care provine substantivul „Sfinx”, am fost conduși să ne gândim la Sfinx drept o manifestare a principiului care unește toate lucrurile într-un nexus comun și a acelui fir luminos, pneumatic, eteric al Spiritului prin care Zeul „atrage” toate lucrurile spre Sine printr-o atracție irezistibilă.
În cele din urmă [Clement] spune că „prin Sfinx se semnifică Armonia Universului”, „Armonie” aici aproape ca și cum ar fi numele Zeiței și, cu referire la sensul rădăcină al cuvântului, „a uni împreună”, precum dulgherul pe care noi – mai literal – îl numim un „tâmplar”. Nu trebuie să mai spun că Hristos a fost, de asemenea, un „dulgher” (ἁρμοστης) tocmai în acest sens, sau că orice formă a Meșteșugarului „prin care toate lucrurile au fost făcute” trebuie să fie un dulgher oriunde ne gândim la lucrurile din care lumea a fost făcut ca un „lemn” (ὕλη, sau în sanscrită vana). Așadar, Sfinxul, în ciuda feminității sale care corespunde cu cea a „Naturii” divine, poate fi privit ca un tip de Hristos, sau mai precis, ca Porumbelul, ca o figură a Spiritului în mișcare, căci prin aceasta le atrage spre sine. Sfinxul, cu alte cuvinte, este Iubire; și, deși mai degrabă după imaginea Afroditei decât în cea a lui Eros, mama și fiul erau inițial greu de distins în caracter sau funcție. Dacă vă întrebați: „Nu este Sfinxul și simbolul morții?” Trebuie doar să vă amintesc [că] în toate tradițiile Iubirea și Moartea sunt una și aceeași Persoană, sau că Dumnezeu a spus despre Sine în multe scripturi că „Omor și dau viață”?5



În tot ce se schimbă este o moarte. „Nici o făptură nu poate atinge un grad superior al Naturii fără să înceteze să existe” (Sf. Toma d'Aquino). Eterul este învelișul nemuritor al sufletului - corpul său subtil sau glorios.
Când această Perfecțiune a fost realizată, nu se va descoperi că a fost afectată de truda noastră... truda noastră nu a fost esențială pentru ființa Perfecțiunii sale, propria noastră Perfecțiune, ci doar dispozitiv pentru realizarea ei. După cum o exprimă Eckhart: „Când voi intra acolo, nimeni nu mă va întreba de unde vin sau unde mă duc”. Pelerinul obosit a devenit acum ceea ce a fost întotdeauna dacă ar fi știut-o.



Scena lui Cocteau cu Sfinxul

Note de subsol:
1 - Vezi [paragraful următor].
2 - Sineza manuscrisului modificat de Sylbius.
3 - Restul acestui paragraf este o porțiune interpolată a prelegerii „Enigma Sfinxului grecesc”. - Ed.]
4 - Interpolăm din nou o parte din prelegerea despre „Sfinx” pentru a completa acest paragraf. - Ed.]
5 - Ultimul nostru paragraf păstrează în totalitate ultimul paragraf din prelegerea despre „Sphinx”. - Ed.]

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 12 Mar 2023, 11:46 PM

Dimensions, modes et degrés de l'Etre Divin