Indiferent ce fundamente pot sau nu exista în ceea ce priveşte credinţa într-un potop istoric, doctrina manvantaraşilor este, la fel cea a kalpaşilor, o parte esenţială a tradiţiei hinduse, care nu mai poate fi explicată prin nici un eveniment istoric ca în cazul îngerilor vedici explicaţi prin deificarea eroilor.
Legenda potopului aparţine unei tradiţii mai vechi decât orice redactare sau referinţă indiană, mai veche decât Vedele (a nu se confunda punctul de vedere avut aici în vedere cu cel esenţial: Vedele fiind eterne) în forma lor prezentă; aceste redactări indiene trebuie să fie gândite ca având, la fel ca şi în cazul versiunilor: sumeriană, semitică şi probabil cea eddică, o sursă comună, corespondenţele fiind atribuite nu „influenţei” ci transmisiei prin moştenire de la o sursă comună.
„Potopurile” sunt o trăsătură normală şi recurentă a ciclului cosmic, de exemplu: perioada (para) unei vieţi a lui Brahma numărând 36.000 kalpaşi, sau „zile” de timp angelic. În particular, naimitikapralaya la sfârşitul fiecărui kalpa (încheierea unei „zile” de timp angelic, şi echivalent „Judecăţii Ultime” din creştinism), şi prakritikapralaya, la sfârşitul de viaţă a unui Brahma (încheierea unei „zile” de Timp Supernal) sunt în mod esenţial descompuneri (disoluţii) ale existenţelor manifestate, în potenţialitatea lor nedeterminată, Apele; şi fiecare ciclu de manifestare reînnoit este producere în „ziua” următoare, a formelor latente ca potenţialitate în noianele de ape ale rezervorului fiinţei.
În fiecare caz, seminţele, ideile, sau imaginile manifestării viitoare, persistă pe timpul intervalului sau intra-Timpului disoluţiei, pe un plan mai înalt de existenţă, neafectate de distrugerea formelor manifestate. Simbolismul cronologic, inevitabil din punct de vedere empiric, nu poate fi gândit ca şi caracterizând actualitatea atemporală a tuturor posibilităţilor de existenţă în prezentul indivizibil al Absolutului, căruia întreaga multiplicitate este oglindită într-o singură imagine. Atunci nu poate fi nici o distrugere a lucrurilor aşa cum sunt ele în Sine, ci doar a lucrurilor aşa cum sunt în ele însele, eternitatea, sau mai degrabă atemporalitatea ideilor este o necesitate metafizică.
De aici, într-adevăr, concepţia unui alt tip de transformare, atyantikapralaya, disoluţia absolută sau supremă, de îndeplinit de către individ, când sau oriunde poate fi, ca şi Realizare: când, prin nimicire de sine un om efectuează pentru el însuşi transformarea lucrurilor aşa cum sunt în ele însele, şi le ştie doar aşa cum sunt în Sine, el devine astfel nemuritor – nu în mod relativ, aşa cum sunt devaşii, durând doar până la sfârşitul Timpului – ci în mod absolut, ca independent de timp şi orice altă contingenţă. Ideile (imaginile, tipurile) în chestiune nu sunt în mod exact ideile platoniciene, ci idei sau tipuri ale activităţii, cunoaşterii şi fiinţei Sinelui constând din act pur; în simbolismul cronologic eficacitatea creativă a lor este exprimată în termeni precum adrsya sau apurva karma, „consecinţă latentă” sau „nevăzută”.
Crearea cosmosului (Brahmânda) la începutul unui para, şi recrearea elementelor distruse ale cosmosului la începutul fiecărui kalpa, sunt munca lui Brahma (Prajapati), Tatăl-A-Toate, o tot mai apropiată geneză şi ghidare a umanităţii în fiecare kalpa şi manvantara este produsă de către un Patriarh (pitr) al străbunilor angelici, şi desemnat ca Manu sau Manus. În fiecare kalpa există 14 manvantara, fiecare prezidat de către un Manu individual ca progenitor şi legislator (cel care înmânează Legea); aşa şi rsis, Indra şi alţi (karma-)devaşi sunt indivizi fiecărui manvantara.
Primul Manu al prezentului kalpa a fost Svayambhuva, „copilul lui Svayambhu (Cel ce subzistă prin sine însuşi)”; al şaptelea şi actualul Manu este Vaivasvata, „copilul Soarelui”. Fiecare Manu este un supravieţuitor conştient şi determinat al precedentului manvantara, şi prin el, tradiţia sacră este păstrată şi transmisă. Manu particular avut în vedere nu este întotdeauna specificat în texte, şi în asemenea cazuri trebuie în mod general înţeles că referinţa se face la actualul Manu (Vaivasvata).
Nu este specificat în mod expres faptul că un potop apare la încheierea fiecărui manvantara, dar asta trebuie înţeles pe baza analogiei potopului în legătură cu Manu Vaivasvata, şi a analogiei „potopurilor” mai mari care marchează încheierea unui kalpa, dar în timp ce în ultimul caz principiul de continuitate este dat de Ipostaza creativă, plutind întinsă şi adormită pe suprafaţa apelor, sprijinită de Naga „Eternitate” (Ananta), în cazul disoluţiei parţiale sau scufundării formelor manifestate, care are loc la sfârşitul unui manvantara, legătura este dată prin călătoria lui Manu într-o arcă sau vas de apă.
Se poate observa că aceasta este în mod esenţial o călătorie sus-jos pe panta (pravat) cerului mai degrabă decât o călătorie către… şi de la… (pe ape), şi foarte diferită de călătoria devayana, care este continuu către în sus şi către un ţărm, deci unde nu există nici întoarcere. Nu se specifică durata cronologică a potopului şi a călătoriei lui Manu. Din analogia cu pralayaşii mai mari, o durată egală cu cea a precedentului manvantara trebuie avută aici în vedere, dar o analogie mai plauzibilă este poate de găsit în „crepusculii” yugaşilor, şi asta ar sugera o relativ mult mai scurtă perioadă de scufundare.
În ceea ce priveşte adâncimea potopului, există o informaţie mai bună. Mai întâi este evident că dizolvarea (disoluţia) formelor manifestate, la încheierea manvantara-ului va fi mai puţin în manieră cosmică decât cea, numită a celor „Trei Lumi”, care are loc la încheierea unui kalpa, şi acest lucru va însemna în mod necesar că în cazul dizolvării „Celor 3 Lumi”, Svar (cerul „olimpian”) cel puţin, şi probabil de asemenea Bhuvar (sferele „atmosferice”) sunt scutite de scufundare, se ştie că în orice caz Dhruva (Steaua Polară) rămâne neafectată pe durata unui kalpa.
Pământul (bhur) este scufundat complet. Acum, călătoria unui Manu, în mod tipic un Patriarch (pitr, observaţi aici componentele „pitr” şi „arc(ă)” din termenul Patriarch), este un caz special al Călătoriei Patriarhale (pitryana), fiind o călătorie către şi de la „Lună”, aceia care călătoresc în mod regulat pe această rută fiind Patriarhii (desemnaţi în mod colectiv prin termenul „pitaras”), şi Profeţii (rsayah) „descendenţii pofticioşi” (praja-kamah).
Astfel, Potopul, în care vasul lui Manu este purtat în sus, trebuie să se ridice cel puţin la nivelul sferei Lunii, deşi nu este necesar să se presupună că Luna însăşi este scufundată. În timp ce e exclus faptul că apele potopului ar trebui să se extindă până la cerurile empireene, Mahar-loka sau dincolo, există un bun motiv de a presupune că în creşterea către nivelul Lunii, apele potopului trebuie să atingă de-asemenea ţărmurile cerurilor olimpiene (Indra-loka, deva-loka).
Dar, cu toate că Indra-loka sau deva-loka este văzută ca o staţie, nu a Călătoriei Patriarhale (pitryana), ci a Călătoriei Angelice (devayana), nu se poate nega faptul că Indra-loka este în mod continuu gândită ca un loc al răsplatei morţilor merituoşi1, războinicilor în particular, care rezidă aici bucurându-se de societatea apsarasas şi alte plăceri până când în decursul timpului revin la rându-le către condiţiile umane.
Când se spune că efectul latent al Lucrărilor rămâne eficient pe parcursul unui kalpa (Vişnu Purana), reiese din faptul că ocuparea oficiului lui Indra durează doar pe perioada unui manvantara2 (de aici un kalpa poate fi la fel de bine numit o perioadă de 14 indraşi precum sau o perioadă de 14 manuşi) că răsplata în Indra-loka în general, trebuie să fie de aceeaşi durată; de aceea la începutul oricărui manvantara, trebuie ca un descendent general al Lumii Angelice să fie iniţiat. Este clar că cele 2 Lumi, Indra-loka sau deva-loka şi Luna ca pitr-loka, sunt dpdv psihologic echivalente, ambele fiind staţii ale răsplatei Lucrărilor kamya, de fapt, Patriarhii sunt referiţi în mod obişnuit ca bucurându-se de Soma în compania Îngerilor, şi este specificat în Valakhilya că Manu bea din Soma în compania lui Indra.
Se poate exprima situaţia prin a spune că în timp ce Luna este în mod firesc pitr-loka din punct de vedere brahmana (sacerdotului), ca domiciliul postum al „acelora care venerau o credinţă în sacrificiu, merit şi datul de pomeni”, Indra-loka sau deva-loka este în mod firesc casa morţilor din punct de vedere kşatriya, al războinicului. Şi dacă Indra-loka este amintită doar ca o staţie a devayana, asta se datorează faptului că ea reprezintă de fapt o staţie din care nu există doar necesitatea întoarcerii pentru cei care au îndeplinit doar Lucrările, ci şi posibilitatea trecerii prin Soare către cerurile empireene, în cursul Krama mukti şi fără întoarcere, în cazul celor „care înţeleg asta şi în pădure venerează cu adevărat” (Brhadâranyaka Upanisad, VI, 2, 15).
Când se spune în Rg Veda X, 14, 17 că cei doi regi pe care morții îi întâlnesc ajungând în Cer nu sunt Indra și Yama, ci Varuna și Yama, adică Varuna în cazul Călătoriei Angelice (deoarece cel care a atins nivelul apelor cerești se confruntă cu posibilitatea ca viitorul să fie numai în condiții cerești) și Yama în cazul Călătoriei Patriarhale, se poate presupune că Indra (-loka) este omis ca fiind doar o etapă în drum spre Varuna.
Acum, privitor la Yama, deoarece el este fratele lui Manu (Vâivasvata) actual, trebuie înțeles că „Yama” implică întotdeauna Yama unei anumite manvantare. Yama și Manu, ambii Patriarhi desemnați (pitr), sunt contrari în această privință, Yama fiind primul om care a murit a fost, de asemenea, primul care a aflat calea către lumea cealaltă, cu alte cuvinte, care trasat ieșirea de pe calea pitryana și, prin urmare, în calitate de prim colonizator a devenit rege și conducător al tuturor celor care l-au urmat, Manu este în același timp ultimul și singurul supraviețuitor al omului anterior vantara și progenitor și legiuitor în prezent.
Modul lui Hillebrandt (Vedische Mythologie, I, 394; II, 368 etc.) de a-l vedea pe Yama drept conducător originar al sferei Lunii, probabil la un moment dat pur și simplu zeul Lunii, tărâmul sau paradisul său fiind în mod specific cel al morților, este acceptabil în mod natural. În orice caz, într-un fel sau altul, Yama și Luna sunt priviți ca despărțitori între morți, întâlnindu-și calea (Yana) în funcție de calificarea lor prin Lucrări sau prin Înțelegere. Această „judecată” este exprimată în mod excepțional în Kausitaki Upanisad, I, 2, ca o selecție efectuată chiar de Lună, care este ușa lumii cerești3. Mai caracteristic, împărțirea este realizată de cei doi câini ai lui Yama, Sabala și Syâma („Irizant” și „Întunecat”) care corespund Soarelui și Lunii, așa cum argumentează Bloomfield (Journal of the American Oriental Society, XV, 171 ) cu referire la Rg Veda X, 14, 10; și acest lucru este susținut de Prasna Upanisad I, 9 și 10 (și Comentariul lui Sankarâcarya), în care Soarele considerat ca o stație pe calea devayana nu este doar într-un sens pasiv impasibil față de cei lipsiți de Înțelegere, ci și în sens activ o barieră (nirodha) împiedicând pe cei necalificați să treacă spre un paradis (amrtam âyatanam) de unde nu mai există întoarcere. De altfel, acest lucru ne permite, de asemenea, să stabilim corespondența Îngerului ebraic cu Sabia Arzătoare cu Soarele Vedic prin intermediul nirodha; „Sabia în flăcări” fiind arma naturală a Îngerului, în virtutea caracterului său solar. Se poate remarca și analogia pitryâna cu scara lui Iacov.
În timp ce Înțelegerea parțială care constituie vasul Călătorului în Călătoria Angelică îl absolvă de necesitatea revenirii la condițiile corporale umane, efectul latent al Lucrărilor necesită un curs de întoarcere în cazul Călătoriei Patriarhale. Cu alte cuvinte, pitryana este o reprezentare simbolică a ceea ce se numește acum doctrina reîncarnării și este legată de noțiunea de cauzalitate latentă (adrsta sau apûrva). Caracterul pur simbolic al întregii concepții este cu atât mai evident cu cât reflectăm că din punctul de vedere al Adevărului și în Prezentul absolut, nu pot exista distincții de cauză și efect; și că ceea ce se spune adesea despre „distrugerea karmei”, sau mai corect o distrugere a efectelor latente ale Lucrărilor, efectuată prin Înțelegere și implicând mukti, nu este într-adevăr o distrugere a unor cauze valabile (ca și cum ar fi fost posibil a face ceea ce nu a fost sau a concepe orice potențialitate de a fi nerealizată în Sine), ci pur și simplu o Realizare a identității „cauzei” și „efectului”.
Trebuie înțeles în mod similar cu referire la desemnarea stărilor ființei în termeni spațiali, de exemplu ca „Soarele” sau „Luna”, că acestea nu mai trebuie luate literal adică referindu-se la luminariile vizibile ci sunt denumirile analoage ale stărilor ființei ca faze ale timpului, de exemplu cele ale luminii sau întunericului de paisprezece zile, cf. Patina Upanisad I, 12. Nu pare, de fapt, că tradiția vedică propune cu adevărat vreo doctrină a reîncarnării în sensul extrem de individual și literal budist, jaina și modern, nici în orice caz o revenire individuală la condiții identice4, cum ar fi cele a oricărei manvantare, ci doar o revenire la condiții analoage în altă vârstă, manvantara sau kalpa, după caz. Despărțită astfel de o interpretare prea literală, doctrina vedică (upanișadică) a „reîncarnării” are o anumită asemănare cu concepțiile moderne ale „eredității”: vorbim și despre continuitatea „plasmei-germene”, despre „gene” relativ veșnice, și posibilitatea să reapară la orice descendent caracteristicile unui strămoș îndepărtat; știm prea bine că „Omul se naște ca o grădină gata plantată și însămânțată”, și puțini dintre noi pot oricând să renunțe la convingerea că „un om primește ceea ce îi vine”.
Un alt punct important în acest sens: în timp ce punctul de vedere vedic presupune în mod necesar o nemurire, adică atemporalitatea, a tuturor potențialităților ființei în mod tipic subzistente în Sine (și acest lucru poate fi gândit din punctul de vedere al Sinelui ca o existență eternă în imaginea lumii nu doar a fiecărui individ, ci a fiecărui act al fiecărui individ pe orice plan al ființei), o astfel de nemurire nu trebuie în niciun caz considerată ca o nemurire din punctul de vedere al oricărei conștiințe individuale. Este destul de clar evidențiat faptul că atât nemurirea relativă a Îngerilor, cât și nemurirea absolută a Realizării sunt condiții care sunt în întregime dependente de efortul individual; sau așa cum este exprimat dintr-un punct de vedere mai limitat în tradiția creștină, fiecare individ trebuie să își realizeze propria mântuire.
Nu poate exista „nemurire” pentru monada individuală care nu a dobândit un „suflet” prin îndeplinirea cuvenită a Lucrărilor, sau a realizat Sinele, fie parțial ca și Călător sau în întregime ca Înțelegător. În ceea ce privește ființele infra-umane, „creaturile mici, care se întorc încontinuu” despre care se spune „Fii născut și mori”, a lor este o „a treia stare”; cursul lor este efemer, nici al devayana, nici al pitryana, deși nu este exclusă posibilitatea ca și chiar un animal în circumstanțe speciale să dezvolte o conștiință cu valoare de supraviețuire. Și în ceea ce privește acele ființe umane în formă, dar atât de puțin omenești în natură, încât nu realizează nici măcar virtuozitatea (kausalya) în Lucrări, se spune că Psyche-ul renaște în pântece animal sau, alternativ, se pierde. De aici (desigur numai din punct de vedere uman, neexistând o superioritate a unei stări asupra alteia în ochii Sinelui) importanța primară a nașterii în formă umană; căci aici și acum se stabilește dacă individul va moșteni sau nu Viața Eternă sau cel puțin o posibilitate reînnoită de a câștiga Viața Eternă. Mai mult, Veda este corpul Adevărului în care este expusă calea vieții; iar acest Adevăr, etern în conștiința Sinelui (fără distincție între „cunoaștere” și „ființă”), este transmis așa cum a fost „auzit”, printr-o succesiune de Profeți (rsayah) de la manvantara la manvantara.
În timp ce pitryana se manifestă astfel în succesiunea manvantarelor, devayana este în primul rând un curs în care individul este extras din ce în ce mai departe de „furtuna fluxului lumii” (Eckhart, ed. Evans, I, 192), cei care călătoresc cu nava cunoașterii în mod normal „nu se mai întorc niciodată” (punar na avartante). Singura excepție de la aceasta este cazul unui avatara, a cărei întoarcere sau descindere este într-adevăr inevitabilă, ca și cea a Patriarhilor, dar cu această diferență că în acest caz necesitatea apare dintr-un angajament de sine pur voluntar (așa cum reiese atât de clar în cazul Bodhisattvas, a căror apariție ca Buddha este o consecință a pranidhana anterioare) și cu această distincție suplimentară, că în astfel de cazuri descinderea nu este atât o întruchipare reală sau o supunere neajutorată la condițiile umane, cât o manifestare (nirmana) care nu încalcă centrarea conștiinței în starea superioară a ființei din care are loc avatarana. În cazul unei avatarane a Domnului Suprem, aceasta trebuie gândită ca un act imediat de voință sau de har5; și aici a fortiori trebuie invocată doctrina nirmana sau cea a încarnării doar parțiale (amsa).6
Am văzut că fiecare trecere de la o stare a ființei la alta, deși formal „moartea din nou” (punar mrtyu), este avută în vedere din punctul de vedere vedic ca trecerea de la o stație la alta a unei călătorii pe marea vieții. Această mare poate fi concepută ca având o suprafață orizontală atât timp cât atenția noastră se limitează la oricare și aceeași stare a ființei; ori de câte ori este implicată o schimbare de stare, ca în Călătoriile Angelice sau Patriarhale, suprafața mării vieții este în mod necesar concepută ca o pantă sau o formă limitativă a unei succesiuni de grade care conduc în sus sau în jos, după caz, și ca de la o vale la o înălțime și invers. Panta, abruptul sau înălțimea este denumită pravat, spre deosebire de nivat, coborâre sau adâncime. Pravat este întâlnit frecvent în Rg Veda și Atharva Veda. Aici va fi suficient să menționăm Atharva Veda VI, 28, 3, unde se spune că Yama a fost primul care a atins pravat, arătând calea pentru mulți; ibid., X, 10, 27, unde se spune că abrupturile sunt șapte la număr, evident cu referire la cele șapte planuri ale ființei, adică „cele trei Lumi” și cele patru ceruri empireene, Mahar, Janas, Tapas și Satyam; și ibidem, XVIII, 4, 7, unde se spune că traversarea vadurilor (tirtha) a marilor abrupturi se face prin intermediul Lucrărilor sacrificiale ale celor vrednici. Toate acestea sunt în concordanță cu Călătoria Angelică a iluminatului din corabia Înțelegerii și Călătoria Patriarhală a celor a căror corabie o constituie Lucrările.
Concepția mării vieții ca fiind un ocean și a „suprafeței” sale ca fiind o pantă explică în continuare o mare parte din terminologia călătoriilor postume și cea a unui Manu. De exemplu, atingerea nivelului oricărei stări a ființei, un port de escală în călătorie, este considerată ca o acostare în port: prin urmare, în Atharva Veda XIX, 39, 7, unde există o aluzie la Călătoria Angelică, nava cerului este prevăzută cu o parâmă aurie (bandhana), iar noțiunile corespunzătoare se găsesc în Satapatha Brahmana I, 8, I, 6 la comanda lui Manu, vrkse nävam pratibandhisvataram, „leagă nava de un arbore", în Mahâbhârata III, 187, 48 „leagă nava de vârful Himalaya”, și III, 187, 50 nau-bandhana „legare a navei” care denotă vârful Himalaya, acolo unde nava lui Manu face tărâm atunci când Potopul se calmează. În același mod, concepția unei pante sau „sus” contrastând cu un „jos” explică utilizarea constantă a prefixului verbal ava-, „jos”, ori de câte ori se are în vedere o coborâre pe marea vieții, ca în Atharva Veda XIX. , 39, 8, unde se spune că pentru aceia (călători pe devayâna) care „văd nemurirea” nu există „nici o alunecare în jos”, na'avaprakhrahsana8, și Satapatha Brahmana I, 8, l, 7, unde coborârea arcei lui Manu este numită avasarpana, cu același sens de „alunecare în jos”.
Paralela generală cu tradiția biblică este foarte apropiată; relatarea creației din Geneză corespunzând creației la începutul actualului kalpa, cea despre Potop și Noe, Potopului și lui Manu Vâivasvata. Cu toate acestea, Manu nu se crede că ia cu el în arcă o soție și perechi de creaturi după felul lor; cu alte cuvinte, aparatul versiunii ebraice în acest sens este mai mecanic.
Manu este un progenitor al omenirii în sensul că toți oamenii sunt din sămânța lui Manu; și întrucât reîncarnarea Patriarhilor nu se face dintr-odată, ci zi de zi în cursul natural al evenimentelor, trebuie înțeles nu că au descins din arca lui Manu la propriu, ci prin pitryana în conotația sa generală, genealogia lor din Manu fiind parcă implicită și prin virtute seminală. Nașterea lor efectivă de la o zi la alta este descrisă într-o oarecare măsură obscur în diferite relatări ale revenirii la Călătoria Patriarhală ca o coborâre a rasa cu ploaia și o evoluție ulterioară.
Götterdämmerung din tradiția Edda și restaurarea ulterioară a lumii pot reprezenta, de asemenea, tradiția originală a unui potop la sfârșitul unei perioade a lumii: în Völuspa, expresii precum vepr oll valynd, ragna rok, verold steypesk, skelfr Yggdrasels, snysk uormongandr, himenn klofnar, urmată de Sér upp koma opro sinne forth Or aegre ipjagroena... sas a fjalle fiske veiper, și adunarea lui Aesir care amintește de dinarul fornar, toate descrieri paralele apropiate celor indiene despre sfârșitul unei ere a lumii și restaurarea ulterioară. Descoperirea gollnar toflor paers i ârdaga âtta hofpo amintește de versiunea Berosus a legendei potopului (Cory, Ancient fragments, London, 1832, 26ff.) în care o istorie a începutului, desfășurării și încheierii tuturor lucrurilor (o adevărată Purâna!) este îngropată la Sippara înainte de scufundarea pământului și găsită din nou după potolirea potopului iar apoi făcută din nou cunoscută omenirii. Isus (Pace lui!) a spus: „Nu sunt incapabil să înviu morții, dar sunt incapabil să aplic un remediu nebunului”.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 27 Dec 2022, 12:58 AM

Note de subsol:

1 - „Merituoși”, de exemplu datorită primirii recompensei pentru Lucrările kamya, deși nu calificați prin Înțelegere fie pentru eliberarea graduală, fie pentru cea imediată (mukti).
2 - Cei care, ca indivizi, țin de o anumită manvantara sunt Îngerii care prezidează (devâh), Profeții (rsayah) și Manu și descendenții săi, adică regii și alți oameni. Îngerii în chestiune nu pot fi desigur concepuți ca fiind unii de ordinul ajânaja („prin naștere”, de exemplu Kâmadeva), ci din clasa karma, deținând poziții la care o calificare prin Lucrări îi îndreptățește; și dintre acești karma-devah sau Îngeri ai Lucrărilor, șef este Indra. Prin urmare, este în mod constant presupus că un individ care se pregătește în mod corespunzător aici și acum poate deveni Indra (sau pentru care contează chiar și Brahma) pentru o epocă viitoare; iar gelozia este deseori atribuită Îngerilor cu referire la cei care le vor succeda astfel în funcție. Există o anumită inconsistență a detaliului, deși nu de principiu, ca între Vișnu Parana H, Ch. 8, unde se spune că „nemurirea” Îngerilor înseamnă o supraviețuire fără schimbare de stare până la sfârșitul kalpa-ului, și ibid. III, Cap. 1 unde durata de viață a unui Indra și a altor (karma) Îngeri este limitată la manvantara. În orice caz, viziunea hindusă a naturii puterilor angelice este identică cu cea a teologiei creștine ortodoxe, cf. Sf. Grigorie și Sf. Augustin, „Angelus nomen est officii, non naturae”; pentru asta, și denumirea de deva, prin „Înger”, a se vedea studiul meu, „On Translation: Maya, Deva, Tapas,”, din Isis, Vol. XIX, nr. 55, 1933.
3 - Cf. Brhadaranyaka Upanisad UI, 1, 6, unde Luna, atinsă prin eficacitatea preotului Brahmana, identificat acum cu Intelectul, este la rândul său identificat cu Intelectul, Brahman, „eliberare completă”.
4 - O repetare exactă a oricărei experiențe trecute ar fi de neconceput metafizic, deoarece orice două experiențe identice privite din punctul de vedere al prezentului absolut, în care toate potențialitățile ființei sunt realizate simultan, trebuie să fie una și aceeași experiență. Metafizica afirmă caracterul unic al fiecărei monade și tocmai această unicitate îl face pe individ de necunoscut așa cum este în el însuși, deși inteligibil așa cum este în și al Sinelui.
5 - Ca în Bhagavad Gita, passim.
6 - La fel cum din punct de vedere creștin nu se presupune că întreaga ființă a Fiului a fost prin faptul Întrupării încarcerată în pântecele Mariei.
7 - O considerație generală a simbolismului tradițional ne-ar determina să identificăm această „pantă” cu pasul unei spirale având ca centru axa verticală a universului; sau ca cea a filotaxiei Arborelui Vieții.
8 - Acest cuvânt, despărțit nava prabhramsana a fost la un moment dat interpretat ca echivalent cu nau-bandhana, dar acest lucru a fost respins pe bună dreptate din motive gramaticale și de altă natură. Pasajul din Atharva Veda nu se referă la coborârea arcei lui Manu, ci este o referință întâmplătoare la o călătorie în sus pe devayana.

Deci potopul nu se referă la o inundație ci la o călătorie pe pantele in zig-zag ale Cerului (Apelor Superioare)...



Acest topic a fost editat de shapeshifter: 27 Dec 2022, 01:29 AM

Livre audio -7- FIN- Le déluge dans la tradition hindoue - Ananda K.Coomaraswamy