Deci, de ce mintea unora plecati pe la alte religii n-a putut pricepe crestinismul?

Ha?

Acest topic a fost editat de Rehael: 19 Jul 2009, 08:38 PM

aşa deci.. no zi!

----------
Deci, de ce mintea unora plecati pe la alte religii n-a putut pricepe crestinismul?
----------
iegzemple?

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 19 Jul 2009, 08:40 PM

Deci povesteste.

Ce ti-a adus in plus alta religie inafara de textele alea sforaitoare si inzorzonate in limbaj academic pe care le trantesti peste tot? Cumva satisfacerea gustului pentru asa ceva?

Intelepciunea e savoare: ea inseamna a gusta din cunoasterea Celui cu totul altul. Credinta inseamna certitudinea ca aceasta cunoastere e nesfarsita, ca savoarea ei e inepuizabila.

Pai, ia zi, o "cunoastere" nu ar trebui sa aiba si aplicabilitate practica ca sa fie cu adevarat intelepciune?? Adica, vreau sa spun ca poti avea pretentia ca ai inteles anumite lucruri foarte bine, doar daca aplicandu-le actionezi in binele tuturor. Ce zici de asta?

Am o poveste despre cei plecati la alte religii care nu au inteles religia in care au fost botezati. Un suflet de care eram legat a hotarat la un moment dat sa treaca cu arme si munitii la crestinii iehovisti, am incercat sa-l inteleg, sa-l sprijin, atat cat am putut, dar s-a "botezat" si a inceput sa-mi faca fel de fel de propuneri referitoare la noua religie. Refuzul meu a fost catalogat drept un afront, desi eram crestini, Biblia fiind "aproape" comuna, asta aveam sa aflu mai tarziu, l-am ascultat din respect timp de mai multi ani, am ascultat rugaciunile sale la masa, zi de zi, am fost la templul lui Yehova, incercand sa inteleg ce l-a facut sa se lepede de credinta sa. Am hotarat ca este timpul sa pun capat diplomatiei in momentul in care mi-a spus ca de fapt a fost ales intre cei care vor fi salvati si ca a devenit un fel de "calugar" al sectei, bisericii, respective. Totul s-a terminat abrupt, fara regrete, cu renuntarea la toate amintirile bune sau rele pe care le-am petrecut impreuna. Acum la ani de la aceasta despartire stau si ma gandesc, ce la fortat pe acest suflet sa renunte la credinta stramosilor sai si sa apuce calea unei credinte inventate, nu am aflat raspuns la aceasta intrebare, desi suntem crestini, nu inteleg nici azi de ce a trebuit sa renuntam la relatia noastra doar ca unul dintre noi nu a acceptat sa devina parte a credintei ceiluilalt.

nu spera să faci bine altora până nu-ţi faci ţie un bine: şi cel mai mare bine pe care ţi-l poţi face e să ieşi din samsara...

------------
Am o poveste despre cei plecati la alte religii care nu au inteles religia in care au fost botezati. Un suflet de care eram legat a hotarat la un moment dat sa treaca cu arme si munitii la crestinii iehovisti, am incercat sa-l inteleg, sa-l sprijin, atat cat am putut, dar s-a "botezat" si a inceput sa-mi faca fel de fel de propuneri referitoare la noua religie. Refuzul meu a fost catalogat drept un afront, desi eram crestini, Biblia fiind "aproape" comuna, asta aveam sa aflu mai tarziu, l-am ascultat din respect timp de mai multi ani, am ascultat rugaciunile sale la masa, zi de zi, am fost la templul lui Yehova, incercand sa inteleg ce l-a facut sa se lepede de credinta sa. Am hotarat ca este timpul sa pun capat diplomatiei in momentul in care mi-a spus ca de fapt a fost ales intre cei care vor fi salvati si ca a devenit un fel de "calugar" al sectei, bisericii, respective. Totul s-a terminat abrupt, fara regrete, cu renuntarea la toate amintirile bune sau rele pe care le-am petrecut impreuna. Acum la ani de la aceasta despartire stau si ma gandesc, ce la fortat pe acest suflet sa renunte la credinta stramosilor sai si sa apuce calea unei credinte inventate, nu am aflat raspuns la aceasta intrebare, desi suntem crestini, nu inteleg nici azi de ce a trebuit sa renuntam la relatia noastra doar ca unul dintre noi nu a acceptat sa devina parte a credintei ceiluilalt.
-------------
a fi născut într-o religie ţine mai ales de părinţi... a vedea alte religii ca fiind expresii ale aceluiaşi Adevăr e „mai multe”...
ca să treci la alte religii nu e nevoie să te converteşti... e de-ajuns să ai vocaţia pentru asta...

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 26 Jul 2009, 10:56 PM

Schimbi vorba ca nu-ti convine, dar tot in paguba iesi. Tu n-ai decat sa astepti pana la "iesire", dar pentru un crestin e curata pierdere de vreme, pentru ca stie ca trebuie sa faca binele, fara sa astepte recompensa, de cate ori are ocazia, fapte care ii asigura drumul, cu ajutor de Sus, atat spre iesirea din samsara cat si spre intrarea in rai. Cu toate acestea un crestin isi va recunoaste limitele si nu se va umfla in pene pentru fericitele intamplari cand a putut fi de ajutor. Pentru ca este foarte trist sa nu poti face nimic, crestinul multumeste cand reuseste sa faca ceva bun.

eu nu schimbam vorba... asta înţelegi tu când nu pricepi ce zic: ieşirea din samsara e acum... e cel mai mare bine pe care-l poţi face... dar iar n-am chef să-ţi explic...

----------
atat spre iesirea din samsara cat si spre intrarea in rai.
----------
aha deci întâi ieşi din samsara după aia te aşteaptă raiul.... muahahhahahhahaha...

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 27 Jul 2009, 02:25 PM

Nu te pricepi, nu ca n-ai chef.
Iar de schimbat vorba chiar ai schimbat-o. Pentru ca daca tot ai despica firul in patru de cate ori ai face cate ceva, chiar nu ai mai face nimic, si sa pui mereu la indoiala faptele nu mi se pare un lucru chiar de folos. Ar insemna ca ai fi tare confuz in ceea ce priveste binele si raul. Macar cat de cat si tot trebuie sa nimeresti una, doua acolo...
Tu ai impresia ca numai cei care folosesc regulat cuvantul samsara ar fi la curent cu ceea ce se doreste sa fie exprimat prin el, de aceea l-am folosit numai si numai pentru tine. Iti dau o veste... buna ; si crestinismul si iudaismul si islamismul, religiile care au ca fundament respectarea celor zece porunci, exact acelasi lucru urmaresc in ceea ce priveste sufletul omului. Dar o sa te las sa-ti mai framanti singur oleaca creierii pe ideea asta. Cert este ca unora le-a placut mai mult sa actioneze mai repede decat a sedea si a cugeta; posibil si din pricina evenimentelor conjuncturale...

ia dezvoltă tu creştine problema răului şi a binelui... hai... ai cuvântul... de ce există răul în lume dacă Dzeu e perfect?

Acest topic a fost editat de andra_v: 29 Jul 2009, 10:26 AM

Pai daca tu nici macar atata lucru nu stii, e clar...

de ce există răul în lume dacă Dzeu e perfect?

Exista lucruri mult mai simple pe care nu le poti intelege... cu mintea, cu intelectul de care faci atata caz, si exista lucruri mari pe care le intelegi doar cu inima. Dar prin asta nu vreau sa spun ca neaparat ti se va dezvalui raspunsul adevarat la intrebare. Poate ca pentru linistea sufletului tau vei avea (sau probabil deja ai) un raspuns, in orice caz, nu de la mine pentru ca pe mine nu ma framanta problema. Ni s-a relatat cum a aparut raul, dar mai departe ar insemna sa-l judec pe Dumnezeu, exact cum a facut raul, daca as incepe sa-mi pun problema in felul tau. Sau chiar daca m-as lansa numai intr-un sir de speculatii "nevinovate" nu cred ca as avea alt castig decat gustul neplacut al penibilului.

Starea pe care mi-o doresc in asemenea situatii este cea sugerata in psalmul 130:
"Psalmul 130
1. Doamne, nu s-a mândrit inima mea, nici nu s-au înălţat ochii mei, nici n-am umblat după lucruri mari, nici după lucruri mai presus de mine,
2. Dimpotrivă, mi-am smerit şi mi-am domolit sufletul meu, ca un prunc înţărcat de mama lui, ca răsplată a sufletului meu.
3. Să nădăjduiască Israel în Domnul, de acum şi până în veac!"

------------
Ni s-a relatat cum a aparut raul, dar mai departe ar insemna sa-l judec pe Dumnezeu, exact cum a facut raul, daca as incepe sa-mi pun problema in felul tau. Sau chiar daca m-as lansa numai intr-un sir de speculatii "nevinovate" nu cred ca as avea alt castig decat gustul neplacut al penibilului.
------------
„Păcatul” înseamnă separare de Centrul Divin, separare care se vede în atitudine şi faptă, esenţa păcatului e de a uita Absolutul. Păcatul exprimă o atitudine a inimii. Copacul interzis din Biblie era acela discernământului între „bine” şi „rău”, dar acum, acest discernământ, sau diferenţă, ţine de chiar natura Fiinţei, adică sursa sa nu este în creatură. Însă, a revendica acest discernământ pentru creatura însăşi înseamnă a dori să fim egali cu Creatorul, şi asta e chiar rădăcina păcatului, a întregului păcat. Păcătosul decide ce e bine, în funcţie de natura lucrurilor, se amăgeşte cu privire la lucruri şi pe el însuşi, de aici căderea, care nu este altceva decât reacţia realităţii.

ps: mestecă bine creştine ce scrie cu roşu...

---------
Exista lucruri mult mai simple pe care nu le poti intelege... cu mintea, cu intelectul de care faci atata caz, si exista lucruri mari pe care le intelegi doar cu inima.
---------
btw: pt. cultura ta generală: inimă=intelect, centrul fiinţei tale e inima (intelectul, spiritul)... există ceva în suflet increat şi de necreat...
http://www.scribd.com/doc/11185852/Andrei-Plesu-Despre-inima


Ce este RĂUL?



Acest topic a fost editat de shapeshifter: 29 Jul 2009, 01:13 PM

Pai dute la topicul despre pacate si posteaza acolo ca aici nu te-a intrebat nimeni nimic despre lucrurile astea.

Concentreaza-te pe subiect si zi.
De ce ai plecat la alta religie?

LE Gandeste, gandeste si iar gandeste, chiar daca e un efort prea mare pentru tine mai inainte sa postezi ceva, ca devii extrem de obositor...

Acest topic a fost editat de Rehael: 29 Jul 2009, 01:22 PM

Inteligenţa divină conferă omului intelect, raţiune, voinţă; prin aceste caracteristici, - şi prin vorbirea care le manifestă – fiinţa umană se distinge de animale într-o manieră „relativ absolută”; este adevărat că fiecare inteligenţă, chiar şi cea a plantelor, este „intelect”, dar intelectul uman singur este direct şi transcendent, singur are acces la Divin.

Atâta timp cât se are în vedere reflectarea ternarului ipostatic în fiinţa umană, se poate spune că Intelectul, care este „ochiul inimii” sau organul cunoaşterii directe, este proiectat în sufletul individual prin limitare şi polarizare de sine; apoi el este manifestat sub un triplu aspect, cu alte cuvinte, se „divide” în trei moduri: inteligenţă, voinţă şi sentiment.
Acest fapt înseamnă că Intelectul însuşi este deopotrivă cognitiv, volitiv şi afectiv în sensul că el cuprinde trei dimensiuni care se referă respectiv la: „Conştiinţa” (Chit), „Fiinţa (Sat) şi „Beatitudinea” (Ananda) Principiului (Atma).

- Inteligenţa operează înţelegerea lui Dumnezeu, a lumii, a omului; subiectul cunoscător este în întregime determinat de obiectul cunoscut sau de cunoscut; Dumnezeu apare a priori în relaţie de transcendenţă.

- Voinţa la rându-i operează, spiritual vorbind, mişcarea către Dumnezeu, şi deci deasupra întregii concentrări contemplative, pe baza condiţiilor necesare, desigur; aici, este subiectul care predomină, şi asta rezultă şi mai mult din faptul că, din necesitate, Dumnezeu este în practică vizat dpdv al imanenţei.

În cel de-al treilea domeniu, sufletul, omul este redus nici la obiectul cunoscut nici la subiectul care realizează asta; deoarece acesta este planul confruntării dintre om şi Dumnezeu; este în consecinţă planul devoţiunii şi credinţei, şi al divinului uman – sau al umanului divin – dialog între persoană şi Creatorul ei.

În cunoaştere, subiectul dispare în faţa obiectului: dacă ultimul este pozitiv, el absoarbe subiectul în timp ce-l face să dispară, dar dacă obiectul este negativ, extincţia subiectului semnifică simplu exactitatea percepţiei. În concentrarea pentru realizare şi cea contemplativă, pe de-o parte, care este dependentă de voinţă dpdv al operaţiei imediate, subiectul uman este absorbit unitiv de către Subiectul Divin, şi asta implică atunci, în acel moment, o extincţie dpdv al ultimului.

N-am plecat nicăieri.. tu te-ai depărtat de Religia Primordială...

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 29 Jul 2009, 01:31 PM

Am inteles. Orgoliul de care te-ai umplut in urma constatarii ca ai avea trei fire de minte nu poate fi satisfacut decat pe acele "meleaguri".

LE Din punctul meu de vedere, o "religie" (auzi ce pretentii are, ca ar fi primordiala...) care permite cresterea orgoliului in asa masura incat cineva sa fie orbit de el si sa nu-si mai recunoasca limitele, nu poate fi religie, ci reeditarea episodului caderii, despartirii...

Acest topic a fost editat de Rehael: 29 Jul 2009, 01:34 PM

orgoliul intelectual este o contradicţie în termeni... vă place să trâmbiţaţi termeni de care habar nu aveţi...

dacă ai fi înţeles prima poruncă şi cea mai mare, ai fi înţeles de ce am scris mai sus despre inteligenţă, voinţă şi sentiment, adică tot ceea ce e omul... tu vrei să-l apuci pe Dzeu doar prin sentiment, şi ăla schilod... la Dzeu se ajunge cu toată fiinţa, adică cu tot ceea ce eşti, deci nici cu intelectul despărţit de suflet, nici cu sufletul despărţit de minte, nici altfel...

„Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn. Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta.” (Deuteronom VI,5)

omul trebuie:
- mai întâi „să se unească cu Dumnezeu” în inima sa
- în al doilea rând „să contemple pe Dumnezeu” în sufletul său, şi
- în al treilea rând „să lucreze în Dumnezeu” cu mâinile sale şi prin corpul său.

sau

unire în intelect cu Dzeu -> contemplarea lui Dzeu în suflet -> lucrul în lume prin Dzeu

----------
LE Din punctul meu de vedere, o "religie" (auzi ce pretentii are, ca ar fi primordiala...) care permite cresterea orgoliului in asa masura incat cineva sa fie orbit de el si sa nu-si mai recunoasca limitele, nu poate fi religie, ci reeditarea episodului caderii, despartirii...
-----------
- Iubirea necondiţională şi „verticală” de Dzeu
- iubirea condiţională şi „orizontală” a aproapelui

Aceste 2 porunci constituie Religia primordială, eternă, de fundal: Religio Perennis

ps: Iubirea de aproape este în mod esenţial conţinută în iubirea de Dzeu, prima e reală şi aceptabilă doar în măsura în care derivă din ultima. Iubirea de Dzeu da! poate contrazice uneori iubirea noastră de oameni, dar nu trebuie să fim frustraţi de asta. Nu e deajuns să-ţi iubeşti aproapele, trebuie să-l iubeşti în Dzeu şi nu împotriva lui Dzeu cum fac moraliştii atei, iar pentru a-l iubi în Dzeu, trebuie să-l iubeşti pe Dzeu...

ţi-o recomand:


http://www.edituraherald.ro/bookdetail.asp?cod_carte=337

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 29 Jul 2009, 01:47 PM

Iti place sa vorbesti tampenii, sa strambi intelesurile adevarate si sa te dai intelept in felul asta, cand tu ai luat-o demult haisa pe aratura. Normal, egoul tau e nemultumit ca haladuieste de unul singur si incearca sa atraga dupa dansul niscai camarazi. Si cum ar putea sa o faca daca nu prin metoda care o cunoaste cel mai bine, adica care s-a aplicat si asupra lui ; zgandarirea orgoliului personal. Ca acesta este sensul invectivelor de tot felul pe care le arunci, doar doar va musca cineva din momeala. Adica va aparea ambitiosul care sa-ti incerce sa-ti arate ca daca n-are trei fire de minte ca tine, are macar doua.

PS Am cunoscut candva niste persoane care faceau parte din MISA si care se distingeau ca si tine prin ingamfare. Poate are legatura cu fenomenul, poate n-are, numai stau si ma intreb....

slab... răspunzi determinist... când îţi spun ceva aduci mereu discuţia la probelema „orgoliului meu”... asta arată cât de „obiectiv” poţi fi... !

Acest topic a fost editat de andra_v: 31 Jul 2009, 02:10 PM

Chiar daca te nemultumeste saracul meu raspuns, nu stiu ce raspuns mai bun s-ar gasi totusi pentru dorinta ta de a face misto, decat faptul ca nu-ti doresti decat sa te asezi deasupra altora si nu la locul tau... Nu poti fi deasupra altora decat numai daca locul tau este acolo. Si nu vei putea sa fii cel mai mare, decat cand vei fi ca cel mai mic, adica vei fi gata sa slujesti tuturor, nu sa-i iei la misto. Dar probabil ca intelectul tau te-a sfatuit deja in sensul asta.

probabil că habar nu ai de Lucifer... lasă... nu e de nasul oricărui muritor...

între locul tău şi locul lui Lucifer ce ai alege creştine?

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 29 Jul 2009, 02:28 PM

O sa las si eu sa se bucure mistocarii si ingamfatii, ca dupa parerea mea, daca nu le corijeaza in niciun fel caracterul ci dimpotriva ii face si mai rai decat sunt, inseamna ca nu le aduce niciun folos genul acesta de cunostinta.

mai bine în nenumărate iaduri cu periferia decât curvă creştină ajunsă din întâmplare la Dzeu fără ca El să vrea...

Eu sunt AMANTUL perfect... ori tot ori nimic îi cer lui Dzeu... şi-l cert mereu că a creat acest loc strâmt numit lume, creînd ceva care speră să-l cunoască prin creaţie cum e dincolo de ea, aşa cum doar Lucifer îl cunoaşte...



Acest topic a fost editat de andra_v: 31 Jul 2009, 02:13 PM

QED.