Gandeste-te la mine si salveaza-ma de la gandurile astea reci… Vino cu mine si tine-mi de urat pe drumul vietii. Indreapta-ti pasii odata cu ai mei catre fantana frumusetilor noi. Iar daca te vei plictisi… ne vom plictisi impreuna si o vom lua de la capat. Vom descoperi din nou fiecare centimetru al iubirii si vom fi fascinati de fiecare unduire a sentimentelor astea… Vom alerga desculti prin ploaia acida ce curge din ochii celorlalti si tocmai de aceea nu vom simti ranile de pe piele…Iar atunci cand mainile noastre se vor rataci, iar gandurile si fiintele se vor separa… ce frumos va fi singurul gand al nostru,ce puternica va fi singura amintire care ne va ramane!…Cat de caudate par niste cuvinte ce umplu un loc lasat instinctului! Si mai apoi… ce ciudat este atunci cand devine necesar un loc al cuvintelor – simple amagiri pe hartie ce ne iau ochii de la adevarata suferinta…ce ne fac sa credem ca in suflet ranile nu mai exista, doar pentru ca ele si-au gasit drumul catre lumea reala in forma catorva cuvinte bine alese…Dumnezeu si-a aratat bunatatea cand ne-a lasat cuvintele. Intai ne-a dat durerea. Si apoi, probabil pentru a-si potoli sentimentul de vinovatie, ne-a lasat ca ultim dar al cutiei Pandorei cuvintele astea care ne fac sa credem ca reprezinta ranile noastre doar pentru ca sunt spuse din suflet, sau poate doar pentru ca suna bine. Oricur ar fi, ne atrag atentia de la ceea ce se intampla in sufletele noastre catre un univers poate mai frumos, poate mai fad, poate mai fara sens, sau poate din contra, cu mai multa logica, insa invariabil ireal.
Mi-ar placea… mi-ar placea sa existe cineva cu care sa vreau sa impart ranile…macar atat,daca nu si niste aripi furate miseleste de la un inger dormit… Ce frumos ar suna: “ranile noastre”! Mie mi-ar ramane jumatate de cicatrice, iar…Dar nu stiu daca acel cineva exista… Si nu vreau sa stiu. Ar simplifica lucrurile mai mult decat ar trebui. Poate ca Dumnezeu hotarase ca eu sa-mi petrec viata cautand acel cineva si sa nu-l gasesc niciodata… Iar eu sa nesocotesc hotararea Lui, sa ma incapatanez si sa te gasesc pe tine? Asta l-ar mania pe Dumnezeu. Asa ca mai bine… da-mi mana si hai sa ne plimbam pe strazile astea atat de murdare, totusi atat de reale si deci frumoase…printre oamenii astia atat de multi si sa ne simtim atat de singuri si… sa ne gandim fiecare la altceva, sa nu ne intelegem surasul celuilalt pentru ca Dumnezeu sa nu se supere pe noi… Sa ne prefacem ca nu stim ce ni se intampla, sa nu ne gandim ce-ar putea fi peste un timp, si sa nu vrem ca aceasta poveste sa fie pentru totdeauna, pentru ca Dumnezeu sa nu se supere pe noi… Iar dupa o vreme, sa plecam fiecare spre alte orizonturi, iar cand inimile noastre vor zbura, sa nu se mai intalneasca, pentru ca Dumnezeu sa nu se supere pe noi… Poate ne intalnim in Rai candva, cand totul va avea mult mai mult sens… Poate Raiul exista… Si daca nu… atunci ne vom tine de mana prin orice alta lume va urma… Iar cand ne vom reintalni, mainile noastre se vor lipi una de alta ca pe un contur perfect, predestinat. Strazile vor fi numai pentru noi, sufletele ne vor fi pline de vesnicie albastra si nu ne vom mai simti singuri in Universul in care existam numai noi doi, iar prin fiecare suras al ochilor ne vom spune ca ne iubim, si ne vom imbratisa, si ne vom intelege gandurile dupa respiratia inimilor. Sa stim prea bine ce ni se intampla, sa stim ce va fi peste o ora, peste o zi, peste o luna, peste o vesnicie… sa stim ca vom fi tot noi, doar noi, mereu noi… Si Dumnezeu sa nu se supere pe noi. Asta sa fie rasplata pentru ca l-am ascultat… Dar inainte de asta… Vreau sa ne ascundem, pentru o clipa numai, de Dumnezeu, iar tu sa-mi saruti pleoapele, astfel incat atunci cand voi inchide ochii sa-ti pot simti sarutul cum vegheaza asupra mea. Asa incat atunci cand nu te visez, tu sa fii totusi cu mine, iar, gandindu-ma la tine, gandurile astea ce-mi ingheata picioarele sa dispara…