Traiesc pentru simplul fapt ca nu am altceva mai bun de facut. Sau poate ca nu am altceva mai bun de facut pentru ca traiesc. Cert e ca viata asta imi acapareaza tot timpul si nu-mi mai lasa loc de altceva. Sunt atatea lucruri patetice pe care trebuie sa le fac in fiecare zi... dar oare chiar trebuie? Nu as putea sa strig intr-o zi „Ajunge!” cu furia unui val, iar lumea sa se inspaimante de puterea acestui cuvant? Sa se opreasca in loc si sa mi se supuna, astfel incat sa fac numai ce vreau? Poate... n-a incercat asta nimeni pana acum si tare as vrea sa incerc eu. Dar inainte de aste trebuie sa imi dau seama ce as vrea sa fac...As vrea sa inot in iarba proaspat udata de roua, as vrea sa vorbesc cu o stea, sa-mi spuna povesti despre Dumnezeu, as vrea sa pot alege singura intre viata si moarte, intre libertate si prizonierat. Dar ce as alege? Poate ca de asta depinde totul. Daca Dumnezeu stie ca as lua decizia corecta poate m-ar lasa sa fac ce vreau… sa-mi aleg singura destinul. Trebuie sa cantaresc bine aceste optiuni. Intre viata si moarte...o alegere greu de facut, atunci cand nu stiu daca murind, as mai fi vie... as mai putea sa gandesc. Poate ca daca nu as mai gandi totul ar fi neant, haos, independenta. Nu ar mai exista granite intre idei si lumea reala, pentru ca lumea reala nu ar mai exista. Insa nu stiu daca vreau sa-mi asum riscul pentru disparitia lumii, implicit a lui Dumnezeu. As mai ramane doar eu... sa stapanesc Nimicul. Ce fel de conducator e acela care nu are ce stapani?... Probabil ca unul fericit ca nu mai poate strica nimic, fericit ca nu trebuie sa ia decizii pentru nimic. Mi-ar ajunge o astfel de fericire, sau e mai bine acum? Nemernicia, mizeria si nenorocirea ce mi-o ofera suficienta asta dureroasa intr-o lume mult prea mare pentru mine, inutila? A alege intre libertate si prizonierat... o optiune absurda. Nu pentru ca e absurd sa aleg a fi prizonier, ci pentru ca, alegand inchisoarea de buna voie, ar fi absurd s-o mai numesc temnita. Nu esti prizonier decat atunci cand ti se impune o viata pe care n-ai vrut-o, cu care nu ai ce face si pe care, odata impusa, nu o mai poti respinge. Cea mai mare umilinta este atunci cand Dumnezeu a hotarat in locul meu si m-a trimis aici, in locul asta lipsit de orice urma de demnitate. Prizonierat autentic este viata, insa daca as putea alege intre ea si orice altceva... atunci n-ar fi nici mai mult nici mai putin decat o optiune. Si nu stiu daca as alege sa traiesc sau nu... Este o chestiune de retus... daca nu as fi obligata sa aleg viata poate mi s-ar parea chiar atragatoare ideea, pentru ca as considera-o optiunea mea, si probabil m-as incapatana sa o sustin indiferent de situatie, m-as indaratnici sa o arat lumii intregi ca cea mai buna alegere, chiar daca as sti ca nu e asa. Ciudat. Puterea de a-mi alege soarta trezeste pentru prima oara in mine sentimente de mandrie. Mandrie fata de mine insami. Acum inteleg ceea ce mi-a luat cu adevarat Dumnezeu. Ma priveaza de totalitatea mea, de propriile-mi trairi. Cata rautate! Dar asta ar fi un paradox: Dumnezeu - rau. Mai merita el oare sa fie Dumnezeu daca este rau? Si cu atat mai important: mai merita sa visam sa ajungem la el, sa-l ascultam sau sa-i aducem ofrande? Lui, cel care ne-a dat nenorocirea primordiala de a trai? Toate valorile imi sunt rasturnate deodata. Daca nu Dumnezeu, atunci ce, atunci cine? Eu? Sa cred in mine? Dar nici eu nu merit. Doar pana acum un moment am trait resemnata si am facut infinit de multe greseli. Macar el a facut una singura, prima.
M-am lamurit. Nu vreau sa pot alege, pentru ca nu am destul de mult exercitiu ca sa ajung la o concluzie. Prefer sa traiesc asa, in platitudinea gandurilor astea si in paroxismul sentimentelor astea contradictorii. Prefer sa am pe cine invinui pentru propria mea persoana. Si prefer sa fiu un prizonier. Aleg asta... aleg sa fiu prizonier... Hei, dar asta nu inseamna ca sunt libera in propria-mi INCHISOARE?...