Fenomenul dreptului reprezintă, aşa cum ştim, ansamblul regulilor obligatorii de conduită, reguli care consacră drepturi, libertăţi şi obligaţii determinate, decurgând din relaţiile interumane şi a căror respectare este garantată, la nevoie, de către forţa publică.
Dreptul se deschide spre valorile sociale, chintesenţă a aspiraţiilor comunităţii; promovarea şi apărarea lor este vitală pentru fiinţarea societăţii civile şi a statului de drept. O bună parte a valorilor sociale este consfinţită juridic, dobândind astfel forma dreptului, a normelor juridice.
Pentru statul autentic democratic, modelarea juridică a relaţiilor dintre oameni înseamnă, în ultima instanţă, raţionalizarea sui-generis a necesităţii sociale, care devine, în acest mod, o necesitate conştientizată şi asumată. Dreptul este o expresie normativă specifică a acestui proces continuu de raportare activă la necesitatea nudă, de cunoaştere şi modelare sistematică a contextului istoric şi a relaţiilor interumane în acord cu interesul general al comunităţii. Dreptul, prin valorile pe care le promovează, este un mod de umanizare a Fiinţei istoriei şi deci de afirmare a libertăţii. El instituie, în ordinea sa, prin amintitul efort de raţionalizare juridică a necesităţii, acele elemente de normativitate în măsură să exprime ontosul socio-uman. Lumea normelor juridice este o ipostază, complementară celorlalte, a existenţei umane.
Dreptul derivă din esenţa omului ca zoon politikon (fiinţă socială), care işi subsumează natura biopsihică condiţiei sale sociale, în raport cu care, numai, libertatea sa dobândeşte întemeiere axiologică (valorică) şi sens constructiv, exprimându-se juridic prin drepturi, libertăţi şi obligaţii.
Cunoaşterea normelor de drept şi, pe un plan mai cuprinzător, a fenomenului juridic este şi trebuie să fie mai mult decât reflectarea ca atare a fenomenalităţii juridice în conştiinţa insului, apropierea ei pur gnoseologică; poţi astfel cunoaşte dreptul şi totuşi să infăptuieşti nondreptul! Din perspectiva comportamentului uman dezirabil, cunoaşterea autentică a dreptului este aceea care se continuă organic în acţiunea pozitivă de realizare a normativităţii juridice. A cunoaşte legea înseamnă a acţiona în conformitate cu ea, iar asumarea conştientă a legii, în genere a normei juridice, reprezintă momentul subiectual, corolar al împlinirii omului ca fiinţă conştientă şi, pe această bază, ca fiinţă liberă.
Cu atât mai necesar este în societatea statului de drept, la care aspiră în ceasul de faţă naţiunea noastră, abordarea sistematică a dreptului, cunoaşterea sa ştiinţifică, în măsură să stabilească condiţiile care impun transformarea lui obiectivă, să determine direcţiile evoluţiei sale în economia de piaţă, pentru formarea statului de drept şi asigurarea drepturilor şi libertăţilor civice.
Raportarea omului la realitate are un caracter reflectoriu, conştientizant. Cunoaşterea este o dimensiune specific umană, iar adevărul – o valoare definitorie pentru homo sapiens.
Circumscrierea obiectivului unei ştiinte reclamă, întâi de toate, fixarea sferei fenomenelor cercetate, apoi a unghiului de investigare şi a nivelului de generalizare ştiinţifică la care operează studierea fenomenelor date. Pe această bază se poate elucida locul pe care ştiinţa în cauză îl ocupă în sistemul ştiinţelor şi diferenţa ei specifică în raport cu alte ştiinţe, filosofia dreptului fiind caracterizată prin modalitatea filosofică de cunoaştere a dreptului, adică sub aspectul său universal, al determinaţiilor sale general-umane şi esenţial-valorice. Demersul filosofiei induce orizontul “a ceea ce trebuie să fie”, al imperativului, adevărul filosofic fiind, eminamente, valorizator, reţinând dimensiunea axiologică, nu fenomenologică a existenţei.
Filosofia dreptului este o ştiinţă socială, deoarece studiază un fenomen eminamente social: dreptul şi, pe un plan universal, fenomenul juridic în ansamblul lui. În felul acesta ea se alătură altor ştiinţe despre societate, precum sociologia, istoria, politologia, etc., împreună cu care descifrează conţinutul specific al socialului în raport cu naturalul şi spiritualul, contribuind astfel, cu mijloace şi argumente proprii, la conturarea unei ontologii sociale aparte.
Respectarea normelor de drept nu se revendică unor exigenţe abstracte. Ea se legitimează în cerinţele sociale obiective, legate de asigurarea unui climat de respect al valorilor, de existenţă şi creaţie nestânjenite de fapte antisociale, care afectează relaţiile interumane şi viaţa socială. Fără doar şi poate, libertatea presupune respectarea stării de ordine prin lege. Iar starea de ordine în desfăşurarea raporturilor sociale, rezultată din atitudinea de respectare a legilor, se mai numeşte legalitate. Ea se defineşte ca un principiu fundamental de drept în baza căruia orice subiect de drept trebuie să respecte şi să aplice legile şi celelalte acte normative ori individuale.
Legalitatea este o îndatorire fundamentală de natură constituţională, care priveşte persoanele fizice şi juridice, modul de organizare şi desfăşurare a activităţii de stat.
Cetăţeanul este liber să se manifeste sau să întreprindă orice, în afară de ceea ce este interzis prin lege; autoritatea de stat poate desfăşura numai acele activităţi stabilite de lege ca atribuţie.
Legalitatea este, pe de o parte, o cerinţă care decurge din lege, iar pe de alta, o stare care rezultă din respectarea ei. Din acest motiv, se poate vorbi de promovarea, asigurarea ori încălcarea legalităţii, dar nu de respectarea legalităţii: legalitatea înseamnă tocmai respectarea legii, în genere a oricărui act normativ (inclusiv decrete, hotărâri, instrucţiuni ş.a.m.d.) sau individual (contracte, hotărâri judecătoreşti etc.).
Legalitatea se corelează cu ordinea de drept. Ordinea juridică sau ordinea de drept este o componentă a ordinii sociale şi constituie acel mod de desfăşurare a vieţii sociale care este în conformitate cu normele de drept. Crearea şi manifestarea ordinii de drept depind de realizarea principiilor legalităţii. Astfel, ordinea de drept ce reglează cadrul de manifestare al filosofiei juridice este starea de realizare a normelor juridice. Legalitatea implică ierarhie în actele normative, unitate şi unicitate, oportunitate şi respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.